Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
201
Teodor DIMA
Etimologic termenul epistemologie semnifică deci studiul sau teoria ştiinţei. Problema
fundamentală a epistemologiei se referă la raportul dintre obiect şi subiect, încercând
să răspundă la întrebarea : cum este posibilă ştiinţa?
Obiectul epistemic şi subiectul epistemic se deosebesc de obiectul şi subiectul
gnoseologiei. Este vorba de un subiect pregătit (omul de ştiinţă) pentru a pătrunde
obiectul şi a-l exprima în alte forme decât cele ale cunoaşterii comune. Pe de altă parte,
obiectul epistemic nu coincide cu lucrul în sine, cu existenţa
obiectul epistemic
brută şi nediferenţiată, ci este un obiect asupra căruia s-a efectuat
cel puţin un proces de abstractizare şi unul de generalizare.
subiectul epistemic Obiectul epistemic se prezintă sub forma noţiunilor, şi a
enunţurilor, a principiilor, a modelelor fizice sau ideale etc.
Se poate stabili astfel un raport între gnoseologie şi epistemologie. Extensional,
gnoseologia cuprinde în domeniile sale epistemologia, ca o teorie a unui fel specific de
cunoaştere alături de alte teorii (cum ar fi de exemplu, estetica – teorie a cunoaşterii
artistice). Intensional, epistemologia este mai bogată, cuprinzând toate notele specifice
ale cunoaşterii ştiinţifice şi pe care gnoseologia le primeşte doar accidental.
1
P.U.F, Paris (11 édition), 1972, p. 203.
2
Ibidem.
202
Epistemologie
se ştie, ştiinţa, care, prin răsunătoarele sale succese din acea perioadă, impunea
revizuirea din temelii a imaginii care se formase în secolul al XIX-lea asupra lumii.
Filosofi iluştri ca Nietzsche, Poincaré şi Bergson au luat o atitudine pronunţat sceptică,
formulând îndoieli şi chiar negări categorice cu privire la valoarea de adevăr a teoriilor
ştiinţifice, susţinând că ele ar fi relative, subiective şi chiar false.
Acest scepticism a trezit filosofia contemporană “din somnul dogmatic”, aşa cum
altădată scepticismul lui Hume îl trezise pe Kant, şi filosofia ştiinţei a trecut la o
revizuire totală a raportului dintre filosofie şi ştiinţă. Nici astăzi lucrurile nu sunt total
limpezite, dar suntem în măsură să enunţăm câteva aspecte esenţiale.
Întrucât vrea să fie obiectivă, filosofia nu poate face abstracţie de ştiinţă. Deşi, în
cursul istoriei dezvoltării cunoaşterii, gândirea filosofică a anticipat idei pe care ulterior
ştiinţa le-a confirmat, filosofia s-a sprijinit mereu pe ştiinţă, iar ştiinţa a preluat spre
investigare şi dezlegare numeroase probleme ce ţineau mai înainte de domeniul propriu
al filosofiei.
Atitudinea filosofului faţă de ştiinţă şi faţă de lume în general este, în al doilea rând, de
ordin afectiv. Omul nu este numai inteligenţă ci este şi o fiinţă spirituală creatoare de
valori de cultură, şi în acest mod, transfigurează, umanizează, “spiritualizează”
existenţa, o interpretează valoric din perspectiva nevoilor şi aspiraţiilor, a idealurilor
sale spirituale6.
Aşa se explică de ce, în filosofia contemporană a ştiinţei, se întâlnesc două linii
aparent divergente de cercetare filosofică: una logică (în care subiectul este
desubiectivizat, ideea, ca obiect al cercetării, fiind purificată de orice urmă de subiectiv,
şi o alta axiologică (cu tentă accentuat umană, valorificatoare, care raportează perma-
nent obiectul la subiect, implicându-i reflexiei filosofice posibilitatea de a situa omul în
centrul universului, de a construi o concepţie generală despre lume şi viaţă a omului
pentru om). Valoarea logică de adevăr fuzionează cu valoarea etică de adevăr – două
unghiuri de vedere convergente ale reflecţiei filosofice7.
6
Ibidem, p. 18.
7
I. Tudosescu, „Direcţii şi orientări în gândirera filosofică contemporană”, în vol.Existrenţă, cunoaştere,
acţiune, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pp. 11-12.
8
Mircea Flonta, Curs de teoria cunoaşterii, p. 3.
205
Teodor DIMA
9
D.W. Theobald, op.cit., cap. II.
206
Epistemologie
10
Thomas I. Kuhn, The Structure of scientific Revollutions, Chicago, 1966, p. 24, tr.rom. în 1976, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pp.67-68.
11
Vezi trad.rom., p.79.
207
Teodor DIMA
Dar aici apare o întrebare majoră: “În lipsa unei mulţimi suficiente de reguli, ce
factori îl vor determina pe omul de ştiinţă să urmeze o anumită tradiţie de ştiinţă
normală?”13. În esenţă, întreaga lucrare a lui Kuhn este, printre altele, un răspuns la
această întrebare.
Kuhn oferă patru temeiuri pentru care crede că paradigmele determină ştiinţa
normală fără concursul unor reguli explicite. Primul se referă la dificultatea de a
descoperi regulile care au ghidat anumite tradiţii de ştiinţă normală.
Al doilea temei este legat de natura educaţiei ştiinţifice. Viitorii practicieni ai
ştiinţei “nu învaţă niciodată concepte, legi şi teorii în mod abstract şi în sine (…).
Dimpotrivă, procesul învăţării unei teorii depinde de studiul aplicaţiilor, inclusiv
practica rezolvării problemelor, atât cu creionul şi hârtia, cât şi cu instrumentele de
laborator. Dacă, de pildă, studentul în dinamica newtoniană descoperă vreodată
semnificaţia unor termeni ca «forţă», «masă». «spaţiu», «timp», aceasta se datoreşte mai
puţin definiţiilor incomplete, deşi uneori utile, din manual cât observării şi participării la
aplicarea acestor concepte în rezolvarea problemelor”14
Un al treilea temei este legat de constatarea că “ştiinţa normală poate să
funcţioneze fără reguli numai atâta vreme cât comunitatea ştiinţifică acceptă fără
întrebări soluţiile, deja obţinute, la probleme particulare”. (pp.91-92).Când paradigma
devine nesigură, problema regulilor apare pe primul plan.
