Grigore Traian Pop

CARTEA PRIMEJDIE

Firește, când am terminat de citit cartea 1, cam aveam în minte ceea ce doream să scriu
despre ea. Până la ultimul capitol, care mi-a dat peste cap toate planurile, pentru că, abil și
crud, naratorul face el însuși cea mai adecvată analiză, disecând în câteva pagini, nemilos
pentru critic, una câte una, ideile de abordare. Îți lasă puține de spus. Până și observația că
finalurile sunt „tăiate”, ca și cum autorul s-ar plictisi brusc de poveste, este asumată și,
convingător estetic, explicată. Ba mai adaugă, anticipativ, și câteva profunde observații ale
unor cititori ai manuscrisului. Între coperte romancierul a adunat de fapt trei romane,
neasemănătoare între ele ca tehnică: Funestul papagal Gregorio, Gabriela, Urechea lui
Dionisos. Primul este scris la persoana întâi, un fel de jurnal de spital, al doilea este un
thriller care se petrece în bună parte în SUA, al treilea, de fapt, o culegere de povestiri fără
legătură aparentă între ele.

Ceea ce unește cele trei texte este principala însușire a prozatorului: capacitatea de a
crea personaje memorabile. Mai bine zis de a privi atent lumea prezentă și istoria și de a
surprinde esențe tipologice. Grigore Traian Pop este el însuși un personaj. Cu formație
filozofică și debutând cu lucrări tehnice de specialitate, și-a schimbat ulterior traseul, spre
scrieri de istorie și eseistică: Mircea Eliade. Nobelul interzis, Gulagul lui Socrate, Mișcarea
legionară. Idealul izbăvirii și realitatea dezastrului, Cărțile nescrise, Puși contra Dumitru
Dinulescu și romane, Mirmidonii doctorului Mengele, Șarpele care-și înghite coada. Portretul
pe care i-l face Lucian Chișu în prefață este lămuritor. Completat cu primul dintre romanele
de față, el satisface irepresibila nevoie de voaierism a cititorului, prin narațiunea de tip jurnal.
Exercițiul boemei (unde capacitatea de observație și replica tăioasă și rapidă sunt probe de
admitere), ca și solidul background cultural ale autorului contribuie deopotrivă la varietatea și
spectaculosul galeriei umane din roman: de la dna. Felicia, soția dnului. Matache, care bântuie
prin spital instaurând un fel de stare de asediu și căruia soțul îi strică plăcerea murind, până la
pitorescul Herr Goethe, vecinul din Malaga. Un fel de „oglindă purtată pe coridoarele unui
spital”. La fel, unitatea discretă a celor trei „microromane” este dată de figura distanței.
Naratorul, ori personajele care-l reprezintă, au oroare de patetism, de vorbele „mari”, de
gesticulația solemnă. De care fug cu pudoare și ironie, uneori împinsă la sarcasm. Poate și
asta este una dintre explicațiile finalurilor „scurtate”, ca și cum i s-ar face brusc frică de
prizonieratul inevitabil al autorului în poveste și ar vrea să fugă din ea. Povestea e o
1
Grigore Traian Pop, Sinistrul papagal Gregorio. Trei romane, ed. Tracus Arte, 2019;

