ARHITECTONICĂ • ARISTOTEL

• (384-322 i.Cr.)

(s.f. şi adj.). Etim.: gr. architec- •

tonike, «arta arhitectului». Sens •

curent: arta construcţiei, ceea ce
este confonn artei numite arhitec-
tură. Filosofie: 1. Ştiinţă căreia îi
sunt subordonate scopurile celor-
lalte ştiinţe. 2. La Leibniz: ceea ce
depinde de cauzele finale şi neme-
canice. 3. La Kant: arta
sistemelor.
Anumite cunoaşteri sunt numite «arhi-
tectonice» atunci când au o importanţă
şi o demnitate superioare celorlalte
•
tipuri de cunoaştere. La Kant*, arhi-
tectonica desemnează ceea ce unifică
cunoştinţele noastre, conferindu-Ie un
caracter ştiinţific. Cunoştinţele răzleţe
nu fonnează o ştiinţă* : articularea lor
•
·
REPERE BIOGRAFICE
•
Aristotel s-a născut la Stagira, în
•
Macedonia, Într-o familie de
•
medici. El se stabileşte pentru mai
•
mult timp . Ia Atena, unde este
•
elevul lui Platon, la Academie. EI
•
este chemat de regele Filip al
Macedoniei pentru a fi perceptorul
fiului său, viitorul Alexandm cel
Mare, care avea atunci vârsta de
treisprezece ani. Întors la Atena, el
•
Îşi întemeiază propria sa şcoală,
•
Liceul. EI Iasă o operă imensă, din
• care nu ne-a parvenit decât o parte,
care a influenţat întreaga filosofie a
Evului Mediu În aşa măsură încât
devenise referinţa intelectuală
obligatorie a filosofilor şi
teologilor.

pennite determinarea conţinutului •

Formă şi mate rie; act şi
propriu al ştiinţei considerate, precum •
potenţialitate
şi limitele sale. Ele trebuiesc unificate •
Aristotel a fost mai Întâi platonician.
şi organizate de o idee, dar această •
Dar nu a Întârziat să se detaşeze de
idee nu este în mod necesar determi­ •
învăţământul maestrului. Opoziţia în
nată integral de la începutul procesului •
raport cu Platon* se stabileşte în
•
de cunoaştere, ea se poate revela o primul rând la nivelul metodei: cea a
•
dată cu progresul şti inţei, care învaţă lui Aristotel este empirică *. Desigur,
•
astfel să se definească şi să se orga- el caută principiile care guvernează
• realul, dar, contrar lui Platon, crede că
nizeze.
• vom putea descoperi aceste principii
• numai urmând preceptele expe-
•
rienţei*. De asemenea, el refuză să

I
Termen opus: metodologie; • admită existenţa separată a unei «lumi
sistem; totalitate. Termeni opuşi: • inteligibile», opuse «lumii sensibile».
cunoaştere empirică; vulgară. • De fapt, Aristotel distinge două
Termeni corelaţi: schemă; • aspecte ale tuturor lucrurilor: o
ştiinţă. • fonnă*, care face ca lucrul să fie ceea
• ce este şi o materie* , care este

36
 suportul formei. Fie statuia lui Zeus: • ansamblul textelor care urmau Fizicii
materia sa este blocul de marmură în •a fost numit Metafizica. Aristotel nu a
care aceasta a fost sculptată; forma, •folosit niciodată termenul de
ansamblul determinaţiilor care-i · metatizică*. Cu toate acestea, titlul nu
permit să-I reprezinte pe zeul grec. • este fără legătură cu conţinutul operei.
Materia este deci, În mod esenţial, •În ce constă deci «metafizica» lui
indeterminare; un bloc de marmură va •Aristotel? Se pare că el o defineşte în
putea deveni statuie sau orice altceva. •două moduri. Mai întâi, metafizica
Ea este deci subiectul schimbării sau, •este o ştiinţă care studiază principiile
aşa cum spunea Aristotel, ea este •şi cauzele prime; în al doilea rând,
potenţialitate* (dyn(1mis), virtualitate. •metafizica este o ştiinţă care studiază
«Existenţa în potenţialitat<:» se opune •«fiinţa ca fiinţă»: nu ceea ce face ca un
«existenţei în act»* (energeia), adică •lUCIU să fie acest sau acel ceva, ci ceea
existenţei după o formă realizată. •
ce face ca el să fie. De fapt, Aristotel
Blocul de marmură este statuia lui •spune adesea că «fiinţa are mai multe
Zeus în potenţialitate, dar opera defi- •accepţii}) (împotriva eleatismului*,
nitivată este statuia lui Zeus în act. pentru care era imposibil să spui
•

