Comunitarianismul

SCHIȚĂ A UNEI NOI

IDEOLOGII
O doctrină politică post-ideologică
Comunitarianismul începe să depășească stadiul de simplă reflecție asupra conceptului de comunitate
în ultima decadă a secolului trecut.

Este o doctrină compozită, ce se revendică atât de la viziunea conservatoare clasică, dar și de la

neoliberalismul keynesian, combinând teme preluate din sociologia organizațiilor cu teorii morale
precum este cea propusă de Alasdair McIntyre.

Comunitarienii se poziționează critic vizavi de modelul societății liberale, pe care o văd ca generatoare
de alienare prin apelul permanent la individualismul exagerat și prin disprețul fățiș față de variile
grupuri sociale ce operează în vederea consolidării spațiului natural al individului, comunitatea. De pe
aceste poziții, comunitarienii consideră că scopul societății trebuie să fie realizarea practică a Binelui
Comun, eclipsat în contemporaneitate de accentul pus pe individualismul materialist liberal.
O doctrină politică post-ideologică
Împlinirea dezideratului moral reprezentat de Binele Comun se poate realiza în opinia comunitarienilor
prin transpunerea în realitate a principiului subsidiarității, ce presupune intervenția statului numai
acolo unde societatea (comunitatea) nu are interesul sau posibilitatea să acționeze.

ÞComunitarienii sunt adepți ai capitalismului și ai statului capitalist, pe care însă îl înțeleg nu ca actor
implicat economic, ci ca agent ce acționează în direcția supunerii pieței nevoilor societății și nu invers.
Din această perspectivă, comunitarienii nu sunt adepții statului minimal în sens economic, ci propun o
viziune inspirată de un liberalism asistențial și progresiv, care presupune că programele și politicile
publice se fac la propunerea și cu implicarea directă a comunităților care sunt totodată comanditare și
beneficiare ale acestora.

Așadar, comunitarienii consideră că societatea și statul liberal pot fi reformate prin întărirea ideii de
comunitate.
Caracteristicile
comunitarianismului
- Comunitatea este un dat natural al indivizilor, loc specific al existenței lor politice și economice. Individul poate
face parte simultan din mai multe comunități – de locuire, de interese sau de afinități. Relevant nu este numărul
comunităților din care cineva face parte, ci gradul de implicare a acestuia în formarea și organizarea lor.

- Prin apartenența la comunitate individul învață să fie cetățean, dobândindu-și astfel aptitudinile civice => prin
comunitate se realizează așadar adecvarea scopului la mijloace pentru realizarea dezideratului democratic. => este
reconsiderat locul și rolul pe care comunitatea trebuie să îl joace în luarea deciziilor și subordonarea acestora
intereselor membrilor săi, și nu unor interese abstracte ale statului. =>

- Statul democratic devine astfel un stat al comunităților, ce își desfășoară activitatea pentru implicarea a cât mai
multe comunități în rețea (devenind astfel un stat pe orizontală) și pentru soluționarea acelor probleme care sunt
cerute de comunitate și care nu pot fi rezolvate doar de aceasta (apărarea, construcțiile de interes public șamd)
Definirea comunitarianismului
Comunitarianismul este o doctrină politică și socială extrem de nouă, ale cărei principale
preocupări sunt formarea și structurarea comunităților ca actori publici dedicați împlinirii
Binelui Comun în raport cu un stat comunitarian capabil să gestioneze și să arbitreze dinamica
acestor comunități.

- Interiorul acestor comunități este bazat pe asocierea liberă a indivizilor în vederea obținerii Binelui
Comun, acceptat de toți ca principal scop al formării comunității;

- Valorile interne ale comunității sunt respectul față de celălalt și ajutorul reciproc oferit atât
membrilor comunității, cât și celor din afara ei.

- În fața statului, toate comunitățile au drepturi și responsabilități egale, iar suma comunităților în
abstract reprezintă comunitatea istorică – poporul sau națiunea.
Critica statului liberal
- Comunitățile apără drepturile și susțin cerințele membrilor constituiți în ele în fața statului și, prin
metode specifice, controlează statul, supunându-se însă politicilor propuse de acesta.

Comunitarienii critică statul (liberal) pe direcția modului în care acesta folosește democrația. În practica
politică, statele democrate au optat pentru recunoașterea a doar trei tipuri de drepturi colective:

1. Drepturile de suveranitate politică (self-government rights), ce corespund dreptului la autonomie

politică și jurisdicțională acordat minorităților în statele multinaționale;

2. Drepturile politehnice – acele drepturi ce permit integrarea prin asimilare, pe model american. Acestea
asigură că fiecare cetățea nu are o cetățenie diferențiată;

3. Drepturile de reprezentare specială – în genere solicitate de acele grupuri ce se socotesc dezavantajate

și sub-reprezentate (etnii, femei, LGBTQ etc).
Critica statului liberal
Dacă primele două tipuri de drepturi au devenit o practică politică răspândită, cel de-al treilea reprezintă o
serioasă provocare pentru tradiția liberală, căci drepturile individuale ar intra în contradicție cu cele
colective.

=> comunitarienii consideră că din această perspectivă teoria democrației ar trebui consolidată prin
reconceptualizarea democrației înseși:

A. Teoria democrației trebuie să facă referire la popor, dar într-un mod cât mai nediferențiat, în termeni
generali, care să nu implice excluderea.

B. Orice teorie a democrației promovează câteva grade de participare la guvernare din partea poporului

C. Orice teorie trebuie să includă o dezbatere privind gradul de nivelare a conștiinței în rândul celor ce
participă în procesul electoral.
Viziunea lui Benjamin Barber
În lucrarea Democrația puternică: politici participatorii pentru o nouă eră, B. Barber identifică trei tipuri
de teorii ale democrației: 1. Slabă (de tip liberal). 2. Uniformă – puternică, respectiv 3. Participatorie, de
tip comunitar. Democrația liberală este incompatibilă cu egalitatea și produce cetățeni plictisiți și pasivi.
În democrația unitară, construită pe modelul cetății asediate, cetățenii sunt uniți în fața unei amenințări
comune sau, conform unui al doilea model, unitatea este conferită de legăturile de sânge (etnice), iar
democrația este în acest caz mai mult formală.

Democrația participativă este ”modul participativ al politicii, în care conflictele se rezolvă în absența unei
baze independente prin procesul participativ al continuității, cea mai apropiată autolegislație și crearea
unei comunități politice capabilă să transforme indivizii particulari și dependenți în cetățeni liberi, iar
interesele parțiale și private în bunuri publice”. => cetățenii comunitarieni fac din cetățenia democrată un
mod de viață și nu doar un simplu act ocazional civic. Participarea politică este măsură a cetățeniei.
Viziunea lui Benjamin Barber
În consecință, pentru Barber judecățile substanțiale de valoare privin din (și deci nu preced)procesul
politic participativ al democrației puternice: cetățenii discută asupra problemelor importante și caută
căi de a realiza egalitatea și justiția – ”egalitatea și justiția nu sunt condițiile democrației, ci invers,
democrația este condiția pentru egalitate și justiție. O democrație puternică creează egalitate și
justiție”.

Interesul arătat de comunitarieni democrației se rezumă finalmente la două obiective principale:

1. de a închega comunitățile și de a le oferi egalitatea de șanse în arena politică pentru ca membrii lor
să devină cetățeni activi, constant preocupați de calitatea lor de cetățeni;

2. de a împiedica formarea autoritarismelor sau a totalitarismelor, văzute ca forme de negare a

importanței comunităților si prin aceasta principali inamici ai ideii de cetățenie.