COMUNICARE POLITICĂ

Note de curs
Cuprins

I. Comunicarea politică: aspecte generale și ipostaze actuale

II. Teorii și tehnici ale comunicării politice
III. Politica în era mediatizării
IV. Ideologii și doctrine politice
V. Efectele comunicării politice
VI. Comunicarea politică și actorii politici
VII. Partidele și comunicare politică
VIII. Marketingul politic și electoral
IX. Publicitatea politică
X. Propaganda politică
XI. Comunicarea electorală
XII. Comunicarea și exercițiul puterii
XIII. Internetul și comunicarea politică

2
 I. Comunicarea politică: aspecte generale și ipostaze actuale

În perioada modernă a democraţiei, comunicarea politică se desfăşura, cu precădere, prin

contact direct între politicieni, respectiv între politicieni şi alegători. Dezavantajul impactului limitat,
asupra unei comunităţi restrânse era compensat de avantajul constituirii în timp a unei „familii
politice“, în care fidelitatea – mai ales în condiţii adverse – era ridicată la rangul de virtute supremă.
În ultimele decenii, comunicarea politică este fasonată de specialişti în câşti- garea alegerilor
(având deseori statutul de „mercenari“) şi se realizează mai ales în spaţiul virtual conturat de mass
media, cu mijloacele presei (scrise), radioului, televiziunii, Internetului etc. Sub noua ei formă, ea
ridică unele probleme social- politice deloc neglijabile:
1. Cariera unui om politic depinde în mare măsură de echipa lui de consultanţi.
În era democraţiei modelate prin mass media, omul politic care se prezintă fără o echipă de
consultanţi nu este luat în serios nici de presă, nici de finanţatori2. Lipsit de sfaturile specialiştilor în
relaţii publice, el va fi ignorat şi de cetăţeni. Or, consultanţii manifestă lipsă de interes pentru
diferenţele doctrinare sau pentru procesul legislativ. Ei se raliază politicianului care are cele mai mari
şanse de câştig şi pe care pot să-l „vândă“ cel mai bine pe terenul „pieţei politice“. Câtă încredere
poate fi acordată unui politician care nu gândeşte cu capul lui, ci se mărgineşte să „cânte o partitură“
compusă de altcineva?3
2. Prezenţa unei persoane sau a unui partid în prim planul vieţii politice depinde într-o
măsură mult prea mare de cultivarea relaţiilor cu presa.
Raporturile dintre politicieni şi ziarişti sunt foarte complexe, ele putând evolua de la ostilitate
reciprocă la cooperare sau chiar complicitate. Oricât de multe calităţi ar avea şi oricât de interesante
proiecte ar propune, un politician nu are şanse de a intra în atenţia opiniei publice decât dacă presa îi
mediatizează acţiunile. Fără îndoială, oamenii de presă îndeplinesc – în genere – rolul cetăţenesc de
a atrage atenţia electoratului asupra ofertelor politice consistente, însă, deseori, nu fără a fi
cointeresaţi în acest sens. Organizaţiile de presă au datoria de a informa cu onestitate publicul, dar şi
pe aceea de a face ... profit. În aceste condiţii, de pildă, riscul pierderii unui contract de publicitate
avantajos îi poate face pe ziarişti să nu mediatizeze erorile unor politicieni aflaţi la guvernare. Uneori,
se poate pune întrebarea dacă politica se află în serviciul presei sau invers.
3. Politica (în speţă, comunicarea politică) este tratată ca business, devenind o
activitate extrem de costisitoare;
Nu se poate vorbi de comunicare politică sau de marketing politic fără a vorbi de bani. Politica
a devenit atât de costisitoare încât trebuie foarte mulţi bani chiar şi pentru a fi bătut. (Le Seac’h,

3
1981: 8; 171). Înainte de toate, politicienii trebuie să facă faţă cheltuielilor cu staff-ul de campanie
şi cu transmiterea mesajelor prin mass media. Toate acestea pun candidaţii şi partidele politice într-
o relaţie de neliniştitoare dependenţă faţă de anumite cercuri economico- financiare, dispuse să le
sprijine. Or, este greu de presupus că donaţiile sunt acordate din pură generozitate. Mult mai probabil,
în schimbul fondurilor primite, partidele sunt chemate să le satisfacă interesele de grup (unele dintre
ele, puţin onorabile). Apare, aşadar, riscul ca în ciuda alternanţei partidelor la guvernare, să se
înfăptuiască o singură strategie politică, anume, strategia care convine sponsorilor.
4. Comunicarea politică devine tot mai personalizată;
Odată politica însemna, înainte de toate, idei şi programe. Astăzi ea înseamnă persoane sau,
mai curând, personaje. Politicienii par să-şi aleagă un rol, pe care urmează să îl joace ca în spectacol.
Imaginea omului politic primează în raport personalitatea omului politic. Cetăţenii nu mai intră în
contact cu persoane reale, ci cu „realităţi virtuale“ sau simulacre. Politicienii nu mai sunt atât de
interesaţi să-şi schimbe în bine comportamentele private sau publice, ci preferă să-şi amelioreze mai
curând imaginea publică. S-a ajuns până acolo încât rezultatele electorale să depindă de fizionomia,
vestimentaţia, accesoriile, gesturile etc. Politicianului şi nu de ceea ce este el în realitate, de trecutul
lui şi de angajamentele lui.
5. Programele partidelor politice nu mai sunt axate pe chestiuni doctrinare, ci pe
atingerea unor obiective pragmatice;
Formal, cele mai multe partide îşi asumă o doctrină politică – liberală, conser- vatoare,
creştin-democrată, ecologistă, socialistă etc. – pentru a-şi legitima
ocuparea statornică a unui loc pe scena politică a societăţii. Însă, ele fac deseori menţiunea
că nu se vor lăsa încorsetate de respectiva doctrină, atunci când trebuie atinse anumite obiective
pragmatice. Pragmatismul a ajuns „ideologia de serviciu“ a tuturor partidelor care vor să justifice
incoerenţa propriilor acţiuni (cum ar fi alierea cu un partid opus din punct de vedere ideologic în
scopul accederii la putere).
6. Electoratul este din ce în ce mai versatil;
Mizând pe latura afectivă a electoratului – pe considerentul că astfel persua- darea are mai
mulţi sorţi de izbândă –, politicienii îşi îngreunează progresiv sarcina câştigării sufragiilor. Cetăţenii
care iau o decizie politică pe baza unei alegeri în cunoştinţă de cauză votează relativ constant, în
ciuda unor aspecte negative pe care le constată în activitatea aleşilor săi. Din păcate, ca urmare a unei
practici politice dăunătoare, cei mai mulţi cetăţeni votează sub influenţa exclusivă a campaniei
electorale, care, cum am mai spus, se adresează laturii lor afective. Or, a clădi viitorul societăţii pe
emoţiile cetăţenilor ei este ca şi cum ai clădi pe nisip. Din pricina unei gafe sau a unui eşec minor,
un partid poate ajunge de la guvernare în afara parlamentului. Au oare nevoie societăţile de partide

4
politice atât de vulnerabile?
7. Demagogia este practicată la o scară periculos de mare.
Dependente de imaginea lor publică, partidele politice tind să se conformeze nu atât nevoilor
cât capriciilor cetăţenilor. Măsurile luate la guvernare nu trebuie să nască animozităţi şi nu trebuie
să deranjeze. S-a ajuns până acolo încât partidele aflate la guvernare să fie acuzate – de cele mai
multe ori, pe bună dreptate – că nu administrează ţara, ci desfăşoară activităţi de relaţii publice. Nu
miră, de aceea, pe nimeni faptul că, în cele mai bogate societăţi democratice, statul este cel mai mare
datornic. Demagogia împinge toate partidele să multiplice serviciile statului, ajungându-se la
hipertrofierea lui. Or, astfel, nu se rezolvă eficient problemele sociale acute, ci se măresc inutil
cheltuielile publice pe spatele cetăţeanului contribuabil (în cea mai mare măsură, pe spatele viitorului
cetăţean contribuabil). Cât de morală este satisfacerea intereselor egoiste ale unei generaţii cu preţul
impunerii unor sacrificii enorme generaţiilor viitoare?
Comunicarea politică presupune realizarea unor obiective politice, caracteristice acestui
domeniu. Aceste obiective sunt corelate cu funcţiile domeniului politic, care se desfăşoară într-o
formă specifică. Funcţiile şi principiile comunicării politice reprezintă un ansamblu structural care
susţine оntregul edificiu al fenomenului: un principiu de bază este că “nu putem să nu comunicăm”,
iar competenţa de comunicare este funcţia de bază a comunicării. Primele lucrări legate de definirea
funcţiilor comunicării au apărut în contextul retoricii. O primă clasificare a funcţiilor comunicării a
fost efectuată de către Stagiri, potrivit căruia ele sunt:
- funcţia politică sau deliberativă, atunci cоnd discursul stabileşte oportunitatea unei acţiuni
cu caracter public;
- funcţia forensică sau judiciară, care constă оn dovedirea justeţei sau imoralităţii unor fapte
deja realizate, pe care le aprobă sau incriminează;
- f u n c ţ i a e p i d e i c t i c ă s a u demonstrativă, axată pe elogierea sau blamarea unor
personalităţi, pe exprimarea satisfacţiei faţă de un eveniment favorabil.
O clasificare reuşită a funcţiilor comunicării a fost expusă de către T. Gamble şi M. Gamble.
Toate aceste funcţii, care se reflectă оn diferite domenii din societate, au o influenţă şi asupra
funcţiilor comunicării оn domeniul politic.
Comunicarea politică are anumite caracteristici specifice anume acestui domeniu:
- orice instituţie politică joacă în procesul de comunicare atât rolul de emiţător, cоt şi de
receptor;
- orice instituţie utilizează оn realizarea activităţilor sale informaţii de natură internă şi
externă;

5
 - fiecare componentă a instituţiei date reflectă prin informaţiile vehiculate un anumit tip de
procese, şi în cazul nostru procese politice.
La nivelul domeniului politic această funcţie se referă la acele modalităţi specifice, prin care
se vor realiza planurile şi programele оntocmite anterior. Reieşind din funcţiile comunicării, putem
specifica anumite principii ale procesului comunicativ. Comunicarea este inevitabilă pentru un om
normal. Chiar dacă nu dorim să comunicăm cu o anumită persoană, noi facem acest lucru prin
comportamentul nostru. Comunicarea este un proces ireversibil, deoarece nici un element al
comunicării nu rămâne static. Orice situaţie care implică două sau mai multe persoane este o situaţie
interpersonală, adică o situaţie de comunicare inevitabilă. Comunicarea este expediată diferit:
cuvinte, voce, ton, limbajul trupului, mimica, gestica, vestimentaţia etc. În om totul comunică, fiecare
organ emite semne, care semnifică ceva, numai că omul nu le poate conceptualiza pe toate.
Comunicarea este simetrică şi complementară. Conform acestui principiu, simetria se dezvoltă atunci
cоnd doi indivizi se aseamănă, acţionează la fel. Relaţia simetrică stimulează creativitatea. Câteva
nuanţe ale principiilor comunicative au fost elaborate de către reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto,
care au fost numite axiome. Printre ele putem nominaliza: c o m u n i c a r e a implică raporturi de
putere între parteneri, de aceea un raport absolut egal este utopic; c o m u n i c a r e a implică procese
de acomodare şi ajustare a comportamentelor. Această axiomă este premisa că oamenii sоnt diferiţi,
de aceea ei vor putea să comunice numai atunci, cоnd se vor acomoda reciproc la stil, mod, expresia
lingvistică. Numai în cazul armonizării opiniilor şi intereselor se va ajunge la un acord comun. Este
cert faptul că lucrătorii din domeniul politic şi public trebuie să оnveţe a comunica. În primul rоnd,
relaţiile politice presupun respectarea unor norme de comportament. Cunoaşterea şi respectarea
acestor norme ne demonstrează un comunicării politice presupune: - un nivel оnalt de comunicare ,
adică arta vorbirii şi ascultării; - iscusinţa de a percepe şi оnţelege partenerul; - arta de a iniţia relaţii
cu oricare partener şi a ajunge la finalul dorit. Calităţile profesionale şi abilităţile de comportament
sunt parametrii principali pentru un om politic sau administrator public care sоnt necesare оn
activitatea de fiecare zi. Cultura comunicării politice presupune şi un nivel înalt al culturii etice, adică
partenerul trebuie tratat ca o personalitate cu toate calităţile sale pozitive. Principiile de bază ale
culturii comunicative reies din normele de etichetă. Astfel de calităţi ca profesionismul şi onestitatea
sunt necesare în condiţiile contemporane şi determină primul principiu. Un alt principiu, la fel de
important, este toleranţa. Pot fi menţionate şi principiile de tact, justeţea, principialitatea, politeţea,
respectul faţă de părerea altuia. Cultura politică оnglobează şi astfel de noţiuni, cum ar fi calitatea
comunicării, crearea climatului psihologic pentru o comunicare eficientă, limbajul. Normele de
etichetă care trebuie respectate оn actul de comunicare ţin de principiile etice. Ascultarea pоnă la
capăt a interlocutorului. Un om bine educat оşi ascultă atent partenerul, dоnd dovadă de tact şi respect

6
pentru el. La prima vedere, se pare, că nu-i nimic mai simplu decоt a tăcea şi a asculta. Dar se ştie
din practică: oamenii nu respectă această cerinţă a comunicării. Trăim un secol grăbit, supranumit
secol al vitezelor. Aceasta se reflectă şi оn procesul de comunicare, şi mai ales оn procedura de
ascultare. Un alt principiu care, la fel nu se respectă astăzi оn procesul de comunicare, este
оntervenţia оn comunicarea interlocutorului, care оn situaţiile normale nu este acceptabilă, deoarece
dă dovadă de lipsă de tact. Dar respecarea acestei reguli depinde de vorbitor: dacă este laconic, are
simţul măsurii şi nu face risipă de timp. Оn celelalte cazuri intervenţia se admite, dar cu respectarea
normelor morale. Caracterul şi locul intervenţiilor depind de caracterul comunicării şi de atmosfera
în care se desfăşoară. În situaţiile oficiale, intervenţiile se fac după încheierea mesajului. Când
situaţia este neoficială, intervenţiile pot fi făcute şi оn procesul discuţiei, dar cu respectarea anumitor
reguli. Orice intervenţie trebuie făcută оn limitele bunei cuviinţe. Un alt principiu ce ţine de cultura
comunicării este alegerea temei pentru comunicare, este punctul vulnerabil al politicienilor, al
administratorilor şi managerilor de astăzi. Uneori, insuccesul vine de la incapacitatea acestora de a
alege tema potrivită pentru o comunicare. În primul rând, trebuie să ne asigurăm interlocutorul sau
auditoriul cu tema, în care ei sunt interesaţi. Este o lipsă de tact a obliga pe cineva să discute un
subiect care nu-l interesează. Vo l u m u l t i m p u l u i d e s t i n a t comunicării este un alt principiu
de cultură a comunicării. Un mare filozof a spus, că a vorbi mult înseamnă a atenta la timpul celui
care te ascultă. De aceea, fiecare mesaj trebuie să fie laconic, conţinând doar informaţia strict
necesară.
Principiul menţinerii tonului comunicării. Evident, tonul comunicării se realizează în mare
măsură prin vocea vorbitorului. Intensitatea vocii trebuie să fie suficientă pentru a fi auzită normal
de către interlocutor. În fine, se poate constata, că vocea şi tonul, cu toate caracteristicile lor,
constituie un factor hotărâtor în comunicarea orală, determinând calitatea transmiterii mesajului de
la emiţător la receptor. Comunicarea politică are un caracter specific, derulează conform unor
anumite “reguli de joc” şi conform unor principii speciale. În primul rоnd, schemele
comportamentale sunt elaborate nu de anumite persoane, ci de anumite structuri obşteşti sau politice
şi de aceea ele poartă un caracter general. Conform acestor reguli, comportamentul poartă un caracter
instituţional şi este administrat de instituţii speciale. În al doilea rоnd, comunicarea politică se
caracterizează prin aceea că partenerul este mijloc, dar nu subiect. Comunicarea cu partenerul are loc
pentru atingerea unui scop comun. De aceea, caracteristicile personale ale partenerului sunt utile
numai pentru efectuarea unui proiect concret. În al treilea rоnd, comunicarea politică impune fiecărui
partener un rol anumit, pentru a atinge scopul propus. În al patrulea rând, în procesul comunicativ au
importanţă regulile, normele şi procedurile care au fost programate sau chiar impuse la moment.
Cultura comunicării politice presupune acele norme, reguli şi principii, care sunt aplicate în procesul

7
comunicaţional. Modelul de parteneriat este idealul comunicării politice. În faţa fiecărui om politic
sau administrator stă problema atingerii scopului profesional, fără a utiliza modele neacceptate sau
un comportament autoritar şi manipulativ.
Comunicarea politică poate fi de trei tipuri: reflexivă, nereflexivă şi directivă.
Comunicarea reflexivă este legătura retroactivă cu interlocutorul, care este utilizată pentru
verificarea atenţiei partenerului. Acest tip de comunicare este utilizat în cazurile unor dificultăţi.
Comunicarea nereflexivă. Acest tip de comunicare presupune cointeresarea de subiect şi
susţinerea lui. Comunicarea nereflexivă este abilitatea de a asculta şi de a nu întrerupe interlocutorul.
Comunicarea nereflexivă este benefică în cazul în care partenerul demonstrează sentimente profunde
de furie, încântare, durere. Comunicarea directivă este comportamentul raţional şi emoţional faţă de
partener. Directiva pozitivă favorizează o atmosferă de prietenie, de conlucrare. Directiva negativă
favorizează o atmosferă critică şi tensionată. Comunicarea politică este o interacţiune instituţională
– o interacţiune între actorii politici, massmedia, public şi electorat. Comunicarea politică este spaţiul
în care se schimbă discursurile contradictorii ale actorilor, care au legitimitatea de a se exprima
asupra politicii şi care sunt oamenii politici; ziariştii (mass-media); opinia publică prin intermediul
sondajelor de opinie. Elementele principale în comunicarea politică le constituie simbolurile.
Miturile constituie partea de sus a gamei de procedee de simbolizare. El este un mijloc de convingere
în campaniile electorale. Valorile pot fi definite ca nişte credinţe mobilizatoare de afecte cu scopul
de a justifica atitudini, opinii şi comportamente. Astfel de valori ca libertatea, dreptatea, egalitatea,
solidaritatea etc. oferă subiectului sentimentul de siguranţă în sine. Jocurile de imagine şi de roluri
presupun relaţiile dintre indivizi, care, în definitiv, sunt o punere pe scenă a prezentării de sine.
Obiectele materiale pot fi investite din punct de vedere simbolic. Monumentele, statuile, emblemele
populează şi structurează imaginarul politic al popoarelor. În viziunea lui Edelman, există două
forme simbolice care sunt utilizate mai frecvent în instituţiile politice şi anume - ritualul şi mitul.
Ritualul este activitatea motrice care implică în mod simbolic pe participanţi într-o оntreprindere
comună. Ritualurile politice, la care participă masele, sunt cele mai reprezentative. Astfel de
manifestări sunt ceremoniile patriotice, care afirmă măreţia, eroismul şi nobleţea naţiunii. Mai putem
numi şi ritualul campaniilor electorale şi al dezbaterilor politice. Comunicarea politică modernă
include procedurile, normele şi acţiunile prin care este folosită şi organizată informaţia politică.
Regulile de bază ale comunicării politice sunt:
- coerenţa, care impune abordarea marketingului politic ca un sistem, ca un ansamblu de
acţiuni legate între ele şi care se influenţează reciproc. Nici o decizie nu poate fi luată ignorând
consecinţele pe care aceasta le poate avea sau contrazicând abordarea urmată până atunci;

8
 - adaptarea campaniei la timpul prezent – luarea în considerare a tuturor factorilor existenţi
astăzi şi nu aplicarea unei formule. Nici o campanie nu seamănă cu alta datorită dinamicii
sociopolitice;
- identificarea minimală, prezentarea unei identităţi politice diferite de cea a adversarilor;
importantă este prezentarea clară a acestei imagini şi identificarea precisă în ochii electoratului, chiar
dacă această prezentare este contestată de adversarii politici;
- coordonarea maximă presupune un centru de comandă unic şi respectarea tuturor regulilor
de prudenţă, necesare pentru a nu anticipa rezultatele alegerilor sau deciziile adversarilor, pentru a
nu miza sau folosi informaţii care nu sunt sigure şi verificate.
În prezent, comunicarea politică este standardizată la nivelul formelor, regulilor, strategiilor
şi situaţiilor politice. Standardizarea comunicării politice este argumentul de bază pentru globalizarea
acestui proces. Astăzi, este utilizat modelul american de comunicare politică care utilizează strategii
specifice şi prin ele politicianul devine un personaj pozitiv şi care face ca actorul politic să fie imediat
recunoscut de electorat. Strategiile de proiectare (de marketing) structurează proiectul actorului
politic оn conformitate cu “profilul pieţei” electorale. Oferta (actorul politic) este proiectată după o
hartă specială şi este acceptată de electorat. Strategiile de mediatizare oferă actorului politic
vizibilitate în spaţiul politic. Strategiile discursive sоnt utilizate pentru a comunica “mesajele
politice”, pentru ca actorul politic să ofere electoratului propunerile sale. Comunicarea politică
creează un spaţiu de interacţiune dintre oamenii politici, mass-media şi opinia publică.
O formă de comunicare politică este comunicarea electorală, care presupune utilizarea
tehnicilor de marketing politic. În societatea contemporană persistă două modele de comunicare
politică:
- dialogul, bazat pe contactul şi pe schimbul de idei cu electorul;
- propaganda, adică discursurile convingătoare lungi, pe un ton aproape agresiv, încercоnd
să seducă auditoriul.
Comunicarea politică include procedurile, normele şi acţiunile prin care este folosită şi
organizată informaţia politică.
În concluzie, vom menţiona: comunicarea politică şi comunicarea publică au ca scop
consolidarea oamenilor pentru a face legături în mediul în care activează. În procesul de comunicare
este urmărită realizarea unor anumite scopuri şi transmiterea unor anumite sensuri. Din funcţiile
comunicării este determinat statutul mesajului, locul şi rolul limbajului verbal şi nonverbal. Reieşind
din cele menţionate, putem conchide, că o comunicare politică presupune astăzi nişte caracteristici
specifice, cum ar fi: actorii comunicării politice, strategiile, elementele limbajului simbolic, tehnicile
de marketing etc.

9
 II. Teorii și tehnici ale comunicării politice

Înainte de deceniul al cincilea al secolului nostru, cercetari dedicate comunicarii, mai ales
mijloacelor moderne de comunicare de masa, nu prea s-au întreprins.
Dezvoltarea vertiginoasa a tehnicilor de comunicare, specifica "erei electronice", a dus si la
o îmbogatire si diversificare a studiilor consacrate acestui domeniu si a subliniat necesitatea
colaborarii creatoare cu o serie de discipline stiintifice, printre care: sociologia, psihologia, filozofia,
lingvistica, istoria, economia, matematica, fizica, cibernetica, informatica etc.
Au aparut astfel, stiinte noi, cum ar fi: teoria comunicarii, so- ciologia mass-media,
sociolingvistica, psiholingvistica, semiotica etc.
Conceptul de comunicare de masa implica o mare varietate de opinii, de teorii si modele, impusa de
diversitatea disciplinelor stiintifice care abordeaza comunicarea. Pluralitatea aspectelor teoretice privitoare la
studilul comunicarii a creat o bogata literatura de specialitate, care subliniaza caracterul complex al procesului
de comunicare, dar si divergenta punctelor de vedere sau, asa cum semnala Denis McQuail, (1999, p.36),
"dilemele care apar în conceptualizarea relatiilor dintre elementele ce intervin în comunicare". Spatiul
comunicarii ramâne deschis unor interpretari filozofice alternative, dar este necesara o sistematizare a
principalelor etape care au marcat constituirea si dezvoltarea teoriei comunicarii.
Pentru studierea sistematica a diversitatii de opinii teoretice, cercetarea stiintifica apeleaza la scheme
simplificatoare, dar cuprinzatoare, care pot furniza o mare eterogenitate optionala, dar si cadre de referinta,
sugestii privind metodele de cercetare. Acestea sunt asa-numitele paradigme.
Conceptul de paradigma a fost introdus de istoricul si sociologul stiintelor Thomas Kuhn
care, în Structura revolutiilor stiintifice (1962), preciza: "Paradigmele sunt acele realizari
stiintifice universal recunoscute care, pentru o perioada, ofera probleme si solutii model unei
comunitati de practicieni". (Thomas Kuhn, 1976, p.39). Este vorba, deci, despre convingerile pe baza
carora cercetatorii îsi elaboreaza ipotezele, teoriile, îsi definesc obiectivele si metodele.
Din aceasta perspectiva, ne propunem să urmărim constituirea unor paradigme ale
comunicarii, evolutia lor pe anumite perioade istorice, schimbarile de paradigme, în conformitate cu
noile perspective ale stiintei contemporane asupra fenomenului comunicarii.
Paradigmele comunicarii se caracterizeaza prin continuitate, prin acumulari succesive, prin
dinamism si prin capacitatea de adaptare la noile structuri comunicative, specifice lumii moderne,
prin "coexistenta pasnica" a unor paradigme, asa cum precizeaza si Thomas Kuhn (op. cit., p.41), si
nu prin rupturi comunicationale, specifice unor momente tensionate, care pot fi, totusi, depasite prin
dialog.