Al patrulea temei priveşte specializarea ştiinţifică ce creează chiar în cadrul
aceleaşi ştiinţe paradigme diferite. Astfel, în comunitatea fizicienilor, fiecare membru
12
Ibidem, p. 88.
13
Ibidem, p. 89.
14
Ibidem, p. 91.
208
Epistemologie
învaţă, de pildă, legile mecanicii cuantice, dar nu şi aceleaşi aplicaţii ale legilor. De
aceea, ei nu sunt afectaţi în acelaşi fel de schimbările din paradigma mecanicii cuantice.
“Pentru fiecare, înţelesul mecanicii cuantice depinde de cursurile pe care le-a urmat, de
manualele pe care le-a citit şi de revistele pe care le studiază”15
Deşi ştiinţa normală nu vizează “noutăţi de fapte sau teorii”, ea duce totuşi la
descoperirea unor fenomene neaşteptate, la inventarea unor teorii radical noi. În acest
fel, cercetarea într-o paradigmă este deosebit de eficientă în schimbarea paradigmei prin
noutăţi fundamentale de fapte şi teorii.
Descoperirea începe cu constatarea unei anomalii, adică cu recunoaşterea
faptului că natura a violat oarecum aşteptările impuse de paradigma care guvernează
ştiinţa normală. Ea continuă cu o explorare a ariei anomaliei; şi sfârşeşte numai când
paradigma a fost ajustată astfel încât anomalia a devenit un fenomen conform
aşteptărilor16.
Ideile lui Kuhn s-au dovedit a fi o adevărată provocare la adresa tezelor celor mai
curente din filosofia ştiinţei. Şcoala lui Popper a fost prima şi cea mai afectată de
programul lui Kuhn.
Înfruntarea directă Kuhn-Popper a avut loc în iulie 1965, în cadrul unui
simpozion inclus în Colocviul internaţional de filosofie a ştiinţei, ţinut la Bedford
College, Londra. Simpozionul a fost condus de Karl Popper.
Kuhn a făcut de la început un sumar inventar al punctelor sale de acord cu
Popper:
“amândoi suntem preocupaţi mai mult de procesul dinamic prin care este dobândită
cunoaşterea ştiinţifică, decât de structura logică a produselor cercetării ştiinţifice …
Amândoi respingem concepţia că ştiinţa progresează cumulativ, amândoi subliniem
procesul revoluţionar prin care o teorie este respinsă şi înlocuită de una nouă,
incompatibilă; şi amândoi subliniem acut rolul jucat în acest proces de incapacitatea
teoriei anterioare de a înfrunta dificultăţile puse de logică, experiment sau observaţie” 19.
Acestea sunt acorduri de principiu, dar, aşa cum remarca însuşi Kuhn, acest
acord este de cele mai multe ori aparent: “vedem aceleaşi linii pe aceeaşi hârtie… dar
figurile care apar din ele nu sunt aceleaşi”20.
Deci Toulmin neagă existenţa ştiinţei normale, deoarece neagă existenţa revoluţiilor
ştiinţifice.
Împotriva lui Toulmin, Kuhn arată că existenţa ştiinţei normale şi a revoluţiilor
ştiinţifice poate fi dovedită prin analiza structurii comunităţii ştiinţifice. Aceasta este
formată din practicanţii unei specialităţi date, uniţi prin elementele comune ale educaţiei
şi uceniciei lor, conştienţi de realizările celorlalţi, caracterizaţi prin relativa deplinătate a
comunicărilor profesionale şi relativa unanimitate a aprecierii lor profesionale… Aceste
grupuri vor fi considerate drept unităţi care produc cunoaşterea ştiinţifică (p.p.250-253).
Argumente istorice împotriva existenţei ştiinţei normale sunt avansate
de Popper şi Watkins. Ultimul citează o ideea a lui Popper, potrivit
căreia nici o. ştiinţă normală, cuprinsă în vreo paradigmă, “nu a apărut în
cursul istoriei îndelungate a teoriei materiei: aici, de la presocratici până
azi a existat o neîncetată dezbatere între conceptele de discontinuitatea şi
continuitatea materiei, între variate teorii atomice şi, respectiv, teorii ale
eterului, undelor şi câmpului”22 .
Kuhn se arată de acord cu această prezentare, dar obiectivează că, până
Karl R. Popper acum câteva decenii, “termenul de teorii ale materiei nu diferenţia
preocupările ştiinţei de cele ale filosofiei. Până în acest secol teoriile
materiei au fost un instrument şi nu un obiect de cercetare pentru oamenii de ştiinţă”.
Mai mult, până în secolul al XX-lea, nici o disciplină ştiinţifică nu depindea de un
model anumit al materiei (p.254-255).
(b) A doua direcţie critică susţine că deşi ştiinţa normală există ea este irelevantă
şi nocivă spiritului autentic al ştiinţei. Aici este miezul controversei Kuhn-Popper.
Kuhn oferă acestei direcţii critice trei contra-argumente. Primul susţine că
“rezolvarea problemelor” – activitate fundamentală a ştiinţei normale – oferă un criteriu
“fundamental şi mai puţin echivoc” decât testabilitatea lui Popper pentru a demarca şi
21
Ibidem, pp. 44-48.
22
Ibidem, p. 34
211
Teodor DIMA
212
Epistemologie
ştiinţei normale, iar perioadelor de salt le corespunde ştiinţa extraordinară sau revoluţia
ştiinţifică. O sinteză între concepţia lui Kuhn şi concepţia lui Popper ar exprima de fapt
natura, modul şi sensul dezvoltării ştiinţei. Ne propunem acest lucru în capitolul
rezervat definiţiei şi caracterizării ştiinţei.
