Vocaţia Civică

România trece printr-o criză de creştere. Şi dacă politica sa, suferindă de nanism
ideologic congenital, nu se adaptează la noul context, societatea şi economia sunt în plină
efervescenţă. De acest dinamism lipsit de orientare nu pot profita toţi. Pe acest fundal, fracturile
tranziţiei devin din ce în ce mai mari. Iar cum partidele nu pot comunica cu societatea, rolul de
regulator al societatii civile este vital pentru funcţionarea mecanismului social. Un efect pervers
al postcomunismului românesc a constat în orientarea grupurilor civice, identificate oarecum
excesiv în România cu societatea civilă, catre temele politice.
Astfel, inevitabil, şirul alternanţelor guvernamentale, cu cadenţa sa electorală, a
influenţat agenda civică, deturnând-o de la ţelurile sale. Societatea civilă a fost transfigurată,
căpătând aspecte demiurgice în efortul de construcţie al instituţiilor democratice. Rolul său
tradiţional de arbitru şi apărator al starii naturale în circumstanţele existenşei starii sociale, a
statului, a transformat societatea civilă românească dintr-un „câine de pază“ al drepturilor
fundamentale într-un actor al procesului de implementare al acestora. Participarea cetăţenească şi
educaţia civică au fost expediate într-un viitor democratic, iar acum consecinţele se văd.

Voluntariatul pragmatic şi analfabetismul civic

Neopopulismul face adepţii nu doar între nostalgicii vechiului regim, foşti
nomenclaturişti sau perdanţi ai tranziţiei, ci şi în rândul tinerilor. Pe de altă parte, orientate spre
proiect, organizaţiile neguvernamentale s-au profesionalizat, pierzând din ce în ce mai mult
caracterul militant. Paradoxal, voluntariatul câstigă tot mai multi adepţi, dar aceştia, pragmatici
postmaterialişti, se orientează spre câştigarea experienţei necesare prefigurării carierei, şi nu atât
către activităţile civice sau sociale.
Un serios analfabetism civic s-a instalat, iar fractura socială l-a agravat, transformându-l
într-un handicap democratic pe care integrarea europeană nu îl poate remedia automat. În
schimb, capacitatea de reacţie a sferei civice s-a diminuat. Lipsite de energia iniţială, inhibate de
context, grupurile civice au ratat în ultima vreme mai multe teme esenţiale, de la consolidarea
laicităţii la neutralizarea statului. Vocaţia civică nu poate fi înlocuită de nimic altceva. Sau eşti
cetăţean, sau devii supus.
Să-şi fi pierdut societatea civilă românească intensitatea? Se pare că nu.
 Intensitatea societăţii civile nu constă în gradul de monopolizare a interacţiunilor dintre
stat şi indivizi, ci în capacitatea de a le utiliza în încercarea de a influenţa politicile publice. Şi cu
cât acest efort este preluat de organizaţii intermediare, cu atât intensitatea societăţii civile este
mai mare.1 Ori, organizaţiile civice sunt din ce în ce mai mult interesate, ba chiar obligate, să se
implice nu doar în influenţarea politicilor publice, ci şi în evaluarea lor. Ce a pierdut în schimb
societatea civilă este inocenţa ei originară, disponibilitatea de a apăra marile cauze. Şi asta în
timp ce îşi atinsese obiectivele primare. Căci democraţia nu poate fi redusă la jocul, şi aşa
manipulat, al alegerilor, ci trebuie fondată pe cetăţean.

Absenţa cetăţeanului
E nevoie de un nou impuls civic. Activismul asociativ, parteneriatul dintre societatea
civilă şi administraţie nu e totul. Fondurile structurale nu pot consuma toată seva societăţii civile.
Dacă toate acestea induc modalităţi de colaborare şi rezolvare a problemelor concrete
ale comunităţii, nu rezolvă problemele de principiu. Democraţia participativă, ca mod de
afirmare a cetăţeanului activ e singura modalitate de consolidare a sistemului democratic. Altfel,
democraţia reprezentativă, cu participarea sa redusă la viaţa publică şi lipsită de o cultură politică
adecvată se compromite. Absenţa cetăţeanului, mai mult decât starea instituţiilor reprezentative
sau a sistemului politice, indică o criză a participării a carei analiză a început acum mai bine de
un secol, când problema sufragiului universal se situa în centrul dezbaterii politice. Ori, cetăţenia
este sursa coeziunii sociale. Doar prin exercitarea drepturilor şi practicilor cetăţeniei, indivizii
formează o societate.2 Apatia, absenteismul, apolitismul sunt semne ale unei stari ce poate fi
explicată dar, istoria o demonstrează, nu poate fi decât tangenţial schimbată fară un impus civic
înnoitor. Democraţia participativă, sistemul de educaţie sau dinamica şi obiectivitatea mass-
media sunt soluţii pentru regasirea cetăţeniei pierdute. Şi pentru că rolul activ al cetăţeanului în
luarea deciziilor este limitat de complexitatea şi specializarea problemelor, societatea civilă
organizată, cu sindicate, patronate, asociaţii profesionale şi ONG-uri, poate compensa aceasta
prin profesionalizare. Dar cu condiţia fundamentală ca totul să se bazeze pe o reală competenţă
civică.

1
Philippe C. Schimitter, „Societatea civilă între Orient şi Occident”, în Larry Dimons, Yun-han Chu, Marc
Plattner, Hung-mao Tien, Cum se consolidează democraţia, Iaşi, Polirom, 2004, p. 259.
2
Schnapper, Dominique Ce este cetăţenia?, Iaşi, Polirom, 2001, p. 133.
 Altfel, afirmarea expertizei, privilegierea problemelor tehnice şi economice, dezvăluie o
tendinţă tehnocratică, opusă participării civice. Ştim deja, politica se legitimează prin eficienţă,
dar se delegitimează prin restrângerea participării. Societatea civilă nu se poate complace într-o
astfel de situaţie.
Regăsirea vocaţiei civice este prioritară.

Note
1. Philippe C. Schimitter, „Societatea civilă între Orient şi Occident“, în Larry Dimons, Yun-han Chu,
Marc Plattner, Hung-mao Tien, Cum se consolidează democraţia, Iasi, Polirom, 2004, p. 259
2. Dominique Schnapper, Ce este cetăţenia?, Iaşi, Polirom, 2001, p. 133.

Cristian Pîrvulescu, Vocaţia Civică, Le Monde diplomatique, nr. 2, 2007