Mircea Lăzărescu, Gâlceava înțelepților

CARTEA SFÂRȘITURILOR

Profesorul Mircea Lăzărescu este un dedicat operei membrilor Generației 27. Despre
care a scris și a organizat colocvii. O generație de care „ne-am săturat” - cultural vorbind -
cam repede, sub presiunea așa zisei „actualități”; din pricină că, vezi Doamne, nu ar mai
corespunde imperativelor epocii postumaniste. Exact despre asta este cartea de față 1. Aflat
printre alumnii „Școlii de la Păltiniș”, peripatetizând cu Noica, profesorul Lăzărescu pariază
pe gândul în desfășurarea sa îndelungă și cuprinzătoare. El descompune opera celor trei autori
din prima jumătate a veacului XX după modul în care aceștia privesc tema timpului. Aș
observa în treacăt că și în opera celui de-al patrulea component al „tetradei” (ca să trimit
aluziv la ultimul Heidegger), Eugène Ionesco, tema timpului, a morții, a căderii în istorie este
la fel de importantă, numai că el nu este „decât” scriitor, nu filozof. Nu pare a fi o simplă
coincidență! Autorul abordează opera celor „trei muschetari” ai culturii române din
perspectiva temei timpului, luând ca reper textul fundamental al lui Heidegger, Ființă și timp,
și opera gânditorului din Pădurea Neagră în genere. Ce se vede la sfârșitul acestei cercetări
minuțioase, ca numitor comun al acestor texte atât de diverse, este faptul că toți patru sunt
gânditori crepusculari, în opera cărora se citește încheierea unui ciclu istorico-cultural, al
culturii clasice, al filozofiei ca metafizică. Heidegger scrie despre sfârșitul metafizicii
tradiționale europene, Cioran este, prin definiție, angoasatul tuturor „căderilor în timp”, Eliade
recapitulează ontologia omului tradițional, înainte ca aceasta să se oculteze definitiv în uitarea
modernității, iar Noica, prin devenirea întru ființă, își asumă melancolic (da!) condiția de
ultim filozof al secolului XX, ambiționând să cuprindă lumea într-un sistem. Chemins qui ne
mènent nulle part, cum sună frumos traducerea franceză din Heidegger.

Am putea începe lectura direct cu studiul (căci este așa ceva) despre punctul de reper:
Heidegger. Pentru a înțelege cum se pune problema timpului și a ființei în amurgul veacului
XX. „Istoria Occidentului , care este de fapt istoria ființei, pare, astfel, a fi ajuns la capăt...”
sintetizează autorul eseului. Citându-l în context pe Noica: „Omenirea, acest mare animal,
acest mare individ colectiv, ar trebui să simtă dacă este în pragul sfârșitului sau dacă îl trăiește
deja/.../ dacă am fi în plin înec /.../dacă ar fi adevărat că «numai zeii ne mai pot salva» așa
cum declară Heidegger, ar fi imposibil să nu simțim și să nu avem convulsia de dinaintea
sfârșitului, să nu ne recapitulăm istoria”. Cât de optimist era Noica până și în această evocare
a finis-ului! Noi trăim, vorba lui, întru acest capăt al istoriei, dar nici pomeneală să „simțim”

1
Mircea Lăzărescu, Gâlceava înțelepților în jurul timpului. Cioran, Eliade, Noica și...Heidegger, Brumar, 2017;

1
 Mircea Lăzărescu, Gâlceava înțelepților

convulsia, să recapitulăm istoria, dimpotrivă, o abhorăm. Existența întru moarte heideggeriană