10
 Desi, în esenta, paradigmele presupun existenta unor scheme, ele nu se rezuma la acestea,
deoarece realitatea social-istorica, cu infinita ei bogatie de aspecte, nu se suprapune peste ele,
solicitând modificari, mereu alte si alte modele comunicationale.
Cercetarea proceselor comunicarii, a relatiei dintre mass-media, societate si indivizi trebuie
sa porneasca de la un set de supozitii paradigmatice, asa cum sugereaza Melvin De Fleur si Sandra
Ball-Rokeach (Teorii ale comunicarii de masa, 1999). Paradigma este un termen vechi, care
provine din cuvântul latin paradigma. Înainte de dezvoltarea stiintei moderne, se referea la orice fel
de "model" care putea fi copiat sau utilizat ca termen de comparatie. "În stiinta comunicarii de astazi,
termenul combina ideea unui model pentru comparatie cu ideea mai complexa a unui set de supozitii
fundamentale despre natura unui aspect al realitatii sociale sau psihologice". (op.cit., p.41).
Definirea comunicării politice este dificilă. Factorul crucial care face comunicarea „politică”
este nu sursa mesajelor (respectiv transmiterea lor de către oamenii politici), ci conţinutul şi scopul
ei.
Prin urmare, caracterul ei intenţional justifică înţelegerea comunicării politice drept
„comunicare despre politică orientată către un scop”. Aceasta include:
 Toate formele de comunicare folosite de politicieni şi alţi actori politici cu scopul de
a atinge obiective specifice.
 Comunicarea adresată acestor actori de către non-politicieni, precum alegătorii sau
jurnaliştii, editorialiştii.
 Comunicarea despre aceşti actori şi activităţile lor, reflectată în ştiri, comentarii, alte
forme de discuţii media despre politică.
Pe scurt, în această definiţie sunt incluse toate formele de discurs politic.
Prin comunicare politică se înţeleg nu doar declaraţiile scrise ori verbale, ci şi mijloacele
vizuale cu semnificaţie precum îmbrăcămintea, logo-ul, etc., toate acele elemente de comunicare
despre care se poate spune că reprezintă „imaginea” politică sau identitatea.
Elementele de marketing sunt folosite în comunicare nu doar pentru a câştiga alegerile, ci
pentru mai multe motive, printre care se numără:
 Pentru a îmbunătăţi imaginea candidatului sau liderului politic
 Pentru a arăta publicului ce reprezintă un candidat sau un partid
 Pentru a convinge alegătorii să sprijine un anumit punct de vedere
 Pentru a clarifica anumite aspecte
 Pentru a contracara atacuri din partea opoziţiei
 Pentru a educa şi informa publicul
 Pentru a dobândi suport în favoarea unei iniţiative legislative

11
  Pentru a introduce un subiect pe agenda publică
Deşi atenţia se concentrează cu precădere pe campaniile electorale, comunicarea nu se reduce
la acestea, iar politicienii şi partidele comunică permanent, la fel ca şi guvernele. Comunicarea poate
avea loc chiar pe parcursul mai multor ani, dacă scopul este de a schimba opinia majorităţii sau de a
readuce pe agendă un subiect anterior ignorat.
Partidele planifică de multe ori campanii de comunicare mult înaintea campaniilor electorale,
pentru a promova lideri noi, teme de interes public, pentru a explica poziţii politice. Există, de
asemenea, practica pre-campaniei, care precede campania electorală propriu-zisă.
În Statele Unite, spre exemplu, candidaţii la Preşedinţie comunică, în termeni de marketing
politic, de-a lungul unei interval mare de timp, începând cu perioada alegerilor primare, în care se
întrec pentru a obţine nominalizarea în interiorul propriului partid, continuând apoi cu campania
electorală propriu-zisă.
În termeni de marketing politic, cercetarea de piaţă influenţează modul în care politicienii îşi
proiectează comunicarea, îşi aleg subiectele şi le prezintă. După cum arată Rademacher şi
Tuchfarber, sondajele sunt utilizate în moduri diferite, în funcţie de stadiul campaniei. În etapele de
început, identifică ce mesaje trebuie date şi pentru cine. Ulterior, măsoară eficienţa diferitelor mesaje
în vederea operării schimbărilor sau ajustărilor necesare. Cercetarea de piaţă este utilă şi pentru
stabilirea elementelor de prezentare ale unui lider sau pentru dezvoltarea publicităţii politice.
Deşi comunicarea poate fi folosită fără marketing, cercetarea asigură orientarea corectă a
comunicării şi eficienţa ei, dat fiind că răspunde opiniei pieţei. Segmentarea realizată prin cercetarea
pieţei ajută partidele şi candidaţii să-şi stabilească un anumit conţinut al comunicării şi să o
direcţioneze către grupuri ţintă.
Comunicarea cu privire la candidaţi individuali pentru poziţii de conducere, precum
Preşedintele statului sau şeful unui partid politic, urmăreşte evidenţierea caracteristicilor pozitive,
valorificarea avantajelor respectivului personaj politic. De asemenea, cercetarea identifică slăbiciuni
şi vulnerabilităţi, pentru ca acestea să fie reduse şi contracarate prin comunicare.

III. Politica în era mediatizării

Creşterea rolului mass-media în societate şi mai ales în viaţa politică antrenează o serie de
transformări datorită vitezei mari de circulaţie a informaţiei, actorii vieţii politice căutând tot mai
mult să-şi valorizeze acţiunile şi efectele lor în sensul creşterii popularităţii. De aceea, în construcţia
modernă a realităţii politice, un rol determinant îl are jurnalismul politic ce reprezintă „acel segment
al comunicării în masă care realizează – într-un proces continuu de reciprocitate – comunicarea între

12
consumatorii de media şi mesajul politic, pe paliere naţionale şi transnaţionale direct conectate.
Jurnalismul politic influenţează în mod decisiv puterea de penetrare, calitatea şi coerenţa mesajului
politic.“1 În acest context, jurnaliştii politici au rolul de „filtre“ sau de „paznici“ („gatekeepers“ –
termen introdus într-un studiu din 1950 de D.M. White şi având sensul de instanţă de selecţie) ai
mesajelor politice în mass-media, iar în timpul campaniilor electorale, poziţionându-se între
politicieni şi votanţi, devin principalii responsabili ai formulării corecte a mesajului politic către
cititorul cu drept de vot. În prezentarea şi analiza realităţilor sociale, jurnaliştii pot induce
ataşamentul faţă de anumite doctrine, exercitând prin intermediul presei un proces de manipulare.
Procesul de selecţie a ştirilor are la bază atât factorul individual, cât şi cel instituţional (dependenţa
instituţională, spiritul de grup din interiorul redacţiei), dar şi anumitele presiuni ale grupurilor de
interese politico-financiare cărora le sunt subordonate diversele publicaţii, posturi de televiziune sau
radio, autointitulate „independente“. În acelaşi timp, un rol deosebit în prezentarea realităţii îl au
modalităţile de folosire a limbajului pentru a influenţa publicul şi modul de abordare a subiectelor;
pe acest fundal pot apărea uneori tentative de dezinformare şi inducere în eroare cu argumente
falsificate.
Între celelalte variante ale limbajelor specializate, „limbajul jurnalistic este cel mai dinamic
şi modern, oglindă a evoluţiei conduitelor societăţii“2; la rândul său, şi comportamentul
consumatorilor de mesaje este dinamic, caracteristicile publicului reflectând pe cele ale mass-media
şi reciproc. În România, mass-media încearcă să consolideze relaţia dintre comunicare şi democraţie
(în care jurnalistul are rolul unui „actant social“): „funcţionând ca watch-dog al societăţii civile;
lubrifiind dialogul social între indivizi, grupuri, instituţii; oferind o imago-mundi reală“ pentru a
atenua, în opinia Danielei Rovenţa-Frumuşani „tripla criză a societăţii tranziţiei: criza de
credibilitate, de integrare de participare“3.
Folosirea diferitelor tehnici poate determina modificări comportamentale ale receptorului,
aşteptate de manipulator. De aceea, într-un studiu privind rolul mediilor de comunicare în alegerile
prezidenţiale din România în 1996 se ajungea la concluzia că: „pe lângă caracterul manipulabil al
populaţiei, un alt factor extrem de important pentru creatorii şi organizatorii de campanii electorale
îl constituie mijloacele de manipulare, adică mediile de comunicare în masă, cu trei caracteristici
importante: accesibilitatea, popularitatea şi cooperarea cu cercurile politice.“4

1
Săftoiu, Claudiu, Jurnalismul politic. Manipularea politicienilor prin mass-media, manipularea mass-media de către
politicieni, Bucureşti, Ed. Trei, 2003, p. 7.
2
Le guide del Mulino, Professione giornalista, Bologna, Il Mulino, 2000, pp. 63-64.
3
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Analiza discursului. Analize şi ipostaze, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2004, p. 118.
4
Miron, Dorina, McKinnon Lori, Marinescu, Valentina, Rolul mediilor decomunicare în alegerile prezidenţiale din
România în 1996, Bucureşti, 1998, Fundaţia culturală Libra, p. 47.
13
 Cauzele şi originile manipulării prin presă au fost şi vor fi obiect de studiu pentru mulţi
specialişti din diferite domenii. Nevoia de informare a omului contemporan este o realitate
incontestabilă. Mesajul mass-media are în vedere pe omul obişnuit, cel care răsfoieşte ziare, reviste,
ascultă emisiuni la radio şi la televizor; dar informaţiile pe care acesta le primeşte sunt diferite (dintre
acestea, doar unele au calitate de ştiri), cu toate că răspund la aceleaşi întrebări: cine?, ce?, când?,
unde?, cum, de ce? Informaţiile pot fi oferite fie ca date neprelucrate, fie prezentate în conţinutul
unor genuri jurnalistice. În această din urmă situaţie, ele înglobează elemente de opinie şi contribuie
la formarea opiniilor. Orientarea informaţiei este influenţată de linia editorială, adică de „ideologia“
instituţiei media, căreia jurnaliştii i se supun: „Chiar dacă spun aceleaşi lucruri, publicaţiile nu ne
oferă aceeaşi realitate. Ele propun «realităţi», iar acestea sunt cunoscute de public şi, cel mai adesea,
sunt comparate cu propriile realităţi, aşa cum el le-a perceput ori cu «realităţi» similare. Putem vorbi
aşadar de realitate şi de o realitate mediatică, un product, un construct simbolic, adică o realitate
proiectată, gândită, ambalată într-un laborator care se cheamă redacţia fiecărei media în parte.“5De
aceea, pot apărea distorsiuni ale realităţii şi adevărului ce pot induce în eroare sau chiar manipula
prin structura informaţiei, forma în care apare şi conţinutul articolelor. Structurarea informaţiei are
în vedere, la nivelul presei scrise, pagina în care apare articolul, punerea în pagină, secţiunea în care
apare, lungimea articolului, cadrul general în care este plasat, dar şi fotografiile sau materialele
grafice, aspecte pe care le vom urmări şi noi în demersul nostru.
Puterea reprezintă cea mai directă motivaţie a politicii. Analizând manipularea prin cuvinte
şi strategemele comunicaţionale, Tatiana Slama-Cazacu, defineşte astfel puterea: „posibilitatea pe
care o are (ori şi-o atribuie prin diverse mijloace) o persoană, un grup sau o instituţie (partid, grupare
economico-finaciară, religioasă, etc.) de a exercita o influenţă (care poate fi o „acţiune”) asupra
altora, spre a-şi realiza anumite „scopuri...”6 În acest sens, campania electorală este „un proces
determinat temporal şi spaţial, strict încadrat legal, prin care o formaţiune politică îşi prezintă şi
promovează oferta politică şi declanşează un demers persuasiv, ofensiv şi intens în societate, pentru
obţinerea a cât mai multor voturi din partea electoratului.”7
Esenţial în procesul de convingere a electoratului, este mesajul. Formularea acestuia trebuie
să ţină cont de ideologia partidului dar şi structura electoratului. Sondajele de opinie sunt în acest
sens edificatoare. Mesajul trebuie adaptat la publicul ţintă, dar şi la canalul media prin care este
transmis. Presa scrisă dispune de forţa cuvântului, radioul – de cea a sunetului, televiziunea – pe
lângă acestea, punctează prin forţa imaginii, iar mediile electronice le înglobează pe toate. Modul de

5
Stan, Sonia Cristina, Manipularea prin presă, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, p. 40.
6
Tatiana Slama-Cazacu, op. cit., p. 25
7
Claudiu Săftoiu, Jurnalismul politic – Manipularea politicienilor prin mass-media, manipularea mass-media de către
politicieni, Bucureşti, Editura Trei, 2003, pp. 71-72.
14
reflectare a campaniei electorale în mass media este un indicator semnificativ al gradului de
democratizare a întregului proces electoral. Mass media este sursa principală din care oamenii îşi iau
informaţiile politice şi, de aceea, o privire a felului în care funcţionează presa în campania electorală
relevă natura informaţiilor care ajung la alegători şi pe baza cărora aceştia iau deciziile de vot.
„Alegerile reprezintă cel mai important ritual de legitimizare în cazul naţiunilor moderne, votul
având un aspect emblematic”, susţine Dorin Suciu8 în cartea sa Cum să câştigăm alegerile – Ghid
practic de campanie electorală. Sistemul democratic este unicul în care votul poate fi liber exprimat,
într-o manieră corectă. Masele au astfel acces direct la elaborarea politicii statului, opţiunile lor fiind
hotărâtoare pentru viitorul naţiunii.
Politicienii trebuie să exprime emoţii şi sentimente, ca reacţie la cererea publicului ca
interacţiunile cu politica să fie o experienţă emoţională.
În mod tradiţional, politica este adesea percepută ca fiind raţională, ne-emoţională, aproape
un proces rece de deliberare şi decizie. Studiile sociologice arată că adesea membrii societăţii îşi
bazează decizia pe impulsuri emoţionale. Se spune că avem un ataşament emoţional faţă de un brand,
de un furnizor de servicii sau faţă de un partid politic.
Imaginile şi mesajele formează ataşamentele noastre emoţionale.
Richards (2004) identifică 4 elemente importante în crearea emoţiei în comunicarea/
discursul politic:
1. Raportarea permanentă şi deschisă la viaţa reală – a face ca deciziile politice să
conteze în termenii efectului lor asupra vieţii de zi cu zi a alegătorilor.
2. Comunicarea politică ar trebui să-l înfăţişeze pe politician ca om, care îşi împărtăşeşte
emoţiile cu audienţa. Bucy (2000) consideră că publicul îi judecă pe liderii politici în funcţie de
modul potrivit sau impropriu în care îşi manifestă emoţiile, apreciind dacă acestea sunt reale sau nu
şi, implicit, dacă personajul politic respectiv este sau nu de încredere.
3. Comunicarea politică ar trebui să vină pe zonele care creează emoţie, incluzând
subiecte dificile şi controversate, mai degrabă decât evitându-le. O interacţiune permanentă cu
speranţele, temerile şi preocupările publicului larg.
4. Comunicarea trebuie să folosească limbajul uzual, iar politicile trebuie discutate prin
raportare la modul în care publicul resimte rezultatele acelor politici.
Există un set de dovezi care demonstrează că audienţa comunicării politice judecă ceea ce
aude sau vede în conformitate cu propriu mod de a decodifica informaţiile. Sociologii sugerează că
emoţiile intră în joc mai mult decât logica sau raţiunea. De aceea, comunicarea politică trebuie să
accentueze „umanitatea” liderilor politic, emoţiile lor trebuie arătate pentru ca publicul să se

8
Dorin Suciu, Cum să câştigăm alegerile – Ghid practic de campanie electorală, Bucureşti, Editura comunicare.ro
(SNSPA), 2004, p.12.
15
identifice cu aceştia. Ceea ce nu înseamnă că orice episod din viaţă – naşterea unui copil, o boală,
etc. – trebuie expuse public, ci că există o latură emoţională a tuturor interacţiunilor între alegător şi
partidul politic.
Partidele şi indivizii care apelează la emoţii, chiar partidele populiste, pot avea câştiguri
electorale, chiar dacă pe termen scurt. La fel, politicienii celebri sunt capabili să formeze un
ataşament cu publicul, care le permite să fie iertaţi atunci când greşesc (Arnold, Clinton–Lewinsky)
Contrast, politicienii descrişi ca roboţi, percepuţi ca lipsiţi de emoţii.

Deşi unii jurnalişti sugerau că Edith Cresson s-a modelat după Margaret Thatcher, tonul ei
strident şi maniera abruptă erau impopulare în rândul publicului francez. Ea s-a menţinut în post doar
6 luni. Problema cheie era aceea că publicul nu a văzut-o ca fiind autentică. Imaginea ei publică era
lipsită de profunzime emoţională şi cei care iniţial o susţinuseră au descoperit că nu se regăsesc în
imaginea ei. Astfel, ea a fost respinsă pe motiv că nu era „una dintre ei”, nefiind percepută ca
persoană ce împărtăşeşte şi exprimă aceleaşi emoţii.
Ştiinţa politică în general respinge noţiunea de ataşament emoţional în politică. Multe studii
arată că deciziile de vot sunt bazate pe calcule economice logice şi raţionale: putem să privim
favorabil un lider, dar poate el sau nu să conducă ţara şi economia bine?
Armonizarea celor două este posibilă. Raţionalitatea comportamentului electoral este un
fenomen acceptat, alegerile nu sunt făcute exclusiv în funcţie de cât de plăcut este un individ sau de
identificarea cu el, fără a cunoaşte politicile şi efectele posibile. Dar politicienii pot prezenta
informaţii într-un mod care îi conectează cu latura emoţională a alegătorilor.

IV. Ideologii și doctrine politice

Ideologia politică este un termen care a fost creat de Destutt de Tracy. Ideologia politică este
o totalitate sistematică de idei care după origine şi funcţie aparţine unui grup uman şi decurge din
sfera motivaţională a grupului având o dinamică legată de interesele grupului social şi politic ce o
generează. Ideologia este născută în formă difuză structurându-se pe măsura practicii politice şi a
activităţii reflexive a grupului. Atunci când ideologia politică atinge faza de maturitate ea face parte
din conştiinţa politică a grupului şi se compune din două părţi: o latură teoretică ce reflectă realitatea
socială şi politică în care grupul vieţuieşte şi acţionează şi o latură acţională formată din doctrină
respectiv din ansamblul normelor (regulilor) ce trebuie înfăptuite pentru aducerea societăţii la starea
dorită de grupul în cauză. Alături de componentele cognitivă şi acţională ideologia politică conţine
şi o latură afectivă care este mai puţin importantă pentru eficacitatea acţiunii dar contribuie la

16
integrarea ideologiei în conştiinţa individuală prin manifestări culturale. Ideologia este elaborată
organic de persoanele din grup care au preocupări intelectuale, culturale dar ea apare şi ca urmare a
unui proces de cunoaştere inductivă din experienţa socială şi politică a grupului. Uneori ideologia
politică poate fi construită şi de indivizi situaţi în afara grupului prin coincidenţa dintre teoriile
elaborate şi interesele grupului politic caz în care teoria este integrată ideologiei grupului. Raportul
de determinare al ideologiei cu realitatea umană este concretizat în aceea că ideologiile sunt
determinate de poziţiile şi rolurile pe care grupurile le au în sistemul social în care trăiesc. Ideologia
are rolul de accelerare a acţiunii sociale şi politice a grupului aflat în aceeaşi situaţie istorică prin
cristalizarea principiilor, categoriilor şi normelor de acţiune mai eficiente pentru grupul respectiv.
Caracterul divizat al umanităţii creează premisele dieferenţelor între ideologii. Ideologia politică este
o realitate spirituală vie fără de care nu funcţionează colectivitatea umană. Încercările de
dezideologizare echivalează cu încercarile de denaturalizare a oamenilor. Ideologia politică este
rezultatul situaţiei individului în societate dar şi criteriul după care indivizii se identifică se compară
şi aderă la grupul politic prin asimilare şi acomodare la ideologia politică a grupului. Diversitatea
situaţiilor social politice face ca şi ideologiile politice să fie diversificate uneori chiar în interiorul
aceleaiaşi familii ideologice. Lupta ideologică, alături de lupta politică (pentru deţinerea poziţiilor
de putere în societate ) şi de lupta economică (pentru deţinerea averii) este o formă principală a luptei
dintre grupurile sociale fiind expresia rafinată a contradicţiilor dintre interesele grupurilor aflate pe
poziţii sociale neconciliabile.
Când are loc un proces rapid de înstrăinare a maselor de politică, un rol deosebit îi
revine ideologiei. Ideologia, ca o conştiinţă teoretică, ce generează idealurile, obiectivele şi
sarcinile strategice, este un mijloc de consolidare şi factor de organizare nu doar pentru o clasă
sau un grup social, ci şi pentru mase în general. Ideologia nu se rezumă doar la o cunoaştere
teoretică. Prin intermediul purtătorilor săi, ea devine o componentă a conştiinţei maselor şi
întruchipează idealurile dezvoltării sociale. Atunci când în societatea dominată de o singură
ideologie se produc eroziuni continue, conştiinţa maselor trece şi ea printr-un proces de
deformare. Orice ideologie are un caracter politic şi în acest sens ea poate fi interpretată ca o
totalitate de viziuni ale grupurilor sociale asupra locului ce trebuie să-l ocupe politica în viaţa
societăţii.
Ideologia politică exercită un şir de funcţii importante care îi permit să antreneze în procesele
politice indivizii, grupurile, clasele şi naţiunile, exercitând astfel o influenţă considerabilă asupra
stabilizării sistemului politic. Astfel de funcţii pot fi: legitimarea autorităţii grupurilor conducătoare
sau dreptul la opoziţie; articularea de către grupurile societăţii a propriilor interese; mobilizarea şi
integrarea cetăţenilor şi stimularea lor în vederea atingerii obiectivelor stabilite; recompensarea

17
nevoiaşilor prin oferirea unei speranţe de schimbare în bine. Importanţa acestei influenţe nu poate fi
stabilită deoarece cetăţenilor simpli, în virtutea condiţiilor create, li s-a oferit pentru prima dată
posibilitatea de a participa în procesele politice ce au loc în societate. Lor le lipseşte însă o anumită
dexteritate în activitatea politică, interesele lor nefiind încă clar conturate. Simpatiile şi antipatiile
cetăţenilor de rând sunt schimbătoare, formându-se, în special, sub influenţa emoţiilor şi agenţilor
externi, fiind, mai degrabă, colective şi nu individuale. În acest sens, ele nu corespund, după cum
menţionează unii autori, imperativelor modernităţii-reflecţiei raţionale individuale. Distrugerea
ideologiei unice, care timp de decenii întreţinea sistemul de coeziune în inimile milioanelor de
oameni, a contribuit în mod net superior la apariţia problemelor economice şi sociale luate la un loc,
la agravarea crizei din sistemele politice. Din cauza acestui din urmă fapt a fost distorsionat modul
de funcţionare şi interacţiune dintre elementele lor, au fost distruse circuitele comunicaţionale
anterioare, au dispărut hotarele dintre principalele profiluri valorice, cultura politică şi relaţiile
politice intrând într-o fază de dezagregare.
Urmările procesului de dezideologizare
Este binecunoscut faptul că în mai multe sisteme politice post-totalitare a fost anunţat, în mod
oficial, dezideratul de dezideologizare a societăţii. Acest proces, care a demarat la mijlocul anilor
â80 în majoritatea fostelor ţări socialiste din Europa de Est, a avut un obiectiv clar, respectiv
distrugerea ideologiei comuniste. Acesta a afectat serios însă ideologia de stat. De aceea, aceste
acţiuni nu pot fi parafate în întregime de istorie, deoarece evenimentele din ultimii ani din fosta
URSS şi din alte ţări est-europene atestă o puternică dispersare ideologică a cetăţenilor, fapt care
pune în pericol fundamentele puterii de stat şi, mai ales, structurile de forţă. Iată de ce, astăzi, în
condiţii de dezideologizare, se impune în mod presant elaborarea unei ideologii care ar conferi
consistenţă relaţiilor instituţionale dintre oameni, explicându-le realităţile politice în contexte
concret-istorice, cu atât mai mult că, prezenţa unei ideologii dominate nu înseamnă lipsa
pluralismului ideologic.
Renunţând la vechiul sistem totalitar, trebuie, totuşi, să ne edificăm asupra tipului de societate
pe care dorim să o construim şi asupra factorilor necesari pentru realizarea acestor obiective.
Nu putem uita însă vechiul adevăr: fiecare regim politic se sprijină pe anumite concepţii
ideologice.
Însă, în majoritatea fostelor ţări socialiste, vechile idealuri au fost stigmatizate. Fosta
ideologie a fost proscrisă, iar una nouă încă nu şi-a făcut apariţia. În condiţiile unui vid ideologic,
noile partide politice înaintează doar apeluri ce urmăresc edificarea unui stat democratic şi
independent, iar în această situaţie dificilă statul afişează o neutralitate absolută. Nefăcând recurs la
rezervele ideologice rămase, el îşi taie craca de sub picioare.

