Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Walter Benjamin
1
moartea timpului și această enormă ars poetica a repetatei (și vanei) încercări umane de a
aboli timpul este, astfel, o epopee, o thanatomahie fără sorți de izbândă.
2
se bazează în cele din urmă pe un refuz. Refuzul timpului real, cel care distruge, cronos;
„beau păharul poeziei” este armătura poeziei (timpul kairos). „Timpul final este sfârșitul
timpului. Sfârșitul este de-săvârșirea, împlinirea, căci ordinea timpului a fost depășită” (Jacob
Taubes, Escatologia Occidentală). Memento Mori trebuie citit, oarecum, dinspre sfârșit spre
început. Pentru că astfel se luminează atât sensul curgerii pe care-l caută cu obstinație poetul,
cât și interogația reluată de la capăt odată cu fiecare ciclu civilizațional: de ce se prăbușesc?
3
sub deslușirea conceptuală a termenului folosit de Henry Corbin: imaginal. Termen care
desemnează, în gândirea arabă, un univers intermediar între planul real și planul divin, în care
imaginile își au o existență perfect motivată. Ele nu sunt simple născociri arbitrare ale minții
noastre înfierbântate. În felul acesta pot fi înțelese două dintre caracteristicile esențiale ale
universului imaginar din poem: hipertrofia senzorială, „văzul enorm” și repetitivitatea –
marile civilizații sunt caracterizate printr-un set de imagini în fond identice: vegetația uriașă,
plutirea, peștera, luna, femininul, îndepărtarea de sacru, desemantizarea Semnului etc.
Într-o hermeneutică atentă amplul text apare scandat în patru momente, desemnate
prin verbe, gesturi lirice, care dau reperele de orientare. a. „Turma visurilor mele eu le
pasc...”; b. „Uriașa roată-a vremei înnapoi eu o întorc”; c. Să citesc din cartea lumii semne...”
și d. „Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate”. Altfel spus, acest itinerariu desemnează
intrarea în oniric (a), drumul spre sfârșit, ca descifrare a semnelor indicatoare (civilizațiile)
(b,c) și extincția în focul poeziei (d). Oniricul permite accesul la origini, istoria însă nu se
derulează în sens retrograd, ajuns în imaginarul punct zero, poetul eliberează roata și, situat în
afara rotației, urmărește spectacolul curgerii Istoriei, încercând să perceapă Sensul. Să
observăm și superbia înalt romantică, faustică, cu care poetul se situează în afara timpului.
Cum este posibil? Prin prima acțiune: cea a întoarcerii roții (la rigoare, poemul putea începe și
de aici, dar ar fi pierdut ecoul cu finalul și, mai ales, ar fi stabilit lucrurile într-un singur timp,
cel al revoltei). Așa, poetul a ales, perfect coerent în arhitectura ansamblului, să înceapă cu
gestul regresiei onirice. Ceva rămâne totuși după incendiul stingerii finale: totul se dizolvă în
poezie. „Timpul apare când eternitatea originii s-a pierdut, iar ordinea lumii a căzut în puterea
morții./.../Timpul este prințul morții, așa cum eternitatea este prințul vieții /.../Ca să învingă
timpul, eternitatea trebuie să apară în locul temporal al istoriei. Istoria este locul în care se
intersectează substanța timpului și substanța eternității, moartea și viața”. (Jacob Taubes,
Escatologia occidentală) Fiecare civilizație din Memento Mori vrea să instituie o „blocare” a
timpului, să se termine timpul odată cu ea. Sau ea odată cu timpul. Vană iluzie, mereu și
mereu reluată. „Istoria este planul în care se intersectează Dumnezeu și lumea” (Taubes).
„Dumnezeu”, tradus în poem, - gnosticismul, intimus al filozofiei eminesciene - prin
„principiul răului”, principiul distrugerii, se manifestă astfel în istorie. „În escatologie
memoria reprezintă acel principiu care luptă împotriva timpului în numele eternității”
(Taubes). Memoria este liantul, ceea ce face posibilă căutarea unei „legi” care să guverneze
creșterea și descreșterea civilizațiilor. Iar această lege are un singur nume: deșertăciune.
4
Fiecăreia dintre aceste civilizații i se înfățișează ca țel perfecțiunea. Fiecăreia i se pare
că a atins-o. Ceea ce se dovedește, din perspectiva istoriei, un van hybris. Pare că hybrisul
este, de fapt, însuși gândul acestei perfecțiuni. Chiar el provoacă (de)căderea! Moartea. E o
piatră de poticnire: timpul nu se termină cu moartea, nici a individului, nici a civilizațiilor,
nici a universului. Metafizic, Panorama deșertăciunilor vine firește direct din Ecleziast, așa
cum fusese el decantat secole de-a rândul într-o sensibilitate populară mioritică. Dar este
rafinată de sensibilitatea și profunzimea gândului filozofic eminescian. M-a intrigat, în
descifrarea poemului, o evidență: poetic vorbind, civilizațiile nu sunt deosebite între ele,
poetul nu pare preocupat să marcheze o diferență specifică, ci doar genul proxim: moartea. În
cartea amintită am folosit doar o explicație destul de evidentă, la nivelul „revenirii lui
același”, dar asta nu mi se pare acum suficient; am enumerat fugar mai sus câteva elemente
comune tuturor eonilor civilizaționali. Poetic este neliniștitor, pare o lipsă de imaginație să
reiei la fiecare ciclu civilizațional aceleași metafore, fără minim efort de a le varia. Explicația
am găsit-o, și doar o enunț aici, ea având nevoie de o mult mai amplă dezvoltare, citind cărțile
lui Horia Roman Patapievici despre Paradis. Și așa am observat că fiecare civilizație din
Memento Mori aproximează paradisul. Asta explică suficient de ce fiecare dintre spațiile
descrise, fie că este vorba de Grecia, Asia, Roma sau Dacia, este prezentat riguros ca un
spațiu paradisiac. Care nu poate fi decât identic cu el însuși. Poemul este o căutare a
Paradisului, șirul civilizațiilor aș spune că tinde asimptotic spre Paradis. Care, în termeni de
cronologie se numește Escaton. Este un paradis terestru, nu unic, ci mereu aproximat de un
orgoliu creator inerent creației. În celebrul său Fragment IX din Despre conceptul de istorie,
Walter Benjamin descrie Îngerul Istoriei, cel pictat de Paul Klee sub numele de Angelus
Novus: „Chipul său este întors spre trecut. Ceea ce noi percepem ca pe un lanț de întâmplări
pentru el este o singură catastrofă, care îngrămădește neîncetat dărâmături peste dărâmături și
i le azvârlă la picioare. /.../Dar dinspre Rai se iscă o furtună și vântul îi bate în aripi atât de
puternic, încât nu le mai poate apropia. Furtuna îl împinge cu o forță irezistibilă spre viitorul
spre care stă cu spatele, în vreme ce în fața sa mormanul de dărâmături crește concomitent,
până la cer. Această furtună noi o numim progres”. Nu este frapantă asemănarea acestui
tablou cu cel din Memento Mori? Nu stă Eminescu, „de veghe la roata istoriei”, cum s-a spus,
cu fața întoarsă spre ruinele trecutului și împins de furtuna poeziei spre in-imaginatul său
viitor? Și nu este el atât de neîncrezător în vântul progresului?
Christian Crăciun
Bunavestire 2020
5
6