ISTORIA IDEILOR

POLITICE II
SPR1, 24 mai 2023
Evoluția raportului reprezentare-egalitate în
gândirea politică, a două jumătate a secolului
XIX
■ Conceptul de reprezentare este primul instituționalizat în secolul XIX de regimurile
politice, ca nouă sursă de legitimitate politică. Legată de suveranitatea « poporului »
în diverse accepțiuni, raportarea la reprezentare este însă diferită de-a lungul
secolului XIX.
■ A. Reprezentarea prin apelul la egalitatea efectivă: votul universal. Democrația și
modelul ei american
■ B. Societatea de tip capacitar: ordinea politică este asigurată de constituții, care țin
pasul cu transformările societății postrevoluționare, dar care imprimă de asemenea
o structură logică, bazată pe roluri și competențe ale corpului politic. Aceste roluri
sunt asumate de indivizi în funcție de capacități, ceea ce confirmă și consolidează
ierarhiile și limitează accesul la uzajul reprezentării. Sunt câteva mari direcții în care
secolul XIX propune gestionarea societății capacitare.
B. Reprezentare, democrație și
societate capacitară
■ B. 1. John Stuart Mill. (1806-1873)
■ Despre libertate, 1859
– Accesul gradual la competențe legate de reprezentare
– Cultura politică nu este înnăscută, ci se învață; de aceea, accesul la competența
democratică se realizează prin educarea indivizilor (idee prezentă și la François
Guizot).
– Pentru John Stuart Mill, educația democratică este deci cheia de boltă a egalității și
a libertății.
– Responsabilitatea cetățenească și raportul cu autoritatea politică devin realități în
măsura în care statul democratic se ocupă să ofere acces egal la posibilitatea
instruirii.
– Critica sistemului de învățământ englez (pe care o face și Charles Darwin)
Libertate, Stat, democrație

■ Mill tratează reconcilierea libertății cu autoritatea necesară a statului, „extrem de

periculoasă” dacă nu e limitată.
■ În epoca modernă, eforturile de democratizare dublează eforturile de limitare a
puterii statului.
■ Democrația nu înseamnă însă tirania majorității.
■ Forța poate fi legitim folosită împotriva unui membru al societății dacă această
utilizare îl împiedică să facă rău altora. Însă individul rămâne suveran față de
alegerilor sale, ceea ce conduce către o cât mai mare libertate posibilă.
■ Importanța libertății opiniei
Câteva elemente biografice

■ Discipol al lui Hume, John Stuart Mill este unul dintre cei mai nfluență gânditor de limbă
engleză al secolului al XIX-lea.
■ Adept al unei morale căreia numite „utilitarism”, el leagă fericirea generală de fericirea
individuală.
■ În economie, este un liberal clasic.
■ John Stuart Mill este fiul cel mare al lui James Mill, el însuși filozof și economist, un
succesor atât al lui David Hume, cât și al lui Jeremy Bentham, care a introdus
utilitarismul.
■ Are o educație prodigioasă: de mic a citit textul marilor autori greci și latini; la 14 ani, se
familiarizează cu gândirea economiștilor Adam Smith și David Ricardo.
■ La început apropiat de concepțiile lui Bentham, el a căutat, de la sfârşitul anilor 1820,
să le împace cu ideile de progres specifice sec 19.
■ Din 1823, Mill lucrează pentru Compania Britanică a Indiilor de Est, dizolvată în 1858.
■ Obține o pensie confortabilă, care îi permite să locuiască și în Franța, și în Marea
Britanie.
■ Ales membru al Camerei Comunelor în 1865, ia mare parte la dezbaterile politice ale
vremii, publicând numeroase articole despre probleme economice și sociale (cum ar fi
statutul femeii).
■ Este aboliționist și ia atitudine împotriva sclaviei din America. În 1867, devine rector al
Universității Scoțiene din St Andrews, dar, nefiind reales anul următor în Parlament, s-a
retras definitiv la Avignon.
■ Dintre lucrările lui John Stuart Mill: Principiile economiei politice (1848), Despre libertate
(1859), Utilitarismul (1861), Auguste Comte și pozitivismul (1865), Despre natură (1874)
și Trei eseuri despre religie ( id.).
Individ și comunitate