a fixat filozofic marea angoasă a veacului. Daseinul exprimă tocmai această solidaritate
intimă între Ființă și Timp. Eseistul îl citează în context și pe Cioran: „Omenirea nu-și dă
seama, dar timpul (Istoriei) s-a terminat”. Istoria eșuează nu neapărat catastrofic, ci în plictis,
acedia, angoasă. Analiza profesorului Lăzărescu, pentru fiecare dintre autori, este, simultan,
una în devenire, urmărind cum se transformă ideea cronologic, de-a lungul operei
gânditorului, și una în profunzime, dezvăluind cum se limpezește ideea pe parcurs. La
Heidegger este urmărită astfel problema Dasein-ului, a limbii ca „adăpost al Ființei”, a
Tetradei (muritori, cer, pământ, zei), a locuirii, poeziei etc. Esența sacră a locuirii, de pildă,
este ilustrată abundent antropologic, cum știm, și în opera lui Eliade. Antropologic, raportarea
omului la timp s-a schimbat radical odată cu modernitatea. „Pe vremea lui Heidegger, ideea
că omul a ajuns într-o fază în care își face singur istoria a început să devină însă problematică.
Toți erau de acord – iar Eliade demonstrează pornind de la alchimie -, că modernitatea
reușește să domine timpul naturii, să-l accelereze, să i se substituie. Acest fapt nu scutește însă
de trăirea «terorii istoriei». Care, la Heidegger, se resimte prin locul important pe care-l
acordă în structura dasein-ului angoasei și existențialului a-fi-întru-moarte./.../Doar Noica, la
periferia Europei, cu un optimism imbatabil, continuă să parieze pe temporalitatea devenirii,
aflată într-un raport special cu un Unu de inspirație neoplatonică care, însă, nu e «dincolo de
ființă». Ci în largul ei cuprins, fiind, într-un fel, părintele deveninței”. Cum sună una dintre
ultimele conferințe ale filozofului german: Sfârșitul filozofiei și sarcina gândirii. Rămâne o
datorie a gândirii și în amurgul filozofiei! Poate chiar mai importantă decât în zorii pre-
socratici!

Cei trei gânditori români, sub influența unui saeculum care rămâne de analizat, percep,
fiecare în felul său, sfârșitul acestui eon istoric. Cioran meditează permanent la omul căzut în
timp. Timpul, istoria sunt pentru el semnele condiției precare a omului. „Pentru Cioran timpul
istoriei s-a terminat definitiv”. „Da! Omul, care a fost pe vremuri alungat din Paradis în
Timpul Istoriei, se prăbușește acum și din acest timp, odată cu Istoria care s-a terminat”
sintetizează autorul. Mistic, prin trăirea paroxistică a tuturor contradicțiilor existenței, Cioran
vorbește adesea de extaz (există o anexă în carte dedicată misticii renane, lui Meister
Eckhart), despre acedia (ruptură a timpului, invazie a nimicului), scrie o „apologie a vidului în
marginea Dumnezeului creștin”. „Ceilalți cad în timp – scrie Cioran – eu am căzut din
timp...pentru că l-am vorbit prea adesea de rău timpul se răzbună, mă pune în poziția
cerșetorului, mă silește să-l regret. Infernul este acest prezent încremenit, această tensiune

2
 Mircea Lăzărescu, Gâlceava înțelepților

monotonă, această eternitate răsturnată ce nu se mai deschide spre nimic, nici măcar spre
moarte...și devine timpul Diavolului”.

Dacă Cioran transcrie o frenetică experiență personală, interioară a timpului, Mircea

Eliade ambiționează să ofere un model universal al evoluției culturale a omului, începând din
illo tempore. Istoricul religiilor întreprinde, spune autorul, un fel de „arheologie a culturii”,
hermeneutica simbolurilor trezind o memorie uitată a omenirii, oferind sensul devenirii
temporale. Fie că avem de-a face cu modelul timpului mític, al eternei reîntoarceri și reînnoiri
la fiecare An Nou, fie cu modelul timpului iudeo-creștin, liniar, țintind spre viitor, polaritatea
sacru – profan este un „algoritm” de o eficiență explicativă perfect valabilă și azi. Eliade nu a
făcut propriu zis „filozofie”, dar „ontoteologia” sugerată de el ambiționează o imagine
totalizatoare asupra omului, precum clasicele sisteme filozofice. Timpul sacru vs. Timpul
profan - istoric ne oferă un model binar, pe cât de simplu, pe atât de fertil analitic.
Hermeneutica lui Eliade (o hermeneutică creatoare, subliniază autorul, de opus hermeneuticii
suspiciunii a lui Freud sau Marx) oferă și descifrarea prezentului. „În prezent se petrece o
gravă perturbare a temporalității umane. Dispare trecutul, evidențiat tradițional prin periodica
coborâre regeneratoare la timpul originilor. Și dispare, de asemenea, și viitorul, pe care
escatologiile și apoi utopiile – cum era cea comunistă – au încercat să îl valorizeze în numele
istorismului; și, pe care, de fapt, l-au devalorizat”. Analizând studiile lui Eliade despre
alchimie, ca doctrină a perfecționării spirituale, se observă că de acolo începe „modernitatea”,
preluarea controlului de către om asupra timpului naturii, timpul uman ajungând astăzi să i se
substituie cu totul. Aceasta este desacralizarea, metalurgia dobândea un „caracter obstetric”,
ea face să se nască. Cei care văd în opera lui Eliade doar dimensiunea istorică, ignoră ideea
de mai sus, asupra căreia autorul eseului de față insistă cu dreptate, dincolo de modelul
hermeneutic propus, opera lui Eliade este actuală și prin această fină sesizare a „schimbării la
față” a timpului antropologic. Spre o escatologie ce intră și ea în schemă.