1
 Grigore Traian Pop

închisoare. Deși sunt pagini cu puternică încărcătură eseistică, scriitorul pare a se feri tot
timpul de exhibarea „înțelepciunii”. De aici (auto)ironia, ca marcă a distanțării de care
aminteam. Tensiunea aceasta este cea mai vizibilă în primul dintre romane. Tocmai prin temă
- boala, degradarea și umilința fizică, sinuciderea, moartea - care obligă la ecorșeuri morale
dureroase. Cum să scrii despre moarte fără să fii patetic? Cum să te sinucizi fără să fii cumva
„retoric” prin gestul tău? Adică fără să spui nimic? Romanul acesta este (și) un jurnal de
spital, în care mizeria fizică (și morală), proprie și a celorlalți, te împinge la o mizantropie
acută. De care naratorul – personaj se ferește și nu prea. Romanul are două paliere, ieșit din
spital după operația de adenom de prostată și cu o „superbă zona Zoster” naratorul pleacă într-
o călătorie în paradisul din Malaga. Un contrapunct. Dar angoasele nu-l părăsesc, firește. Pe
de altă parte, tema amintită predispune, (ca un fel de eufemizare în fond, de anesteziere a
durerii) la o abordare „culturală”. Filozoful de formație zburdă în acest spațiu, dar cu aceeași
privire malițios îndurerată, pentru care nu există soluție existențială („mori, imbecilule, dar
fără exagerare”). De aici începe spectacolul caracterelor. Spitalul Sfântul Grigore este un
locus al unei umanități concentrate (ca și, în paralel, pensiunea din Spania). Începând de aici
avem o defilare excepțională de tipologii. De la colegul de salon, rugbistul arheolog Eustațiu
Victor Gregorian (numele personajelor în toate romanele, au o rezonanță aparte), care este
nevoit să umble cu vasul cu urină după el, și devotata sa prietenă, un întreg panopticum se
desfășoară prin fața ochilor noștri, fiecare cu povestea lui. Scriitorul are structura unui
moralist clasic, observând oamenii cu un scepticism măsurat, ferindu-se însă a cădea în
cinism. Chiar în fața degradării fiziologice și spaimei de moarte. Ocolind poncifele, vorbele
mari, se refugiază în contemplarea spectacolului uman. Fără iluzii și fără regrete. Fraza are
tăietura precisă, apoftegmatică, a clasicului. Este singurul „răsfăț” stilistic într-un text auster,
bine temperat, (vezi paginile excepționale de analiză detașată a postmodernismului ca
panaceu): „prostia cunoaște infinite întrupări în logos”; „nu aveam niciun chef să mă confrunt
cu moartea după regulile ei”; „favoarea de a nu muri ca un imbecil”; „drumul Infernului din
perspectivă ironică”; „Dar cum să transfer ficțiunii o atât de gravă și-atât de personală,
nedumerire existențială?”; „Boala e și o cumplită dezordine a cugetului”; „frumusețea
reprezintă ipostaza de sărbătoare a omului”; „încerc a fi învingător într-o încleștare cu mine
însumi”; „un fel de erotism al sinuciderii”. Nu întâmplător, autorul se vădește un asiduu cititor
al lui Cioran, găsim un oximoron existențial similar între arderea trăirii și muchea tăioasă și
rece a expresiei.

2
 Grigore Traian Pop

Al doilea roman are un aer ușor parodic la adresa thriller-elor americane. O poveste
aglomerată în care protagonista, reporteră la televiziunea română, este lăsată/obligată de către
instituția căpitanului Coasă (ce nume!), să plece după soț, abulicul Robert Robincu, cu
„misiune” în SUA. De fapt, aproape forțează căsătoria. De aici începe o avalanșă de
„întâmplări”. Agenți CIA și FBI, curse de câini în Alaska și căutători de aur pe valea
Yukonului, vânzători de antichități care sunt cutiile poștale ale Serviciilor, urmași exilați ai
„marilor familii” de odinioară (John Comnen, nepoata lui Ion Constantin Inculeț),
președintele Iliescu și regele Mihai, avocați parșivi și doctori traficanți de organe, dispariții
misterioase și seifuri secrete, amenințări cu moartea, evrei manipulând totul și japonezi
impenetrabili, profesori de matematică țicniți și femei ciudate, ONU și biserica ortodoxă
română din America, o Americă deplin kafkiană (nu e întâmplător citatul din motto),
imposibil de înțeles, în care nu ai de ales decât să devii ca ea. Tot acest vortex este luminat de
inteligența neîmblânzită și sarcastică a Gabrielei. Un excepțional personaj feminin. Fugind din
România ceaușistă pentru a ajunge să facă ploșnițe în „cutia de chibrituri” care-i este casă și
să plimbe câini în Central Park, ea rămâne din aceeași speță a lucizilor condamnați la ratare.
Este un personaj reflector, prin sensibilitatea căruia vedem și România comunistă și cea
postrevoluționară (dar cu emigrația noastră atât de asemănătoare), și America atât de altfel. Se
pot recunoaște, sub nume schimbate, câteva personaje care au străbătut istoria noastră recentă.