■ Individualitatea este o sursă a bunăstării. Totuși, acest lucru trebuie să fie corelat cu respectul pe
care indivizii îl datorează celorlalți.
■ Individul trebuie să ia decizii făcând alte alegeri decât cele de obicei (care sunt, în același mod,
non-alegeri).
■ Statul trebuie să încurajeze educația liberului arbitru: temă fundamentală a liberalismului, a opiniei
libere, a alegerii individuale împotriva grupului etc.
■ Cu toate acestea, chiar dacă societatea nu este construită pe baza unui contract (viziune contrară
lui Rousseau), toți cei care trăiesc în societate îi sunt datori pentru beneficiile ei și, prin urmare,
trebuie să respecte anumite reguli, și anume respectul față de ceilalți și asigurarea cotei lor de
muncă și sacrificiu față de societate.
■ Oamenii trebuie să se ajute unii pe alții, mai ales în ceea ce privește alegerile care trebuie făcute
din perspectiva comunității.
MOȘTENIREA UTILITARISMULUI

■ Mill consideră că omul intervine în lanțul cauzelor și efectelor prin însuși faptul că
are capacitatea de participa activ la formarea caracterului său.
■ Mill este, alături de Jeremy Bentham și Herbert Spencer, unul dintre cei mai
reprezentanții utilitarismului; el afirmă că fundamentul moralității este „utilitatea
sau principiul celei mai mari fericiri”.
■ Prin urmare, căutarea de către toată lumea a unei cote cât mai mari de satisfacție
sau fericire este baza unei conduite rezonabile care contribuie la interesul general;
astfel devotamentul față de ceilalți și sacrificiul pot fi justificate, deoarece sunt de
natură să mărească suma totală a fericirii.
Reprezentare și societate capacitară

■ B.2. Biologismul, scientismul, determinismul social: competența politică este un dat

natural, biologic, cuantificabil, măsurabil și mai ales predeterminat (Herbert Spencer,
George Bernand Shaw, Charles Maurras etc.)
– Rasele, popoarele, etniile au anumite predispoziții biologice pentru a juca un
anume rol în concertul național și internațional.
– Distincția de natură rasială sau etnică este valabilă și în domeniul competențelor
politice (argumentele aduse, de ex., de confederați în Războiul Civil din SUA).
– Consecințele acestor curente de gândire sunt durabile pentru că justifică inegalități
istorice și le instituționalizează: politici de stat bazate pe excluziune, definirea
conceptului de cetățenie în raport cu aceste criterii; logica imperială și colonială
adoptă aceste distincții pentru a justifica sau acoperi abuzuri și crime (ex:
exploatările miniere ale Belgiei în Congo, la sf. Sec. XIX, în timpul lui Leopold al II-
lea); justificarea antisemitismului instituționalizat (afacerea Dreyfuss, dezbaterile
pe Articolul 7 în Constituția României, după 1877).
Reprezentare și societate capacitară

■ B.3. « competența economică sau socială»: accesul la reprezentare și la calitatea de

cetățean cu drepturi depline este dată de performanța economică individuală sau
de apartenența la o structură socială dată; votul cenzitar.

– Trebuie spus că, indiferent de soluția doctrinară sau de interpretările diverse,

conceptul reprezentării și soluția parlamentaristă întrunește din secolul XIX
începând o majoritate de opțiuni, legate de optimizarea gestiunii autorității
politice și de asigurare a ordinii politice. În plus, parlamentarismul pare a fi un
răspunsul adecvat la noua structură a socialului, la transformările economice
și politice ale revoluției industriale.
Evoluția socială și științifică

■ O lume « clasificată »: Contribuțiile lui Georges Cuvier (1769-1832), expediția pe

vasul Beagle (1830) a lui Charles Darwin;
■ începutul polemicii dintre Creaționiști și Evoluționiști; filosofiile naturale germane.
■ Apariția ideii de muzeu: Natural History Museum la Londra, 1881, precedat de
Expoziții temporare inaugurate în Hyde Park încă din 1851. Apariția termenului de
antropologie, etnografie etc. Nașterea teoriilor privind civilizațiile, opuse societăților
sau comunităților primitive
Evoluția socială și diviziunea muncii

■ Herbert Spencer (Principii de Sociologie, 1876) insistă asupra conceptului de

evoluționism social, care face o paralelă între « diviziunea fiziologică a muncii »
dintr-un organism și diviziunea socială a muncii. Nașterea societății și evoluția sa
sunt privite de Spencer similar cu evoluția speciilor (de la organismul unicelular la
Homo Sapiens).
■ Științele religiei și culturii
■ Darwinism social, eugenism și rasă: adaptarea de tip lamarckian (accidentele,
repetate la intervale regulate, devin reflexe și constituie baza construirii unor
proiecte de inginerie socială)
Progres, modernitate, reforme

