MEDITAȚIE PASCALĂ

Cercetându-mă ce ar fi potrivit pentru această meditație pascală în niște împrejurări

atât de aparte, cum nu s-au mai petrecut, mi-a venit în minte episodul redat în Evanghelia
după Ioan, 20.19. „Deci fiind aseară în acea zi de-ntâi a săptămânii și ușile fiind încuiate acolo
unde ucenicii erau adunați de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: „Pace
vouă!”. Scena este pe cât de simplă, pe atât de misterioasă, căci Iisus le va arăta apoi rănile
din trupul Său pentru a-i convinge că nu e stihie, duh, cum spune Evanghelistul Luca. Dar
două cuvinte din citatul de mai sus ne vorbesc în mod special astăzi: ușile încuiate și frica.
Adică semnele cele mai puternice ale lumii întregi din aceste zile. Ce vedem în scena
evanghelică? Niște oameni speriați, îngroziți, care nu mai înțeleg nimic din ceea ce li se
întâmplă. Îngroziți căci se simt amenințați de cei care le uciseseră profetul și îi caută, doar îl
hărțuiseră și pe Petru, nu cu adevărat ești și tu unul dintre ei? Îngroziți că Învățătorul lor în
care credeau și care le vestise atâtea lucruri minunate murise în chinuri de sclav. Apoi spaima
lor ținea de evenimentul la acre fuseseră martori, apostolii dar și alții „ce erau împreună cu
ei”, cum spune Evanghelistul Luca, fuseseră participanți la un eveniment unic, cum nu se mai
întâmplase în istorie și nu avea să se mai întâmple. Era evident dincolo de posibilitatea de
înțelegere a unui om. Asistaseră la scena atroce a crucificării, erau derutați literalmente ca o
turmă fără păstor, s-au adunat în casa poate a Mariei, mama Evanghelistului Marcu și
comentează în șoaptă și sunt incapabili să răspundă la întrebarea: ce facem de aici încolo? Ce
va urma? Trebuie spus că iudeii nu încuiau ușile, amănuntul precizat de sf. evanghelist Ioan
este foarte sugestiv pentru a scoate în evidență spaima ucenicilor. Vin cei doi călători dinspre
Emaus și le povestesc întâlnirea cu Cel pe care nu-L recunoscuseră. Și atunci, în mijlocul lor,
cum precizează Evangheliile, ca la o nouă Cină, apare Iisus. Întâmplător rubrica sub semnul
căreia vă vorbesc se numește centrul și circumferința. Circumferința nu se instituie pe sine
decât în măsura în care există Centrul. Care apare sub semnul bucuriei. Situația în care ne
aflăm seamănă teribil cu acest stop cadrul evanghelic. Stăm încuiați, înfricoșați și mai ales
lipsiți de viitor. În condițiile banalului cotidian în care ne scăldam până luna trecută zilele
veneau oarecum de la sine, cu automatismul astronomic, planurile erau doar de genul unde să
fac vacanța sau ce mașină să îmi iau. Acum, brusc, acest tip de viitor ne-a fost amputat.
Bâjbâim în întuneric. Se fac tot felul de proiecții, care nu sunt una mai credibilă decât alta.
Pentru prima dată în istorie avem de răspuns la o asemenea încercare: Paștele este celebrat
separat preoții în bisericile goale și credincioșii în casele goale. Goale de duh. Cum nu știau
ucenicii ce să facă, nu știm nici noi. Este acesta un motiv de disperare? Unu, că disperarea
cum ne-o spun toți Părinții este un mare păcat, doi, în cazul de față chiar merităm să fim
mustrați pentru necredința și împietrirea inimii noastre (apud Marcu 16.14). Învățătura scenei
pe care o descifrez aici este că zidurile nu-L pot opri pe cel ridicat la cer. El poate fi oricând în
mijlocul nostru. Brusc, pe neașteptate. Dacă este așteptat precum de fecioarele cele înțelepte.
Și cu asta orice frică de recluziune încetează. Ușile pot fi încuiate împotriva oamenilor, nu
împotriva duhului. Este și o luare aminte la pericolul unui fariseism în care riscă să cadă orice
ritual când se golește de sens. Mulți dintre închinători sunt mai atenți la strictețea obiceiului
decât la sensul adânc spiritual al evenimentului mesianic. Lecția de acum, căci este evident
până și pentru necredincioși că este o lecție, indiferent de unde credem că vine ea, este că nu
există ziduri. Și, ca atare, nu există singurătate. Vedem, brusc, ca o lumină de fulger, că boala
majoră a vremii noastre este singurătatea. Că nu putem trăi izolați, deși până mai ieri ne
plângeam de înghesuială și aglomerații, ne împiedicam unii de alții, ne călcam în picioare și îl
invidiam pe cel aflat înaintea noastră la orice adunare. Acum vedem că mult mai greu de
suportat pentru fiecare dintre noi suntem noi înșine. Cel care a murit singur, cumplit de singur
în chinurile sale, strigând Eloi, eloi, lama sabachtani ne dă acum un semn al singurătății.
Paștele, redus în vremurile noastre la iepurașul comercial a devenit, prin interdict, brusc mai
important în sine. Unei lumi întregi i s-a băgat în cap de mai bine de un secol că fiecare e
centru. În scena arătării de după Înviere ni se reamintește că singurul centru este Iisus. În jurul
lui lumea se ordonează, ușile nu mai au încuietoare și pereții nu mai există. Și se instaurează
Pacea cu care El ne salută, salutându-i pe ucenici. Și încă ceva: Paștele este scenariul absolut
al Vieții, Morții și Învierii. Noi, modernii, am eliminat din această secvență moartea, și deci
învierea. Moartea a devenit ceva care trebuie să se petreacă discret, evacuată din cotidian,
prezentă doar dacă e violentă și aducătoare de rating. În evacuarea morții și a bătrâneții ca
fiind ceva rușinos, ce trebuie atent ascuns văd sărăcia trăirii paștelui din vremurile recente.
Anul acesta totul s-a schimbat. Lumea stă încuiată în case și înspăimântată. Și tocmai de aceea
Lumina va lumina mai puternic în noapte. Se va auzi mult mai puternic vestea care trece
dincolo de orice timp: Hristos a înviat!