A treia secvență a volumului este și mai surprinzătoare ca alcătuire. Sunt, de fapt, mai
multe proze scurte, fiecare o bijuterie în felul său, fără însă o legătură vizibilă între ele. Un
„conglomerat de întâmplări”, cum spune GTP. Punctul de pornire este dat de motivul
manuscrisului, primit de la prietenul Augustin Pastor, pe care povestitorul îl publică. Dar firul
care unește povestirile este explicitat în ultimele capitole, lămurind că „literatura este un
personaj ubicuu”. Da, cam despre asta este vorba: despre cum trec oamenii și întâmplările în
poveste. Cum încremenesc acolo, ca insecta în chihlimbar (o comparație banală, pentru care
autorul m-ar sancționa). Fiecare din aceste povestiri ar trebui analizate în parte. În
„Nedumeriri cu carul” Grigore Traian Pop ne pune însă pe tavă o perspectivă care
descurajează „meseria” criticului. Și scoate la lumină intenția care adună subteran aceste
povești. „Instinct intelectual” numește el ceea ce l-a făcut să se ferească de poncifele
postmodernismului. Deși jonglează elegant cu tehnici constructive, fără însă a le idolatriza, a
le face scop în sine. Ar merge aici o lozincă faimoasă pe alte vremuri: omul, înainte de toate!
Da, asemenea proze atrag cititorul mai ales prin oamenii pe care-i aduc în pagină. Să vedem:
țiganii din Paris cu bulibașa lor și șeful mafiei corsicane; Pascal Elefterie, apropiat al lui

3
 Grigore Traian Pop

Leonard Cohen pe insula Hydra; cârciuma scriitorilor din Piața Romană și „ultimul om al
istoriei”; generalul Paris Brăileanu, pictor amator, făcând senzație cu cele treisprezece
gonflabile pictate; Moriz Neuman, căsătorit cu o țigancă, trimis la Auschwitz să-i tragă de
limbă pe ceilalți evrei unde și-au ascuns aurul, și fiul său; Amos Penteleu-Fichman devenit
director de închisoare supra-zelos în vremea Anei Pauker; Radu cel Frumos și fratele său
Vlad, la curtea sultanului Mehmet; participanții la un funest Congres de eminescologie, unde
se petrec crime ca în Agatha Cristie; Gaius Livius Frințescu, devenit ambasador al Anei
Pauker în Egiptul împăratului Farouk; Erasmus Ionescu, agent la Paris, firește sub alt nume,
pe vremea lui Petru Groza, pe lângă ambasadorul Marcos Djuvara (sic!). Amețitor, nu?

În ultimele pagini, ni se citează un aforism cioranian: „O carte trebuie să adâncească

răni, să le provoace chiar. O carte trebuie să fie o primejdie”. Mi se pare evident că lui
Grigore Traian Pop îi plac astfel de cărți primejdioase, cărți care rup cicatricele, și că a
încercat să scrie una (trei). Mă feresc să dau un sens simbolic acestei structuri uno-treimice.
De ce e primejdioasă? Pentru autor, căci armura de cuvinte, (sau clona sa de cuvinte, după un
termen mai actual) este incapabilă să-l apere, să devieze răul. E doar o iluzie. Niciodată nu-l
poți exprima până la capăt. Pentru cititor, căci „șansa romanului este de a face, din cititor, o
legumă”. O narațiune reușită te înghite, te fagogitează. De o luciditate dureroasă și orgolioasă,
prozatorul nu-și poate găsi odihna nici măcar în propriul text. „Lumea-i auctorială prin origine
și esență”, ne încredințează. Ne aruncă drept provocare ironică o sintagmă gen „noduli
narativi”, dar ochii lui sunt spre oamenii expresivi printr-un singur gest, sau vorbă. Un talent
retractil. Un mizantrop fascinat de omenesc.

Christian Crăciun

4
 Grigore Traian Pop

Citat din Cioran