18
 Inexistenţa unei ideologii de stat clare a condus la dezmăţul unui număr mare de partide şi
mişcări social-politice, dornice de a se autopropulsa în avanscena vieţii social-politice.
Soluţia ieşirii din criză - o ideologie integrativă
Crearea unor noi societăţi, axate pe principii total diferite de cele vechi, a generat o inadaptare
cronică a celei mai mari părţi a populaţiei care nu se poate imagina decât sub tutela protectoare a
unui stat paternalist. Iată de ce ideologia oficială (adică, cea de stat) este menită să elaboreze şi să
traducă acele concepţii de idei, care ar explica poporului esenţa proceselor sociale ce au loc în
societate, şi ar orienta acţiunile oamenilor, indiferent de apartenenţa lor naţională sau politică spre
îndeplinirea conştientă a sarcinilor obligatorii care ar permite democratizarea deplină a sistemului
politic democratic. Concepţiile ideologice de stat (cu condiţia interiorizării şi susţinerii lor de către
populaţie) pot deveni o forţă creatoare redutabilă. Şi, din contra, lipsa lor produce confuzie, atitudini
rezervate şi ostile faţă de eforturile de democratizare a societăţii.
Ieşirea din criză poate fi soluţionată prin emiterea unei ideologii integrative, bazată pe
principiile păcii civice şi armoniei naţionale şi servind drept punct de referinţă pentru întreaga
populaţie. Este firesc ca societatea să fie construită dintr-o varietate de grupuri etnice, sociale,
confesionale, demografice, ce-şi urmăresc propriile sale obiective şi au convingeri politice distincte.
Există, însă, şi un şir de valori universale, precum pace, toleranţă, bunăstare economică,
autoafirmarea personalităţii, dragostea faţă de patrie etc. care trebuie să ocupe un loc central în
ideologia de stat. Justeţea acestei idei este confirmată şi prin faptul că multe dintre aceste valori sunt
deja reflectate în normele constituţionale şi legile adoptate. Pentru popularizarea acestor valori nu
este nevoie de crearea unor instituţii suplimentare, ci se impune valorificarea raţională a structurilor
deja existente.
Experienţa mondială atestă că doar o idee unificatoare asigură consensul social şi constituie
o garanţie pentru înflorirea oricărui stat.
Din acesta cauză, introducerea unei ideologii noi, consonante cu dispoziţiile oamenilor, va
avea un impact considerabil, în special, în condiţiile inexistenţei unui circuit liber al ideilor.
O influenţă distrugătoare asupra mersului reformelor
În aceste situaţii, elitele pot să rucurgă la diferite tipuri de apeluri ideologice, în funcţie de
interesele grupurilor proprii şi de natura maselor, precum şi de rezonabilitatea politică, determinată
de fiecare dată în concordanţă cu momentul istoric. Dar elementele universale ale tuturor acestor
apeluri ideologice sunt valorile naţionale, patriotismul, grija faţă de stat, care sunt capabile de a crea
o platformă pentru realizarea intereselor comune de a apropia elitele de mase şi de a asigura evoluţia
stabilă a sistemelor politice.

19
 În acelaşi timp, ideologiile naţionale vehiculate masiv de diferite forţe şi instituţii politice pot
influenţa procesele de stabilizare politică din societate. Astfel, mişcările politice, stimulate de
ideologiile naţionale ar putea contribui în mai multe ţări la aplanarea conflictelor interetnice, la
omogenizarea culturală a populaţiei şi, în consecinţă, la stabilizarea sistemelor politice. În alte state
însă, prin crearea unor focare de separatism şi hegemonie etnică, ideologia naţională convertită la
naţionalism, este capabilă să zădărnicească eforturile de integrare şi stabilizare a guvernământului
democratic (Rusia, Iugoslavia etc.). În această ordine de idei, nu putem să nu fim de acord cu punctul
de vedere al politologilor ruşi V. Pugaciov şi A. Soloviov, care susţin că impactul ideologic asupra
populaţiei este în scădere în ţările stabile din punct de vedere social, dar este în creştere în statele ce
traversează procesul de modernizare şi de alegere a unor căi de dezvoltare durabilă. În acelaşi timp,
este cazul să menţionăm că, ideologia nu este întotdeauna aptă de a exercita eficient funcţiile sale
integrative în condiţiile crizei şi creşterii numărului de grupuri marginale, deoarece aceste categorii
ale populaţiei nu dispun de propriile sisteme de valori, ci imită doar sistemele străine şi, în ultima
instanţă, nu fac parte din nici o comunitate. Acest fapt vizează în special ţările a căror populaţie este
multinaţională. Ideea naţională (fapt scos în evidenţă de evenimentele din spaţiul postcomunist),
despuiată de componentele sale etnice şi presupunând doar independenţa statului, nu poate juca un
rol unificator într-o ţară multinaţională, care se află în pragul unor virulente reforme economice. În
acest caz, ideologia care nu ţine cont de interesele minorităţilor naţionale, nu numai că nu poate
contribui la stabilizarea procesului de constituire a noului sistem politic, ci, din contră, va exercita o
influenţă distrugătoare asupra mersului reformelor.

Tipuri de ideologii politice

Dupa modul cum se raporteaza si concep transformarile si schimbarile fenomenelor si
proceselor social-politice ale societatii, ideologiile politice se pot clasifica in:
1) ideologii politice conservatoare
Acestea au aparut inca din antichitate si se regasesc in toate societatile si perioadele istorice.
In societatile absolutiste din sclavagism si feudalism, ele au fost ideologiile fortelor politice aflate la
putere si au urmarit cu orice chip si cu orice mijloace, apararea, conservarea, justificarea si
legitimarea randuielilor sociale existente, a vechilor institutii social-politice, si a conceptiilor privind
organizarea si conducerea vietii sociale. In cele mai multe cazuri pentru a se impune, a fi mai
credibile si convingatoare, a domina si a elimina orice opozitie, ele si-au asociat divinitatea. Asa a
fost cazul unor mari ideologii religioase ca brahmanismul, confucianismul, daoismul, budismul,
islamismul sau chiar crestinismul care au fundamentat regimurile politice dintr-o serie de tari ca
India, China, Japonia in perioada antica si medievala.

20
 2) ideologii politice revolutionare
Ca sisteme de gandire si actiune coerente si inchegate aceste ideologii au aparut in perioada
moderna, ca "ideologii" care vizau transformarea pana la inlocuirea unor sisteme social-politice
perimate cu altele noi, bazate pe alte principii si valori, chiar daca unele au fost numai niste
constructii teoretice ideatice si utopice, ele au existat inca din antichitate si feudalism.
Aceste tipuri de ideologii urmaresc schimbari profunde, esentiale de natura sociala, politica si
economica a societatii. Un asemenea tip de ideologie a fost liberalismul, in perioada luptei sale
antifeudale si a revolutiilor burgheze de la 1848.
3) ideologii politice reformiste
Reformarea si restructurarea sistemelor social-politice, a constituit o permanenta a actiunii si
luptei sociale. Ca ideologii, ele s-au cristalizat in perioada interbelica si mai ales postbelica, dar
aceasta nu inseamna ca asemenea ideologii nu au fost prezente si in alte perioade istorice. Aceste
ideologii isi propun transformari economice, sociale si politice, in limitele aceluiasi sistem social
fara a-si propune inlocuirea, schimbarea acestuia, ci mai degraba dezvoltarea, perfectionarea si
"umanizarea" sa, asigurarea echitatii si dreptatii sociale, conditii si situatii egale pentru toti membrii
societatii. Cea mai relevanta din acest punct de vedere este, fara indoiala, social-democratia care
cunoaste astazi o deosebita dezvoltare, raspandire si atractie social-politica.
4) ideologii politice extremiste, dictatoriale
Asemenea modalitati de gandire si actiune, de concepere a relatiilor interumane si sociale au
existat dintotdeauna. Violenta, forta si teroarea sunt considerate instrumente si mijloace unice, legale
de transformarea si inlocuirea sistemelor social-politice si economice. Cele mai reprezentative tipuri
de asemenea ideologii au fost fascismul si comunismul, care au fundamentat respectivele regimuri
politice si mai recente neofascismul, noua stanga si noua dreapta.
5) ideologiile politice elitist
Esenta acestor ideologii o constituie organizarea si conducerea societatii de catre o elita
sociala, de un grup, o clasa sau un partid, de persoane predestinate si inzestrate cu calitati deosebite,
extraordinare. Primele idei elitiste au aparut la Platon si Aristotel si mai tarziu la N. Machiavelli si
F. Nietzsche. Elitismul modern a avut ca fondatori pe Vilfred Pareto si Gaitano Mosca, Max Weber.
In Romania teoreticieni ai elitismului au fost C. Radulescu Motru, Eugeniu Sperantia.
In teoria si practica politica romaneasca, elitismul a imbracat forma ideologiei si miscarii legionare.
Ideologiile elitiste neaga sau subapreciaza rolul maselor in istorie, in organizarea si conducerea
societatii. Prin continutul si esenta lor ele sunt ideologii nedemocratice.
6) ideologiile politice fundamentalist

21
 Sunt ideologii politice de esenta extremista, teroriste care isi justifica si legitimeaza actiunea
si conduita social-politica pe fundamente teologice, in numele unor sisteme religioase, cum ar fi
cazul islamismului si chiar crestinismului. Din pacate astazi asemenea ideologii tind sa prolifereze
si chiar sa constituie fundamentul politic al unor regimuri, cum a fost cazul talibanilor din Afganistan.
Functiile ideologiei
Ideologia isi evidentiaza rolul, utilitatea si eficienta sociala in societate prin functiile
exercitate. Functiile exercitate de ideologii nu sunt aceleasi in toate societatile, chiar in cadrul
aceleiasi societati ideologiile urmaresc scopuri si interese diferite, au continuturi, valori si
semnificatii aparte, se folosesc de mijloace si forme diverse in exprimarea si manifestarea lor in
practica sociala.
Locul si rolul ideologiilor in societate, functiile exercitate de acestea depind de:
-natura sistemului politic;
-gradul dezvoltarii vietii si democratismului politic;
-statutul si pozitia in societate a emitentului pe care ideologia il reprezinta si ale carei interese
si aspiratii le fundamenteaza si promoveaza;
-raportul sau fata de sistemul puterii, face sau nu parte din cadrul acestuia, altfel spus este o
ideologie a puterii sau se afla in opozitie cu aceasta.
1. Functia de cunoastere si interpretare a realitatii politice
Este prima functie a oricarei ideologii, ea realizeaza contactul acesteia cu realitatea, cu
societatea. Pe baza cunoasterii si a interpretarii societatii social-politice, ideologia isi va putea
constitui demersurile teoretice si actiunea practica, isi va formula atitudinea fata de aceasta, isi va
preciza obiectivele si scopurile urmarite, strategia, mijloacele si tehnicile pe care le va utiliza in
infaptuirea acestora.
Obiectivitatea sau subiectivitatea cunoasterii societatii si, in stransa legatura cu aceasta, a
interpretarii pe care o da acesteia, tine in cea mai mare masura, de obiectivele si scopurile urmarite
si promovate de emitent, ideologia fiind doar forma teoretica concentrata a acestora, mijlocul de
exprimare a lor in planul politicii.
2. Functia partinica-partizana
Continutul unei asemenea functii este determinat, impus de emitentul politic, a carei emanatie
este prin excelenta ideologia. Tinand genetic si functional de acesta, fiind produsul sau, ideologia va
reflecta si interpreta realitatea, va fundamenta si promova interesele acestuia, adica va fi partinica,
partizana. Orice valoare, principiu care ii poate servi la realizarea obiectivelor si sarcinilor sale, chiar
daca acestea sunt intr-o vadita contradictie cu realitatea, cu adevarul pentru respectiva ideologie ele
sunt valabile, reale si invers.

22
 3.Functia teoretica-explicativa
Orice ideologie, in demersul sau teoretic, isi propune sa explice si sa justifice pozitia si
atitudinea emitentului sau in societate, in raport cu puterea, obiectivele si scopurile sale urmarite. In
situatia ca emitentul sau se afla la putere, ea va legitima actiunile si politica acesteia, indiferent de
strategiile si mijloacele folosite, de rezultatele si eficienta acesteia.
Totodata, ideologia va organiza si conduce lupta teoretica impotriva altor ideologii si elaborate
politice, aceasta fiind o parte si in multe situatii foarte importante a luptei generale promovate si duse
de ideologie.
Ideologia va avea totodata un rol major in explicarea si constientizarea propriilor aderenti, in
mobilizarea acestora la sustinerea si actiunile sale. In acelasi timp, ideologia va contribui in mare
masura la fundamentarea discursului politic al propagandei, punandu-i chiar la dispozitie strategiile
si mijloacele sale. Fundamentandu-i si rationalizandu-i limbajul politic, dandu-i un caracter rational,
disimuland violenta si neadevarul, ideologia constituie cea mai eficienta forma a propagandei
politice.
In aceeasi linie se inscrie si precizarea lui Olivier Reboul: "ideologia justifica puterea intr-un
mod rational, prin consens sau necesitate, disimuland ceea ce puterea are esential: faptul ca ea ramane
sacra pentru cei ce o exercita, ca ea trebuie sa fie astfel pentru cei care o suporta si ca presupune o
amenintare pentru cei ce o refuza".11
Atata timp cat vor exista colectivitati umane, vor exista si oameni cu propriile lor idealuri si
interese si odata cu ei, emitenti politici cu idealuri proprii.
Ideologiile au fost si vor fi insotitoro permanenti si activi ai gandirii si actiunii umane.
Doctrina, luată în ansamblul său, este o concepţie închegată, coerentă care, pe baza anumitor
principii, interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă interesele si poziţia unor grupuri si categorii
sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare.
Doctrinele se împart în: filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialităţii lumii,
idealiste, exprimate prin principiul spiritualităţii lumii), religioase (creştine, musulmane, daoiste,
budiste etc.), economice (economia de piaţă libera, economia centralizată etc.), militare (de apărare
naţionala, de expansiune, de hegemonie etc.) şi
doctrine politice, care privesc organizarea si conducerea societăţii.

Doctrinele politice

23
 Doctrina politica se poate defini ca un sistem coerent de idei, ca o concepţie politică
închegată privind organizarea si conducerea societăţii pe baza unui sau a mai multor principii
călăuzitoare.
Doctrinele politice reprezintă sisteme de idei, teze, principii, concepţii, mai mult sau mai
puţin elaborate, argumentate şi prezentate în modalităţi diverse, cu privire la organizarea si
funcţionarea societăţii, la esenţa puterii politice, la conţinutul, formele si mecanismele de exercitare
a acesteia, la rolul instituţiilor si al clasei politice, la raporturile dintre guvernanţi si guvernaţi.
Doctrinele politice reflectă interesele si aspiraţiile unor grupuri sociale şi promovează,
în funcţie de acestea, anumite valori si norme social-politice si umane. Ele au rolul de a explica,
justifica si argumenta poziţiile si atitudinile grupurilor sociale si ale conducătorilor lor, de a prospecta
direcţiile dezvoltării statelor în care acestea acţionează.
Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot împărţi în două mari
categorii:
1.doctrine politice privind organizarea si conducerea democratica a societăţii .
2.doctrine politice privind organizarea si conducerea în mod dictatorial a societăţii.

1. Doctrinele care privesc organizarea şi conducerea democratică a societăţii, iau în

considerare îndeosebi voinţa cetăţenilor şi au la bază principiile statului de drept.
2. A doua categorie, ignoră voinţa si interesele cetăţenilor, si au la baza principiul statului
totalitar.
La rândul lor, cele două mari categorii cuprind diferite doctrine politice, deosebite prin
anumite principii cu nuanţe .
Doctrinele care se referă la organizarea şi conducerea societăţilor prin respectarea intereselor
si voinţei cetăţenilor şi au la baza principiile statului de drept, includ:
-doctrine politice liberale şi neoliberale, care pleacă de la respectarea voinţei cetăţenilor în
organizarea si conducerea societăţii si a statului de drept. Aceste doctrine au la bază principiile unor
schimbări în viaţa social-politică în raport cu situaţiile noi ce pot apărea. Cetăţenii se bucură de
largi drepturi si libertăţi faţă de stat, iar statul nu trebuie sa intervină prea mult în viata sociala;
-doctrinele politice conservatoare si neconservatoare care merg pe linia păstrării unor
structuri existente sau efectuarea unor schimbări cu multa prudenţă de către cei care deţin puterea
politica. Statul trebuie sa aibă un caracter autoritar, cu rol de intervenţie în viata sociala
- doctrina politică democrat-creştină, care, în organizarea si conducerea societăţii, îmbină
valorile si normele religiei creştine, cu principiile si valorile democratice;

24
 -doctrinele politice social-democratice, care , la rândul lor, concep organizarea si conducerea
societăţii ca o expresie a voinţei cetăţenilor, pe baza pluralismului politic şi a statului de drept, având
însă la bază principiul promovării intereselor oamenilor muncii în raport cu cei bogaţi. Social
democraţii susţin ca statul sa duca o largă politică de protecţie socială, recurgându-se chiar la
limitarea puterii celor bogaţi.
În categoria doctrinelor care concep organizarea si conducerea societăţii în mod
dictatorial, nesocotind voinţa cetăţenilor , se includ:
- doctrina politica fascista, doctrina politica comunista de tip-marxist-leninist, precum si
doctrinele politice rasiste, social-darwiniste, elitiste, militariste etc. trăsătura comună a
acestor doctrine, îndeosebi pentru cele fasciste si comuniste, este ignorarea pluralismului politic, a
drepturilor şi libertăţilor democratice, promovarea făţişă a dictaturii, opresiunii şi discriminării
sociale si rasiale, nesocotirea totala a principiilor statului de drept.
Un loc aparte îl ocupă doctrinele politice tehnocratice, care pot fi apreciate ca doctrine de
graniţă între cele două mari categorii, deoarece acestea se bazează pe principiul ca în organele puterii
sa fie promovaţi cu precădere specialişti, tehnocraţi. Aceştia trebuie să ia decizii ţinând cont
numai de elementele ştiinţifice şi făcând abstracţie de poziţiile politice ale diferitelor grupări.
O asemenea doctrină poate să ducă la o organizare si conducere democratică a societăţii în
situaţia în care specialiştii din cadrul puterii sunt expresia voinţei cetăţenilor, deci atunci când se
îmbină ştiinţa cu politica.
În situaţia când se face abstracţie de factorul politic, în speţă, de voinţa cetăţenilor,
aceste doctrine deschid calea unor regimuri politice dictatoriale.
Un fapt important care trebuie menţionat este acela că orice doctrină politică este dublată
de o doctrină economică.
Doctrinele politice privind organizarea si conducerea democratică a societăţii se bazează pe
doctrine economice privind economia de piaţa liberă, pe câta vreme doctrinele politice privind
organizarea si conducerea dictatorială a societăţii au la bază doctrine economice bazate pe economia
centralizată, pe amestecul fătiş al statului în economie etc.
Apariţia doctrinelor politice este legată nemijlocit de problemele privind organizarea si
conducerea societăţii. În consecinţă, în forme incipiente, doctrinele au apărut din cele mai vechi
timpuri, o data cu sistemul politic.
Apariţia unei diversităţi de doctrine politice bine definite se leagă de procesul de trecere de
la feudalism la capitalism, de perioada revoluţiilor burgheze, de apariţia partidelor politice moderne,
care încep sa aibă la bază activităţi politice proprii, pe care îşi fundamentează programele si acţiunile
politice de guvernare.

25
 De reţinut că fiecare partid politic pleacă de la premisa că proiectul său de organizare si
conducere politică a societăţii, bazat pe o anumita doctrină politică, reprezintă cea mai bună cale de
urmat în activitatea social-politică a ţării respective.
Doctrine politice contemporane
1. Doctrina politica
inrudiri: stiintele socio-umane, elemente de mentalitate, cultura, civilizatie
doctrinele politice sunt considerate un domeniu al stiintelor politice in sensul cel mai larg,
avand un rol explicativ doar pentru intelegerea diverselor situatii politice dar nu si pentru a explica
teoretic situatii politice specifice, decat in cazuri exceptionale
doctrinele politice transgreseaza realitatea istorica a epocii lor pentru a se insera in prezent
printr-un plan axiologic si normativ privind drepturi, libertati si raporturi sociale
Doctrinele politice se compun de obicei dintr-o suma de lucrari cu caracter sistematic privind
realitatea politica, sociala sau economica care, cateodata sunt in relatie unele cu altele generand
lanturi doctrinare
Nivelul practic al doctrinelor politice se regaseste in spatiul politicilor ce se propun pentru a
rezolva anumite probleme ce apar in diverse societati la un
anumit moment dat. Aceste politici cu caracter situational se raspandesc influentind,
de cele mai multe ori, arii geografice majore, devenind astfel puncte de reper doctrinar la nivelul
guvernamental intre anumite state.
In cea mai buna parte doctrinele politice influenteaza crearea si aparitia ideologiilor politice,
astfel incat deseori sunt confundate cu acestea din urma.
Doctrinele sunt mult mai largi si nu inceacrca sa fie decat modele teoretice,
in timp ce ideologiile au dimensiune mult mai pragmatica, fiind legate de comportamente de grup
Definitie
Doctrinele politice sunt corpusuri conceptuale, cuprinzand valori si simboluri
care incorporeaza conceptii asupra naturii umane si care indica ce este posibil sau imposibil
pentru oameni sa dobandeasca; reflectii critice asupra naturii interactiunilor sociale; valori pe
care oamenii ar trebui sa le respinga sau la care sa aspire; corectii tehnice privind
imbunatatirea in abstract a realitatii umane privind viata politica, economica si sociala a unei
natiuni sau chiar a intregii umanitati. De aceea doctrina politica are o dubla functiune:
— Descrie
— Prescrie
2. Ideologia politica
Termenul de ideologie este relativ recent

26
 provine – eidos –idee, logos – stiinta
impus abia in 1796 de Antoine Destutt deTracy intr-o lucrare care lega conceptul de ideologie
de cel de doctrina politica.
abia in secolul al XIX-lea termenul va face cariera
in Franta, o buna perioada, doctrina politica si ideologia vor continua sa fie legate, termenul
de ideologie pastrand o conotatie negativa.
mai suple si mai adaptabile realitatii
preiau din doctrinele politice corpusul de idei si valori propuse de acestea si incearca
adaptarea lor la realitatile societatii
pierd caracterul sistematic si se adreseaza mai degraba subiectivitatii indivizilor din societate
creandu-le modele de comportament pentru a-si indeplini scopul politic pe care il urmaresc
Karl Marx va pastra conotatia negativa a conceptului de ideologie considerand ca aceasta
este folosita ca metoda de oprimare a claselor exploatate.
= orice set de iluzii politice produse prin experienta politica a unei clase sociale - falsa
constiinta. (Pentru Marx apartenenta la o clasa determina si constiinta asupra lumii prin prisma
experientei la acea clasa – fiind evident ca perspectiva asupra lumii nu poate fi decat filtrata prin
constiinta de clasa. Prin procesul de socializare individul este determinat sa adere la valorile clasei
din care faceparte, si astfel el este supus ideologizarii aproape instantaneu, si devine
un exponent al valorilor de clasa pe toata durata vietii. )
Astfel, ideologia este o metoda de a pastra diferentele de clasa in societate, iar memebrii
claselor exploatatoare manipuleaza valorile ideologice pentru a influenta perspectiva obedienta a
claselor dominate.
Karl Mannheim, ideologia nu are o conotatie neaparat negativa, ci ea face parte in mod
indisolubil din societatea umana.
ideologia trebuie analizata din doua perspective:
conceptia totala a ideologiei – universul uman este eminamente ideologic
se refera la modul cum este perceput un fenomen social total (feudalismul, capitalismul etc.)
de catre un grup sau o clasa socaila.
- este imposibil sa fie analizat corect un fenomen social, el fiind perceput printr-o grila
ideologica.
- Nimeni nu poate ramane in afara retelei ideologice care este tesuta prin economie, interese
sociale sau politice.
Conceptia particulara a ideologiei – se refera la modul cum se raporteaza un grup
de interese la altul.