23
R. Carnap, Le probléme de la logique de la science, Paris, 1935, pp. 5-7.
213
Teodor DIMA
De aceea, vom accepta şi noi că obiectul logicii ştiinţei îl formează atât: 1) analiza
structurii logice a teoriilor ştiinţifice deja constituite, cât şi 2) intervenţia procedeelor
logicii în procesul dobândirii cunoştinţelor noi.
Care este raportul dintre ştiinţă şi logică, aceasta este problema fundamentală a
logicii ştiinţei.
“În cercetarea ştiinţifică, procedeele logice formează lanţuri complicate, capabile să
urmeze un proces contorsionat. În această cercetare, care are două faze distincte –
elaborarea ipotezelor şi apoi verificarea lor –, suntem nevoiţi adesea să urmăm căi încă
nebătute. Aici este punctul care interesează sub aspect ştiinţific. Între ansamblul de
cunoştinţe date şi noile cunoştinţe există undeva o legătură logică” 25.
24
Vezi Gh. Enescu şi C. Popa, “Logica şi cunoaşterea ştiinţifică”, în vol.Logica ştiinţei, Editura Politică,
Bucureşti, 1970.
25
Ibidem, p. 9.
26
Ibidem, pp. 11-12.
214
Epistemologie
Organonul aducea în lumina raţiunii, din adâncul raţiunii, cele două principii ale
negaţiei – principiul terţului exclus şi principiul contradicţiei excluse – care
fundamentau consistenţa demonstraţiilor şi dialectica opiniilor.
Noul Organon, prin vehicularea dintre fapte şi legi, dintre experienţă şi teorie a
impus un nou principiu, de natură meta-logică, deopotrivă fundamental onticului şi
logicului, care cerea întemeierea faptului şi gândului. Era principiul raţiunii suficiente.
Deşi acest principiu guverna din totdeauna gândirea şi acţiunea umană, totuşi
revelarea sa explicită de către Leibniz va pondera distincţia dintre demersurile
rezonabile, dar sterile şi demersurile îndrăzneţe, dar fecunde ale ştiinţei, va obliga la
disciplină internă metodele de descoperire.
În deceniul al şaptelea din secolul al XVII-lea, Leibniz a înţeles valoarea
euristică şi metodologică a simbolismului matematic aplicat în logică. Intenţia lui
Leibniz era de a folosi în orice dispută ştiinţifică avantajele expunerii simbolice
riguroase şi ale calcului, de a extrage consecinţele şi de a face analiza logică a unei
probleme. Astfel, Leibniz este şi un precursor al logicii ştiinţei.
Constituirea la mijlocul secolului trecut, prin eforturile lui G. Boole şi de
Morgan, a logicii matematice şi apoi dezvoltarea şi perfecţionarea formalismelor logice
de către Ch. Peirce, Gottlob Frege ş.a. au creat condiţii pentru aplicarea logicii la analiza
limbajelor unor ştiinţe particulare.
Astfel, s-a dezvoltat metoda axiomatică, prin crearea de către Frege a unor sisteme
axiomatice nu numai pentru calculul propoziţional şi pentru cel cu predicate, ci şi
pentru domeniul mai special al aritmeticii, reducând conceptele de bază ale acesteia la
logică.
Tot ceea ce vor întreprinde M.G.Peano, C.S. Peirce, E. Schröder şi G.Frege, va fi
definitivat în 1913 de către N.A. Whitehead şi B.Russell în Principia Mathematica. O
viaţă nouă începe pentru logică. Ea este axiomatizată în maniera matematicii. Legătura
dintre logică şi matematică se va dovedi foarte fecundă, mai ales în construirea logicilor
cu mai multe valori. Astfel, Hans Reichenbach imaginează o logică probabilistă:0
corespunde imposibilului,1 adevărului şi 1/2 posibilului. O propoziţie poate fi
adevărată, falsă sau posibilă şi deci principiul terţului exclus este suspendat într-o astfel
de logică.
În aceeaşi direcţie, Lukasiewicz înlocuieşte principiul terţului exclus, cu
principiul n+1 exclus. Intuiţioniştii (Brouwer, Heyting) înlătură complet principiul
terţului exclus: afirmaţia implică dubla negaţie, dar invers nu mai este valabil.
Johansson fundează calculul minimal suprimând, în logica lui Heyting, principiul care
spune că falsul implică adevărul.
215
Teodor DIMA
Aceste rezultate ale logicii încep să-şi găsească aplicare în ştiinţă. Astfel,
Paulette Février a folosit un calcul izomorf celui al lui Johansson pentru a studia
adecvarea unei propoziţii la un câmp experimental, ceea ce este una din problemele
esenţiale ale ştiinţei.
Începând cu secolul al XX-lea, problematica logicii ştiinţei este dezbătută numai
în corelaţie cu noile descoperiri din logică şi matematică. H.Poincaré, K.Pearson,
P.Duhem, E.Mach, E. Meyersohn pun în discuţie probleme ca: natura ipotezei şi geneza
teoriei ştiinţifice, funcţiile teoriei ştiinţifice , în special funcţia explicativă, căile şi
metodele de verificare a teoriilor.
H.Poincaré (l854-1912) a făcut o expunere sistematică a convenţionalismului.
Obiecte ale ştiinţei, spunea Poincaré, nu sunt nici lucrurile, nici senzaţiile, ci relaţiile
dintre lucruri. Acestea sunt cunoscute prin intuiţie; lucrurile în sine nu sunt cunoscute.
Asemenea intuiţii pot conduce la propoziţii sintetice adevărate a priori, ca în aritmetică.
În mod obişnuit, ele conduc la generalizări empirice ale cazurilor individuale care sunt
aproximativ adevărate. Când au succes, astfel de generalizări sunt sistematizate şi
proclamate “convenţii”, adică definiţii exacte ale termenilor cheie, ca “punct”, “linie”,
în geometrie, “masă” şi “forţă” în mecanică. Astfel de legi convenţionale nu pot fi
falsificate, deoarece ele nu mai sunt afirmaţii empirice în sens strict.
