PREȘEDINȚII ȘI FILOZOFUL

Presa românească acordă o extrem de firavă atenție chestiunilor internaționale, sau

măcar europene. Campania pentru apropiatele alegeri europene este o dovadă. Ar fi interesant
un sondaj care să arate ce procent de electori au știință realmente despre ce se votează la 26
mai. Și că votul nu are nicio legătură cu mărirea pensiilor, ci este cu totul și cu totul despre
altceva. Încerc să fac o comparație. În 1943 conducerea exilului francez la Londra i-a cerut
gînditoarei (unul din cei mai mari filozofi ai secolului XX, în ciuda vîrstei de doar 34 de ani la
care a murit) să facă un fel de raport despre cum se va putea redresa Franța. A ieșit o carte,
recent tradusă și în română, tulburătoare de meditație istorică, socială, politică, o analiză
năucitoare despre omul post-belic și patriile sale. Ce vremuri, cînd șefii de stat cereau
consilierea filozofilor! În zilele noastre, președintele Macron, el însuși cu solide studii de
filozofie, somat de revolta anarhică a vestelor galbene, a declanșat Marea dezbatere
națională, „un exercițiu de democrație directă”, de consultări ale întregii societăți franceze pe
patru mari teme: ecologia, serviciile publice, fiscalitatea, reforma instituțiilor. O dezbatere
care a agitat toate mediile sociale, în care președintele a fost foarte dinamic, avînd numeroase
întîlniri, bătînd țara de la un capăt la altul, și ale cărei concluzii sînt acum în etapa sintezelor.
Nu discut aici potențialul populist al acestei inițiative, mă interesează doar modelul politic.
Pentru a mă raporta la situația de la noi. Pun în paralel două modele. Acolo unde președintele
francez a ales acțiunea, implicarea directă, dialogul social, reflexia teoretică, cel român a ales
retragerea, absența, celebrul discurs de 5 minute, verdictul din vîrful buzelor. Spun asta
apropo de Referendumul pe justiție, la care, precizez de la început, voi vota decis, din tot
sufletul, deși îl consider cvasi-inutil. Dl. Iohannis nu a ales nici soluția unui proiect societal
„elitist”, filozofic și/sau științific, a lui De Gaulle, nici prezența invadatoare, specifică
secolului internetic, dinamic a lui Macron. Și nu că România nu ar avea probleme mult mai
acute decît ale Franței. Chestiunea justiției nu este nouă, dar și cea a învățămîntului, a
emigrației, a forței de muncă, a infrastructurii de transporturi, a familiei, a sistemului de
sănătate, a construcției întregului sistem politic și constituțional, a educației ecologice...nu ar
fi justificat îndestul declanșarea, și la noi, a unei mari dezbateri naționale? Ex-președintele
Băsescu, cu flerul lui politic unic la noi, sesizase perfect acest tip de abordare, inițiind acele
Rapoarte pe chestiunile vitale: economie, învățămînt, sănătate, alcătuite de specialiști de
primă mînă, fără ingerințe politice. Ele sînt și azi modele de analize și de soluții propuse, din
păcate prăfuite în fișete, căci oamenii noștri politici sînt prea deștepți pentru a-i consulta pe
specialiști. Ei știu, prin definiție, totul, de vreme ce au fost aleși. Președintele Iohannis a ales
soluția, parșivă și riscantă, a Referendumului. De ce este riscant, vedem, de pildă, din
exemplul Brexitului. Sau chiar la noi, din exemplul Referendumului pentru familie în care
Președintele s-a ante-pronunțat într-o anume direcție, făcînd abstracție de neutralitatea
necesară. O dezbatere publică autentică (sînt idealist, noi nu avem presă și o dezbatere publică
este de neimaginat în absența unei prese cu minimum de inteligență, cultură și onestitate) ar fi
fost un exercițiu exemplar pentru maturizarea civică a societății. Ocazie ratată, căci
președintele a ales să se ascundă dincolo de zidurile Cotrocenilor, de unde iese arar să se
plîngă de malversațiunile PSD-ului. Este totdeauna reactiv, cu întîrziere, niciodată anticipativ.
Nu-mi amintesc să fi apărut măcar odată într-un interviu de două ceasuri despre „starea
națiunii” la TVR, sau să dea măcar, ca Trump, scurte săgeți pe Twitter. Să se ducă în școli,
universități, tîrguri de carte sau de brînzeturi, în uzine și la mitinguri. Foarte mult la
televiziuni. Ștaiful de stratosferă nu este adecvat nici vremii (care este a „societății
spectacolului” – Guy Debord, a invaziei media), nici poporului. De exemplu, excelenta
inițiativă prezidențială România educată ar avea nevoie de o prezență mult mai insistentă a
Președintelui, care să contrabalanseze ubicuitatea distructivă a dnei. Andronescu. O dezbatere
adevărată pe tema justiției, eventual urmată abia după aceea de un referendum, ar fi fost, apoi,
mult mai greu de sabotat de către PSD. O atragere în discuții a elitelor profesionale ar fi pus
surdină prostiilor pe care le auzim cotidian dinspre parlament și guvern, concentrate de
analfabetism, ticăloșie, incultură și cinism. Și cam singurele puncte de vedere pe care le
exhibă impudic televiziunile, idiotizînd poporul. Președintele ar fi trebuit să creeze o contra
ofertă la acest mediu infestat. Ocazie ratată!