■ Piața, progresul și modernitatea: revoluția industrială, creșterea consumului,

capitalism și dispariția feudalismului; povara libertății (și refugiul în comunitarism
sau în negarea statului.)
■ Relaxarea regimurilor autoritariste după 1848 (reforme liberale în Imperiul Țarist,
Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic), care conduce la reforme importante în
regimul marilor proprietăți funciare, a Codurilor civile și penale (calitatea actului de
Justiție, statul de drept), reforme ale educației; în sud-estul europei, secularizare;
■ Statul Națiune: cele două viziuni, a. politică și/sau istorică; b. etnică și/sau cultural-
lingvistică.
■ Naționalismul și critica modernității: în special după 1870, aceste două atitudini
sunt strâns legate; conceptul de Kultur;
■ Misiunea națională; mesianismul, tradiționalismul (Herder, Mazzini, Herzen în Rusia,
curentul slavofil).
■ Din aceste mișcări se nasc mai apoi diverse grupări de tip anarhist sau extremist:
Liga pangermană (1890), Mișcarea Tineretului German, Liga Patrioților în Franța,
fondată de naționalistul Paul Déroulède (1882), Liga antisemită (1888), Action
française a lui Charles Maurras.
Modernitatea politică instituționalizată

■ Problema modernității trece prin problema ordinii politice (V. Francis Fukuyama, The
Origins of Political Order, New York, Farrar, Straus & Giroux, 2014)
■ În lumea occidentală și apoi în zone care adoptă acest model, dominația legii se
instituie înaintea înaintea coagulării statului modern
■ Acest tip de organizare decurge din asumarea progresivă a unei ordini statale
bazate pe instituții, care se construiește pe ideea unei ordini preexistente.
Presupune o filosofie politică bazată, în evoluția modernității, pe concepția general
admisă a unei legi naturale (sau divine) care ordonează și structurează existența
societăților omenești.
Modele și etape ale ordinii politice

■ Această ordine și impunerea necesității ei premerge în politica occidentală

organizării statale moderne bazate pe conceptul de suveranitate.
■ Suveranitatea părăsește progresiv modelul patrimonial de stat (Max Weber) pentru
unul instituționalizat sau birocratic.
■ Instituțiile moderne sunt, potrivit definiției lui Huntington (1996), « modele stabile,
valorizate și repetitive de comportament » care durează dincolo de deținerea lor
temporară de către un individ sau a unui grup de indivizi. Instituțiile sunt, în esență,
reguli durabile care modelează, limitează și canalizează comportamentul uman, în
cadrul organizat al statului.
■ Cronologia statului modern presupune așadar, din perspectiva istoriei ideilor politice
și a transformărilor din modernitate, mai multe etape.
Modele și etape ale ordinii politice

■ 1. Definirea ordinii politice și fundamentarea ei în autorități transcendente, mai presus

de judecata, interogațiile și îndoielile oamenilor. Soliditatea ordinii politice, în special în
regimurile de tip patrimonial, a depins de caracterul intangibil și infailibil al autorității
generatoare de ordine și autoritate. Puterea politică în asemenea regimuri își are originea
și legitimitatea în acest tip de autoritate.
■ 2. Traducerea și încarnarea autorității în ordine și coduri de legi, precum și desenarea
unor instituții care dețin, din perspectiva « cetății omului», autoritatea necesară pentru a
le comunica și impune.
– Pentru a asigura ordinea, opusă anarhiei sau haosului, autoritățile temporale au
nevoie de o sursă originară a legii și a capacității acesteia de a o impune. Această
sursă provine din capacitatea asumată de a servi drept intermediar (sau
reprezentant, sau amândouă în același timp) între autoritatea spirituală și
autoritatea temporală.
Modele și etape ale ordinii politice

■ 3. Stabilirea și împărțirea atributelor acestei autorități intermediare: Biserică sau conducători

politici. În funcție de structura instituționalizată a religiei respective (potrivit majorității autorilor,
există diferențe între diferitele moduri de organizare, începând cu discuția lui Weber legată de etica
protestantă și trecând prin analiza comparativă a acesteia cu autoritatea Bisericii Catolice),
autoritatea temporală este dominată fie de instituțiile ecleziastice, fie de autoritățile politice aflate
într-una din următoarele tipuri de raporturi:
– a. control: relație care se stabilește predominant în spațiul sud-est european în a doua
jumătate a secolului XIX, odată cu crearea Statelor Națiune în această regiune concomitent
cu organizarea bisericilor autocefale
– b. subordonare (inițial, colaborare)sau autonomie în cazul unor instituții ecleziastice
puternice și consolidate în practica conjugată a autorității spirituale și temporale, cum este
Biserica Catolică. În acest caz, legea canonică și legea civilă au o perioadă de coabitare.
Desprinderea progresivă a legii civile se produce în istoria ideilor începând cu secolul XIV
(Marsiglio de Padova), iar codificarea propriu-zisă urmează.
Modele și etape ale ordinii politice.
Reprezentarea ca tehnică de organizare a regimurilor