27
 - Fiecare dintre ele tinde sa se particularizeze intr-un fel, sau sa isi justifice actiunile.
- Ele nu impun o conceptie totalizatoare asupra lumii si societatii, ci doar se raporteaza unele
la altele.
Functiile sociale ale ideologiei (Martin Seymour Lipset)
- Explicativa - ideologia isi propune sa ofere explicatii asupra cauzelor care
determina conditiile sociale sa fie asa cum sunt.
- Evaluativa – ideologiile isi aroga dreptul de a oferi dreptul de a oferi standarde de evaluare
a conditiilor sociale, si de a hotari ceea ce este dezirabil sau nu
- Identitara – o ideologie da de cele mai multe ori sentimentul apartenenetei la ocomunitate
de idei membrilor care cred in ea
- Programatica (prescriptiv-normativa) – orice ideologie are un caracter programatic, dorind
sa impuna un program general de actiune sociala si politica
- Definire: ideologia este un set de idei si credinte impartasite de un numar oarecare de
oameni, carora le explica ce este valabil si valoros si ce nu, ce trebuie mentinut si ce trebuie schimbat,
generand atitudini in raport cu ceilalti membri ai grupului ideologic si cu cei care sunt resimtiti ca
opozanti
Functiile politice ale ideologiilor
- Functia de legitimare – are ca scop sa dea valoare unui regim politic si institutiilor sale
- Functia de mobilizare si solidarizare
- Functia de conducere si cea de manipulare
- Functia de comunicare
- Functia de defulare a emotiilor si frustrarilor
- Toate aceste functii politice pot intari aparenta ca ideologiile politice sunt ceva rau
prin excelenta, si au ca scop obtinerea puterii prin forme neortodoxe. De fapt, aceste practici politice
se manifesta in toate regimurile politice, totalitare sau democratice deopotriva, ceea ce difera fiind
doar gradul lor de intensitate.
- o disputa privind epoca sfarsitului ideologiilor: au disparut dupa cel de
al doilea razboi mondial
- Lipsa ideologiilor este doar aparenta, in conditiile in care tot mai multe partide se transforma
in grupuri catch-allparties (apuca din toate partile idei, combinand ideile pietei libere cu cele ale
asistentei sociale directe din partea statului).
3. Conservatorismul - IDEOLOGII POLITICE
• Definire dificila

28
 Tendinta de a conserva sau de a pastra ceva - de obicei, modul de viata traditional, obiceiurile
din societate;
- Obiceiurile sunt diferite in societati diferite → ideologii diferite?
- filosofia politica a imperfectiunii: omul este imperfect de la natura, atat din punct de vedere
intelectual, cat si moral
- Imperfectiunea nu este o problema majora in privinta vietii personale, dar in ce priveste
guvernarea ea devine importanta si trebuie corectata
- Lumina ratiunii este departe de individ si nu-l ajuta sa gaseasca intotdeauna cele mai bune
solutii pentru a guverna
- Indivizii nu pot prevedea acurat viitorul, nici chiar evenimentele imediate, nici chiar
consecintele actiunilor proprii.
- De aceea, cele mai curajoase incercari de a face binele provoaca adesea cel mai mare rau.
Conceptia despre om
- Ratiunea umana este slaba, chiar neputincioasa, in fata pasiunilor si dorintelor noastre.
- Atunci cand dorim ceva ce stim ca nu este bun pentru noi, de exemplu, sau atunci cand vrem
sa facem un lucru despre care stim ca ii va rani pe altii, gasim adesea modalitati de a ne rationaliza
comportamentul - de a inventa 'motive' pentru a ne realiza dorintele.
- Asadar, fiintele umane nu sunt numai imperfecte din punct de vedere intelectual, dar sunt
imperfecte si din punct de vedere moral. Avem tendinta de a fi egoisti, de a aseza dorintele noastre
si interesele noastre deasupra celorlalti si de a ajunge la mai multa putere si bogatie decat ar fi bine
pentru noi sau pentru pacea si stabilitatea sociala.
- cei mai multi conservatori au considerat ca, intr-un anumit fel, fie din motive teologice, fie
din motive psihologice, fiintele umane sunt marcate de pacatul originar.
Edmund Burke (1729-1797)
- Opozitia lui Burke fata de revolutia franceza se bazeaza in buna masura pe afirmatia ca
revolutionarii au inteles natura umana intr-un mod gresit.
- Revolutionarii:
- conceptie atomista asupra oamenilor si asupra societatii
- societate ca o reunire laxa a unor atomi separati, care nu sunt legati unul de altul
Burke:
- Societatea politica nu este o simpla adunatura de indivizi, ci este un organism viu in
schimbare, un intreg care este mai mare decat suma componentelor sale.

29
 - conceptie organica a societatii: indivizii se raporteaza la societate la fel cum inima, ochii si
bratele se raporteaza la intregul corp - nu in calitatea de unitati separate, ci in calitate de parti ale
unui organism viu.
- societatea este asemenea unei tesaturi - 'tesatura sociala' - iar membrii sai individuali sunt
asemenea firelor care se impletesc. Departe de a fi institutii artificiale, pe care indivizii decid sa le
creeze, guvernamantul si societatea sunt produse ale naturii umane, necesare vietii.
- Respinge contractualismul care pornea de la viziunea atomista in care socitatea s-a creat
artificial
- Daca societatea civila sau politica se bazeaza
pe un contract social, spune Burke, atunci aceasta nu este un contract obisnuit intre indivizi, ci o
intelegere sacra care leaga toate generatiile intre ele.
- libertatea nu este neaparat buna. Ea poate sa fie, dar nu este in mod necesar. Asemenea
focului, libertatea este utila daca este mentinuta sub control si supusa unei bune intrebuintari.
- Burke nu s-a opus tuturor revolutiilor.
- el considera schimbarea ca o trasatura necesara a vietii si a societatii umane.
- schimbarea trebuie sa intervina treptat si precaut - genul de schimbare pe care Burke il
numea reforma - si nu prin inovare.
- inovarea este incercarea de a face ceva nou pe motiv ca noutatea trebuie sa fie mai buna
decat ceea ce s-a invechit.
Inovarea este asadar schimbarea de dragul schimbarii, bazata pe motive abstracte. Ea
abandoneaza vechile cai, obiceiurile care au rezistat testului timpului, pentru a lansa experimente
radicale si periculoase.
- Guvernamantul trebuie sa reflecte istoria, obiceiurile si 'prejudecatile' unui popor, astfel ca
o forma de guvernamant care raspunde foarte bine la nevoile unei tari poate sa esueze ingrozitor in
alta tara
- guvernamantul reprezentativ:
- 'adevarata aristocratie naturala',
- proprietatea privata
- distributia puterii intre 'micile plutoane' care compun societatea

Conservatorismul traditional
- Concepe societatea ca o panza delicata, in care vietile individuale sunt intretesute.
- in aceasta conceptie, o societate de indivizi autointeresati, fiecare fiind esential independent
de ceilalti, si de aceea, liber sa-si urmareasca propriul interes

30
 - Societate trebuie sa promoveze libertatea, bineinteles, insa conservatorii traditionali
impartasesc convingerea lui Burke ca ea trebuie sa fie o libertate ordonata.
- Conservatorismul individualist este conservatorismul unor oameni ca fostul
Ronald Reagan, in Statele unite, si al lui Margaret Thatcher, in Marea Britanie.
- Spre deosebire de conservatorii traditionali, care accentueaza caracterul intretesut al
societatii si complexitatea problemelor ei, conservatorii individualisti sunt inclinati sa sustina ca
problemele sociale sunt simple - ca si solutiile lor. Dupa cum vad ei chestiunea, cele mai multe
probleme apar din 'prea mult guvernamant', ceea ce inseamna de obicei prea mult amestec din partea
guvernamantului in activitatile pietei libere. Solutia este la fel de simpla: 'Scapati-ne de guvern!'.

Neconservatorismul
- pozitie intermediara intre conservatorii individualisti si cei traditionali
- Neconservatorismul si-a conturat pozitiile pe baza ideilor unui grup de oameni de stiinta si
figuri publice proeminente - oameni ca sociologii Daniel Bell si Nathan Glazer, politologul Jeanne
Kirkpatrick (ambasador pe langa Natiunile Unite in timpul administratiei Reagan) si un alt
sociolog, Daniel Patrick Moynihan, fost senator american de New York.
- Neconservatoristii sunt adesea descrisi ca liberali dezamagiti ai bunastarii.
In anii de dupa al doilea razboi mondial, cativa pastori protestanti au condus
campanii impotriva pericolelor a ceea ce ei numeau 'comunism ateist, fara
Dumnezeu'.
- Aceste campanii s-au transformat in anii `70 intr-o miscare mai ampla, miscare cunoscuta
ca Dreapta Religioasa. Dreapta Religioasa sustine la randul ei ca este democratica, lucru prin care
doreste sa spuna ca societatea trebuie sa urmeze calea majoritatii drepte sa 'morale' a crestinilor.
- Catre ce ne conduce aceasta 'majoritate morala'? catre mai putina interventie
guvernamentala in economie, precum doresc si conservatorii individualisti, dar catre un guvern
extins si activ in multe alte privinte.
Conservatorismul de astazi
Doua idei rezista:
- In primul rand, multe genuri de conservatorism se afla intr-o tensiune dificila unele fata de
altele. Ele pot sa fie de acord si sa coopereze in anumite probleme, insa in altele sunt macinate de
certuri continue.
- A doua idee referitoare la starea conservatorismului contemporan este ca asemenea certuri
ar putea fi un semn de vitalitate.

31
 - Faptul ca oamenii se gandesc ca merita sa se certe in legatura cu ceea ce este 'adevaratul'
conservatorism si in ce directie ar trebui sa mearga conservatorismul 'corect' sugereaza, cu alte
cuvinte, ca el ramane o forta puternica in politica lumii vorbitoare de engleza.
- Conservatorismul contemporan incearca sa atraga oamenii nemultumiti de roadele
liberalismului si straini de scopurile socialismului. Pentru acesti oameni, conservatorismul ramane o
ideologie atractiva.
Conservatorismul si democratia politica
- Desi conservatorismul nu poate fi acuzat de lipsa de democratie, fata de liberalism, luat ca
doctrina de referinta, aceasta paradigma da o alta intelegere si interpretare conceptului
de democratie, continutului ei, modului de exprimare in practica, scopului si utilitatii sale sociale.
- In teoria si practica conservatoare, democratia nu este perceputa ca o participare larga
si activa a intregului popor, ci sub diferite pretexte, ea este redusa la segmentul aristocratic-
burghez, la elita societatii.
- Democratia, in sensul larg de fenomen social-politic, este privita ca o institutie
superficiala, incapabila sa asigure obiectivitatea promovarii intereselor tuturor indivizilor si
grupurilor sociale.
- In locul democratiei, inteleasa ca putere a poporului, este promovata democratia elitelor,
unde calitatea si capacitatea intelectuala a acestora are rol hotarator in conducerea societatii.
- O asemenea abordare a democratiei nu este intamplatoare, ea trebuie conectata cu conceptia
naturalist-divina pe care conservatorismul o da puterii, independenta ei fata de vointa umana si
in consecinta a caracterului ei absolut.
- Daca in doctrina liberala oamenii sunt considerati liberi si egali prin nastere si dispun de
drepturi si libertati social-politice, in conceptia conservatoare oamenii sunt inegali, au inzestrari
naturale specifice si diferentiate. Societatea conservatoare este conceputa si structurata pe
principiile inegalitatii sociale a oamenilor si claselor sociale, a prezentei in cadrul acestora a unui
grup de elita inzestrat cu capacitate intelectuala de exceptie, de a conduce. Numai aceasta elita
naturala este in masura sa imbine regulile traditiei, ale mostenirii trecutului cu datele concrete ale
prezentului si singura capabila sa asigure stabilitatea societatii, conducerea ferma si autoritara a ei.
- Democratismul politic conservator da o alta intelegere relatiei dintre individ-stat-societate.
- In gandirea si practica liberala in cadrul acestei relatii, primatul il are individul, in schimb
in reflexiile filosofice-politice ale conservatorismului si in practica sociala, nu individul constituie
punctul de atractie, dimpotriva, individul este “topit” in cadrul acesteia, subordonat colectivitatii
si autoritatii. Omul, individul este dependent de societate, careia ii datoreaza aproape totul si il
sustine in toate imprejurarile.

32
 - Statul in raport cu individul este un organism generat de legi proprii, independent de vointa
oamenilor. El imbratiseaza toate activitatile si interesele individului, fiind “punctul de sustinere al
tuturor nevoilor reale fizice si morale”, asa cum preciza Adam Muller.
- Prin urmare, individul nu este independent in relatia sa cu statul, nici macar cu actiunile
si conduita sa, deoarece si acestea ii sunt impuse de statutul social pe care il confera traditia.
- In democratismul conservator regula majoritatii nu are nici o valoare politica sau
programatica, ea se rezuma la democratismul elitist de sorginte aristocratic burgheza.
- Modelul de societate propus de conservatori este unul static, limitat din punct de
vedere participativ, unul care priveste inapoi si se refugiaza in valorile si normele trecutului.
- In What is Conservatorism, S. Possany formuleaza clar sensul social al conservatorismului
“Teza centrala a conservatorismului consta in aceea ca inainte de a construi ceva nou, valoarea
creata trebuie conservata”.
- Unul din teoreticienii conservatorismului, Ralph Adams Cram incercand sa gaseasca
modele optime de organizare sociala si politica, ajunge la concluzia ca democratia ar fi incapabila
sa constituie ea insasi un asemenea model, ca atata timp cat societatea este fundamentata pe
inegalitate sociala, nici nu ar fi posibila si necesara o participare a tuturor indivizilor la actul
conducerii, solutia preconizata fiind: puterea sa apartina aristocratiei “naturale”.
- In practica politica conceptia mai rigida, mai limitata a democratiei politice conservatoare
si-a gasit expresie in sustinerea unor regimuri politice mai autoritare, a unor forme de
guvernamant care au oscilat intre monarhie, monarhii constitutionale, pana la republici parlamentare,
constitutionale si prezidentiale, unele dintre acestea imbracand chiar forme “forte”.

SOCIALISMUL SI DOCTRINA SOCIAL – DEMOCRATA

SOCIALISMUL
• Termenul a aparut in 1830 si desemna ansamblul doctrinelor care, criticand
capitalismul, propun un nou tip de societate bazat pe proprietatea colectiva si pe egalitatea dintre
oameni; impartasind aceleasi obiective cu comunismul, aceste doctrine difera prin optiunea asupra
mijloacelor de atingere a lor – reforma sau revolutie.
• In prima jumatate a secolului al XIX-lea apar o serie de teoreticieni de marca
ai socialismului utopic, precum: Saint-Simon, Ch. Fourier ( Franta), Robert Owen ( Anglia ), si
Teodor Diamant ( Romania) care, pe langa prezentarea teoretica a socialismului utopic, au recurs
la experimente practice, care au fost falansterele, colonii de munca model ( dupa parerea autorilor
) in care se muncea si se traia in spiritul acestor idei. La noi in tara este cunoscut un astfel de

33
experiment, initiat de Teodor Diamant, care a infiintat in 1835, falansterul de la Scaieni, dar care
s-a soldat insa, cum era si firesc, cu un esec.
• Saint-Simon vedea in interventia statului cel mai propice mijloc de atenuare
a efectelor negative ale capitalismului.
• Fourier preconiza crearea “falansterelor”, unitati de productie in care indivizii
pot gasi tot ce au nevoie.
• Owen, tentat de experienta vietii comunitare, a incercat transpunerea acestui
ideal in practica, organizand in SUA colonia “Noua Armonie”.
• Un alt curent a fost anarhismul. Teoreticianul sau, Pierre Joseph Proudhon,
avea ca ideal o societate fara stat, bazata pe libera asociere a muncitorilor si a producatorilor.
A influentat in mod deosebit miscarea muncitoreasca franceza si pe cea din sudul Europei, sub
forma anarho-sindicalismului.
• Geneza doctrinei politice social-democratice are la baza pe de o parte, ideile
socialistilor utopici, iar pe de alta parte ideile marxiste din a doua jumatate a secolului trecut.
• In paralel s-a afirmat o alta doctrina, socialismul stiintific sau marxismul,
care a fost fundamentat de Karl Marx si Friedrich Engels in lucrarea Manifestul Partidului
Comunist. Premisa teoriei marxiste era existenta claselor antagonice si a luptei de clasa care avea
ca scop impunerea unei ordini social-politice favorabile clasei muncitoare.
• Solutia preconizata era trecerea prin revolutie la o societate lipsita de clase,
caracterizata prin proprietatea colectiva asupra mijloacelor de productie si supusa dictaturii
proletariatului, care ar fi permis in cele din urma trecerea la societatea comunista.
• Influenta socialismului a fost deosebita atat in mediile intelectuale cat si in cele
ale miscarii muncitoresti, contribuind la radicalizarea sa si la aparitia partidelor politice
• Trebuie mentionat ca anumite idei ale socialismului utopic persista si astazi in
diferite tari, mai ales in cele subdezvoltate.
Manifestul Partidului Comunist (1847)
• “Primul pas in revolutia muncitoreasca este ridicarea proletariatului la rangul
de clasa dominanta, este cucerirea democratiei […].
• La inceput acest lucru nu se poate face, fireste, decat […] prin masuri […].
• In tarile cele mai inaintate va fi totusi posibila aplicarea aproape pretutindeni a
urmatoarelor masuri:
1. Exproprierea proprietatii funciare si intrebuintarea rentei funciare pentru
acoperirea cheltuielilor de stat.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.

34
 3. Desfiintarea dreptului la mostenire.
4. Confiscarea proprietatii tuturor emigrantilor si rebelilor.
5. Centralizarea creditului in mainile statului, cu ajutorul unei banci nationale cu
capital de stat si monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport in mainile statului.
7. Sporirea numarului fabricilor de stat, a uneltelor de productie, destelenirea si
ameliorarea pamanturilor dupa un plan general.
8. Egala obligativitate a muncii pentru toti, organizarea unei armate industriale,
indeosebi pentru agricultura.
9. Imbinarea muncii agricole cu cea industriala, masuri avand ca scop inlaturarea
treptata a opozitiei dintre sat si oras.
10. Invatamant public gratuit pentru toti copiii. Interzicerea muncii in fabrici a
copiilor, sub actuala ei forma. Imbinarea educatiei cu productia materiala […].”
SOCIAL DEMOCRATIA
• Social-democratia reprezinta doctrina politica privind organizarea si
conducerea democratica a societatii, avand la baza. principiile egalitatii si dreptatii sociale, ale
promovarii intereselor producatorilor de valori materiale si spirituale, ale protectiei sociale a
categoriilor de cetateni defavorizati, prin limitarea puterii claselor sociale avute, indeosebi a
monopolurilor
• Social-democratia s-a inspirat, dupa cum s-a aratat nu numai de la socialismul
utopic, ci si de la ideile socialiste ale lui Marx si Engels idei considerate ca apartinand
socialismului stiintific.
• Trecerea de la capitalism la socialism se infaptuieste, potrivit conceptiei
marxiste, pe calea revolutiei socialiste, menite sa duca la inlocuirea organizarii politice vechi, bazata
pe dominatia burgheziei, la o organizare politica noua, prin dominatia clasei muncitoare.
• Desi statul era conceput in termenii democratiei reprezentative, ca o republica
parlamentara, folosirea notiunii de “dominatie” a clasei muncitoare si a celei din “dictatura”
proletariatului, contravenea organizarii democratice a societatii.
• Doctrina politica social - democrata a preluat numai ideea organizarii
democratice a societatii, iar tezele despre dictatura proletariatului au fost preluate de ideologia
comunista de tip marxist – leninist.
• Social-democratia, ca doctrina politica, a cunoscut mai multe faze in evolutia
sa.

35
 1) O prima faza poate fi considerata cea din perioada premergatoare primului razboi
mondial, cand social-democratia se considera o doctrina politica ce viza organizarea si conducerea
democratica a societatii pe calea trecerii la o noua oranduire sociala, oranduirea socialista,
faurita pe baza politicii partidului clasei muncitoare, care sa ia locul capitalismului prin
reforme.
• Pe fondul unei astfel de gandiri politice s-a desfasurat inca din a doua jumatate
a secolului al XIX-lea procesul de constituire a unor partide muncitoresti social-democratice in
diferite tari, unele dintre ele unindu-se in asociatii internationale muncitoresti, cum au fost, de
pilda, Internationalele I si II. In Romania un astfel de partid s-a creat in 1893, cu denumirea initiala
de Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania, care a aderat la Internationala a II–a
socialista.
• In cadrul social-democratiei din acea perioada a inceput sa se dezvolte
un curent de factura extremista, in frunte cu Lenin, care va duce la o noua doctrina politica –
cea comunista, de tip marxist-leninist, care dupa primul si al doilea razboi mondial va sta la baza
sistemului totalitar comunist.
2) Din cauza acestei noi situatii care s-a creat, doctrina politica social-democrata a intrat
(dupa prima conflagratie mondiala) intr-o noua faza de dezvoltare, care a durat pana in zilele noastre.
• Mentinandu-si conceptia initiala cu privire la transformarea capitalismului
in socialism pe calea reformelor, social-democratia din aceasta perioada sustine cu fermitate
principiile
– respectarii optiunilor libere ale alegatorilor
– pluralismului politic in legatura cu exercitarea puterii politice in stat
– combate – in acelasi timp – ideile unui regim totalitar, indiferent de natura sa
(fascista ori comunista).
• In prezent, doctrina social-democrata a intrat intr-o noua faza, in care s-a
renuntat la ideea oranduirii socialiste si se pune accent pe principiile statului de drept, pe
protectia sociala a acestuia.
Crestin-democratia
— Definitie
◦ Doctrina democrat-crestina reprezinta conceptia privind organizarea, functionarea si
conducerea societatii prin imbinarea valorilor si normelor religiei crestine cu principiile si
valorile democratice.

36
 — Se caracterizeaza prin atasament fata de structurile si valorile traditionale imbinate cu
idei religioase si este folosita de partidele democrat-crestine, de nuanta catolica, protestanta sau
ortodoxa.
— In cadrul doctrinei democrat – crestine se contureaza doua orientari:
◦ 1) democratia crestina in sens social (catolicismul social) care confera democratiei o
semnificatie exclusiv morala, si participarii un caracter strict social;
◦ 2) democratia crestina in sens politic, care considera democratia politica drept
conditie esentiala a democratiei sociale si care se va indeparta treptat de orientarea oficiala a bisericii.
Aceasta orientare si-a gasit expresia politica in miscarile si partidele democrat-crestine, iar pe plan
ideologic in programe continand aprecieri critice la adresa capitalismului si a colectivismului realizat
cu forta, a violentei si egoismului.
— Preocupate de gasirea unor mijloace noi prin care sa se asigure prezenta catolicilor
in societate partidele si miscarile democrat-crestine vor milita pentru
◦ dreptul la vot si la initiativa
◦ referendum
◦ reprezentarea proportionala a partidelor,
◦ transformarea morala a individului prin influenta catolicismului asupra vietii sociale si
politice.
— Instaurarea regimurilor fasciste a redus sau a interzis activitatea partidelor si
organizatiilor de orientare democrat-crestina si a impus restrictii bisericii. In aceasta perioada se
dezvolta o tendinta catolica democratica care, prin reprezentantii si organizatiile sale, va
actiona impotriva regimurilor fasciste spre deosebire de unele cercuri autoritare care si-au
manifestat adeziunea fata de acestea si au contribuit la legitimarea lor.
— Se elaboreaza acum principiile fundamentale care vor sta la baza activitatii partidelor
democrat-crestine:
◦ autonomia actiunii politice,
◦ apararea constitutiei liberale,
◦ orientarea actiunii statului in special spre ridicarea conditiilor de viata ale populatiei.
— Doctrinarii democrat-crestini au depus eforturi pentru a conferi sensuri moderne
conceptelor evanghelice de egalitate, solidaritate si fraternitate
— Au elaborat concepte noi, precum cele de socializare si participare si au definit
atributele esentiale ale persoanei umane: constiinta, libertatea, responsabilitatea, libera optiune.
— In acest scop, doctrinei sociale a bisericii privind omul, libertatea si solidaritatea
umana i s-au adaugat atitudinile si pozitiile cu pronuntat caracter politic adoptate de Vatican fata

37
de formele de ateism, contrare invataturii crestine promovate de marxism si liberalism, fata de
totalitarismul comunist si de injustitiile si inechitatile capitalismului, despre drepturile omului si
democratiei, cursa inarmarilor etc.
— De asemenea , sunt preluate idei originale ale unor mari filosofi contemporani,
precum Pierre Teilhard de Chardin, initiatorul unei conceptii crestine rezultata din sinteza valorilor
stiintei si cele ale crestinismului, caracterizata prin primatul valorilor religioase si promovarea
dragostei dintre oameni.
— Practica politica si, indeosebi, cea guvernamentala a obligat partidele democrat-
crestine sa-si reformuleze continuu optiunile politice si ideologice.
— Valorile fundamentale promovate sunt: libertatea, egalitatea, solidaritatea si
participarea.
◦ Libertatea, ca manifestare a initiativei, este considerata singura in masura sa asigure
demnitatea umana, iar actiunea individuala, efortul constructiv al persoanei umane pentru
promovarea progresului sunt necesare libertatii.
◦ Conceptul de egalitate nu se refera doar la domeniul juridic, ci este extins la sfera
economica si sensul care i se da vizeaza asigurarea locului corespunzator in societate fiecarui
individ.
◦ Solidaritatea este considerata mijlocul cel mai eficace pentru realizarea acestui
obiectiv.
◦ O importanta deosebita se acorda, pornind de la aceste optiuni valorice, persoanei
umane. Apreciata drept punctul de referinta al oricarui proces istoric, criteriu esential al oricarui
proiect vizand societatea, morala, educatia si familia.
— Conceptului de democratie i se confera mai mult sensul de eliberare decat de
libertate, democratia trebuind sa-si propuna ca scop ultim participarea efectiva a persoanei umane
la exercitarea puterii. El este, deci, subordonat celui de participare, inteles ca responsabilitate a
individului in optiune, ca realizare a sintezei intre exigentele personale si cele colective.
— Statul, conform viziunii democrat-crestine, trebuie sa fie expresia tuturor cetatenilor,
sa elimine sau sa estompeze contradictiile si conflictele sociale, sa asigure unirea si colaborarea
oamenilor pentru realizarea binelui general.
— In ceea ce priveste proprietatea privata, desi se considera ca este singura in masura
sa garanteze libertatea, demnitatea si independenta persoanei, ca reprezinta fundamentul nucleului
familial, se propun limite ”juste” acesteia, se condamna profitul si concurenta realizate pe cai
necinstite.

