eseu

EU NU CRED ÎN ALGORITMI
Poate cel mai puternic mit urban al omului actual este cel al algoritmului. Această idee
(ca să folosesc un termen neutru) afirmă că totul, dar absolut totul, poate fi redus - sau ridicat
- la niște linii de program, fie ele și extrem de complicate, la o perspectivă logico-matematică.
Algoritmul nu numai că duce o navă pe Marte, dar poate face și operații chirurgicale
complicate, conduce o mașină în trafic, controla fluxuri de fabricație, poate să picteze, să scrie
romane, îngrijește bebelușii, descifrează și manipulează procesele psihice ale individului și
comunităților cărora le anticipează cu precizie comportamentul, ba are chiar și simțul
umorului. Dacă programatorii ar avea cunoștințe teologice, ar observa că ideea algoritmului
atotputernic este, în profunzime, perfect irațională și are o structură tipică misticii. Adică unei
credințe într-un Programator universal care a creat Marele Algoritm al universului. El este
„Sfântul Duh” al mileniului de după moartea lui Dumnezeu. Dacă ne uităm în istoria științei,
observăm că în cerul în care azi zeul suprem este algoritmul domneau de exemplu în secolul
XIX: mecanica, aburul, electricitatea. Optimismul epistemologic, specific veacului
julesverne-ian, considera că acestea vor duce la supremația omului asupra naturii și vor
rezolva toate problemele umanității. Nu s-a întâmplat, firește, asta. Omul și-a dat seama că nu
poate controla natura, pentru că însuși acest, efort îi distruge pe ambii parteneri. Dar ajungem
acum, pe altă spiră a evoluției cunoașterii științifice, la aceeași credință că „tot ce mișcă-n
univers” poate fi reprodus algoritmic. Și mai ales omul.

Filosoful francez Michel Henry are o carte despre barbarie, în care afirmă tranșant că
știința (și fiica ei cea mare: tehnica) nu fac parte din cultură, sunt o expresie a barbariei.
Această neo-barbarie alungă omul, viața, din centrul gândirii. Am parafrazat în titlul acestor
note un bine știut poem eminescian: „Eu nu cred nici în Iehova,/Nici în Buddha-Sakya-
Muni,/Nici în viață, nici în moarte,/Nici în stingere ca unii”. Acest scepticism este opusul
oricărei iluzii suprematiste. Cultul algoritmului, ca un zeu care are preoții și ritualurile
specifice, misticii care, numai ei, pot comunica cu „zeul” – programatorii - este astăzi religia
oficială. Creaționistă, evident, pentru că, destructurând lumea creată de Dumnezeu „ăl
bătrân”, cel demodat al creștinismului, are iluzia că a construit alta, virtuală. Rod al
dumnezeului-algoritm. Facknews-urile, de exemplu, nu sunt pur și simplu minciuni, ci țin de
o teologie negaționistă, foarte bine articulată, care, distrugând noțiunile de adevăr și etică, ne
propune o lume pe dos. Perfect coerentă, pentru că, s-a spus de mult, diavolul este cea mai
logică dintre creaturi. Sigur, cultul algoritmului este unul profund anti-umanist, încercând să
scoată elementul om din ecuație. Să facă „lumea” să funcționeze în afara omului, și, cel mai

1
 eseu

bine, fără el. Ideologiile „verzi”, după care omul este cea mai dăunătoare ființă de pe pământ,
sunt corelate idolatriei algoritmice. Sigur că suntem la capătul unui proces, început în zorii
modernității, de destructurare și expulzare a omului din creație, arta abstractă sau filosofia
analitică nu sunt decât trepte ale acestui drum. Algoritmul vrea să ne arate că Lumea poate
funcționa fără om: autoturismul nu are nevoie de șofer, arta de pictor sau poet, școala de
profesor, spitalul de doctor, televiziunea de prezentator de știri șamd. Procesul de
transformare a omului în ființă inutilă atinge un nou nivel. Numesc acest proces in-utilizarea
omului. Întreaga tehnică de azi e menită să creeze facilități, să „ușureze” munca omului.
Filozofia gadgeturilor e dominantă. Să nu uităm că bomba de la Hiroshima însăși era numită
drăgălaș de constructorii ei „gadget”. Ei, și împingând tot mai departe in-utilizarea aceasta,
omul nu va mai avea ce face pe pământ. Își va lua un etern concediu pe niște insule exotice
din univers. Improbabile. Omul își va ușura într-atât existența, încât va deveni evanescent.

Cu tragedia și filosofia greacă, apoi cu religia iudeo-creștină Omul fusese temeinic

plantat în mijlocul paradisului numit Cultură (folosesc majusculele pentru a enerva
algoritmul). Apogeul fusese atins cam în acea perioadă numită generic Ev Mediu – Renaștere.
Cultul Minții Umane, capabilă de cunoaștere incredibil de vastă și de adâncă, (la limită co-
extensivă cu Universul) s-a înstăpânit, a progresat, ajungând acum, iată, să ne închinăm la
templele din Silicon Valey ale minții non-umane. Utopiștii scriitori de fiction au imaginat de
mult cum va arăta conflictul între aceste două minți. Cine va fi stăpânul și cine sclavul în
această relație? Sigur, omul este o ființă abjectă, singura specie care se urăște pe sine, singura
specie capabilă de auto-distrugere. Se vor ciocni, de fapt, două barbarii: barbaria minții umane
schilodită de ideologii și barbaria „științei” non(anti)umane a algoritmilor, ca să folosesc
conceptul lui Michel Henry. Care dintre aceste barbarii va învinge, nici nu mai contează.
Pyrus este un personaj istoric!

