DEMOCRAȚIA LIMITATĂ

Vineri 20 septembrie, în cadrul Seratelor culturale Elstar, organizate în spațiul

generos al librăriei, acest proiect cultural înviorător al atmosferei culturale din oraș, pus la
cale cu remarcabilă perseverență de prietenul nostru Codruț Constantinescu, au fost doi
invitați: Armand Goșu și Octavian Manea. Cei doi au prezentat asistenței (din păcate mult
prea redusă față de tradiția precedentelor serate și a importanței temei) o apariție editorială
recentă de la editura Corint: Democrația sub asediu. România în context regional. Este vorba
de o culegere de șapte studii despre situația democrației în state din estul Europei (inclusiv
Rusia și Turcia), coordonat de cei doi. Într-o vreme în care televiziunile și presa scrisă ne
oferă tot felul de „analize” ale unor părerologi, într-un spațiu cultural prea puțin interesat de
politica internațională și mult mai atras de conspirativisme vulgare, astfel de perspective din
partea unor oameni strict specializați sînt reconfortante și îmbogățitoare. La începutul anilor
90 Francis Fukuyama lansa o profeție optimistă, după care „lumea” se va alinia democrațiilor
liberale, Phillips Huntington, dimpotrivă, anticipa linii de ciocnire a civilizațiilor, de războaie
„culturale”. Ambele profeții s-au dovedit, pînă azi, greșite. Reunirea „Europei vechi” cu cea
„nouă” se dovedește un proces mult mai complicat decît credeam cu toții în anii de după
revoluție. Nu pot face aici o recenzie a cărții, doar voi arunca o privire fugară pe primul
studiu, aparținînd lui Alexandru Gussi, care prezintă situația regimurilor politice în România,
în special după aderarea la NATO și UE. În degringolada care marchează actuala campanie
electorală, o astfel de analiză este mai mult decît utilă. Concluzia studiului, pe care am pus-o
în titlu, este aceea că avem o democrație limitată. Autorul observă că, din chiar felul în care
numim diferite etape istorice postrevoluționare: regimul Iliescu, regimul Năstase, regimul
Băsescu, regimul Dragnea, rezultă o personalizare care nu este deloc democratică. În viziunea
clasei noastre politice, democrația se reduce la o (imperfectă și ea) democrație electorală, care
a suferit de-a lungul celor trei decenii suișuri și perioade acute de de-democratizare, cum este
cea actuală. Saltul spre o democrație liberală, în sensul politologic al expresiei, nu s-a făcut.
„partidele sunt prea puțin reprezentative, justiția nu e independentă, structurile militare sau de
securitate nu prezintă destule garanții de neutralitate față de jocul politic, mass media e parțial
controlată etc”. Modelele autoritariste ispitesc cam toți liderii noștri. Din motive analizate cu
subtilitate de autor, ținînd de moștenirea comunistă (decomunizarea nu a fost dusă pînă la
capăt) și de contextul socio-istoric. Partidul-stat este modelul fundamental al PSD, „partidul
fondat de Ion Iliescu rămânea caracterizat printr-o atitudine ambiguă, dacă nu chiar ostilă
pluralismului societății civile și ideii de împărțire a puterii cu alți actori politici, sociali,
economici. PSD rămâne partidul jocului dublu, fiind în acest sens un demn continuator al
FSN, care, încă în 1990, juca atât cartea partidului reformator, cât și pe cea a partidului-stat,
care mai degrabă protejează instituțiile decât le schimbă”. Ceea ce a adus nou politica
ultimilor trei ani a fost renunțarea la mimare și asumarea, cel puțin de către unii lideri, a unui
discurs public anti-european și anti-democratic fățiș. Este o etapă nouă, desigur. Că este vorba
de o democrație șchioapă o arată de exemplu momentul demonstrațiilor masive din iarna lui
2017: „poporul din stradă relativiza astfel poporul prezent la alegeri”. Care dintre cele două
„popoare” este mai reprezentativ pentru democrație? Un moment de răscruce a fost acela al
încheierii tranziției, odată cu intrarea în NATO și UE. De atunci, politicienilor le-a fost
imposibil să mai propună un scop de țară. Și societatea s-a divizat la nesfîrșit, după diferite
interese, un subiect de consens fiind imposibil de găsit. Menționez o observație foarte subtilă
care explică entuziasmul pro european al populației (statisticile dădeau o cifră de negăsit în
alte țări) ca o reacție a electoratului care se dorea astfel apărată de „Europa” de agresiunea și
incompetența coruptă a unei clase politice antagonice. În chestiunea justiției care ne-a
mobilizat social cel mai mult în ultimii ani se resimte puternic același impuls de a căuta ajutor
în democrația europeană. Și, în lipsa unei opoziții politice interne cît de cît articulate, acesta
rămîne singurul sprijin al unei societăți civile pro europene și adeptă a democrației liberale.
De unde și acuzațiile de „trădare” care li se adresează de către purtătorii de cuvinte ai puterii.
„Se instalează astfel un aparent clivaj social între pro-europeni și naționaliști, un clivaj care
este instrumentalizat politic și nu face decât să ascundă necesitatea democratizării. Cu toate
acestea beneficiarii clivajului, de o parte și de alta, preferă să evite punerea în discuție a
ADN-ului sistemului de putere din România bazat pe democrația limitată”.