38
 — Conceptul de economie sociala de piata, elaborat de doctrinarii democrat crestini,
isi propune sa coreleze principiul libertatii de piata cu cel de egalitate sociala. Competitivitatea si
justitia sociala, concurenta si solidaritatea, responsabilitatea individului si asistenta sociala sunt
apreciate drept fundamentale acestui tip de economie.
— Tehnocratia reprezinta o doctrina politica, o teorie care preconizeaza o organizare si
conducere a societatii pe baze rationale, stiintifice
— Tehnocratia ca teorie si denumire, a fost introdusa in circuitul ideilor politice la
inceputul perioadei interbelice, de catre politologul William Henry Smith si transformata in doctrina
politica de James Burnham, prin lucrarea aparuta in 1940, intitulata “The Managerial
revolution”, prin care acredita ideea ca revolutia manageriala constituie o alternativa la societatea
capitalista si cea socialista, puterea revenind managerilor, organizatorilor care sa urmareasca
dezvoltarea sociala pe criterii de eficienta.
— In prezent, doctrina tehnocratica sustine necesitatea tehnicizarii deciziilor,
determinate de stiinta, bazate pe criterii de rationalizare si eficienta, iar puterea sa apartina nu
factorilor politici(parlament, guvern etc.), ci oamenilor de stiinta, specialistilor organizatorilor.
— Reprezentantii tehnocratiei sustin ideea statului tehnic, format numai din specialisti,
care sa functioneze cu maximum de randament si care sa inlature orice fel de dominatie cu caracter
politic, deoarece bazandu-se pe stiinta si pe aparatura tehnica in luarea deciziilor, acestea nu pot fi
decat corecte, servind interesele tuturor.
— Legitimitatea statului tehnic, in conceptia doctrinei tehnocratice nu se pune,
deoarece stiinta, deciziile stiintifice care iau locul celor politice nu au nevoie de legitimitate sau daca
se pune aceasta problema, legitimitatea acestora se realizeaza prin caracterul obiectiv al probitatii
stiintifice.
— Statul tehnocrat, adoptand decizii in conformitate cu legile obiective ale dezvoltarii
societatii, se prezinta ca un organism de administrare a treburilor sociale in concordanta cu nevoile
tuturor membrilor societatii.
— In aceasta situatie, transformarea statului politic intr-unul tehnocrat nu presupune o
revolutie sociala sau politica, ci doar o aplicare a tehnicilor stiintifice in mod treptat la toate nivelele
de conducere sociala.
— Institutiile statului, afirma tehnocratii nu trebuie concepute pe baza modelelor
juridice elaborate cu secole in urma, ci in functie de nevoile obiective stabilite de stiinta, ce urmeaza
a fi realizate in conformitate cu cerintele progresului istoric. In aceasta situatie, statul nu va mai avea
functii politice, ci doar functii tehnico-organizatorice.

39
 — Privita sub acest aspect, tehnocratia, desi cu multe elemente rationale, ea devine in
cele din urma, o varianta a elitismului, intrucat specialistii, pe de o parte constituie o minoritate, iar
pe de alta parte pot capata un caracter de grup aristocratic, promovand interese de casta, ce pot deveni
in contradictie cu interesele majoritatii, cu principiile democratice.
— Guvernarea tehnocratica este limitata la un grup restrans de specialisti care exercita
functii de conducere nu pe baza de optiuni democratice, ci ca urmare a unor decizii pe care doar ei
le considera relevante pentru binele majoritatii, ceea ce poate sa serveasca in cele din urma interesele
minoritatii.
— Puterea, conducerea societatii nu se mai bazeaza pe un mandat din partea cetatenilor,
ci constituie emanatia unor competente strict profesionale, care nu mai dau socoteala in fata nimanui,
deschizandu-se astfel calea spre regimuri dictatoriale.
— Se mai poate afirma, de asemenea, ca tehnocratia facand abstractie in mod total de
factorul politic, imbraca si un caracter utopic.
— Elementele pozitive, rationale ale acestei doctrine, rezita in faptul ca pune in evidenta
necesitatea valorificarii cuceririlor stiintei in conducerea societatii, lucru care trebuie, insa, facut nu
prin eliminarea factorului politic, ci in conlucrare cu acesta. Numai pe o astfel de baza se poate
rationaliza politica si fundamenta stiintific deciziile, care sa tina cont de vointa si aspiratiile
cetatenilor.
— Asadar, stiinta si puterea politica trebuie sa se afle nu in relatii de subordonare sau de
excludere, ci in raporturi de conlucrare, sprijinire si intelegere. Problema care se pune nu este
inlaturarea factorului politic din conducerea societatii care, de regula, constituie o emanatie a vointei
cetatenilor si nici de ignorare a cuceririlor stiintei, care reprezinta expresia dezvoltarii obiective a
societatii, ci doar o conlucrare intre politic si stiintific. Intr-un stat modern, factorul de decizie politic,
care reprezinta o anumita optiune a maselor, trebuie sa beneficieze de aportul consilierilor specialisti,
al unor organisme stiintifice, care sa releve, in mod permanent nevoile obiective ale dezvoltarii
sociale. O decizie luata de conducere este valoroasa numai in masura in care tine cont de cuceririle
stiintei, dar si de valorile politice ce emana de la vointa cetatenilor.
— Tehnocratia marcheaza, asadar, un element de progres in gandirea politica, dar
aplicarea ei in practica poate fi benefica numai in masura in care nu face abstractie de principiile
politice ale democratiei, ale statului de drept.

40
 4. LIBERALISMUL

DOCTRINA JURIDICA SI POLITICA

Fundamentele liberalismului anuntate de vechii iluministi englezi sunt proprietatea libertatea
si individualismul.
Premisele liberalismului apar odata cu spiritul protestant. Protestantii s-au eliberat prin lupta
de tutela papala manifestand incredere in libertate. Credinta in predestinare i-a facut sa se intrebe
cum ar putea sa-si dea seama care sunt cei alesi de Dumnezeu. Raspunsul lor a fost ca cei ce au
succes in practica. Astfel explica Max Weber de ce statele protestante s-au bucurat de la Reforma
incoace de un imens succes economic: dorinta fiecarui individ de a-si dovedi ca este un ales si se va
mantui.
Conceptia iluminista despre drepturile naturale ale omului este preluata de liberali: fara
dreptul la viata, libertate si proprietate omul se dezumanizeaza. Aceste drepturi sunt personale si nu
se pot instraina. Un stat totalitar care ar incalca numai unul din aceste trei drepturi, le incalca, de fapt,
pe toate. Aceste drepturi nu sunt posibile separate fiind indestructibil legate intre ele.
Un alt principiu liberal este cel al egalitatii. Se recunoaste ca oamenii se nasc diferiti, sunt
educati diferit, au dotari fizice si intelectuale diferite, poseda averi inegale, dar sunt egali in drepturi
si in fata legii. Egalitatea liberala mai cuprinde egalitatea drepturilor politice si egalitatea de conditii.
“Nimeni nu e mai presus de lege” se refera la acest principiu liberal.
Individul este anterior statului, deci statul trebuie sa-l respecte, nu invers. Statul sau societatea
este doar o suma a indivizilor autonomi care exista impreuna doar prin libera vointa.
Omul are drepturi intangibile pe care puterea politica este obligata sa le respecte.
Individualismul si utilitarismul sunt completate si reciproc justificate din perspectiva unui
rationalism pragmatic de teoria contractului social si constitutionalism.
Utilitarismul plaseaza morala sub doua concepte: placerea si pedeapsa. Ele guverneaza tot ce
facem, spunem, gandim. Utilitaristul califica orice actiune in functie de succesul si fericirea procurata
de ea. Din utilitarism se va naste pragmatismul american care este tot o conceptie liberala. Si in cazul
pragmatismului utilitatea este criteriul ultim de judecare a oricarei fapte sau actiuni.
Liberalismul este rationalist deoarece isi manifesta deplina incredere in ratiune si reusita
actiunii condusa rational, refuzand sa apeleze la instinct, intuitie, revelatie, credinta etc.
Rationalismul liberal este, asadar, pragmatic.
Libertatea reprezinta independenta individului fata de stat, nu neaparat faptul ca puterea se
afla in mana poporului. Drepturile cetateanului primeaza, iar puterea nu se poate exercita decat in
limitele lor. Libertatea in societatea liberala este personala, cetateneasca si civila, constand in

41
independenta persoanei fata de stat, inviolabilitatea cetateanului, dreptul de a dispune de proprietatea
proprie, dreptul de a influenta treburile guvernamentale in interesul sau pe calea alegerilor libere a
persoanelor oficiale, dreptul de a-ti alege meseria si a o profesa etc.
Tocqeville sustinea ca egalitatea da oamenilor gustul institutiilor liberale. Democratia
liberala conta in independenta individului, in libertatea si responsabilitatea acestuia. Libertatea
inseamna sa poti face tot ce vrei, dar esti responsabil si raspunzi de ceea ce faci.
H. Spencer considera ca interventia statului trebuie sa se limiteze la ocrotirea drepturilor si
libertatilor indivizilor, statul este “cainele de paza” al acestor drepturi si democratiei. “Statul
minimal”, autentic liberal, nu poate fi coercitiv si nu se amesteca in viata cetatenilor sau in viata
economica. Politica sociala prin care statul protejeaza categorii defavorizate este neliberala deoarece
lezeaza interesele proprietarilor, de la ei ia statul pentru a da la saraci. Orice crestere a impozitelor,
in orice scop, oricat de nobil ar fi el presupune o interventie a statului in domeniul privat si nu este
binevenita. Este criticat si parlamentarismul care este noua superstitie politica ce a inlocuit superstitia
monarhiei de drept divin cu parlamentul de drept divin legitimat prin alegeri de mase. Teoria
contractului social a creat dreptul majoritatii si aceasta poate deveni tiranica fata de minoritate. Ce
s-ar intampla daca majoritatea doreste, de exemplu, razboi cu vecinii pasnici si are reprezentare
parlamentara ca sa-si puna in practica aceasta idee; sau in situatia statelor multinationale cand
majoritatea este xenofoba fata de minoritate si hotaraste prin reprezentarea ei parlamentara lipsirea
minoritatii de anumite drepturi? De aceea ideea parlamentului ca autoritate suprema in stat trebuie
privita cu reticenta, iar liberalismul modern este dator sa limiteze puterea parlamentului, astfel incat
acesta sa fie si el sub legi, nu deasupra lor.
Liberalii nutresc un adevarat cult pentru lege si constitutionalism. Totul este conceput intr-
un cadru juridic perfect si transparent pentru a nu permite nici abuzul puterii de
stat nici al individului anarhic. Libertatea fara constitutie nue posibila, nici constitutia fara libertate.
Monarhie sau republica, statul trebuie sa fie constitutional si stat
de drept in care domneste legea fara sa se vada cel care
este in spatele ei si o aplica. Liberalii propun ca statul sa fie condus de oamenialesi democratic si pl
atiti pentru ceea ce fac, iar in caz de abuz sa poata fi trasi la raspundere de lege.
Teoria contractului social, chiar daca nu se justifica istoriceste,
este importanta ca principiu regulativ, adica explicamodul ideal al nasterii si fiintarii statului pastra
nd concomitent atat puterea de stat cat si libertatea si precedentulindividului asupra puterii.
Conceptia despre stat a liberalismului clasic era a statului minimal. Dand intr-
adevar dovada de pragmatism sicapacitate de adaptare la noile cerinte, liberalismul contemporan sa
u neoliberalismul va accepta statul asistential-

42
interventionist abilitat sa regleze acele mecanisme ale economiei de piata care nu-
si gasesc singure echilibrul (investitii de stat pentru a
asana somajul de masa, stimularea investitiilor particulare cu ajutorul ratei dobanzilor etc.).
Libertatea este triumful individului asupra autoritatii (autoritate despotica sau autoritate a
maselor asupra unei minoritatii). Astfel, liberalismul nu este sinonim cu democratia (conducerea
apartine poporului), cu toate ca o prefera altei forme de guvernare. Nu are importanta forma de
guvernare, important este ca statul sa dea libertate de miscare si actiune cetatenilor.
Parerea primilor liberali era ca votul sa fie censitar, iar parlamentul sa fie astfel reprezentantul
proprietarilor, nu al poporului, mai ales ca interesele proprietarilor coincid cu interesele societatii.

DOCTRINA ECONOMICA
Ca ethos al capitalismului concurential liberalismul pledeaza pentru rezolvarea problemelor
economico-politice dintre societate, stat si proprietarii intreprinzatori in favoarea acestora din urma.
Doctrina liberala este centrata pe individ vazut ca proprietar si intreprinzator dornic de castig
, capabil sa si-l procure in jocul riscant al economiei de piata. Burghezul – tipul uman caracteristic
individualismului liberal.
Optimismul economic ii fac sa creada pe liberali ca cresterea productiei va determina si o
crestere corespunzatoare a consumului si a trebuintelor. De aceea fiscalitatea redusa, salariile mari
si productivitatea ridicata erau cheia succesului in afaceri. Cu toate ca sistemul economic liberal s-a
confruntat cu crize majore de supraproductie, aceasta ramane totusi singura doctrina economica
viabila ce gaseste suficiente resurse sa-si supravietuiasca, spre care ne indreptam cu sperante in
succesul actiunii noastre deoarece omul modern si contemporan gandeste liberal in mod natural.
Industrializarea favorizeaza dezvoltarea libertatii. Datorita ei a avut loc o scadere a imixtiunii
statului in treburile oamenilor, in zonele privatului. Este necesar ca statul sa nu se amestece in
treburile oamenilor, in jocul liber al legilor economice obiective, sa nu impiedice prin interventia sa
miscarea libera de industrializare (H. Spencer). Ideile lui Spencer vin pe fondul aparitiei conceptiilor
neoliberale, dupa marile crize economice din prima jumatate a secolului al XIX-lea.
Celebra metafora a “mainii invizibile” ii apartine lui A. Smith care credea ca procesele
economice sunt atat de naturale, se supun unor legi atat de firesti de parca o mana invizibila ar realiza
o alocare optima a resurselor intr-un mod profitabil tuturor. Aceasta presupune crearea unui cadru
legal si libertatea de actiune, respingandu-se orice interventie din partea statului. Liberalismul
economic isi exprima, sintetic, esenta in formula “laissez faire, laissez passer, le monde va de lui
meme” (lasati sa se faca, lasati sa treaca, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lasati lucrurile sa-
si urmeze cursul firesc). Semnificatia concreta a acestei expresii consta in necesitatea inlaturarii

43
piedicilor si restrictiilor din domeniul productiei si comertului. Liberalismul economic ofera ca
model optim de organizare o piata care se autoregleaza.
Economia europeana si americana, organizata pe principii liberale, se confrunta cu unele crize
incepand cu secolul al XIX-lea datorita formarii monopolurilor, supraproductiei, conditiilor proaste
de munca, lipsa oricarei protectii sociale pe fondul unui somaj ridicat etc. Liberalismul se dovedea
optim pentru formarea capitalului si incapabil de a rezolva problemele ivite din complexitatea vietii
economice. De aceea s-a impus reformarea vechii viziuni economice, ceea ce s-a intamplat prin
curentele neoliberale. Astfel se recunostea de unii teoreticieni ca interventia statului in economie
trebuie sa existe, dar sa aibe functii restranse la stabilirea cadrului legislativ si urmarirea respectarii
legilor. Se facea analogia dintre stat si politia rutiera care stabileste regulile si sanctioneaza incalcarea
lor. Alti teoreticieni au exagerat posibilitatea de interventie a statului transformandu-l din vechiul
“stat minimal” intr-un “stat maximal” care poate interveni in toate domeniile sociale si economice,
chiar poate planifica productia.
Social-liberalismul de azi speculeaza astfel realizarea liberalismului in numele unei doctrine
care nu exista, termenul insusi fiind contradictoriu fiind „nici de dreapta, nici de stanga”, nici liberal,
nici social dar pretins social liberal.
DOCTRINA LIBERALA
Doctrina liberala considera individul si libertatea ca valori supreme ale vietii umane.
Liberalismul recunoaste pentru toti egalitatea sanselor si in acelasi timp inegalitatea rezulta
din performantele diferite in viata social-economica.
Liberalismul este doctrina care se regaseste in trei planuri: al filozofiei politice, al organizarii
economiei, al sistemului de valori intermediat pe drepturile individuale.
Interesul individual este elementul pivot al activitatii sociale.
Adam Smith observa ca in contextul pietei libere 'strategiile individuale' conduse de o 'mana
invizibila' concura la realizarea implinirii tuturor.
Pentru liberali statul indeplineste functia unui 'paznic de noapte', sau a unui 'jandarm' ce
vegheaza la desfasurarea naturala a vietii economice si ce reprima orice incercare de subminare a
ordinii statale. 'Piata libera' constituie singura forma de reglare sociala compatibila cu libertatea
individului.
In secolul nostru, pentru a depasi contradictiile interne si pentru a se adapta la noile realitati
ale societatii contemporane doctrina liberala a evoluat in diverse forme de neoliberalism.
Spre deosebire de liberalismul clasic, liberalismul modern isi modifica atitudinea fata de stat,
admitand unele interventii ale sale pentru asigurarea bunastarii cetatenilor, indeosebi a categoriilor
defavorizate.

44
 V. Efectele comunicării politice

Actorii comunicării politice sunt organizaţiile politice, publicul şi media. Practic,

comunicarea politică presupune interacţiunea dintre cele trei grupuri.
Partidele politice sunt, fără îndoială, segmentul cel mai important din cadrul organizaţiilor
politice, dar în rândul acestora, ca actori ai comunicării, se pot număra şi alte tipuri de organizaţii
publice, grupurile de interese şi grupurile de presiune.
Organizaţiile politice se adresează unei audienţe, reprezentată de cetăţeni, respectiv de
alegători. Comunicarea cu aceştia poate fi una directă sau intermediată de către mass-media, care
devine astfel al treilea actor important al comunicării politice. Partidele îşi transmit mesajele, îşi
prezintă programele şi îşi promovează candidaţii prin intermediul presei, de la care primeşte feed-
back sub forma analizelor, editorialelor, comentariilor, reportajelor. Acestea sunt concomitent
disponibile publicului, a cărui reacţie este măsurată în sondajele de opinie.
Într-o democraţie în care media are un rol important, politicienii încearcă să determine ce este
pe prima pagină a ziarelor, tema zilei. Agenda se referă la ştirile unei anumite zile şi la modul în care
sunt relatate. Nu doar politicienii se întrec între ei pentru a stabili agenda, ci se întrec şi cu media,
care poate să aibă viziuni diferite şi să trateze un subiect diferit.
Conceptul de „stabilire a agendei” provine din studiul asupra media şi se leagă de faimosul
dicton potrivi căruia „media nu-ţi poate spune ce să gândeşti, ci doar la ce să te gândeşti” (McCombs
and Shaw, 1972). La cel mai simplu nivel, agenda este ştirea; la un nivel mai sofisticat agenda se
referă la cum este prezentată ştirea.
O funcţie cheie a comunicării politice este să faci publicul să se gândească la un subiect într-
o manieră favorabilă celui care transmite mesajul pe acel subiect. Fiecare organizaţie care doreşte să
influenţeze politic publicul, încearcă să controleze ce idei devin dominante în sfera publică.
Crearea agendei este o parte importantă a campaniei, dar poate avea impact negativ asupra
societăţii civile şi publicului.
Organizaţiile care au ca scop strategic să creeze şi controleze agenda publică angajează
specialişti în comunicare, experţi în manipulare, care vor încerca să controleze informaţia disponibilă
pentru presă, pentru a evita interpretările negative.
Într-o democraţie pluralistă, unde există opinii divergente pe un anume subiect, în mod
evident susţinătorii acestor opinii concurează pentru a face agenda media. Este principala formă de
comunicare cu un public larg şi implicit cel mai important mod de a influenţa acest public. Accesul
45
pe agendă mobilizează, în timp ce lipsa de acces pe media şi imposibilitatea de a impune subiecte
este de natură a demobiliza.
În teoria socială, frame (cadru) este o schemă de interpretare – o colecţie de stereotipuri – pe
care indivizii se bazează pentru a înţelege şi răspunde la evenimente. În termeni mai simpli, oamenii
îşi construiesc de-a lungul vieţii o serie de filtre emoţionale mentale, pe care le folosesc pentru a
interpreta lumea. Alegerile pe care le fac sunt influenţate de aceste filtre. Atunci când cineva caută
să explice un eveniment, înţelegerea sa depinde adesea de cadrul prin care evaluează.
Ca termen folosit în sociologie şi psihologie, framing se referă la construcţia unui fenomen
social prin surse media sau prin organizaţii politice ori sociale specifice. Este un proces de influenţă
asupra percepţiei individului, bazată pe semnificaţia atribuită unor cuvinte sau fraze. Un cadru
(frame) defineşte folosirea unui element retoric în aşa fel încă să încurajeze o interpretare şi să
descurajeze o alta. El oferă un mod facil de a procesa informaţia.
Modul în care prezinţi o problemă, un subiect, afectează rezultatul alegerii.
O definiţie de bază pentru framing poate fi prezentarea ideilor şi principiilor politice, folosind
un asemenea limbaj şi potrivind subiectele într-un context, în aşa fel încât să încurajeze o anumită
interpretare înaintea alteia.
Framing presupune a folosi limbajul care exprimă cel mai bine o viziune, cuvinte cheie, de
impact, care să poarte în spatele lor o idee.