Risc o întrebare, pentru care nu am niciun răspuns: și dacă mintea umană nu

funcționează (numai) algoritmic? Dacă este ceva în ea dincolo de? Sigur, îmi vor sări în cap
toți specialiștii în neuroștiințe, psihologii cognitive ș.a.m.d. Întrebarea mea, vor spune cu
dreptatea științei lor, este proastă, sofistică pentru că pune concluzia în locul premisei. Dar, nu
uitați, încerc să ies din spațiul algoritmului, adică al legilor gândirii raționale. Imaginea
omului – sclav, pe care ne-o sugerează analizele despre cum au fost posibile Brexit-ul sau
alegerea lui Trump, despre cum masivele manipulări on line au fixat opțiunea a milioane de
oameni au de ce să ne provoace frisoane. Declarația universală a drepturilor omului, textul ăla
care începe cu „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele

2
 eseu

sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul
fraternității” va rămâne, în aceste condiții, un petic de hârtie. Nu poți fraterniza cu algoritmul,
ci numai cu un suflet. Cu semenul. Iar sufletul nu are foarte mult de-a face cu psihologia.
Psihea din componența acestui cuvânt, ψυχή, nu are mai mult decât o firavă legătură
etimologică, superficială, cu psihologia noastră de azi, ca știință aplicată, și mult mai mult cu
teologia, ca știință a absolutului. Cuvânt periculos! Adică, mai simplu, cu o antropologie
fundamental religioasă, având în centru sufletul. În Evul mediu se dezbătea dacă îngerii au
sex (dacă mi-aș permite să glumesc, aș regreta că teologilor de-atunci nu le-a dat prin minte
ideea „sexului fluid”), astăzi am putea dezbate dacă super-computerele viitorului pot avea
suflet (ce va fi fiind arătarea asta ciudată!). Cu alte cuvinte, dacă sufletul este algoritmabil.
Presimțind că nu, „inginerii de suflete” (mai țineți minte expresia asta, nu întâmplător apărută
în ani de teroare, mult mai ambiguă decât pare?) aleg soluția nodului gordian, proclamând
tăios: sufletul nu există, sau este ceva dispensabil, neimportant pentru înțelegerea omului.
Explicabil prin nu știu ce concentrații diferite de serotonină. În ultimele decenii destructurarea
omului a căpătat dimensiuni greu de închipuit. Dacă nici măcar biologia nu mai are un grad de
relevanță, sexul este ceva opțional, celule stem promit o ipotetică viață (în sens pur biologic,
habar n-avem cum am trăi să spunem 200 de ani din punct de vedere sufletesc) indefinit de
lungă! Unde dispare ceva din om, ca în elegia aceea a lui Nichita, imediat e pus în loc un
algoritm. Cea mai pură operație magică. „La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură”
proclama poetul. Cifra nu este altceva decât formula, algoritmul suprem, care nu mai
funcționează însă când moartea îi întrerupe auto-mișcarea în sine însuși. De altfel bătrânul
cărturar dintr-un alt poem, cel ce „într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate”, era lăudat
pentru că: „universul fără margini e în degetul lui mic”. Și el este stăpân al algoritmului, dar
fără folos personal. Poeții știu mai multe.

Ne simțim comod, apărați, la ideea că algoritmul ne controlează, în sensul că, precum,

un zeu adevărat, ne decide și ne anticipează mișcările. Nu mai suntem noi responsabili. Într-o
nuvelă excepțională, The Last Question, din 1956, Isaac Asimov imaginează următoarea
situație: în anul 2061 doi cercetători care, de formă, (pentru că acesta se autocorectează și
autoreglează) păzesc super-computerul Multivac pun, la beție, un pariu pe 5 dolari, întrebând
inteligența artificială: „«Va putea vreodată omenirea, fără să-și cheltuiască toată energia, să
readucă Soarele la splendoarea tinereții sale, chiar după ce el a murit de bătrânețe?» Probabil
că întrebarea putea fi formulată și mai simplu: «Cum poate fi redusă masiv entropia
Universului, pentru a reveni la nivelul iniţial?»”. Computerul răspunde: date insuficiente

3
 eseu

pentru un răspuns corect. Această întrebare e reluată de multe ori, de-a lungul a trilioane de
ani, și de fiecare dată computerele, din ce în ce mai evoluate, firește, dau același răspuns: date
insuficiente. După ce materia și energia, deci spațiul și timpul, dispăruseră deja ultimul
computer, confundat cu super-mintea umană globală, universală, aflat în hiperspațiu, își
organizează programul pentru a răspunde chestiunii insolubile: cum poate fi inversată
entropia? „Conștiința lui AC cuprinse tot ceea ce fusese cândva un Univers și reflectă la ceea
ce acum era Haos. Trebuia să acționeze pas cu pas. Și AC spuse: «să fie lumină!» Și se făcu
lumină...”. Iată de ce nu cred în algoritmi!

10 mai 2019