Pierre Duhem (l861-1916) era un profund cercetător al istoriei ştiinţei. În
interpretarea sa, el distinge o parte reprezentativă, structura formală, şi o parte
explicativă. O teorie ştiinţifică este explicativă, după Duhem dacă şi întrucât merge
dincolo de fenomene şi dedesubt la realitatea de bază care se află sub fenomene, adică
întrucât devine filosofie. Studiile sale istorice l-au convins că filosofii diferite, ba chiar
contradictorii, pot fi citite pe aceeaşi teorie fizică 27. De aici, Duhem conchidea că
succesul unei teorii fizice este independent de partea ei explicativă. Această concluzie,
la rândul ei, mai presupunea că partea explicativă a unei teorii nu este indispensabilă şi
că, de fapt, nu este în realitate o parte a fizicii: o teorie fizică, scrie Duhem, nu este o
explicaţie. Ea este un sistem de propoziţii matematice deduse dintr-un mic număr de
principii, care intenţionează să reprezinte, cât mai simplu posibil, mai complet şi mai
exact o mulţime de legi experimentale.
Interpretarea unei teorii ştiinţifice ca un sistem ipotetico-deductiv şi accentul pus
de el pe problema verificării şi falsificării au avut o puternică influenţă în anii din urmă.
“Cu toate că aceste critici erau în dezacord cu multe chestiuni de detaliu, ele erau de
acord asupra unui punct fundamental. Inteligibilitatea unei teorii ştiinţifice nu mai poate
fi considerată, în această concepţie, o reflexie sau transcriere pură a inteligibilităţii
realităţii materiale. Revoluţia secolului al XX-lea în fizică a avut un efect direct în
eclipsarea acestor critici. Poincaré a anticipat principiile de bază ale relativităţii
27
P. Duhem, The aim and structure of Physical Theory, Princeton, 1956.
216
Epistemologie
Atomismul logic al lui B. Russell a fost prima încercare semnificativă de a traduce acest
ideal într-un sistem filosofic organizat. Dar, în multe privinţe, dezvoltarea lui Russell a
atomismului logic era inconsistentă şi, în ultimă analiză, contradictorie. Se consideră, în
general , că prezentarea lui Wittgenstein a atomismului logic este mai profundă, deşi
lucrarea acestuia, Tractatus logico-philosophicus, a rămas şi rămâne un subiect foarte
dezbătut şi interpretat.
Pozitivismul logic (empirismul logic) reprezintă o fuziune a tradiţiei empirice,
aşa cum apare ea în concepţia lui Hume, Mill şi Mach, cu logica nouă, aşa cum este
interpretată de Wittgenstein. Scopul fundamental al Cercului de la Viena, promotorul
pozitivismului logic, este schiţat într-un document scris de Carnap, Hahn şi Neurath,
dedicat şefului grupului care era M.Schlick. El constă din două puncte. 1) a stabili un
fundament ferm pentru ştiinţe; 2) a se demonstra lipsa de sens a metafizicii. Metoda pe
care o propunea pentru a realiza aceste sarcini era analiza logică a propoziţiilor
ştiinţifice.
28
Ed. Mackinnon, „Analysis and philosophy of science”, în International Philos0phical Quarterly,
London, 7, nr.2, iunie, 1967, pp. 212-250.
29
Ibidem, pp.212-250.
217
Teodor DIMA
30
Ch.W. Morris, Foundations of Theory of Signs, Chicago, 1937.
218
Epistemologie
Cea mai simplă formă a interpretării ştiinţei centrată pe observaţie este concepţia
clasică a lui F.Bacon şi St.Mill, după care legile ştiinţe sunt generalizări empirice,
poziţie pe care C.D.Broad a dezvoltat-o la începutul secolului XX. Empiriştii de astăzi
iau o poziţie ceva mai deosebită. Se acceptă în general că:
1. toate propoziţiile cu sens sunt sau analitice sau sintetice;
2. orice inferenţă directă de la un tip de astfel de propoziţii la celălalt este
necorectă;
3. numai propoziţiile sintetice conţin informaţii faptice;
4. ştiinţele fizice conţin într-adevăr informaţii faptice. De aceea, rolul logicii
ştiinţei ar fi să găsească o explicaţie a interrelaţiilor dintre propoziţii analitice şi
afirmaţiile referitoare la fapte. Cea mai simplă explicaţie constă în a afirma că
principiile generale sau universale nu sunt principii din care se deduc concluziile, ci
principii conform cărora se deduc concluziile32.
31
Mackinnon, op.cit., pp.212-250.
32
S. Toulmin, The Philosophy of Science, New York, 1960.
219
Teodor DIMA
Interpretarea ştiinţei centrată pe teorie este mai nouă decât prima. În linii
generale, această teorie poate fi caracterizată prin următoarele idei:
1. Cunoaşterea este concepută ca un curent de experienţe senzoriale, parţial
interpretate şi sintetizate printr-o colecţie de sisteme lingvistice formate şi transmise
prin forţe culturale.
2. Fiecare sistem are propriile sale entităţi explicative: “om”, “animal” etc. pentru
limbajul comun; “clasă”, “numere” etc. pentru matematică; “particule”, “atom” etc.,
pentru fizică, etc. Este fără sens să gândim realitatea acestor entităţi în afară de sistemul
lingvistic în care apare numele lor, sau termenii care denotă aceste entităţi.
33
R. Carnap, The Methodological Character of Theoretical Concepts, Minneapolis, 1956.
220
Epistemologie
„Ştiinţa înseamnă putere”, spunea F. Bacon. Expresia lui este mai actuală ca
oricând. Efectiv “ştiinţa înseamnă putere”, deoarece persoanele şi instituţiile care o
practică deţin un rol şi o poziţie cheie în societate. Astăzi ştiinţa exercită o influenţă
crescândă asupra producţiei materiale, asupra economiei şi societăţii în general.
În această situaţie, unii oameni de ştiinţă au început să analizeze metodele,
efectele şi legităţile dezvoltării ştiinţei. Aşa s-a constituit sociologia ştiinţei, având ca
obiect interacţiunea dintre ştiinţă şi societate. Această interacţiune a început odată cu
primele manifestări ştiinţifice ale fiinţei umane, dar numai în timpurile noastre, timpul
care poartă amprenta grandioasei revoluţii ştiinţifice şi tehnice, a apărut necesitatea
imperioasă a unui studiu special al problemelor sociologice ale dezvoltării ştiinţei.