Conceptul de framing se leagă de stabilirea agendei: invocând în mod constant un anumit

subiect, un partid poate efectiv să controleze discuţia şi percepţia asupra acelui subiect. Scopul este
alterarea, direcţionarea percepţiei publice. Prin urmare, politicienii se întrec în a determina modul în
care sunt prezentare subiectele.
Ce înseamnă să faci framing the debate este să direcţionezi percepţia publică, să focalizezi
atenţia pe un anumit subiect şi să determini acea interpretare asupra lui care te avantajează politic.
Ideea de war room porneşte de la existenţa unei camere (într-o instituţie, companie,
organizaţie, etc.) în care decidenţii se întâlnesc pentru a defini strategii şi tactici, pentru a hotărî
acţiuni sau reacţii.
Ea a fost preluată şi folosită în campaniile electorale, pe ideea existenţei unei echipe, care se
întruneşte zilnic (de regulă dimineaţa sau când evenimentele o impun) pentru a decide: tacticile de
urmat, mesajele din ziua respectivă, chestiuni de organizare, pregătirea evenimentelor de campanie.
Mass-media propune paradigme de cunoaştere, de orientare a acţiunilor şi interacţiunilor şi
de împlinire a scopurilor indivizilor conectaţi la societatea de masă, dar nu reprezintă singurul mod
de a atinge aceste scopuri. Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball – Rokeach consideră că într-o societate

46
complexă, în care sistemul mass-media este consolidat, existenţa „utilizatorilor şi avantajelor”
creează o adevărată dependenţă a indivizilor de resursele informaţionale ale acestui sistem.
Mijloacele de comunicare în masă deţin controlul asupra anumitor resurse informaţionale: „cu cât
societatea este mai complexă, cu atât este mai cuprinzătoare gama de scopuri personale care necesită
acces la sursele informaţionale ale mass-media”9.
Fenomenul globalizării a avut drept consecinţe, în ce priveşte mass media, între altele, o
anumită standardizare a formelor şi conţinuturilor mediatice, prin care se estompează
particularităţile culturilor naţionale. În ultimă instanţă, avem de-a face cu prea puţină originalitate şi
creativitate investite în produsele mediatice, atât în sfera informaţiei, cât şi a divertismentului. Mass-
media, în special mijloacele audiovizuale au o influenţă majoră, oferind modele comportamentale şi
aspiraţii noi: „.mass – media indică omului din mulţime cine este; îi dă o identitate; îi indică cine ar
vrea el să fie; îi dă aspiraţii; îi indică cum să ajungă acolo; îi dă o tehnică; îi indică cum să aibă
impresia că a ajuns acolo, chiar şi atunci când el nu a reuşit; îi oferă evadarea”10.
Într-o epocă a comunicării de masă instantanee, omniprezente, poziţia centrală reală şi
imaginată a mass media de informare faţă de progresele societale domină discuţia despre
democratizare. Într-adevăr, studiile mass media oferă o viziune amplă asupra culturii, politicii, vieţii
sociale şi economice din societate şi asupra motivului pentru care acestea se pot schimba. Totuşi, nu
există modele sau teorii pentru a explica modul în care se schimbă mass media în procesele de
tranziţie şi transformare dintr-un regim autoritar sau totalitar într-unul democratic, care sunt acestea
şi cum îşi aduc mass media contribuţia la ele. Principalele tendinţe ale jurnalismului contemporan
(legitimarea perspectivării, personalizara afectivă (human interest), cordializarea comunicării – altfel
spus, favorizarea comunicării, a relaţiei, a funcţiei fatice, şi nu a informării, a transferului referenţial)
sunt în egală măsură mărci caracteristice ale culturii feminine şi ale condiţiei postmoderne
(subiectivizare, hedonism, autoafirmare şi autoasumare, non-directivitate socială).
Influenţarea comportamentelor, a gândurilor sau a atitudinilor este o componentă a vieţii
cotidiene la începutul mileniului trei. Cea mai importantă cale de persuadare a maselor o reprezintă
cea prin mass-media. Presa are o putere imensă de manipulare, iar televiziunea în special, oferă
modele, induce atitudini şi comportamente: „Să nu ascundem, însă faptul că limbajul serveşte uneori
pentru minciună, pentru mascarea unor realităţi, pentru persuadarea celorlaţi în scopuri necinstite,
pentru manipularea maselor în defavoarea lor. Prin aceasta, limbajul-comunicare, derivat din
necesităţile contactului social, instrument apt să întărească relaţiile sociale, poate sluji şi la negarea

9
Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 305
10
C. Wright Mills –L’Elite du puvoir, Paris, Mespero, 1969, p. 314.
47
finalităţii sale benefice şi să ducă la efecte negative pînă la extrem, adică disoluţia veritabilului
contact social, ca şi la neîncrederea în comunicare şi deci în cuvinte”11.
Utilizarea mijloacelor de comunicare în masă în propaganda politică a făcut ca lupa pentru
putere pe scenele politice ale lumii să fie mai acerbe, mai dure. Guvernele moderne au nevoie ca
media să facă publice politicile lor, atât pe plan extern cât mai ales pe plan intern. Informaţia este
parte a structurii relaţiilor de putere, sprijinind vehicularea unei imagini pozitive a oamenilor de stat
şi politicienilor. Uneori intervin, însă, variabile care nu pot fi controlate: manipularea la nivelul
discursului politic, manipularea jurnaliştilor de către politicieni, manipularea instituţiilor de presă
prin constrângeri de ordin economic sau financiar şi prin controlul informaţiei.
Masele electorale pot fi manipulate prin simpla prezenţă a televiziunii în viaţa cotidiană.
Multitudinea de tehnici de care aceasta dispune o converteşte într-un mijloc important de propagandă
politică, într-o perioadă decisivă pentru viitorul unui popor aşa cum este campania electorală.
Atitudinea presei din timpul campaniei electorale prin partizanatul evident al presei scrise şi
audiovizuale pentru unul sau altul dintre concurenţii electorali a fost una din caracteristicile
reflectării campaniei electorale în mass-media. Presa poate schimba convingerile
electorale ale cetăţenilor, poate să confirme şi să reîntărească opţiunile existente, poate să
inducă idei noi, în mod unidirecţional. Mai mult, liderii de opinie stimulează loialitatea de grup şi
dorinţa de menţinere a deciziilor luate sub presiunea apartenenţei la grup. Abuzul de putere,
constrângerile de tot felul şi legislaţia necorespunzătoare au fost şi continuă să fie duşmani declaraţi
ai jurnalismului de calitate, independent şi imun la manipulare.

VI. Comunicarea politică și actorii politici

Actualmente, comunicarea politică a devenit un component intrinsec al vieţii

sociale şi tot mai mulţifuncţionari publici manifestă un interes sporit faţă de
această activitate. Comunicarea politică este un termencomparativ nou, dar definit
diferit de autori diverşi. Conform opiniei mai multor specialişti în domeniu, în
modgeneral, comunicarea politică este un câmp în care se intersectează diverse modalităţi de
persuadare a electoratului.
Dominique Wolton consideră în lucrarea sa „Les contradictions de la
c o m m u n i c a t i o n p o l i t i q u e ” (Contradicţiile comunicării politice)c ă c o m u n i c a r e a p o
l i t i c ă e s t e s p a ţ i u l î n c a r e s e s c h i m b ă d i s c u r s u r i l e contradictorii a trei actori: oamenii
politici, ziariştii (mass-media) şi sociologii care investighează opinia publică.Autoarea menţionează

11
Tatiana Slama-Cazacu, Strategeme comunicaţionale şi manipularea, Iasi, Editura Polirom, 2000, p. 50.
48
că fiecare din cei trei actori dispune de un mod specific de legitimare în a se exprima publicasupra
politicii: legitimarea reprezentativă - pentru partide şi oameni politici, legitimarea ştiinţifică – pentru
sondajeşi opinia publică, legitimarea deţinerii şi
utilizării informaţiei – pentru jurnalişti. Astfel, constatăm, că în primeledefiniţii au
fost specificate componentele esenţiale ale comunicării politice: actorii şi spaţiul în
care decurgeschimbul de mesaje.Autorii români, Vasile Tran şi Irina Stanciugelu ,merg
mai departe în specificarea actorilor implicaţi şimesajelor pe care ei le formulează şi
consideră că „comunicarea politică este o interacţiune instituţională – ointeracţiune
între actorii politici, mass-media, public şi electorat, aşadar între participanţi cu
identitate formală,reprezentativă. În fapt, actorii comunicării politice constituie genuri
instituţionale cu resurse, proiecte, motivaţii şimize diferite. Ei interacţionează, utilizînd o serie de
coduri şi ritualuri menite să producă vizibilitatea domeniului politic – un domeniu destinat prin
convenţie publicităţii. Din această cauză, adese ori comunicarea politică trecedrept
apanajul unei alte instituţii, cea a producătorului de imagine publică”Gabriela Rusu-Păsărin şi
colegii săi analizează în lucrarea „Fundamente ale comunicării” comunicarea politică nu
numai prin optica participanţilor, ci şi în funcţie de metodele aplicate şi rezumă că „comunicarea
politicăeste o reţea de interacţiuni între actorii cu intenţii, resurse şi legitimităţi diferite.
Instituţii şi indivizi, care nu auneapărat o identitate politică, interacţionează într-o
practică democratică ce înglobează informare, propagandă şitehnici de persuadare”
.Autorii acestei lucrări conchid, pe bună dreptate că, în esenţă, comunicarea politică
este parte integrantă acomunicării sociale publice deoarece cristalizează logici sociale multiple:-
logica reprezentativităţii ideologice şi elective în cazul politicienilor-
reprezentanţi a i u n o r c u r e n t e d e gîndire politică şi ai electoratului votant;-logica
reprezentativităţii cultural-simbolice în cazul opiniei construite prin consens în
legătură cu o tendinţăsau un fenomen social;-logica vizibilităţii în cazul jurnaliştilor
formatori de opinie, care fixează agenda publică în funcţie de actorii jocului
politic.Comunicarea politică este dependentă nemijlocit de viabilitatea şi specificul spaţiului public
al ţării respective.
Habermas m e n ţ i o n e a z ă c ă „ r e u n i ţ i c a p u b l i c , c e t ă ţ e n i i t r a t e a z ă n e c o n s t r â n ş i s u
b g a r a n ţ i a d e a p u t e a s ă s e întrunească şi să se unească liberi să-şi exprime şi să-şi
publice liber opinia lor asupra problemelor de interes general. În cadrul
acestei sfere publice se dezvoltă o conştiinţă politică care cere puterii reglementări
legale alefuncţionării relaţiilor economice şi sociale prin elaborarea unor legi cu
valabilitate generală şi care acţionează,totodată, ca opinie publică, ca unică sursă de legitimare

49
a acestor legi”. Astfel, comunicarea politică contribuie laformarea conştiinţei politice şi este o
particularitate oportună pentru o societate democrată. Am putea chiar sămenţionăm, că
caracterul comunicării politice defineşte în mare parte gradul democratizării societăţii.Cornelia
Beciu analizează în lucrarea „Politica discursivă”desfăşurarea comunicării politice în spaţiul public
şimenţionează că este un spaţiu conflictual, deoarece actorii politici, sociali, religioşi,
culturali, intelectuali, carecompun societatea îşi lansează discursurile în cea mai mare
parte contradictorii. Totodată, spaţiul public este ozonă intermediară între societatea civilă
şi stat, iar comunicarea politică a instituţiilor statale se extinde „din contul”societăţii
civile. Consecinţa acestei extensiuni a spaţiului public este, conform opiniei specialiştilor
,diminuarearolului societăţii civile şi supradimensionarea comunicării politice. Totodată,
comunicarea politică include diverseforme, care implică diferiţi subiecţi.Efectuând o analiză în
această ordine de idei, Camelia Beciu evidenţiază următoarele forme ale
comunicării politice: comunicarea prezidenţială, comunicarea guvernamentală, comunicarea
locală, comunicarea de partid şicomunicare electorală.
Comunicarea prezidenţială
prezintă un ansamblu de practici şi tehnici de comunicare prinintermediul cărora instituţia
prezidenţială şi (sau) preşedintele diseminează informaţii de interes public sau
naţional.C o m u n i c a r e a p r e z i d e n ţ i a l ă e s t e r i t u a l i z a t ă , î n g l o b a t ă î n d i v e r s e c e r i n
ţ e d e p r o t o c o l , c e r e m o n i i , m o d e l e d e comportament (spre exemplu: situaţii de criz
ă, acţiuni guvernamentale majore etc.). Conform contractului decomunicare, preşedintele
ţării îşi asumă rolul de reprezentant al naţiunii, tocmai asta face discursul său ritualizat.Deoarece
preşedintele orientează mesajele sale unor grupuri mari de cetăţeni sau întregului popor, un loc aparte
înaceastă comunicare revine mijloacelor mass-media, prin intermediul cărora în majoritatea cazurilor
este efectuatăcomunicarea cu publicul.Practica mondială a specificat pentru comunicarea preşedinte
– mass media – public trei modele, viabile şi eficiente:
Modelul
autoritar sau diadic
prezintă o convorbire a preşedintelui pe otemă impusă de interesul naţiunii cu un
jurnalist –vedetă. Jurnalistul formulează acele întrebări care
interesează p u b l i c u l l a r g , i a r c e t ă ţ e n i i a u p o s i b i l i t a t e a s ă a s c u l t e s a u / ş i p r i v e
a s c ă e m i s i u n e a . P r a c t i c , t o a t e p o s t u r i l e d e televiziune din Republica Moldova practică
frecvent acest model de comunicare politică.

50
 Modelul agora
constituiediscuţia preşedintelui şării cu un jurnalist în faţa unui public selecţionat din
persoane reprezentative pentru anumitem e d i i s o c i a l e . P a r t i c i p a r e a publicului
l a c o n v o r b i r e e s t e s t r i c t r e g l e m e n t a t ă c a d u r a t ă ş i c a m o d a l i t a t e d e intervenţie:
am putea chiar afirma, că întrebările formulate de public sunt riguros selectate. Necătând la acest
aspect,acest model este puţin practicat de mass-media din ţară.
Modelul interactiv
este cel mai puţin regizat, deoarece ladiscuţie participă nereglementat reprezentanţi ai
publicului selecţionat, intervenţiile celor prezenţi sunt pe
probleme punctuale, uneori neaşteptate şi pot diminua calitatea dialogului. Contactul
preşedinte-public se realizează prinduplex televizat, convorbiri telefonice
Comunicarea guvernamentală
constituie un ansamblu de practici şi tehnici de comunicare prin care guvernulşi structurile
guvernamentale pun în circulaţie informaţii de ordin public, informaţii privind diferite
activităţi aledepartamentelor guvernamentale. Organele administraţiei publice centrale trebuie să
asigure transparenţa politicilor guvernamentale şi să consulte periodic opinia electoratului cu privire
la măsurile guvernamentale. O
particularitates p e c i f i c ă c o n s t ă î n f a p t u l c ă a c e a s t ă c o m u n i c a r e e s t e i n f o r m a t i v ă
şi persuasivă, am putea chiar afirma căcomunicarea
guvernamentală efectuează propaganda activităţilor întreprinse de
g u v e r n . I n f o r m a ţ i a guvernamentală, deşi cade sub incidenţa legii accesului la
informaţie, este subiectul unei discrepanţe dintre aşa-numita informaţie publică şi informaţia
secretă, astfel guvernul este în drept să facă cenzură, să aplice
autorizaţiis p e c i a l e p e n t r u c a i n f o r m a ţ i a d e s p r e a c ţ i u n i l e î n t r e p r i n s e s ă f i e t r a n
s p a r e n t ă . A n u m e a c e s t f a p t p e r m i t e s ă conchidem, că comunicarea guvernamentală cu
publicul include anume acea informaţie pe care „doreşte” guvernuls-o furnizeze. De altfel,
această situaţie este caracteristică pentru majoritatea ţărilor, chiar şi unor asemenea
ţăricivilizate cum ar fi Marea Britanie.
Comunicarea locală
reprezintă comunicarea instanţelor reprezentative ale unui spaţiu pentru interesele unor grupe
sociale. Anume această formă de comunicare politică este caracteristică autorităţilor publice locale.
Organeleadministraţiei publice locale, spre deosebire de cele centrale, dispun de mijloace mass-
media mult mai modeste ca public şi nu atât de performante ca dotaţie umană şi tehnică. În schimb,
administraţia publică locală poate practica plenar comunicarea directă cu cetăţenii, alegătorii

51
săi. Particularitea esenţială constă în faptul că proximitateageografică şi spaţială reprezintă
un teritoriu simbolic în care se articulează interese şi identităţi sociale. Conţinutulcomunicării
politice locale diferă de cel al comunicării prezidenţiale şi guvernamentale, deoarece agenda
comunităţiie s t e a l t e r n a t i v ă ş i c o m p l e m e n t a r ă a g e n d e i n a ţ i o n a l e . D e r i v â n d d i n
p r i n c i p i i l e d e m o c r a ţ i e i r e p r e z e n t a t i v e , comunicarea politică locală reprezintă centrul de
putere la nivel teritorial, astfel adaptând ideologia forţelor politicede guvernământ la condiţiile
locale. Alte funcţii pe care urmează să le realizeze comunicarea politică locală
sunt:sublimarea identităţii locale; consolidarea sentimentului de apartenenţă la teritori
u; politizarea administraţiilor locale. Ţinând seama de acest fapt trebuie să menţionăm
că funcţionarii publici interacţionează în cadrulcomunicării politice locale până la diluare în
aceeaşi categorie pe care o numim funcţionarii publici locali. Diferenţaesenţială între
comunicarea politică naţională şi cea locală rezidă în resursele specifice prin care se
realizeazăschimbul de informaţii: proximitate, familiaritate, cunoaştere reciprocă, presa cu funcţie
de liant
Comunicarea de partid
reprezintă ansamblul resurselor şi practicilor de comunicare prin care o
organizaţie( p a r t i d ) i n t e r a c ţ i o n e a z ă c u m e m b r i i s ă i , c u s t r u c t u r i l e l o c a l e , c u e
l e c t o r a t u l p a r t i z a n , c u o p i n i a p u b l i c ă , c u organizaţiile internaţionale. Comunicarea de
partid reflectă ideologia, simbolurile şi interesele de partid existenteîntr-un anumit
moment.Faptul că aceste formaţiunile politice beneficiază de diverse surse de finanţare
( d e l a c o t i z a ţ i i a l e membrilor la sponsorizări din partea membrilor pasivi sau simbolici) le
permite să antreneze în această activitatespecialişti în marketing politic.
Partidele angajează echipe de experţi şi consultanţi în relaţiile publice şi publicitatea
politică, care elaborează strategii de imagine, pregătesc campaniile electorale.Partidele politice
sunt avantajate prin faptul că au posibilităţi mai largi să-şi
formuleze mesajele prinoptica intereselor pentru un termen scurt din cauza lipsei de
stabilitate a ataşamentului politic al membrilor şisimpatizanţilor. Ele pot actualiza conţinutul
comunicării politice în funcţie de problemele curente ale societăţii şi aleanumitor
grupe de alegători. Partidele profesionalizate apelează la mass-media pentru a furniza informaţii în
flux,organizarea conferinţelor de presă în mod periodic şi, cel mai important, pentru
crearea de pseudoevenimente,menite să suscite atenţia publicului. Partidele politice se
preocupă de managementul de imagine prin investiţiiserioase în imaginea liderilor, a
asocierii imaginii cu cauze nobile sau imagini ale unor vedete populare.

52
 Comunicarea de partid este organizată conform regulilor stabilite de marketingul
politic. Stoicu Andrei consideră că „marketingul politic este marketingul produselor pe o piaţă
simbolică, în care oferta şi cererea nu seechilibrează de la sine şi nu sunt elastice”. În calitate de
produs sunt oferite ideile şi liderii formaţiunii politice, iar „cumpărătorul”, adică alegătorul, le alege
pe cele mai atrăgătoare pentru sine. Marketingul politic îşi propune săvândă omul politic aşa cum se
vinde orice marfă.Totodată trebuie să menţionez, că marketingul politic este practicat nu numai de
partidele politice, ci şi încadrul comunicării prezidenţiale, guvernamentale şi locale, tocmai de asta
merită să fie examinat mai în detaliu.Bogdan Teodorescu propune cîteva precizări pentru a
particulariza acest tip de marketing:- p r o d u s u l ce trebuie promovat
în marketingul politic are o triplă conotaţie – ideile
c a n d i d a t u l u i , candidatul în sine şi apartenenţa sa politică;- p i a ţ a d e d e s f a c e r e s e
referă, în primul rând, la cetăţenii cu drept de vot;-
consumatorul este cetăţeanul cu drept de vot căruia i se furnizează
i n f o r m a ţ i i d e s p r e l u c r u r i c a r e î l interesează şi ating viaţa personală sau comunitară;-
în marketingul politic există un dublu fenomen al concurenţei: între
o a m e n i ş i i d e i . Î n c e e a c e priveşte ideile, este dificil de demonstrat superioritatea unora
în defavoarea celorlalte, de aceea profesioniştii fac diferenţa la nivelul stilului de comunicare a
candidaţilor, la modul de organizare aactivităţilor electorale, la seriozitatea campaniei electorale;-
„vânzarea” este sinonimă cu declanşarea şi accelerarea procesului de
adeziune în favoarea u n u i candidat.. Este clar din start că
marketingul politic utilizează tehnici şi instrumente diferite de cele ale domeniilor
marketinguluitradiţional (serviciilor, industrial etc). Deoarece orice marketing are menirea să
vândă un produs şi noi am convenitcă marketingul politic „vinde” oameni politici
şi idei, pentru aceasta sunt utilizate strumente specifice. AuraMatei-Săvulescu
menţionează că marketingul politic utilizează tehnici şi instrumente specifice
precum suntteatralizarea, retorica politică şi sondajele de opinie, îmbinate cu tehnica
personalizării. Aceste instrumente s-austabilit treptat, fiind testate în diverse campanii
electorale şi confirmându-şi viabilitatea şi eficienţa prin rezultateleînregistrate.Autorii lucrării
„Fundamente ale comunicării” propun un tabel pe care îl reproducem în continuare, din
care putem urmări caracteristica succintă a fiecăruia din aceste
instrumente.Caracteristici personalizareaCampanie de marketing adaptată la persoana
aflată în competiţie, i se creeazăacesteia imaginea unui om dinamic, sigur pe sine, competent,
convingător.t e a t r a l i z a r e a D e z b a t e r i l e p o l i t i c e b e n e f i c i a z ă d e u n s c e n a r i u t e a t r a l
d u p ă t o a t e c a n o a n e l e g e n u l u i ; amplasarea camerelor de luat vederi, a luminii, fondul de

53
ambianţă, vestimentaţia -toate sînt studiate în amănunt; spectacolul este precedat de un „media-
training”, şedinţa de antrenament al omului politic făcută de un specialist în
comunicare.retorica politicăDiscursurile sînt fabricate de către consilieri după anumite reţete: fraze
scurte,simple, clare, sînt căutate metafore, butade, comparaţii şi analogii şocante; publicultrebuie să
reacţioneze afectiv, emotiv.s o n d a j e S î n t sondaje instantanee şi sondaje
efectuate pe eşantioane experimentale; r e p r e z i n t ă barometre ale
evoluţiei atitudinilor unui grup constant de indivizi, conduc la ajustărirapide ale strategiilor de
comunicare şi la răspunsuri în cazul atacurilor adversarilor politici, sub forma publicităţii negative
sau pentru a întîmpina un evenimentneprevăzut.Sursa: Rusu-Păsărin G., Minteanu C., Barbone D.,
Munteanu C. Fundamente ale comunicării. Piteşti: EdituraIndependenţa Economică, 2007,
p.148.Oricare campanie de marketing politic se desfăşoară în etape succesive: definirea unei
strategii, analiza şiidentificarea publicului – ţintă, construirea şi gestionarea imaginii
construite, pregătirea temelor de campanie.Conţinutul acestor campanii este definit de scopul
lor, care poate fi cucerirea unor posturi politice sau poziţii într-ocampanie electorală sau
crearea atitudinii favorabile faţă de un om politic în cadrul unei campanii de imagine.

VII. Partidele și comunicare politică

PARTIDELE POLITICE
Definitii
Benjamin Constant:
"Partidele sunt o reuniune de oameni care profeseaza aceeasi doctrina politica."
Hans Kelsen:
"Partidele sunt formatiuni care grupeaza oameni cu aceleasi opinii pentru aasigura o
influenta veritabila asupra gestiunii afacerilor politice"
Francois Gognel:
"Partidul este un grup organizat pentru a participa la viata politica, pentru acuceri partial
sau total puterea, facand sa triumfe ideile sale si interesele membrilor sai."
Maurice Duverger:
"Un partid nu este o comunitate ci un ansamblu de comunitati, o reuniunede mici grupuri
diseminate in teritoriu; sunt sectiuni, comitete, asociatii locale legate prin institutiilelor
coordonatoare."
Max Weber:

54
 "Un partid constituie relatiile de tip asociativ cu apartenenta bazata pe recrutarelibera,
obiectivul lui fiind asigurarea puterii conducatorilor lui intr-o forma institutionalizata invederea
realizarii unui ideal sau a obtinerii de avantaje materiale pentru militantii sai."
Raymond Aron:
"Partidele politice sunt grupuri voluntare mai mult sau mai putin organizate,care pretind in
numele unei anumite conceptii a interesului comunsi al societatii sa-si asume singure sau in coalitie
functia de guvernare."
Partidele pot fi definite:
- ca organizatii: Edmund Burke considera ca
"partidele politice sunt un ansamblu de oameni uniti pentru a lucra in comun in interes
national dupa un principiu asupra caruia s-au pus de acord"
.- prin intermediul rolurilor: conform lui Merke partidele indeplinesc urmatoarele roluri:1.
recrutarea de personal de conducere;2. generarea de programe politice;3. coordonarea si controlul
organelor guvernarii;4. partidele politice satisfac si impaca cererile de grup;5. integrarea sociala a
indivizilor;6. partidele deviaza particularitatile revolutionare.Pe scurt, partidele politice au
urmatoarele caracteristici:1. au scopul de a obtine puterea, singure sau intr-o coalitie;2. cauta sa
obtina sprijinul popular prin intermediul alegerilor;3. sunt organizatii permanente.O clasificare a
partidelor politice:Maurice Duverger clasifica partidele politice in partide de masa si partide de
cadre.Partidul de cadre reuneste personalitati. Acestia sunt oameni influenti in sustinerea
candidatului, pentru castigarea voturilor, ei sunt oameni de afaceri necesari in finantarea campaniei
si tehnicieni
initiati in arta de a manipula votanti si de a conduce campanii. Intr-un partid de cadre este
foarteimportanta calitatea membrilor, ce se traduce prin prestigiu, abilitate si avere.Partidul de masa
a aprut odata cu aparita votului universal.Astfel putem ajunge la o definitie mai compacta a partidului
politic.
Partidul politic
reprezintă o grupare de oameni constituită pe baza liberului consimţământ, ceacţionează
programatic, conştient şi organizat pentru a servi intereselor unor clase, grupuri sociale,
comunităţiumane, pentru dobândirea şi menţinerea puterii politice, în vederea organizării şi
conducerii societăţii, conformcu idealurile proclamate în platforma program.
Un partid politic este o organizaţie care încearcă sa obţină putere politică în cadrul
unuiguvern, deobicei prin participare în campanii electorale. Unele partide nu încearcă să câştige
putere prin alegerideoarece nu au dreptul sau nu doresc să participe în sistemul electoral, şi uneori
utilizează alte metode,chiar şi terorismul. Multe partide sunt centrate în jurul unei ideologii, însă pot

