CRITICUL LITERAR NICOLAE STEINHARDT

La 30 martie s-au împlinit 30 de ani de la trecerea la Domnul a lui Nicolae Steinhardt,

monahul Nicolae de la Rohia. Public aici câteva note despre activitatea sa de critic literar pe
care le-am rostit în emisiunea Revista Literară de la Radio Trinitas.

Nicolae Steinhardt este o apariție din mai multe puncte de vedere insolită în contextul
culturii noastre în anii 70 - 80 ai secolului trecut: prin destin, prin formația teologică, prin stil,
prin backgroundul cultural. Unul dintre lucrurile care se știe că nu-i plăceau era uniformitatea,
conformismul. Ca unul ce trăise sub apăsarea regimurilor strivitor aplatizatoare, brutal
reducționiste la serie și uniformă, criticul călugăr saluta cu neascuns entuziasm tot ce ieșea
din rând, tot ce nu se lăsa încadrat în directive. De aici bucuria de a semnala autorii tineri, care
sfidau conformismele. Generația mea, care devenea conștientă de sine cam în anii în care
Steinhardt, Noica, Sergiu Al. George, Paleologu, Dinu Pillat și ceilalți își recăpătau dreptul la
semnătură, tresărea de bucurie ori de câte ori numele acestea apăreau în paginile câte unei
reviste literare. Era literalmente altceva, ca temă, ca stil, ca referințe culturale. Se distingeau
imediat în context. Era implicit tot o salvare a diversității fără de care nimic nu e. Nimic viu.
Două mi se par trăsăturile eseisticii lui Steinhardt, strâns legate între ele: bucuria și
generozitatea. Nu sunt mulți autori care au scris despre cărți și la care să izbucnească atât de
efervescent la suprafață bucuria de a întâlni o carte, un vers, o frază, o imagine, o idee care să
merite diseminate. Cuvântul, folosit astăzi în alte contexte, e urât, dar în sensul etimologic mi
se pare foarte potrivit. Ne trimite la Parabola Semănătorului. Toate aceste citate, de care
abundă textul lui Steinhardt, ajutat de niște lecturi și de o memorie în egală măsură fabuloase,
sunt în fond semințe pe care eseistul le aruncă neîncetat în pământul mai arid sau mai fertil al
cititorului. Abundentele citate din paginile sale sunt ca bucățile de sticlă colorată care compun
un vitraliu. Ele filtrează lumina spiritului și ne lasă să vedem splendoarea sa în toate
manifestările posibile. Este o admirație continuă și fără rest. De pildă, la începutul volumului
Escale în timp și spațiu ni se descrie cu uimire și cu bucurie copilărească un tramvai viu
colorat. Numai cine a trăit în cenușiul comunist, nu mai vorbesc de subpământa carcerală,
poate înțelege intensitatea simplă și, din nou, copilărească cu care se putea bucura cineva la
vederea unui banal tramvai viu colorat pe undeva prin Elveția. Altă dată, același entuziasm,
care este starea lui firească de a fi, îl face ca, la sfârșitul unui concert al lui Celibidache, tot în
Elveția, să vină din fundul sălii lângă scenă și să-i strige, spre amuzamentul acestuia, „să
trăiți, maestre!”. Gest cu semnificație teologică indiscutabilă... O adevărată strategie textuală
își dezvoltase scriitorul în a numi urgia prin care trecuse în așa fel încât aceasta să fie evidentă
oricui, dar să și treacă de cenzură. Sunt și o ironie amară și un umor teribil în toate aceste
subterfugii. Spune de exemplu: „L-am cunoscut pe Sergiu Al. George (și adaugă în paranteză:
cum poate adeveri Alexandru Paleologu. E limpede, nu?) la Jilava”. Ca și cum ar spune: l-am
cunoscut la Baden Baden, sau la Londra. Despre Noica spune: „Locuia la Câmpulung, unde
domiciliul nu și-l alesese el”. Buna dispoziție era, cum se știe, pentru Steinhardt o obligație
morală, estetică și chiar teologică. Asta nu excludea, firește, seriosul absolut al gestului
existențial, ci îl împlinea, îi era parte componentă.

Sigur că știa să fie și sever, cu toată amenitatea, dar și cu neascunsă fermitate a opiniei,
în numele aceleași sincerități fundamentale despre care a scris atât de profund, în atâtea
ocazii. Aș aminti, în această ordine de idei, două texte: cel despre Catharii de la Păltiniș,
replică în siajul Jurnalului de la Păltiniș, și un articol tăios la adresa lui Henri H. Stahl la
apariția Eseurilor critice din 1983, în care ilustrul sociolog exprima opinii extrem de critice și
nedrepte la adresa lui Lucian Blaga sau Mircea Eliade. Pe care Steinhardt îi apără cu o
stringență argumentativă admirabilă și cu o politețe nicio secundă abandonată. Recitind acum
pagini din bogata eseistică a monahului – critic literar, mă încântă cel mai mult aerul profund
datat, somptuos al stilului. E ca și cum ai întâlni pe bulevard azi un domn mergând firesc în
frac și cu joben, printre tinerii cu blugi tăiați sau pe trotinete. Critica literară este pentru
părintele cărturar, în sensul cel mai direct, o oficiere culturală. De aceea îi conferă această
solemnitate pe care nu o abandonează nicio clipă. Cineva ar trebui, de exemplu, să analizase
regimul adjectivelor în scrisul părintelui. Citit de un om grăbit, neavizat, ar părea o risipă
scăpată de sub control o somptuozitate barocă (a se vedea de exemplu acea „jucărie” care este
cărticica despre Geo Bogza). Eu cred că seriile de adjective care dau năvală și care abundă în
texte sunt tot o expresie a iubirii, sunt o formă de îmbrățișare a obiectului, de răsucire
admirativă a lui în lumină, pentru a-l vedea din toate unghiurile posibile.

Pentru că evoca adesea cu neistovită curiozitate descoperiri științifice de ultimă oră din
științele exacte, aș încheia cu o expresie matematică spunând că, în eseistica noastră culturală,
Nicolae Steinhardt este o singularitate. Autorul unei critici pneumatofore unică în literatura
noastră.