Rolul social al ştiinţei este controversat. Controversele au apărut în primele
decenii le secolului nostru, declanşate de doi eminenţi reprezentanţi ai ştiinţe: J.B.S.
Haldane şi B. Russell.
În lucrarea sa, Dedal, sau ştiinţa şi viitorul, Haldane aprecia într-un mod optimist
destinele sociale ale ştiinţei, deşi era conştient de dezvoltarea extrem de contradictorie a
ştiinţei. “ Nu a creat oare omenirea din adâncurile materiei o Gorgonă sui-generis, care
începe să se ridice împotriva ei şi care o va arunca cândva în beznă? Oare automatul
care gândeşte, ocupat cu repetarea impulsurilor primite, este scopul şi idealul către care
tinde omenirea?”34
Totuşi, pentru Haldane viitorul este plin de speranţe. El vede că războiul va deveni
imposibil, deoarece, într-un viitor război, “în spatele frontului nu va mai fi nimeni”. El
speră că ştiinţa va aduce oamenilor bunăstare şi îi va elibera de ocupaţiile puţin
interesante. Cuceririle ştiinţei vor însemna victoria treptată a omului asupra spaţiului şi
a timpului, asupra materiei ca atare.
Un punct de vedere opus, adică pesimist, asupra ştiinţei a emis B. Russell. După
părerea lui, ştiinţa va servi mai curând la întărirea puterii partidelor dominante decât la
creşterea bunăstării omenirii. Atotputernicia ştiinţei va fi folosită pentru creşterea
atotputerniciei deţinătorilor puterii. “Cunoştinţele tehnico-ştiinţifice nu dezvoltă în
oameni sensibilitatea şi e puţin probabil că administratorii viitorului vor fi mai puţin
optuzi şi vor avea mai puţine idei preconcepute decât în prezent”35.
Russell şi-a intitulat lucrarea sa: Icar, sau viitorul ştiinţei.
“Miticul Icar, care a învăţat să zboare de la tatăl său Dedal, a pierit din pricina propriei
lui nesăbuinţe. Mă tem că şi popoarele, pe care ştiinţa contemporană le-a învăţat să
zboare, vor avea aceeaşi soartă”36.
Speranţele şi temerile celor doi savanţi au declanşat discuţii aprinse. În focul lor
a fost propusă iniţierea studiului ştiinţific al ştiinţei. În ianuarie 1939, J.D.Bernal
34
Apud G.N.Volkov, Sociologia ştiinţei, Editura Politică, Bucureşti, 1969, pp. 16-17.
35
Ibidem, pp.18-19.
36
Ibidem, pp.18-19.
221
Teodor DIMA
publică lucrarea sa: Funcţia socială a ştiinţei, în care structura şi funcţionarea ştiinţei
sunt studiate şi prezentate ca şi când ştiinţa ar fi un organism viu. Cartea lui Bernal a
pus bazele a ceea ce se numeşte azi “ştiinţa despre ştiinţă”, adică cercetarea ştiinţifică cu
metodele ştiinţei însăşi.
Cu metode cantitative, pe baza statisticilor şi a datelor din istoria ştiinţelor sunt
analizate probleme majore ale ştiinţei: organizarea ştiinţei, eficienţa cercetării ştiinţifice,
ştiinţa şi învăţământul, aplicarea ştiinţei, ştiinţa şi războiul, pregătirea omului de ştiinţă,
reorganizarea cercetării. Informarea ştiinţifică, finanţarea ştiinţei, strategia progresului
ştiinţific, ştiinţa în slujba omului, ştiinţa şi transformările sociale.
În lecţiile noastre, vom susţine teza fundamentală că ştiinţa există pentru toţi, că
ea îndeplineşte o funcţie în societate şi că, aplicată în mod planificat, poate îmbunătăţi
nespus de mult soarta noastră.
222
Epistemologie
37
P.V. Kopnin, Bazele logice ale ştiinţei, Editura Politică, Bucureşti, 1972, p. 26.
38
Ibidem, p.28
223
Teodor DIMA
Pentru a înţelege mai bine această chestiune, să vedem, pe scurt cum se punea
problema cunoaşterii în gnoseologia modernă39.
39
Apud T.V. Kopnin, op.cit., pp. 31-35.
224
Epistemologie
Până acum, spune Kant, se admitea că toată cunoaşterea noastră se regla după
obiecte. Acest efort n-a dat rezultate. Să încercăm să vedem dacă nu vom fi mai
norocoşi presupunând că obiectele trebuie să se orienteze după cunoaşterea noastră40.
Să facem, continuă Kant, aşa cum a procedat Copernic: văzând că nu poate reuşi
să explice mişcările cereşti, plecând de la ideea că stelele evoluau în jurul privitorului, el
s-a gândit să pună observatorul să se învârtească în jurul aştrilor.
Dacă intuiţia trebuie să se orienteze după natura obiectelor, nu se vede cum s-ar
putea cunoaşte ceva apriori; dar, dacă obiectul (ca obiect al simţurilor) se orientează
după natura puterii noastre de intuiţie, pot să-mi reprezint foarte bine această
posibilitate. În privinţa conceptelor, ne găsim în faţa a două ipoteze: sau conceptele se
orientează după obiect şi întâlnesc aceeaşi dificultate ca mai sus, sau obiectele, sau
experienţa în care ele (ca obiecte date) sunt cunoscute, se orientează după aceste
concepte, şi, în acest caz, putem ieşi din impas.
Kant stabileşte că cunoaşterea are două izvoare fundamentale: receptivitatea
impresiilor şi spontaneitatea conceptelor. Prin cea dintâi, un obiect ne e dat; prin cea de
doua, acesta este gândit în raport cu această reprezentare. Intuiţia şi conceptele
constituie deci elementele întregii noastre cunoaşteri. Conceptele fără conţinut sunt
goale, intuiţiile fără concepte sunt oarbe. De aceea, este deopotrivă de necesar să ne
facem conceptele sensibile (adică, să le adăugăm obiectul în intuiţie), precum şi de a ne
face intuiţiile inteligibile (adică să le supunem conceptelor).Aceste două facilităţi sau
capacităţi nu-şi pot schimba funcţiile. Intelectul nu poate intui nimic, iar simţurile nu
pot gândi nimic. Numai din faptul că ele se unesc poate izvorî cunoaşterea.
