Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Monica Pillat, Vasile Bănescu, Imaginația speranței. Poteci către Dumnezeu. Ed. Eikon, 2018;
1
Monica Pillat
eu, suficient de mult cât de subiectiv este răspunsul lui Iisus. El putea să-i spună: «Eu sunt,
am înviat», dar El o strigă «Maria!». În momentul în care El o cheamă pe nume, ea se ridică,
vederea i se înalță și Îl recunoaște”.
Spune dna. Pillat: „Eu am trăit într-un mediu îmbibat de cultură, la rândul lui și tata
trăise alături de părinții lui într-o mare iubire pentru artă. Cărțile, muzica, pictura îți lărgesc
orizontul, însă cultura fără deschidere către mântuire este un lux”. De altfel, una dintre cărțile
mai vechi ale domniei sale se numea Cultura ca interior. Mereu și mereu această edificare
lăuntrică. Pentru că o altă perspectivă a cărții este și o înfățișare critică a prezentului, să
observ în ce măsură această saturație culturală (niciodată îndestulă, nu-i vorba) s-a pierdut,
ne lipsește. Nu mai ține de modelul uman al recentului. Tema aceasta, a raportului credință –
cultură este un alt laitmotiv al cărții. Ni se spune despre Dinu Pillat, de exemplu, că, după
2
Monica Pillat
ieșirea din închisoare, era atras, ca și prietenul Steinhardt, de perspectiva retragerii din lume,
neaplicabilă pentru că evident avea familie la care ținea enorm. Apoi, s-ar fi visat paznicul
unei grădini publice.
Găsim în aceste pagini note de mare subtilitate despre prezența discretă a lui
Dumnezeu, despre cum devine timpul vindecător prin poveste, despre răbdare și îndurare,
despre valorizarea spirituală a suferinței („suferința dă o dimensiune abisală fericirii”), despre
veghe la poalele Crucii ș.a.m.d. Povestea - respectiv parabola - este o altă temă a cărții asupra
căreia vreau să mă opresc o clipă. Una dintre secvențe este denumită Parabole și povești
vindecătoare. Știm, după titlul celebru, că există cuvinte bune de mâncat, de vreme ce
Cuvântul însuși se oferă pe Sine euharistic în Liturghie. Autoare ea însăși a unor povești
(Invitație la vis. Opt povești vindecătoare), dna. Monica Pillat argumentează, citată de dl.
Bănescu, în prefața acelei cărți: „Am scris aceste povești pentru a mă vindeca eu însămi de
dorul celor pierdute și m-am jucat cu umbrele până când am putut ieși din nou la liman, unde
mă aștepta de mult ignorata frumusețe a clipei prezente”. Prin poveste, timpul distrugător
devine vindecător. Regăsim și pe acest palier chestiunea imaginației. Odată cu renascentista
„castrare a imaginarului”, pe care a analizat-o profund Culianu și care a luat în modernitate
chipul dezvrăjirii generalizate, o subtilă transformare antropologică s-a petrecut. Omul a fost
livrat (jungian vorbind) unei inevitabile și continue nevroze. „Deraierea privirii noastre de la
cer spre pământ” dă scriitoarea diagnosticul. De ea ne vindecă povestașii, și interpreții
parabolelor de orice fel. Ei apelează partea adâncă din noi, recuperează memoria. „De aceea
rolul memoriei este esențial. Din păcate, nu mulți au șansa smulgerii din întunericul uitării
Adevărului. Dar sunt trimiși spre noi soli nebănuiți care ne oferă semne ce ne pot trezi din
apatia existențială, soli care ne pot face să simțim cât de viu și de intens rămâne mesajul lui
Hristos, astăzi, la fel ca acum două mii de ani. Depinde de noi să dorim ieșirea din lâncezirea
spirituală. Apoi, auzind cuvintele vieții, nu poți să nu ți le reamintești”. În felul acesta, textul
Evanghelic devine suportul pentru desfășurarea memoriei istorice (a familiei și a societății) și
a memoriei hermeneutice. Pentru că și pe aceasta am pierdut-o, aducerea aminte a sensurilor
tezaurizate în experiența culturală a umanității.
Simplitatea și căldura rostirii dau textului un aer sapiențial, atemporal, din care
adevărurile grave în forma trăirii și reflecției ies limpezite. Iată cum este descrisă, de pildă,
plecarea celor dragi: „Oamenii iubiți de noi sunt ca niște ferestre prin care luminează
dragostea lui Dumnezeu. Ei pot fi, cum am mai spus, mai limpezi și transparenți ori mai opaci
în receptivitate, dar Domnul le vorbește și unora și altora, tot timpul. Când cei dragi dispar,
3
Monica Pillat
rămânem în fața lui Dumnezeu cel nevăzut. Nevăzutul în care se pierd cei plecați dintre noi se
îmblânzește, pentru că ei se duc acolo înaintea noastră și ne veghează de sus. Această
împreună-veghere face trecerea dintr-un plan în altul mai lină, așa cum Iisus, când a murit și a
înviat, a adus făgăduința că îi va lua la un moment dat și pe ucenici împreună cu El în
Împărăția Sa”.
4.04.2019