55
şi să facă parte dintr-ocoaliţie cu interese mixte.Într-unsistem parlamentar de guvernare, majoritatea
partidelor politice au un lider ales care în cazul încare partidul său câştigă, devine şeful statului. Într-
un sistem preşedinţial, preşedintele poate fi ales caun reprezentativ a partidului său, dar în unele ţari
e forţat să renunţe la legăturile sale cu orice partid politic când devine şeful statului. În unele situaţii
electorale, un guvern de coaliţie poate fi format, cumembri din partide diferite. Acest fenomen este
întâlnit mai des în sisteme cureprezentare proporţionalădecât într-un sistem de tipul first past the
post.
Nivele de organizare
Partidul are mai multe nivele de organizare in functie de numarul de membri si de
influentaelectorala. In privinta raportului cu membrii partidul politic apare ca o conventi care
stabileste cat destransa este relatia dintre partid si individ.Primul nivel al participarii la viata politica
este constituit de electorat. Electorii reprezinta formacea mai slaba de atasament fata de partid, ei nu
sunt juridic membri dar sprijina partidul.Al doilea nivel este constituit de catre simpatizanti, acestia
nu sunt membri dar spre deosebirede electori participa la reuniunile publice (si varsa ocazional sume
de bani).Al treilea nivel este reprezentat de membri .Membrii sunt persoane care fac juridic parte
din partidele politice, varsa periodic sume de bani numite cotizatii, aceasta fiind cea mai stransa
legatura cu partidul.Un partid isi formuleaza lista cu membri in functie de cotizanti.Un al patrulea
nivel este reprezentat de militanti, adica acei membri care isi dedica o parte dintimp activitatilor de
partid: imprastie presa, scriu scrisorile si declaratiile, participa la campaniileelectorale.Dintre
militanti sunt selectionati functionarii care sunt platiti.Al cincilea nivel esta reprezentat de conducere
. Liderii de partid sunt acele persoane care audreptul sa reprezinte partidul in raport cu tertii si cu
statul si care determina strategia si stabilesctacticile partidului . Ei fac parte din elita politica .
Functiile partidelor :
Clasificarile functiilor partidelor politice difera in functie de criteriile folosite.O prima
clasificare atribuie partidelor 3 functii:
1. Functia de elaborare de doctrine, ideologii si programe politice care se manifesta prin:
o
redactarea de platforme, programe sau a unui discurs politic coerent si sistematizat;
propaganda politica;
o
actiune politica nemijlocita, concreta.Din acest punct de vedere se poate vorbi despre partide
liberale, conservatoare, crestin-democrate,de centru, socialiste si social-democrate, comuniste,
ecologiste si extremiste de dreapta.
2. Functia de exercitare a puterii politice care urmareste:

56
 o
buna desfasurare a activitaii tuturor institutiilor si cetatenilor;
o
stabilirea regulilor de conduita dintre intreprinderi si oameni;
o
siguranta si stabilitatea nationala;
o
cooperarea cu alte state.
3. Functia de control si de critica asupra asupra autoritatii executive si legislative:
o
aceasta functie revine de obicei opozitiei, care are tentative de a bloca sau de a revizui
anumiteinitiative legislative prin: interpelari si discutii cu partidele aflate la putere, prin
conducerea spre solutiide compromis sau prin temporizare.O alta clasificare atribuie partidelor 6
functii, indeplinite in majoritatea sistemelor politice:
1. Reprezentarea ideilor politice
Multi indivizi si grupuri politice au interese si cerinte legate de alocarea valorilor (morale,
sociale,economice, politice). O functie cruciala este aceea de a agrega si a simplifica aceste cerinte
numeroasein cateva pachete alternative clare.
2. Facilitarea socializarii politice a indivizilor
in cadrul culturii politice respective.
3. Legarea individului de sistem
Mai mult decat in cazul oricaror alte grupuri, functia partidului este de a formula, agrega
sicomunica un pachet coerent de cereri si de sustinere. Majoritatea indivizilor se bazeaza pe pe un
grup politic sa le reprezinte interesele in cadrul sistemului politic.
4. Mobilizarea si recrutarea activistilor politici
Partidele politice sunt cele care selectioneaza candidatii pentru pozitiile din cadrul
sistemului politic.
5. Coordonarea optiunilor guvernamentale
Partidul politic poate incuraja sau solicita membrilor sai sa lucreze impreuna pentru
atingereatelurilor politice comune.
6. Rolul de opozitie
In sistemele multipartidiste, partidele politice care nu participa la guvernare pot servi ca
sursaexplicita de opozitie si au rolul de a mentine treaza atentia electoratului asupra alternativelor

57
deguvernare.In Romania art.8 din Constitutie stipuleaza ca partidele politice contribuie la definirea
si
exprimarea vointei publice a cetatenilor. Aceasta functie esentiala se dimensioneza in raport
de valoriledemocratiei constitutionale astfel cum sunt ele definite in art.1 si in art.8 din Constitutie:
1) Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garntie a
democratiei constitutionale2) Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile
legii. Ele contribuie ladefinitivarea si exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand
suveranitatea nationala,integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei
•
Dispozitii juridice privind partidele politice prevazute in Constitutia Romaniei si in LegeaPartidelor
Intr-un stat democratic si de drept consacrarea prin Constitutie a unor reguli privind
partidele politice devine obligatorie. In art.8 si art.40 din Constitutia Romaniei se stipuleaza:
ARTICOLUL 8 - Pluralismul si partidele politice
(1)
Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei
constitutionale.
(2)
Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii. Ele contribuie
ladefinirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea
nationala,integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei. ARTICOLUL 40 -
Dreptul de asociere
(1)
Cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in sindicate, in patronate si in alte forme
deasociere.
(2)
Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza
impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau
aindependentei Romaniei sunt neconstitutionale.
(3)
Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii
poporului,magistratii, membrii activi ai armatei, politistii si alte categorii de functionari publici
stabilite prinlege organica.
(4)
Asociatiile cu caracter secret sunt interzise.

58
 Dispozitiile constitutionale trebuie detaliate printr-o lege a partidelor politice . Legea trebuie
sacontina obligatia ca prin statutul care-l prezinta cu prilejul inregistrarii sa se specifice explicit
calitateade partid politic. Altfel spus sa existe obligatia legala, ca la inregistrare asociatiile sau
organizatiile cevor sa se organizeze in partide politice sa declare oficial si expres acest
lucru.Aliantele politice se pot realiza numai intre partidele politice pe baza unui protocol, ce
sedepune la Tribunalul Municipiului Bucuresti, solicitandu-se inscrierea in Registrul de evidenta
aaliantelor politice.Incetarea activitatii partidelor politice poate fi voluntara, prin autodizolvare sau
ordonata
incazul dizolvarii decise pe cale judecatoreasca sau de catre Curtea Constitutionala . Incetarea prini
nactivitate intervine in situatia in care un partid politic nu desemneaza candidati, singur sau in
alianta,in doua mandate electorale succesive, in cel putin 10 circumscriptii, sau nu a tinur nici o
adunaregenerala timp de 5 ani. Incetarea activitatii unui partid, in toate cazurile, este constatata de
TribunalulMunicipiului Bucuresti.
Resursele partidelor politice
Prima resursa a unui partid este sigla sa (da recognoscibilitate unui partid politic si
asigura publicul asupra valorilor, principiilor si actiunilor pe care le promoveaza acel grup). Cea de
a doua
resursa este data de bani care asigura in conditii concurentiale capacitatea unui grup politic
de araspunde exigentelor electorale. Numarul de membrii este o a treia resursa a grupurilor politice.
Orice partid isi afirma in public numarul de membri pentru a demonstra propria capacitate de
mobilizare.Competenta este o alta resursa a partidelor si consta in capacitatea partidelor de a atrage
tehnicieni pentru rezolvarea unor probleme si pentru elaborarea unor anumite politici coerente. O a
cincea resursaeste informatia care presupune atat accesul la informatiile necesare pentru
maximizarea competenteicat si capacitatea partidului de a oferi partenerilor si mass-
mediei informatii specifice.Alte doua resurse sunt imaginea grupului si sustinerea electorala .
Categorii si variante de partide politice
In functie de criteriul apartenentei si orientarii membrilor ce le compun si platformele, pot fi
:1) partide confesionale - au drept criteriu de constituire credintele religioase2) partide regionale -
reprezinta interesele locale ale diferitelor regiuni, state, parti ale unui teritoriunational neajuns inca
la unificare (interesele unei regiuni unificate, nu sunt suficient reprezentate)3) partide nationale -
sunt organe de protest impotriva structurii statelor in care iau nastere4) partide de clasa - reprezinta
interesele unei clase sociale5) partide etnice – sunt partidele din care fac parte numai minoritatile
etnice din statele in care se nasc.- In functie de compozitia partidelor, avem :1) partide de cadre -
unesc notabilitatile, reprezentantii elitelor sociale2) partide de masa - sunt efectul introducerii votului

59
universal, au un numar mare de membri.Partidele se mai clasifica in : partide unice, dominante,
unificate :1) partide unice - sunt acele partide care constituie un ansamblu omogen supus unei directii
unice2) partide dominante – poate exista acolo unde partidului i se recunoaste sau i se stabileste
pozitiadominanta3) partide unificate – sunt o uniune de partide care, regrupate intr-un cadru nou,
accepta un programcomun , adesea putin elaborat ;Principalele doctrine politice

Clivajul stanga-dreapta

Liberalismul

Conservatorismul

Social-Democratia

Crestin-Democraţia
Clivajul stanga-dreapta
Acest concept isi are originea in modalitatea prin care s-a adoptat o decizie majora in cadrul
AdunariiConstiuante a Frantei, in anul 1789. In ideea simplificarii procedurii de numarare a voturilor,
adeptiiconservarii prerogativelor regelui s-au asezat in dreapta Presedintelui Adunarii, in timp ce
adversarii lor s-au asezat in stanga.1. StangaAstfel inca de la inceput stanga a fost asociata ideii de
transformare, facea apel al modernizare, la progres. Deci, in conformitate cu semnificatia initiala,
stanga contesta ordinea sociala existenta la aceadata, luptandu-se pentru schimbare. Adeptii ei se
inspirau din conceptiile filosofice ale perioadeiiluministe (Locke, Montesquieu, Rousseau), conform
carora omul este, prin natura sa, bun, perfectibil,insa sistemul in care traieste nu ii este favorabil.
Zona stanga a spectrului politic a forst ocupata cu timpul, de partide din familia socialista,
aparute catresfarsitul secolului trecut. Valorile care i se atribuie in prezent stangii sunt:
reforma, dreptate sociala,egalitate, libertate.2. DreaptaAdeptii dreptei au fost cei ai sustinerii status-
quo-ului, facand apel la traditie, ordine, morala. Spredeosebire de viziunea optimista a stangii,
dreapta are o viziune mai pesimista asupra naturii umane si,fara sa considere ca omul este neaparat
rau, pleaca de la ideea ca ceea ce este rau in interiorul sauconstituie o primejdie permanenta.Ideile
care i se atribuie in prezent dreptei sunt cele de ordine, morala, credinta, familie, iar liberalismuleste
considerat principalul exponent al dreptei.
Liberalismul

60
 Doctrina liberala are cea mai indelugata istorie, exercitand o influenta covarsitoare asupra
vietii politicea secolului trecut.
Liberalismul este centrat pe individ si:- are drept premise libertatea individuala, initiativa
privata si limitarea puterii statului;- se bazeaeza pe increderea in virtutile
"mainii invizibile"
care regleaza relatiile dintre oameni farainterventia inoportuna a statului;- privilegiaza
mecanismele de piata, considerate ca fiind singurele forme ce permit existenta uneisocietati capabile
sa asigure libertatea individuala;Din punctul de vedre al adeptilor liberalismului interventia statului
trebuie limitata in baza unor reguliclar stabilite. John Locke considera ca
"menirea legilor este aceea de a veghea nu la pluralitateadoctrinelor sau veracitatea
opiniilor ci la siguranta si securitatea comunitatii si ale bunurilor siintegritatii personale a fiecarui
cetatean"
Conservatorismul
Este considerat ca fiind o tendinta cu totul fireasca a gandirii politice, ca reactie la
liberalism.Esenta conservatorismului este continuta in faimosul dicton al contelui Falkland:
"Atunci cand nu estenecesar sa schimbi nimic, este necesar sa nu schimbi nimic"
.Pentru Edmund Burke, fondatorul gandirii conservatoare, trasaturile credo-ului conservator
sunt:
a.
omul este fundamental o fiinta religioasa si religia este fundamentul societatii civile;
b.
societatea este produsul natural,organic al evoultiei istorice treptate; institutiile
existenteintruchipeaza intelepciunea generatiilor trecute;
c.
omul presupune, alaturi de ratiune, instinct si emotie; prudenta, judecata, experienta si
obiceiul suntcalauze mai bune decat absractia;
d.
comunitatea este mai presus de individ; drepturile oamenilor deriva din indatoririle lor;
e.
raul este inradacinat in natura umana,nu in instituiile sociale;
f.
exceptand sensul moral,oamenii sunt inegali; organizarea sociala este complexa si
presupuneexistenta diferitelor clase si grupuri;
Social-Democratia

61
 Conceptul a fost insotit de-a lungul timpului de termenul de socialism si chiar se confunda
cusocialismul sau mai bine spus cu anumite forme ale acestuia.Ideile socialiste izvorau din dorinta de
a se gasi modalitati de a fi conciliate libertatea si egalitatea,astfel incat sa aiba loc o distribuire
echitabila a avutiei nationale catre toti cetatenii. Ascensiunea partidelor de stanga a fost determinata
de cresterea numerica a proletariatului industrial.Un moment important pentru familia socalista
europeana l-a constituit primul congres al InternationaleiSocialiste de dupa cel de-al doilea Razboi
mondial, care a avut loc la Frankfurt pe Main. Decalaratiaemisa la sfarsitul acestui congres a marcat
indepartarea ideologica de marxism.
Crestin-Democraţia
Originile doctrinare al acestui curent trebuie cautate intre pricipiile si ideile propovaduite
decatolicismul politic. Partidele crestin-democrate au aparut ca reactie la atacurile asupra bisericii
sicatolicismului.Democratia crestina a facut cariera in Europa, dupa cel de-al doilea Razboi mondial,
incercand saumple golul dintre liberalsm si socialism, dintre individualism si colectivism, avand, in
acelasi timp, sivalori independente de aceste curente de gandire, cum ar fi morala crestina sau
subsidiaritatea.Crestin democratia este asociata in multe tari ideii de neoconservatorism, putandu-se
semnala uncorespondent functional intre cele doua curente dat fiind ca promoveaza respectul fata de
valoriletraditionale: credinta, familie.
La ora actuala in lume exista 4 tipuri majore de sisteme de partide.
Social-Democratia
Conceptul a fost insotit de-a lungul timpului de termenul de socialism si chiar se confunda
cusocialismul sau mai bine spus cu anumite forme ale acestuia.Ideile socialiste izvorau din dorinta de
a se gasi modalitati de a fi conciliate libertatea si egalitatea,astfel incat sa aiba loc o distribuire
echitabila a avutiei nationale catre toti cetatenii. Ascensiunea partidelor de stanga a fost determinata
de cresterea numerica a proletariatului industrial.Un moment important pentru familia socalista
europeana l-a constituit primul congres al InternationaleiSocialiste de dupa cel de-al doilea Razboi
mondial, care a avut loc la Frankfurt pe Main. Decalaratiaemisa la sfarsitul acestui congres a marcat
indepartarea ideologica de marxism.
Crestin-Democraţia
Originile doctrinare al acestui curent trebuie cautate intre pricipiile si ideile propovaduite
decatolicismul politic. Partidele crestin-democrate au aparut ca reactie la atacurile asupra bisericii
sicatolicismului.Democratia crestina a facut cariera in Europa, dupa cel de-al doilea Razboi mondial,
incercand saumple golul dintre liberalsm si socialism, dintre individualism si colectivism, avand, in
acelasi timp, sivalori independente de aceste curente de gandire, cum ar fi morala crestina sau
subsidiaritatea.Crestin democratia este asociata in multe tari ideii de neoconservatorism, putandu-se

62
semnala uncorespondent functional intre cele doua curente dat fiind ca promoveaza respectul fata de
valoriletraditionale: credinta, familie.â
La ora actuala in lume exista 4 tipuri majore de sisteme de partide.1. Sistemul bipartite
Este caracterizat prin alternarea la guvernare a doua partide politice principale. In sistemul
cudoua partide exista de obicei o diferenta ideologica semnificativa intre cele doua partide. Cele mai
buneexemple il constituie sistemul de partide din Marea Britanie - cu partidele Laburist si
Conservator, sicel din Statele Unite ale Americii - cu partidele Democrat si Republican.
2. Sistemul multipartit
Este caracterizat de existenta a mai mult de doua partide, a caror participare poate fi
esentiala pentru formarea guvernului si activitatea acestuia. Astfel in crearea unei majoritati
legislative poate finecesara coalizarea a doua sau mai multe partide. Este sistemul de partide care
functioneaza in cea maimare parte a Europei Occidentale si este caracteristic democratiilor cu
sisteme electorale proportionale.
3. Sistem cu partid dominant
Este caracterizat prin acapararea puterii de catre acelasi partid. Acest fapt se
datoreazacapacitatii sale de a acapara suficient de multe voturi si locuri in parlament cu toate ca in
competitie potintra mai multe partide.
4. Sistem cu un singur partid
In acest caz partidul aflat la putere este singurul partid legal.
Concluzii
Partidele politice reprezinta o realitate a vietii politice moderne . Totodata ele reprezinta
unuldin criteriile de clasificare a statelor totalitare sau democratice. Daca pentru primele caracteristic
este partidul unic de obicei de tip comunist, pentru statele democratice se poate observa o mare
diversitatedoctrinara, partidele fiind liberale, conservatoare, social-democrate, crestin-democrate,
uneori chiar socialiste si comuniste .In romania se poate observa un fenomen original : numarul mare
de partide de diferite orientaridoctrinare, ceea ce nu reprezinta neaparat un lucru rau . Se poate spune
ca fenomenul se datoreazalipsei de libertati de exprimare din perioada comunista, imposibilitatii se
imtarire a structurii centrale a partidelor datorate divergentelor de opinii, proastei legislatii in
domeniu dar si experienta perioadei detranzitie spre o societate democratica. Pe de alta parte numarul
mare de partide poate semnificaincaapacitatea sistemului de a se institutionaliza, ceea ce este un
factor negativ in procesul dedemocratizare.Un lucru este cert : partidele politice reprezinta una dintre
cele mai importante castiguri aledemocratiei din Romania, desi lupta pentru putere dintre aceste
partide nu se duce mereu in limitelelegii dau nici in ale bunului simt.

63
 VIII. Marketingul politic și electoral

Se contureaza doua mari ramuri ale marketingului politic:

A. Marketingul politic electoral
B. Marketingul politic de prezenta
Marketingul politic electoral prezinta urmatoarele particularitati: obiectivele sunt mai
concrete si mai clar precizate, activitatea are un caracter discontinuu, presupune o mare mobilizare
de resurse financiare si umane si se caracterizeaza printr-un grad mai mare de actiune.
Marketingul politic electoral se confunda cu campania electorala si, desi începe cu câteva
luni înaintea campaniei oficiale, este dedicat exclusiv acesteia. În perioada premergatoare campaniei
se pune la punct strategia dupa care care se va conduce candidatul.
· Strategia de marketing este punctul vital al succesului în lupta electorala,
deoarece fara ea implica organizarea unei campanii pe o perioada de timp relativ scurta, precum si
mobilizarea efectiva într-o coalitie câstigatoare a unor forte disparate aflate uneori în conflict.
Organizarea unei campanii electorale a implicat dintotdeauna constituirea unor aliante între
votanti, membri sau donatori. Acestea au presupus acceptarea unor compromisuri, chiar cu riscul de
a nu obtine ceea ce si-a propus fiecare.
Ca o regula generala, un candidat trebuie sa faca fata la cinci categorii de public diferite:
1. Nehotarâtii
2. Grupurile de interese, organizatiile non-guvernamentale si sindicatele.
3. Mass-media (poate sa contribuie la vizibilitatea unui candidat sau poate sa-l pastreze
într-un con de umbra.)
4. Structurile proprii de partid.
5. Donatorii si contribuabilii financiari.
Etapa I. Cercetarea mediului politic
Mediul politic stabileste oportunitatile, problemele si amenintarile carora trebuie sa le faca
fata un candidat. Factorii sai sunt: stadiul economiei (fie la nivel regional, fie la nivel national), starea
electoratului si problemele sale principale. Mediul politic mai include, de asemenea, dupa unii
analisti, "personalitatea" sau profilul electoral al judetului în care candideaza (în cazul alegerilor
locale).
Mediul politic cuprinde si factorii clasici, printre care: factorii demografic si sociografic
(vârsta, venit, educatie, statut, stil de viata, caracteristicile atitudinale ale electoratului).
Etapa II. Analiza situatiei interne si externe a candidatului

64
 În ceea ce priveste situatia interna, un candidat trebuie sa-si evalueze atât "atuurile si punctele
sale slabe", cât si pe cele ale organizarii campaniei în fiecare stadiu de dezvoltare. Trebuie
identificate oportunitatile pe care o campanie le poate oferi, precum si amenintarile carora candidatul
trebuie sa le faca fata.
Analiza situatiei externe implica evaluarea "atuurilor si punctelor slabe" ale candidatilor si
ale campaniilor acestora.
Prima etapa a strategiei necesita o cercetare detaliata, iar aceasta a doua etapa solicita o
analiza atenta.
Etapa III. Marketing strategic
Un principiu de baza al marketingului afirma ca publicul consumator nu este omogen si
uniform, ci se compune din diferite tipuri de segmente ale caror tipuri de comportament trebuie
întelese. În aceasta etapa a campaniei electorale, trebuie identificate tipurile de votanti. Anumite
caracteristici ale electoratului pot ramâne neschimbate pentru o lunga perioada de timp, iar altele se
pot schimba de la o campanie la alta. Astfel, candidatul trebuie sa cunoasca acele segmente de votanti
pe care se poate baza si pe care poate sa le transforme în nucleul sau dur.
Tot în aceasta etapa, candidatul trebuie sa îsi defineasca pozitia pe care o va adopta în
campanie, ceea ce va conduce la construirea imaginii candidatului, la determinarea agendei si a
modalitatilor si instrumentelor de comunicare.
Etapa IV. Stabilirea obiectivelor si a strategiei de campanie
Aceasta etapa implica dezvoltarea unor scopuri si obiective masurabile pe care candidatul le
poate utiliza în scopul evaluarii campaniei, atât în faze intermediare, cât si la terminarea acesteia.
Bazându-se pe cercetarile anterioare, candidatul trebuie sa îsi dezvolte o imagine, un concept legat
de probleme si de tipul de politica, un set de mesaje, precum si mijloacele de comunicare a aceastora.
Etapa V. Comunicarea, distributia si planul de organizare
Cea de a cincea etapa necesita tactici si instrumente de marketing, precum promovarea des
utilizata în marketingul comercial. Candidatul trebuie sa identifice cele mai eficiente modalitati prin
care poate aloca organizarii campaniei sale resurse (fund-raising, sponsorizari, voluntari).
Etapa VI. Categoriile de public tinta ale candidatului - votantii, sponsorii si mass-media
În aceasta etapa, candidatul trebuie sa îsi atinga categoriile de public tinta si sa îsi construiasca
expunerea imaginii pr 22122m1210w in utilizarea mass-mediei si a publicitatii electorale, masurabila
prin numarul de aparitii la stiri, de spoturi electorale difuzate. Tot acum, candidatul si organizatorii
campaniei sale trebuie sa se focalizeze pe atragerea de noi segmente de public.
Caracteristicile structurale ale marketingului politic
a. Produsul politic se compune din trei elemente esentiale:

65
 - candidatul/partidul/ideologia;
- gradul de loialitate;
- capacitatea de schimbare.
Candidatul/Partidul/Ideologia
În contextul alegerilor, produsul/oferta este constituit/a din câteva componente disctincte care
sunt indivizibile: candidatul, partidul politic si ideologia. Nominalizarea unui candidat implica
probleme legate de competenta si resurse, de trecutul sau, de promisiunile ce vor fi facute în
campanie, si de gradul de autonomie fata de partid. Confuzia si contradictia ce intervin între aceste
componente apar în timpul derularii campaniei. De exemplu, un alegator poate sa voteze un candidat
doar pentru ca prefera partidul din care acesta face parte, fara însa a avea încredere deosebita în
candidat.
Trebuie avut în vedere, însa, faptul ca aceste componente nu pot fi oferite individual în timpul
unei campanii electorale.
Gradul de loialitate
Partidele politice si candidatii au nevoie de un grad ridicat de loialitate din partea
sustinatorilor si a membrilor. O dominanta a politicii vest europene este continuul suport de care se
bucura partidele, în ciuda cresterii evidente a volatilitatii electoratului (Heath, Jowell, & Curtice,
1986; Lane, 1993).
Pentru managerii de campanie, nivelul ridicat de loialitate al electoratului permite partidelor
si candidatilor o oarecare flexibiltate în schimbarea politicii. În acelasi timp, totusi, acelasi grad de
loialitate poate fi factorul ce împiedica intrarea unor noi partide sau grupuri în politica. Sistemele de
votare utilizate în statele membre ale UE permit ca loialitatea sa fie exprimata atât fata de partid cât
si fata de candidat.
Capacitatea de schimbare
Credibilitatea partidelor este adesea pusa sub semnul întrebarii, ca de altfel întregul proces
electoral. Partidele politice implicate pot fi subiectul unor zvonuri negative. De aceea, ele trebuie sa
îsi arate onestitatea fata de suporteri înainte si dupa alegeri. Dificultatile apar în momentul în care
agenda electorala, expusa si sustinuta în timpul campaniei, este total compromisa o data cu încetarea
ei.
Organizatiile politice
Caracteristicile specifice de marketing pentru partidele politice sunt date de resursele si de
sursele de finantare, de importanta voluntarilor si a simpatizantilor si de perceptia pe care o au în
legatura cu profesionistii din domeniu.
Sursele de finantare

66
 Partidele politice, ca orice alta organanizatie, au diverse surse de finantare. În politica, sursele
de finantare pot fi generate de charisma unui lider ce atrage astfel atentia opiniei publice, de istoricul
partidului si al staffului sau. Asa cum afirma Ware (1996), "atâta timp cât doar sponsorizarile
(donatiile) si cotizatiile sunt privite ca principale surse de finantare, exista riscul unei simplificari
majore a dezbaterii pe aceasta tema".
Simpatizantii si voluntarii
Majoritatea actiunilor marketingului politic se desfasoara la nivel local. Activitatile de partid
au loc de-a lungul anilor, prin întâlnirile comitetelor locale. Cu toate acestea, în timpul derularii
campaniilor electorale, partidele se bazeaza si pe sprijinul voluntarilor, pentru a acoperi diverse
activitati specifice.
Partidele politice adesea neglijeaza dimensiunea sociala pe care activitatea lor o implica,
crezând ca ea poate fi atinsa prin diverse conferinte de presa, conventii sau evenimente quasi-
sociale.
Pasii tactici ai marketingului politic
O campanie de marketing politic - fie ca este electorala, fie ca este de întretinere - se poate
construi pornind de la patru întrebari fundamentale: cui comunicam?, cum comunicam?, când si unde
comunicam?, ce comunicam?. Pornind de la raspunsurile date acestor întrebari se construieste
strategia comunicationala, strategie al carei rol este transformarea realitatii omului politic, a
partidului politic sau a institutiei publice în informatie accesibila opiniei publice.
Specialistul de marketing politic devine astfel cel care "traduce" mesajul clientului politic
astfel încât sa fie cât mai bine si cât mai avantajos perceput de catre public. Este deja binestiuta
nebunia informationala ce însoteste o campanie electorala. Desi România a intrat târziu în aceasta
zodie - pe vremea lui Ceausescu nu a fost nevoie de nici un fel de campanie electorala -, se poate
spune ca specialistii români s-au adaptat din mers la acest curent si de la o campanie la alta s-au
observat reale cresteri profesionale. Desi satul global definit de McLuhan s-a instalat si peste plaiurile
noastre, deocamdata expertiza straina în marketingul politic s-a dovedit a nu fi extrem de utila.