Cel mai important lucru în realizarea cunoaşterii îl reprezintă sinteza, iar izvorul
acestei sinteze este subiectul, căci, scrie Kant, “legătura unui divers în genere nu ne
poate veni niciodată prin simţuri şi deci nu poate fi nici cuprinsă totodată în forma pură
a intuiţiei sensibile;…dintre toate reprezentările, legătura este singura care nu poate fi
dată de obiecte, ci poate fi efectuată numai de subiectul însuşi, pentru că ea este un act
al spontaneităţii lui”41.
De aici rezultă că gnoseologia lui Kant deosebea riguros noţiunile de „lucru în sine” şi
“obiect”. “Lucrul în sine” exisă în afara omului, pe când “obiectul”, în accepţia
kantiană, este creat de cunoaşterea sa, pe baza sintezei efectuate de activitatea
subiectului. Obiectul nu coincide cu “lucrul în sine”, cunoaşterea nu este o reflectare, o
copie a lui. În aceasta constă agnosticismul lui Kant, dar de aici începe şi punctul de
cotitură în rezolvarea problemelor gnoseologice. Cunoaşterea nu este simpla copiere
mecanică a lucrului, ci activitatea subiectivă, care creează obiectul sau imaginea,
schema lucrului posibil.
40
I. Kant, Critica raţiunii pure, trad.rom., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 24.
41
I. Kant, op.cit., p.126.
225
Teodor DIMA
“S-a spus că, în filosofie, punerea problemelor e mai fructuoasă, decât însăşi rezolvarea
lor. Din acest punct de vedere, Kant a pus problematica cunoaşterii într-o lumină în care
aspectul de activitate specifică este admirabil scos în relief. Critica raţiunii pure este
antidotul necesar oricărei uitări posibile a activităţii subiectului, oricărei înţelegeri
simplificatoare a actului de cunoaştere, oricărei vulgarizări a procesului cognitiv,
oricărei identificări a intuiţiei şi intelectului cu un aparat fotografic, oricărei negări sau
subestimări a efortului creator, demiurgic, al intelectului” 42.
42
Ath. Joja, Studii de logică, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p.190.
226
Epistemologie
individual desemnează ceea ce este propriu unui anumit individ: de exemplu, fiecare
poate să-şi reprezinte o anumită serie de numere printr-o imagine mintală specifică de la
un individ la altul.
Urmează că propriul cunoaşterii ştiinţifice este obţinerea unei obiectivităţi din ce
în ce mai puternice printr-o dublă mişcare: una îndreptată spre adecvarea la obiect,
cealaltă direcţionată spre constituirea subiectului epistemic.
Realismul platonician
43
J. Piasget, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, trad.rom., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp.77-78.
227
Teodor DIMA
a rezultat un realism sistematic şi static, care l-a făcut pe Pitagora să creadă că numerele
sălăşluiesc în lucruri, în calitate de atomi spaţiali. Totodată, acest realism a avut şi alte
consecinţe: opoziţia lui Euclid de a folosi mişcarea, ezitări în a mânui infinitul, negarea
curbelor zise mecanice, concepute ca fiind datorate unui artificiu omenesc şi
neaparţinând realului.
Teoria ideilor platoniciene apare acum ca o consecinţă a admiterii subiectului pasiv sau
contemplativ. Această lume a ideilor, odată admisă, lasă nerezolvate două probleme: a.
aceea cunoaşterii sale de către un subiect care n-a intervenit deloc în elaborarea sa; b.
aceea relaţiilor sale cu universul sensibil.
Epistemologia platoniciană a influenţat mulţi matematicieni, până în zilele
noastre. Ea furniza un răspuns simplu la o problemă centrală: cum se explică faptul că
structurile logico-matematice se impun cu necesitate şi că aspectele lor, mereu noi, apar
ca produs al descoperirilor şi nu al invenţiilor libere? Metaforic exprimându-ne, aceste
structuri nu existau dintotdeauna înainte de a le descoperi, precum America înainte de
Columb? De-a lungul timpului s-au formulat răspunsuri diverse la această întrebare, în
funcţie de filosofia adoptată, pe care le vom semnala la locul potrivit.
Realismul imanent
45
J. Piaget, Logique et connaissance scientifique, Encyclopedie de la pleiade, 1969, p. 18.
229
Teodor DIMA
46
J. Piaget, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, trad. rom. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 79-80.
230
Epistemologie
231
Teodor DIMA
Epistemologii anticipative
232
Epistemologie
Construcţia apriorică
Empirismul n-a declanşat numai răspunsul lui Leibniz: analizele lui Hume au
provocat reacţia lui Kant. Pe de altă parte evenimentul ştiinţific central care a determinat
epistemologia kantiană a fost succesul doctrinei newtoniene a gravitaţiei şi extinderea ei
asupra unor domenii variate. În cursul unei revizuiri de o anvergură extraordinară a
ansamblului instrumentelor noastre de cunoaştere ştiinţifică Kant a ajuns la problema
centrală a adecvării procedeelor noastre deductive la experienţă. Pe de altă parte,
subiectul epistemic există şi construcţiile sale constituie materialul însuşi al intelectului
şi, pe de altă parte, experienţa este structurată şi chiar structurabilă la nesfârşit şi nu
constă într-o simplă însumare de fapte, cum credea empirismul.
Trebuia deci să se elaboreze o noţiune a subiectului epistemic, care să
îndeplinească dubla funcţiune de a fi capabil de construcţie indefinită şi de a structura
orice experienţă.