Constantin Noica pare a se încadra mai greu în acest tablou cu gânditori crepusculari,
prin „optimismul său aproape maladiv”. El ambiționează să edifice o ontologie care acceptă
grade diferite de ființă. Ca în structura mítică eliadescă, pentru Noica sfârșitul (filozofiei) este
punctul unui nou început. „După ce i s-a luat totul filosofiei, ea a rămas cu o singură problemă
de la început: ființa (în sens elaborat, dialectica). Dar cu aceasta poate recuceri totul”. Trebuie
doar regândită ființa. Timpul, este „înțeles ca o curgere staționară în orizontul unei deveniri
staționare”. Profesorul Mircea Lăzărescu îl încadrează pe Noica și în contextul istoric –
singurul dintre cei trei care l-a cunoscut în propriul corp, cum s-ar spune. Mai întâi o frază

3
 Mircea Lăzărescu, Gâlceava înțelepților

aparent izolată în context prin care observă că filozoful a fost nevoit să-și construiască
sistemul „în afara unui mediu academic critic”. Apoi: „Noica se afla, la limanul dintre două
lumi, așa cum, de altfel, intuia. El aparținea însă, cu toată viguroasa și optimista sa deschidere
spre viitor, - cu tot «optimismul său nebun» cum formula Cioran -, mai mult acelei lumi ce se
afla în amurg”. Privirea de tip fenomenologic pe care eseistul o aplică celor patru autori este
a unui analist atent, preocupat să înțeleagă nu numai conceptul abstract de „timp”, ci un fel de
raportare personală a gânditorilor la fluviul timpului – istorie. „Analiza semantic
fenomenologică a lui Noica ridică problema: în ce măsură originala sintagmă a devenirii întru
ființă, nu este o expresie a sensibilităților (precarităților) specifice rostirii românești. Motiv
pentru care, traducerea gândirii lui Noica în limbi cu tradiție filosofică majoră, așa cum ar fi
germana, ar putea întâmpina un plus de dificultate”, scrie prof. Mircea Lăzărescu. Cu
luciditate și exactitate care erau și ale Magistrului. În cazul lui Noica, omul cu biografie aparte
încercată de „teroarea istoriei”, asta încarcă meditația sa despre devenință cu un sens aparte.
De dignitate Europae, text oarecum testamentar, ilustrează perfect o astfel de conștiință
luminos crepusculară.

Avem de-a face cu o carte fertil îngrijorată. Sub haina analizei strict academice și
riguros încadrate în jargonul de specialitate se simte freamătul interogației afective despre
destinul culturii europene (și, firește, românești) la care cei trei cărturari ne-au cuplat în
ultimul moment de europenitate al culturii noastre cu marea cultură modernă. Iată schițată o
geografie lirică: „...Rășinari-ul lui Cioran...Iar peste Carpați, Bucureștiul lui Eliade...mai spre
sud, către Dunăre, Alexandria, de unde se trage Noica...Oameni ce s-au frământat în cursul
vieții lor, gândind despre timp. Vremea celor trei muschetari a trecut...A murit și ea...Într-un
crepuscul...O bravă lume nouă a reînceput complicatul ciclu al eternei reîntoarceri sub semnul
ineluctabil al deveninței”.

Christian Crăciun

4
 Mircea Lăzărescu, Gâlceava înțelepților

E o carte fertil îngrijorată.