■ 4. Dublarea ordinii politice bazate pe lege (după un lung proces de transformare) de

apariția instituțiilor politice învestite cu autoritatea recunoscută a legii.
– Pentru a rezolva însă problema autorității (care, după Revoluția franceză, nu
mai decurge dintr-o autoritate transcendentă de același tip, ci din alte tipuri de
instanțe) se instituie mecanismele democrației moderne bazate pe
reprezentare. Reprezentarea, legată de conceptul suveranității, este acceptată
în modernitate de mai toate regimurile și sistemele politice, în diverse forme.
Mai mult decât atât, reprezentarea (instituționalizată în Parlament) ca sursă a
legii, înlocuiește în mod permanent dezbaterea privind alte instanțe de reglaj al
ordinii politice (autoritatea divină, autoritatea monarhului absolut etc.)
Relația Stat-Biserică, fundamentală pentru
modernitatea statului din a doua jumătate a sec. XIX

■ În Occident, relația Stat-Biserică devine un revelator al capacității de autonomizare

a politicului. Sfârșitul secolului al XIX-lea este legat de construcția statului în forma
instituționalizat-birocratică existentă astăzi.
■ În această perioadă iau naștere structurile instituționalizate care marchează
această separație, cum sunt reformele codurilor civile (căsătoria civilă), sistemul de
învățământ și preluarea, în cadrul conceptului apărut în această perioadă de stat al
bunăstării, a instituțiilor de protecție socială și caritate de către administrație sau, în
alte cazuri, de asociații civile.
Stat-Biserică în Sud-estul Europei

■ În Europa de sud-est (exemple: Grecia, Serbia, România, Bulgaria), problema

separației este mai dificil de tranșat, dată fiind relația diferită dintre Bisericile
ortodoxe ale acestor state, care și-au declarat autocefalia în directă conexiune cu
independența statală, chiar dacă procesul de recunoaștere s-a întins, din diferite
motive, pe decenii (cazul Serbiei, unde Biserica Ortodoxă își declară autocefalia în
urma Tratatului de la Adrianopole, în 1832 și concomitent cu independența; similar
în cazul al Greciei în 1833, al României, în 1865 sau al Bulgariei, în 1872.
■ În toate aceste cazuri recunoașterea de către Constantinopol vine mult mai târziu,
dar actul în sine este intrinsec legat de afirmarea independenței politice și statale).
Statele se construiesc așadar conjugat cu instituțiile ecleziastice naționale,
preluând uneori structuri anterioare. Bisericile Ortodoxe sunt de aceea prezente în
spațiul public, în expresia civilă a acestuia.
Laicitate, secularizare

■ Relația Bisericilor autocefale cu statul național modern trece prin câteva aspecte
majore, care decurg din prezența clerului și activitatea legată de următoarele
domenii:
■ Educația
■ Sănătatea publică (aspecte legate de normele sanitare, de igienă)
■ Legislație cutumiară și aspectele legate de codul civil
■ Cauzele sunt în primul rând legate de incapacitate originară a instituțiilor publice de
a asigura capilaritatea resursei umane în aceste domenii, mai cu seamă în mediul
rural.
■ Spre deosebire de administrațiile puternice și coerente ale statelor din Occident,
care își dezvoltă o infrastructură coerentă încă din Vechiul Regim (Tocqueville
demonstrează deja acest lucru în Vechiul Regim și Revoluția, iar majoritatea
studiilor de istorie socială o susțin), în sud-estul european aceste structuri sunt
fragile și de multe ori ineficiente, dacă nu chiar inexistente.
■ Învățământul, sănătatea publică, evidența populației, autoritățile administrative și
chiar judiciare sunt multă vreme subsumate majoritar autorității locale a
proprietarului local sau a clerului.
■ După legile de secularizare, statul naționalizează, într-un fel, o parte a acestor rețele
uneori informale, fără să opereze însă o departajare clară.