Aşa a apărut construcţia apriorică. De ce apriori? Piaget explică astfel: înainte de
Kant, alternativa era într-un preformism static, cu ipoteza ideilor înnăscute şi un început
de constructivism incomplet cu ipoteza unei achiziţii în funcţie de experienţă. Kant face
sinteza, reţinând noţiunea de construcţie sub forma judecăţilor sintetice, şi ideea
ineităţii, sub forma anteriorităţii în raport cu experienţa: de aici marea idee a judecăţilor
sintetice apriori şi ideea derivată că şi în cazul judecăţilor sintetice a posteriori,
inteligenţa nu primeşte amprente ca o tabula rasa, ci structurează realul prin intermediul
formelor apriorice ale sensibilităţii şi ale intelectului.
Kant a inventat o nouă manieră de a pune problemele epistemologice şi a
înzestrat subiectul cunoscător cu o forţă şi cu dimensiuni nebănuite până la el.
Am prezentat marile forme clasice ale epistemologiei (metaştiinţifice), pentru a
arăta legătura strânsă pe care a avut-o, în secolele trecute, reflexia epistemologică cu
progresul ştiinţelor. Această conexiune se reafirmă în perioadele mai recente sau
contemporane, cum vom vedea într-un alt paragraf. Deocamdată să discutăm situaţia
epistemologiilor care s-au opus primatului cunoaşterii ştiinţifice (ceea ce este o altă
formă a solidarităţii dintre epistemologie şi reflexia asupra ştiinţelor).
233
Teodor DIMA
Bergsonismul
234
Epistemologie
Ideea centrală a epistemologiei bergsoniene este că ştiinţa este din ce în ce mai puţin
obiectivă, din ce în ce mai mult simbolică, în măsura în care merge de la fizic la psihic,
trecând prin vital. Filosofia bergsoniană spiritualistă afirmă existenţa originară a vieţii
spirituale, având ca punct de plecare un empirism sui generis, ce avea să restabilească
drepturile experienţei pure şi să ducă astfel la cercetarea critică a inteligenţei şi a
raţiunii, pentru a evidenţia valoarea acţiunii şi a intuiţiei. Viaţa este activitatea,
expresie a elanului vital ce străbate materia brută şi nu poate fi cunoscută decât în mod
iraţional, prin intuiţie, prin pătrundere directă în esenţa ei, pe când inteligenţa nu se
simte bine în domeniul materiei neorganizate şi se ramifică în liniile de evoluţie ale
vieţii plantelor animalelor şi oamenilor.
De-a lungul evoluţiei elanul vital ce străbate universul se ramifică în regnul
vegetal, cel animal şi în om, iar inteligenţa se constituie cu scopul de fi utilă vieţii şi
acţiunii. Ca şi instinctul, inteligenţa este un instrument pentru acţiune. Animalele
inferioare au rămas cu instinctul, care este mai aproape de însăşi esenţa vieţii.
“Instinctul este simpatie şi este orientat către viaţa inconştientă, precum inteligenţa spre
conştiinţă. Inteligenţa, în ceea ce are înnăscut, este conştiinţa unei forme, instinctul
implică pe aceea a unei materii”. De aceea conştiinţa pe care ne-o dă inteligenţa este
numai exterioară. Dar inteligenţa vrea mai mult, ea vrea să cunoască totul, chiar viaţa în
adâncimile ei, chiar gândirea sa proprie.
Dar inteligenţa nu-şi poate realiza intenţiile rămânând în vechile ei tipare: “Sunt
lucruri pe care inteligenţa singură este capabilă să le caute, dar pe care, prin ea însăşi, nu
le va găsi niciodată. Pe aceste lucruri numai instinctul le-ar putea găsi; dar el nu le va
căuta niciodată”. Fiind tot mai puţin obiectivă, ştiinţa nu poate să sesizeze, bazată pe
inteligenţă, în mod direct viaţa. Aici apare pregnant rolul filosofiei. “Un fluid
binefăcător ne scaldă, din care extragem însăşi forţa de a lucra şi de a trăi. Din acest
ocean de viaţă, noi aspirăm neîncetat la ceva şi simţim că fiinţa noastră, sau cel puţin
inteligenţa care o călăuzeşte s-a format acolo printr-un fel de solidificare locală.
Filosofia nu poate fi decât efortul de a o topi din nou în totalitate. Inteligenţa
resorbindu-se în principiul ei, va retrăi «à rebours» propria ei geneză”.
235
Teodor DIMA
Aceasta este substanţa unei epistemologii care a căutat să opună vitalismul biologiei
ştiinţifice şi care vrut să opună psihologiei ştiinţifice din vremea sa o simplă reflexie
filosofică şi nu lucrări experiementale sau comportamentale.
Epistemologia fenomenologică
La Husserl, fenomenul este lucrul însuşi, aşa cum se manifestă în ştiinţă. De unde
definiţia husserliană a fenomenului: obiectul sau faptul sesizabil imediat sub toate
aspectele lui. În fenomenul astfel înţeles, Husserl va descoperi o bogăţie de aspecte
graţie metodei de analiză a fenomenului – fenomenologia.
47
Toate citatele sunt din H.Bergson, L’’Evolution créatrice, Editura A 12-1.
236
Epistemologie
Dar cum se ajunge în actul cognitiv la intuiţia esenţelor? Iată pe scurt răspunsul
lui Husserl, în varianta clară şi plastică ce aparţine lui P.P. Negulescu49.
În căutarea esenţei unui lucru trebuie să pornim de la el însuşi – fie de la percepţia lui,
dacă am avut-o, fie de la reprezentarea lui, dacă e un lucru pe care ni l-am închipuit
pur şi simplu. Apoi trebuie să facem abstracţie de existenţa obiectului respectiv.
De exemplu, pornind de la percepţia unui obiect de culoare roşie – dacă vrem să
descoperim esenţa acestei culori – trebuie să facem abstracţie de existenţa obiectului
însuşi, să-l considerăm ca o simplă reprezentare, ca şi cum ni l-am fi l-am închipuit
numai. Trebuie, apoi, să lăsăm la o parte toate celelalte calităţi ale lui şi să considerăm
numai culoarea lui roşie. Prin această “reducţie”, culoarea roşie devine, ca singură,
obiectul cugetării noastre, căpătând astfel, pentru noi, o existenţă ideală, deosebită şi
independentă de aceea a obiectului de la a cărui percepţie am pornit.
