Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ÎNSEMNĂRI PASCALE
Timpul
Am ținut ca notele acestea să apară după data fixată de calendare a Sărbătorii. Tocmai
pentru a marca ideea că avem de-a face cu un cu totul alt timp decât cel nictemeral, diurn –
nocturn. Este, de fapt, începutul timpului calitativ, liturgic (din noaptea Cinei). Sărbătoare de
o concentrare unică dar și de o desfășurare amplă, cum nu este alta, care se deschide cu
tristețea și jalea morții și izbucnește în strigarea care adeverește Învierea. De obicei unei
sărbători îi este dedicată o singură zi calendaristică și un singur sentiment: bucurie ori
întristare. Aceasta, pascală, cuprinde un interval de trei zile și trecerea de la bucuria
pământească (Floriile Împăratului călare pe fiul asinei) la deznădejde (Patimile, îngroparea) și
apoi la bucuria triumfătoare a vădirii Învierii și Împărăției. Este o peri-oadă (o înconjurare de
biserică) unică. Ce cuprinde realmente trecerea dintre aceste stări. Dar care continuă, în
coerența divină, cu Înălțarea și Rusaliile. Dacă odată cu Adam am căzut în timp, prin acest
calendar calitativ pascal ne încadrăm într-un alt ritm existențial pe care, din cauza limitelor
inerente ale limbajului nostru, îl numim tot timp. Dar este altfel de timp!
Paștele are două versante: al vieții și al morții, trăirea lui înseamnă ascensiunea în
infinitatea punctuală a vârfului divin, unde viața trece în moarte și moartea în Înviere.
Instantaneul treimic al acestui punct, aceasta este trăirea Paștelui. Trei zile reduse la o clipă
eternă, abolind curgerea istorică. Trecerea este pasul peste, atât de mic, încât nici o
milisecundă nu-l poate măsura, ascensiune și chenoză concomitente în lumina călătoare,
transmisibilă, a lumânărilor din noaptea Învierii. Ideea apexului mi se pare esențială Paștelui,
care deschide ritualic spre un alt timp. Timpul care încape întreg în secunda ascunsă privirii a
lepădării giulgiului. Viața veșnică este cosmicitatea acestui zenit.
Corpul
Corpul este casa morții. Adăpostul ei. Nicăieri în altă parte nu există moartea. Ea este
deținutul din închisoarea corpului, mai degrabă decât sufletul, cum credeau filozofiile antice.
Pentru a elibera celula, trupul S-a ridicat pe cruce. Țâșnind în sus (dar, pentru că aici nimic nu
se petrece simplu, liniar, asta se întâmplă după coborârea în iad), S-a eliberat. Este, simultan,
într-o străfulgerarea trans-temporală și aceasta, o coborâre, o înălțare și o ajungere, ne spune
1
eseu
Realitatea
2
eseu
hidoșenie lingvistică. Paștele nu poate decât plângere, jelire la Mormânt, durere asumată,
reculegere. Ne este foarte greu să ne convingem astăzi că asta este o față a Sărbătorii. Abia
Învierea va fi cu adevărat Împlinirea (și, mai apoi, Înălțarea) așa cum o percepem îndeobște:
ca bucurie. Și urarea nouă, singura valabilă: Hristos a înviat! Cu accentuarea pe a înviat.
Aceasta este Vestea cea mare. O spun Mironosițele care-L căutaseră la mormânt. Dar cum să
te pătrunzi de taina Învierii, dacă mai înainte n-ai încercat să urnești, greu, cu propriile tale
forțe piatra de pe mormânt (prin postire de gând și prin deposedarea de tine în spovedanie) și
să te uimești că mormântul este gol? Dacă, și mai înainte, n-ai privit Crucea? (Paul Claudel).
Sau n-ai încercat să o porți însuți, măcar doi, trei pași? Abia această bucurie promisă a Învierii
are substanță. Dar despre ea nu veți auzi deloc vorbindu-se la radio sau tv...
Distanța
3
eseu
Nimic mai tulburător decât o slujbă a Deniilor într-o bisericuță de țară. Lume puțină, și
o consistență specială a timpului pe măsură ce lumina soarelui se împuținează și în biserică se
întunecă, totul devenind umbra mișcătoare a lumânărilor. Nu întâmplător, cea mai profundă și
mai completă imagine a sufletului este flacăra lumânării. „In der Flamme eines Lichtes sind
alle Natur-kräften tätig” („În flacăra unei lumânări sunt active toate forțele Naturii” – Novalis
Discipolii lui Sais) „Biserica” se reduce/ se ridică în asemenea clipe la ceva atât de simplu:
vocile preotului și cântărețului și pâlpâirea lumânărilor cu lumină neapropiată. Cea mai simplă
și mai palpabilă imagine a transcendenței. Apoi pleci spre casă prin ploaie ușoară, scăldat în
parfumurile cireșilor și tuturor celorlalți copaci, înfloriți parcă toți deodată din pricina
primăverii pricinoase. Și, brusc, îți dai seama că mai este un miros pe care în primul moment
nu-l identifici. Parcă vine din tine. Mai greu îți dai seama că vine de pe frunte, este aroma
Mirului care se amestecă, precum umbra cu lumina, cu cele ale naturii. A fost Denia...
Christian Crăciun
18 mai 2021