•
altceva decât că «fiinţa este»). Acest
Logica. SiIogismuI lucru semnifică faptul că fiinţa poate fi
•

Potrivit lui Aristotel, nu există decât o •divizată În categorii*, care nu sunt

ştiinţă a generalului şi a necesarului. •
numai diviziuni ale discursului, dar şi
Instrumentul (în greacă o rganon - •
genuri ale fiinţei. Astfel, putem clasi­
acesta este numele general al . fica fiinţa după substanţă*, după cali­
lucrărilor de logică ale lui Aristotel) •
tate * , după cantitate*, poziţie etc.
care ne permite să dăm seamă de •Ştiinţa primelor principii şi a primelor
această necesitate este silogismul *, •cauze este teologia * sau ştiinţa divin­
raţionament care, pornind de la •
ului, care este un act pur, primul motor
premise*, derivă concluzia necesară. •imobil al universului. Întrucât face
lnventând silogismul, Aristotel inven- •posibil accesul la realitatea cea mai
tează logica* formală, o logică inde- •înaltă, fundamentală, această ştiinţă
pendentă de conţinutul cunoaşterii. •«teologică»* poate apare şi ca «ştiinţă
Pentru Aristotel însă, această · a fiinţei ca fiinţă» sau ontologie *.
formal izare a raţionamentului trebuie •Astfel, În cadrul diviziunii ştiinţelor,
să fie pusă în serviciul ştiinţei efective •metafizica apare ca fiind ştiinţa
a lucrurilor, în aşa fel încât raţiunea • supremă sau filosofia primă.
•
formală, care face concluzia silogis-
mului necesară, să poată pune în •Fizica
evidenţă şi cauza reală care face lucrul • Aceasta este «filosofia secundă». Ea
însuşi necesar. prezintă două mari aspecte. Pe de o
•parte, ea este teorie a mişcării *, pe
Metafizica •care Aristotel o defineşte ca trecere de
•
Textele lui Aristotel au fost clasificate Ia potenţialitate la act şi în care el vede
în secolul I d.Cr. Cu acea ocazie, •deci o iremediabilă imperfecţiune.

37
 Pentru el, o lume perfect ordonată ar fi • Fericirea*, care constă, pentru orice
• fiinţă, În realizarea naturii sale, adică
o lume în repaus.
AI doilea aspect al fizicii aristotelice • În exercitarea virtllţii * . Iar virtutea
este cosmologia*. Pentru Aristotel, • proprie omului, care este o fiinţă
• Înzestrată cu raţiune, este aptitudinea
pământul este centrul unui univers
• de a duce o viaţă raţională. Această
închis şi compus din mai multe
«cercuri» sali «sfere». În acest cosmos • virtute este o dispoziţie dobândită prin
există o separaţie între «primul ceI'» • obişnuinţă, ceea ce presupune voinţă
sau lumea « sublunară» (sub lună) şi • şi responsabilitate. Viaţa raţională nu
• este posibilă decât în interiorul cetăţii.
lumea « supralunară». Aceasta din
urmă nu cunoaşte decât mişcarea • Prin urmare, omul este făcut în mod
circulară (a astrelor în jurul pămân­ • natural pentru a trăi în comunitate: el
• este « un animal politic», iar cetatea
tului), mişcarea perfectă întrucât nu-i
• este forma cea mai înaltă a vieţii
putem atribui nici Început, nici mijloc,
nici sfârşit. Lumea sublunară este, • sociale, superioară satului sau fami-
• liei. Aristotel are tendinţa de a privi
dimpotrivă, imperfectă, fiindcă este
• cetatea ca pe un organism* guvernat
supusă naşterii şi pieirii.
• de funcţiuni proprii, la care trebuie
Din opera ştiinţifică a lui Aristotel
• să-şi dea concursul diferitele părţi
trebuie să menţionăm de asemenea şi
• componente. Acest lucru ÎI determină
consideraţiile biologice. O fiinţă vie
• să considere scIavia şi inegalitatea
posedă un suflet*, pe care Aristotel îl
• sexelor ca fiind naturale. EI
mai numeşte şi « entelechie*», prin­
• deosebeşte mai multe forme de
cipiu al organizării sale. Fiinţele vii se
• guvemământ: monarhia, aristocraţia şi
diferenţiază în mod ierarhic, după
• republica*. Dar, contrar lui Platon
natura acestui suflet: « vegetativ»
• care, în Republica, le ierarhizează
pentru plante, «senzitiv» pentru
• după gradul lor de asemănare cu
animale şi, dar numai pentru om,
• cetatea ideală, Aristotel caută mai
« raţional» .
• mult condiţiile concrete ale realizării
• şi stabilităţii fiecăreia.
Morala şi politica
Care este pentru om Binele Suprem*,
adică ceea ce trebuie căutat pentru Opere principale: Organon;