Spre a descoperi, în sfârşit, esenţa acestui obiect al cugetării noastre, care este
“roşul” trebuie să-l facem să varieze – în închipuirea noastră. Trebuie adică să facem să
treacă prin mintea noastră nuanţele de roşu. Vom constata că, în această serie de
48
J. Piaget, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, trad.rom., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 129.
49
P. P. Negulescu, Problema cunoaşterii, Bucureşti, 1969, pp. 779-784.
237
Teodor DIMA
variaţiuni, ceva rămâne invariabil. Acest ceva este ceea ce face ca “roşul”, oricât ar
varia nuanţele lui, să rămână totuşi “roşu”, să nu devină altă culoare.
Esenţa unui lucru este deci ceea ce rămâne invariabil în toată seria de variaţii ale
reprezentării lui în mintea noastră. Iar această esenţă o descoperim printr-un “act de
ideaţie”, care are la bază o percepţie obişnuită a unui obiect individual. Într-adevăr, în
exemplul dat, s-a perceput mai întâi un obiect oarecare, individual; s-a făcut apoi
abstracţie de existenţa obiectului şi apoi de toate celelalte caractere ale lui – aceasta a
fost “reducţia fenomenologică”, s-a căutat ceea ce este invariabil în această abstracţie,
printr-un “act de ideaţie”. Rezultatul este descoperirea “esenţei”, care ia forma unei
“intuiţii”. Aceasta este metoda lui Hussserl.
El nu era logician de profesie sau prin vocaţie, căci el nu se interesa de
formalism ca atare şi credea în “lucruri” şi în interacţiunea subiect-obiect în sânul
fenomenului. Înclinându-se în faţa verdictului logicienilor şi renunţând la orice
psihologism, el s-a apucat să cerceteze cum, pornind de la această interacţiune
fenomenologică, pot fi atinse adevărurile temporale. Convins de faptul că subiectul
psihologic nu ajunge la ele prin sine însuşi, întrucât e ţintuit de o “lume” spaţio-
temporală el a imaginat o metodă de evaziune sau de eliberare din această lume
naturală, care permite să se atingă un nivel mai profund decât conştiinţa “lumească” şi a
crezut că a descoperit astfel posibilitatea unor “intuiţii” pure sau transcendentale. Cu
acelaşi prilej el se gândea să deschidă calea unei cunoaşteri filosofice autonome
eliberată de subiectul empiric.
pentru a depăşi crizele care rezultă din divergenţele asupra rezultatelor obţinute, ci
crizele care pun în joc valoarea conceptelor sau a principiilor utilizate pentru obţinerea
rezultatelor.
Curentele pozitiviste
pe de altă parte. Este, prin urmare, iluzoriu să se caute ştiinţele şi filosofia după natura
problemelor lor: diferenţele dintre ele ţin de metodele întrebuinţate şi de maniera în care
ştiinţele ajung să delimiteze problemele în loc să le abordeze în bloc. În continuare o
problemă de experiment sau de deducţie nu este în sine nici filosofică nici ştiinţifică şi
ea dobândeşte acest ultim caracter în măsura în care este bine delimitată pentru a i se
aplica metoda care s-o aducă spre o obiectivitate suficientă. Iată de ce se ajunge fără
încetare ca o problemă iniţial filosofică să fie pusă în termeni ştiinţifici.
Este ceea ce s-a întâmplat cu toate ştiinţele care, de la matematică sau fizică la
psihologie şi sociologie, au luat naştere pornind de la filosofie printr-o delimitare a
problemelor şi printr-o afinitate cu metodele. Este ceea ce se întâmplă şi astăzi, de
exemplu cu unele probleme clasic filosofice, ca determinismul sau indeterminismul. Se
ştie că la un oarecare nivel al cercetării microfizice, faptele „observabile” au început să
scape determinismului spaţio-temporal al lui Laplace. La aceasta se puteau da două
feluri de răspunsuri.
Fie ca acest indeterminism este numai aparent, corespunzând unui oarecare nivel
al observaţiei, ascunzând un determinism subiacent, fie că este vorba de un
indeterminism primar, determinismul la nivel macrofizic fiind doar un rezultat statistic
specific acestui nivel. Louis de Broglie a adaptat rând pe rând aceste două soluţii, nu din
motive speculative, cum s-a spus, ci din motive care aparţin naturii informaţiilor
furnizate de examinarea faptelor.
De asemenea J.L. Destouches a reluat aceste probleme din punct de vedere meta
sau epi-teoretic construind diferite feluri de fizici despre acest subiect în sânul cărora
frontiera dintre ştiinţă şi filosofie pare să se estompeze din ce în ce mai mult.
Neo-pozitivismul contemporan, născut din Cercul de la Viena (din cele două
surse, fenomenismul sensorial al lui Mach şi logicismul lui M.Schlick) şi generalizat în
ţările anglo-saxone sub numele de empirism logic sau de pozitivism logic, marchează
un progres evident faţă de epistemologia lui A.Comte: două surse distincte şi chiar
eterogene ale cunoaşterii sunt disociate, sursa experimentală, fundată pe percepţie şi
sursa logico-matematică de origine semiotică, deoarece relevă o sintaxă şi o semantică
comune tuturor limbajelor.
Nu vom dezvolta deocamdată aceste teze, vom semnala numai că empirismul
logic, ca doctrină generală, a păstrat spiritul de conservatorism ştiinţific şi gustul
frontierelor stabile şi restrictive pe care orice pozitivism a vrut să le impună ştiinţelor.
50
Al. Boboc, Kant şi neokantianismul, Edituraşt.,Bucureşti, 1968, pp. 150-58.
242
Epistemologie
51
Cornel Demian, „E. Meyerson: identificare şi explicaţie ştiinţifică”, în Filosofia modernă şi
contemporană.Studii, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 84.
52
E. Meyerson, Du cheminement de la pensée, vol. II, Paris, F. Alcan, 1931, p. 542.
53
E. Meyerson, De l’aplication dans les scinces, p. 153.
54
C. Damian, op. cit., p. 84, 85.
243
Teodor DIMA
244
Epistemologie
245
Teodor DIMA
246