II
•

sine şi nu ca mijloc în vederea unui alt Metafizica; Fizica; Po litica; Etica

scop? Răspunsul lui Aristotel este: Nicomahică.

«OMUL ESTE UN ANIMAL POLITIC»

Potrivit lui Aristotel, cetatea este rezu ltatul unui proces de evo luţie naturală.
Începând cu simplul nucleu familial până la marile popoare unificate, comu­
nităţile umane s-au dezvoltat şi s-au Întărit spontan. La baza societăţilor

38
 umane nu se află un con tract de asociere, o convenţie primară: acestea sunt
mai degrabă o împlinire decât un Început absolut. Finalitatea acestor grupări
este de altfel subliniată cu claritate de către Aristotel: fericirea de a fi
Împreună. Numai comunitatea permite realizarea perfecţiunii umane şi aduce
omului deplina satisfacţie.

«Este clar, pornind de aici, că cetatea face parte dintre lucrurile naturale şi că
omul este prin natura sa un animal politic ·[subl. trad. ] şi că cel care este în
afara cetăţii, în mod natural desigur şi nu datorită hazardului [circumstanţelor],
este fie o fiinţă degradată, fie una supnlumană; el este precum acela pe care
Homer îl insultă [în aceşti termeni]: «fără neam, fără lege, fără cămin». Căci
un astfel de om este în acelaşi timp În mod natural pasionat de război, fiind ca
un pion izolat în jocul de table. De aceea este evident că omul este un animal
politic mai mult decât albina sau oricare alt animal. Căci aşa cum am spus-o
natura nu face nimic inutil; or, I!rintre animale, numai omul posedă un limbaj.
Desigur, vocea, care este semnul durerii şi al plăcerii, o putem întâlni şi la
animale; prin urmare, natura lor a ajuns până la nivelul la care ele pot proba ·
senzaţiile de durere şi de plăcere şi le pot semnifica reciproc. Dar limbajul
există pentru a manifesta ceea ce este avantajos şi dăunător, şi prin urmare
ceea ce este drept sau nedrept. Prin urmare nu există decât un singur lucru care
să fIe specific oamenilor în raport cu animalele: faptul că ei singuri au
. perce� ţia binelui, a răului, a dreptăţii, a nedreptăţii şi a altor [noţiuni de acest
gen]. Insă, a avea astfel [de noţiuni] în comun este ceea ce constituie o familie
sau o cetate.»
Aristotel - Les Politiques (politica), trad. P. Pellegrin,
CF-Flammarion, Paris, 1 990, pp. 90-92
Un animal politic
A spune despre om că este un animal politic înseamnă a considera că el nu se
poate realiza complet decât în cadrul unei comunităţi: aici îşi găseşte binele
propriu şi scopul său. Singurătatea nu este suportabilă decât pentru un zeu (el
îşi este suficient lui însuşi) sau pentru o fiinţă pe care un prim stadiu de izolare
a degradat-o în mod definitiv. Omul nu este deci o fiinţă pentru care viaţa
socială să fie total improprie, şi care ar accepta o astfel de viaţă din interes:
comunitatea răspunde unei necesităţi primare, unei tendinţe fundamentale.

Un animal Înzestrat cu limbaj

Aristotel pretinde că a găsit confirmarea tezei sale în faptul că omul posedă
facultatea vorbirii. Nu trebuie să ne Înşelăm: ceea ce găsim în strigătele
animalelor este numai expresia vocală a pasiunilor. Dimpotrivă, vocea umană
(şi în acest sens ea este limbaj) este vehicolul valorilor care depăşesc simpla
sensibilitate individuală. Aceste valori pot servi chiar drept principii orga­
nizării unei vieţi în comun: pentru Aristotel, limbajul este traversat de dimen­
siunea politică.

39