Marketing politic sau cum să vinzi o imagine

Campaniile de marketing politic nu presupun altceva decât vânzarea imaginii unei
personalități politice sau a unui partid. Reclama publicitară și propaganda politică sunt similare,
amândouă având același scop: de a influența oamenii și a-i determina să acționeze.
De alegerea instrumentelor de marketing adecvate depinde obținerea avantajului competitiv
– atât marketingul comercial cât și cel politic – urmăresc mărirea cotei de piață și maximizarea
profitului prin creșterea numărului de votanți sau a vânzării produselor. Cuvântul cheie în ambele

67
cazuri este îmbunătățirea și promovarea imaginii, fie că vorbim de un produs/ serviciu sau de o
persoană politică.
Specificul în marketing politic
Campania electorală reprezintă poate cea mai complexă campanie de promovare. Este
superioară față de o campanie comercială deoarece presupune o durată limitată în timp și se
caracterizează printr-un grad mai mare de acțiune, făcând apel adesea la tehnici de marketing agresiv.
O altă particularitate a marketingului politic electoral o reprezintă simultaneitatea campaniilor.
Dacă atunci când se lansează un produs comercial pe piață, campania de promovare nu se
desfășoară neapărat simultan cu alte campanii de promovare ale celorlalte produse concurente,
campania electorală a unui candidat are loc concomitent cu toate campaniile electorale ale
contracandidaților săi. Adeseori campania electorală implică și resurse financiare și umane mai
importante decât în cazul unei campanii publicitare.
Etapele unei campanii electorale se regăsesc în mare măsură în etapele unei campanii de
marketing obișnuite. Ca și în cazul unei campanii comerciale, o campanie electorală este precedată
de studii aprofundate de piață: cercetări în teren, analize statistice, etc. Pe baza rezultatelor obținute
se stabilesc temele agendei electorale, respectiv subiectele importante pentru electorat.
Aceste teme vor trebui la rândul lor segmentate pe diferite criterii pentru a se adresa în mod
diferențiat categoriilor de electorat, în funcție de factorii de vârstă, venit, educație, statut, stil de viață,
caracteristici atitudinale ale electoratului etc. Vorbim astfel de stabilirea targetului sau publicului
țintă ce va determina modul în care se poziționează produsul, în cazul nostru candidatul, față de
celelalte alternative oferite publicului/electoratului.
Una dintre greșelile frecvente în comunicarea politică din România este mesajul național.
Astfel, candidatul trebuie să cunoască acele segmente de votanți pe care se poate baza.
Dacă partidul pe care îl reprezintă este unul de dreapta, candidatul nu își va începe campania
cu mesaje centrate pe protecție socială. Pe de altă parte, mesajul transmis, deși diferențiat în funcție
de publicul țintă, trebuie să fie unitar în ansamblul său, discursul, faptele, aparițiile publice, ținuta
trebuie să corespundă cu direcția, strategia politică promovată.
Într-o manieră similară evaluării unei creații de publicitate, mesajele electorale vor fi testate
pe eșantioane reprezentative, vor fi monitorizate, analizate și li se vor aduce îmbunătățiri dacă este
cazul.
Analiza situației externe este importantă în evaluarea strategiei de propagandă politică și
presupune evaluarea “atuurilor și punctelor slabe” ale candidaților și ale campaniilor acestora,
precum și a propriei campanii. Diferențierea față de celelalte partide este esențială, ceea ce se
urmărește fiind ”the unique selling proposition”, acel ceva unic menit să atragă voturi, și care de

68
multe ori nu are de a face cu o decizie rațională, fiind mai degrabă determinat de charisma
candidatului, atitudinea sau imaginea promovată.
Mesajul și planul de comunicare în campania electorală
Atunci când construim o campanie de marketing politic vom porni de la cele patru întrebări
fundamentale, regăsite de altfel și în construirea mesajului publicitar:
 cui comunicăm?,
 cum comunicăm?,
 când și unde comunicăm?,
 ce comunicăm?
Probabil mai mult decât în alte campanii de promovare, campaniile electorale sunt dominate
de emoții. Publicul va vota de cele mai multe ori nu bazându-se pe rațiune ci pe baza imaginilor
conturate de media sau influențat de prototipurile existente. În termeni de marketing vorbim aici de
construirea unui concept de produs (product concept). Loialitatea față de brand este prezentă și în
marketingului politic.
Alegerea culorii joacă un rol important deoarece permite identificarea de la distanță. Ideal
este ca afișajul unei forțe politice să fie unitar în tot teritoriul în care se desfășoară campania (aceeași
culoare, aceeași poziționare a fotografiei, același font și același corp de litera și slogan). De asemenea
trebuie evitate afișele foarte încărcate. În mod normal într-un afiș electoral are trebui să se regăsească
numele candidatului, formațiunea politică, sigla și un slogan scurt.
Ritmul de desfășurare al campaniei este și el foarte important, ținând cont că o campanie
electorală durează între 45 și 60 de zile. Mesajul trebuie dozat astfel încât să se evite aglomerarea
unor segmente sau trenarea campaniei în alte momente, ceea ce poate duce la scăderea interesului
electoratului față de candidat.

IX. Publicitatea politică

Publicitatea este una dintre tehnicile care promovează uşor, către o mare masă de potenţiali
clienţi, o anume temă. în cazul hotelului Best Western Balvanyos o folosim pentru impulsionarea
vînzărilor în preajma marilor sărbători - Crăciun, Revelion, Paşti , cînd apărem cu o machetă adecvată
programului respectiv, sau o folosim pentru menţinerea imaginii, prin inserarea de articole
descriptive, care scot în evidenţă avantajele competitive ale hotelului.
Uneori, folosim pretextul interviurilor în ziare sau reviste de largă circulaţie, în care spunem
„numai de bine” despre rezultatele hotelului, ceea ce dă o încredere sporită în produsul Best Western
Balvanyos. (Lorena Preda, Marketing & Sales Manager).

69
 Publicitatea este tehnica promoţională cea mai răspîndită, multe persoane considerîndo şi
cea mai importantă din punct de vedere al impactului. De asemenea, în special pentru publicul larg,
publicitatea este şi cel mai vizibil instrument de promovare. în acelaşi timp, ea este şi un subiect
controversat. Pe de o parte i se recunoaşte utilitatea economică şi chiar socio-culturală, pe de altă
parte numeroase voci acuză publicitatea şi pe creatorii/sponsorii ei de imoralitate şi de faptul că s-ar
urmări cu orice preţ obţinerea unor avantaje financiare şi chiar de tip politic.
Activitatea publicitară este complexă şi poate îmbrăca numeroase forme. De asemenea se
constată de-a lungul timpului anumite evoluţii în formă şi preferinţe. Drept urmare esenţa acestui
proces este dificil de surprins într-o scurtă definiţie. Numeroşi specialişti au sintetizat diferite aspecte
şi caracteristici, definind publicitatea astfel:
 procesul plasării unor reclame identificabile, în media bine definite, contra unor
costuri cunoscute ale spaţiilor sau timpilor folosiţi pentru aceasta;
 toate acţiunile care au drept scop prezentarea indirectă (nepersonală) – orală sau
vizuală a unui mesaj în legătură cu un produs, un serviciu sau firmă de către un susţinător (plătitor)
identificat;
 formă de comunicare de tip persuasiv, avînd rolul de a modifica atitudinea
receptorilor în sensul achiziţiei unui produs sau serviciu anume, ale cărui calităţi sunt reale.
în ansamblu, conceptul de publicitate reprezintă orice formă de comunicare nepersonală
plătită de către o organizaţie identificabilă cu uşurinţă, menită să informeze, să convingă şi să
influenţeze publicul, atît pe clienţii efectivi, cît şi pe cei potenţiali, cu privire la unul sau mai multe
produse, servicii, evenimente/activităţi, idei, persoane şi/sau organizaţii economice sau non-profit.
Publicitatea este o formă de prezentare publică, impersonală şi persuasivă, care se poate
adresa unor categorii variate de persoane, aflate pe o arie teritorială largă. Planificarea şi desfăşurarea
unei campanii publicitare poate implica diverse aspecte de natură etică, cum ar fi oportunitatea
realizării de reclame care să îndemne copiii să cumpere diferite produse, spoturi care sugerează şi
propun ca model/alternativă comportamente indecente, publicitatea făcută la ţigări şi băuturi
alcoolice etc. Datorită sensibilităţii anumitor categorii de public şi a puterii de persuasiune pe care o
poate avea publicitatea, unele organizaţii sau state au impus reglementări speciale.
în cadrul promovării, publicitatea este o variabilă calitativă de natură socio-psihologică, cu
acţiune pe termen lung. Obiectivele urmărite nu sunt exclusiv de natură economică, de aceea
rezultatele unei campanii de publicitate sunt greu de evaluat cu exactitate.
OBIECTIVE
în cadrul unei campanii de promovare, publicitatea poate avea numeroase funcţii, susţinînd
în forme multiple activitatea organizaţiei, atît din punct de vedere economicofinanciar, cît şi socio-

70
politic sau chiar cultural. Un segment important al opiniei publice consideră că publicitatea este un
mijloc prin care o firmă înşală publicul, îl minte cu privire la oferta şi activitatea sa, în scopul creşterii
vînzărilor şi al obţinerii de profituri cît mai mari. Această imagine a publicităţii este simplistă şi
peiorativă. Este adevărat că orice firmă încearcă să îşi crească beneficiile financiare pe termen lung,
dar acest lucru se poate realiza prin mijloace diferite, care nu afectează în mod negativ societatea sau
diverse segmente ale publicului, iar publicitatea nu este în mod obligatoriu cea mai utilizată cale.
Atragem atenţia asupra faptului că de cele mai multe ori campanii de publicitate nu urmăreşte
în mod direct creşterea vînzărilor. Una dintre cele mai importante ţinte ale campaniilor de publicitate
este îmbunătăţirea imaginii organizaţiei. Această imagine nu se creează pe baza unor iluzii şi
minciuni spuse publicului larg, ci este urmare a unei politici de marketing consecvente pe termen
lung.
Rezultatele acesteia sunt făcute cunoscute publicului larg în special prin intermediul
publicităţii. Un alt argument în favoarea ideii că publicitatea nu este o formă de înşelare a publicului
credul este faptul că şi organizaţii nonprofit care lucrează în folosul societăţii apelează foarte mult la
publicitate pentru a susţine anumite idei, pentru a obţine aderenţi pentru diferite programe sociale
etc. Cu toate acestea, din nefericire, este adevărat că unele organizaţii folosesc publicitatea în mod
neadecvat şi imoral, urmărind exclusiv obţinerea unor avantaje financiare, chiar şi în detrimentul
publicului, în unele situaţii punîndu-se în pericol viaţa, sănătatea sau bunăstarea clienţilor.
Obiectivele urmărite prin campaniile de publicitate pot fi de natură economică, cognitivă,
comportamentală, afectivă şi/sau socio-politică. Exemple de obiective fixate de organizaţii în mod
obişnuit:
obiective economice:
 creşterea volumului vînzărilor
 motivarea angajaţilor şi atragerea unor profesionişti
 repoziţionarea ofertei organizaţiei în raport cu concurenţa
 facilitarea pătrunderii pe o anumită piaţă
 modificarea structurii consumului
obiective la nivel cognitiv:
 informarea publicului cu privire la oferta firmei, la un program/proiect etc.
 explicarea modului de folosire a produselor firmei
 combaterea zvonurilor, schimbarea percepţiei negative
 crearea unei imagini favorabile
obiective de tip comportamental:
 crearea unor obiceiuri de achiziţie şi consum

71
  fidelizarea clienţilor
obiective la nivel afectiv:
 ataşarea clienţilor faţă de firmă şi produsele sale
 influenţarea opiniei publice faţă de anumite idei, evenimente, persoane etc.
obiective socio-politice:
 schimbarea atitudinii opiniei publice faţă de anumite subiecte
 creşterea interesului faţă de persoane defavorizate
 atragerea de fonduri pentru cauze de caritate
Această clasificare a obiectivelor este de natură teoretică, iar încadrarea unui anumit obiectiv
într-o grupă sau alta este subiectivă/ambiguă. în practică este extrem de importantă alegerea
obiectivelor deoarece spre ele se orientează ulterior eforturile financiare, materiale şi umane ale
organizaţiei.
Fixarea necorespunzătoare a obiectivelor unei campanii publicitare poate avea rezultate
negative pe termen lung, pe lîngă generarea unei risipe de timp şi resurse. Stabilirea obiectivelor se
face în funcţie de numeroşi factori, cum ar fi: caracteristicile, obiceiurile şi exigenţele clienţilor,
caracteristicile ofertei, imaginea organizaţiei, concurenţa, strategia de marketing pe termen mediu şi
lung a organizaţiei, resursele disponibile, conjunctura de pe piaţă. Un prim pas în acest proces este
definirea următoarelor aspecte:
 publicul ţintă;
 poziţia organizaţiei/ofertei faţă de concurenţă;
 reacţia aşteptată de la publicul-ţintă;
 orizontul de timp pentru atingerea obiectivelor.
în timpul şi la sfîrşitul campaniei publicitare trebuie monitorizate rezultatele. Realizarea
acestui lucru este destul de dificilă deoarece unele consecinţe, cum ar fi schimbarea modului de
gîndire a publicului, sunt greu de evaluat pe termen scurt. De asemenea în paralel cu campania
publicitară publicul suferă influenţa altor factori, extrem de variaţi. Unii dintre aceştia pot fi
manipulaţi de organizaţie, alţii sunt influenţaţi de terţe organizaţii, în timp ce alţii pot fi de
conjunctură.
Puncte forte ale publicităţii
Un avantaj major al utilizării publicităţii este că această tehnică de promovare dă posibilitatea
adresării mesajului unui public foarte larg, atît din punct de vedere al caracteristicilor (cum ar fi
venituri, vîrstă, statut social etc.), cît şi în ceea ce priveşte răspîndirea sa teritorială. Publicitatea este
flexibilă şi oferă numeroase soluţii şi prin prisma costurilor. în funcţie de resursele disponibile o
organizaţie îşi poate alege un mijloc de publicitate potrivit.

72
 Puterea de convingere a publicităţii este mare, cu toate că numeroase persoane sunt reticente
la mesajul publicitar, considerîndu-l partizan şi chiar înşelător. Publicitatea este persuasivă datorită
marii varietăţi a modului de transmitere a mesajului. Astfel prin text, design, culoare, imagine şi
sunet ea prezintă o lume atractivă, transmite un mesaj optimist, oferă speranţe şi modele pentru
diferite categorii de public.
Puncte slabe ale publicităţii
Dezavantajul major al publicităţii este reticenţa cu care este privită de cei mai mulţi dintre
membrii audienţei. Aceştia cunosc caracterul partizan şi subiectiv al reclamelor şi de aceea sunt
suspicioşi şi precauţi ca să nu fie înşelaţi. Un alt dezavantaj este şi faptul că nu oferă, precum alte
mijloace de promovare, şi posibilitatea unui dialog între organizaţie şi public. Ar fi extrem de util ca
emitentul mesajului să poată primi un răspuns direct, să poată evalua imediat şi nemijlocit reacţia
publicului.
Alte aspecte negative ale publicităţii sunt costurile foarte ridicate pentru reclamele la
televiziune şi radio, care par să aibă cel mai mare impact şi să fie mai credibile în ochii publicului.
De asemenea apelarea laagenţii de publicitate care să dezvolte campanii publicitare profesioniste şi
cu un impact mai mare costă foarte mult.
O problemă mai nouă cu care se confruntă publicitatea este faptul că publicul-ţintă este
bombardat, din toate direcţiile, cu mesaje de tip publicitar, fapt care îl determină ca să nu mai fie
foarte atent şi receptiv la ele, sau chiar ostil faţă de mesajele transmise. De aceea, fiecare anunţ
publicitar trebuie să fie original şi foarte atractiv, nu numai pentru a atrage atenţia publicului, dar şi
pentru a fi evaluat şi a determina acţiunea dorită de emitentul acestuia.
Mesajul publicitar
Crearea şi difuzarea celui mai potrivit mesaj, către publicul corespunzător sunt esenţiale
pentru reuşita unei campanii publicitare. Mesajul transmis are menirea nu numai de a convinge
publicul, dar şi de a-l determina să acţioneze într-un anumit mod. El trebuie să capteze atenţia, să
stîrnească interesul şi să determine acţiunea publiculuiţintă.
Pentru aceasta el trebuie să fie puternic, atractiv, simplu şi concis, să nu aibă decît o
temă/subiect, să fie uşor de reţinut, să sugereze cea mai potrivită acţiune precum şi beneficiile celor
care le vor întreprinde. în vederea formulării unui mesaj publicitar trebuie avute în vedere: ce se va
spune, cui se adresează în principal mesajul, cum se va spune/transmite mesajul, ce formă de
exprimare este mai indicată ţinîndu-se cont de caracteristicile audienţei şi imaginea recunoscută a
firmei.
Criteriile cele mai utilizate de alegere a mediilor publicitare sunt: disponibilitatea, gradul de
răspîndire (numărul de receptoare la 1000 de locuitori), gradul de cuprindere (numărul de grupuri

73
ţintă care au contact cu media), costuri şi buget, frecvenţa apariţiei, aria de difuzare, publicul-ţintă,
caracteristicile suportului.
Orice mesaj trebuie să includă un element cheie care să ilustreze beneficiul principal al
publicului, un slogan care să sugereze acţiunea ce trebuie întreprinsă sau să sensibilizeze audienţa
faţă de produs. De asemenea se recomandă ca proporţia dintre text şi imagine să fie în concordanţă
cu publicul-ţintă şi ideile cuprinse în mesaj. Pentru a uşura memorarea se recomandă şi utilizarea
unei sigle. Orice mesaj trebuie să cuprindă suficiente date de identificare rapidă şi de contactare a
organizaţiei sau de achiziţionare a ofertei promovate.
Crearea mesajului publicitar presupune parcurgerea următoarelor etape:
 alegerea axului psihologic – selectarea elementului cheie menit să convingă publicul
ţintă. Poate face referire la o caracteristică esenţială a produsului sau poate fi legat de nevoile şi
dorinţele publicului vizat;
 stabilirea conceptului de comunicaţie - elaborarea unor idei care să conducă la
evidenţierea suficient de puternică a satisfacţiilor corespunzătoare axului psihologic ales anterior. Se
selectează următoarele componente ale anunţului publicitar: tema, trăsăturile caracteristice, utilitatea
obiectului acţiunii publicitare, modul de ilustrare a trăsăturilor prezentate şi de demonstrare a ideilor
expuse, recomandarea care se face. Conceptul trebuie evaluat luîndu-se în consideraţie o serie de
factori, printre care: capacitatea de atragere şi de menţinere a atenţiei publicului vizat, înţelegerea
mesajului de către audienţa ţintă, crearea încrederii, uşurinţa în aplicare;
 elaborarea schemei de transmisie - modul în care conceptul de comunicaţie este
transmis publicului. Implică următoarele procese: formularea textului, reprezentarea grafică, fondul
sonor, mijloace de transmisie, comunicarea vizuală şi verbală.
Sunt posibile mai multe abordări ale mesajului publicitar: raţional, emoţional/senzorial,
moral. De cele mai multe ori într-un mesaj se regăsesc toate aceste abordări, dar în proporţii diferite,
în funcţie de caracteristicile obiectului publicităţii, a publicului ţintă şi a imaginii organizaţiei. în
final toate trebuie să ofere o motivaţie pentru ca publicul să fie de acord cu mesajul transmis, să-şi
schimbe eventual opiniile şi atitudinile anterioare, să acţioneze în concordanţă cu aşteptările
organizaţiei.
1. Publicul - o multime
In acest caz, procedeul folosit are doi pasi bine definiti : afirmarea si repetarea (actiunea
lor este lenta , dar sigura).Afirmatia pur si simplu , neinsotita de nici un rationament si de nici o
dovada , constituie o cale sigura prin care o idee este facuta sa se impuna in constiinta publica.Cu cat
afirmatia este mai concisa si mai lipsita de argumente , cu atat mai bine se va impune.O afirmatie nu
are insa un efect puternic decat cu conditia sa fie repetata in mod constant , pe cat posibil in aceiasi

74
termeni.Lucrul afirmat, repetat in mod constant, sfarseste prin a se intipari in memorie , ba mai mult,
este acceptat ca adevar demonstrat.El se intipareste in zonele profunde ale subconstientului , unde se
elaboreaza motivatiile actiunilor noastre.Dupa o vreme , uitand cine este emitatorul asertiunii
repetate , ajungem sa fim convinsi de adevarul ei.
Aceeasi metoda este aplicata si in cazul publicitatii institutionale (aflata inca intr-un stadiu
incipient in Romania;din acest motiv am selectat o serie de exemple din S.U.A.).De exemplu : I.B.M.
sustine ca "ajuta informatia sa fie pusa in slujba oamenilor" , fara a se preciza care oameni au de
castigat , in ce moduri si pe cheltuiala cui.O companie telefonica de pe Coasta de Vest afirma ca
"tehnologia le va da oamenilor timp pentru a fi umani" si ca ar trebui sa-i predam ei
responsabilitatea de a administra tehnologia.Dow Chemical , compania care parjolit Vietnamul cu
napalm si Agent Orange , prezinta acum in reclamele sale de televiziune imagini feerice gen
"National Geografic", afirmand ca este firma care "protejeaza viata in salbaticie".
2. Publicul - individul
"Subiectele spre care oamenii se orienteaza in viata de zi cu zi , despre care simt ca merita
sa fie discutate si pe care incearca sa le administreze sunt sperantele si temerile lor , visurile ,
nelinistile , vinovatiile , grijile si proprietatile structurale ale relatiilor si institutiilor sociale in care
se gasesc implicati"(R.Harre , D.Clarke si N.De Carlo - "Motivatii si mecanisme-Introducere in
psihologia actiunii").Tocmai acest spatiu emotional este acela pe care agentii publicitari incearca sa-
l influenteze , speculand"nefericirea (.) temerile , anxietatile si suferintele inadecvarii
personale"(Baumann - "Legiuitori si interpreti").Sunt propuse solutii comerciale.Actiunile omenesti
motivate , bazate pe necesitati , inainteaza astfel spre gratificare. Antropologul canadian
G.McCracken spune ca agentii de publicitate isi comercializazeaza produsele in moduri care sa
(re)capteze conditiile emotionale , circumstantele sociale si stilurile de viata care au fost deplasate si
indepartate in mod deliberat.Apoi , marfurile devin accesibile , pentru a-l ajuta pe consumator sa
castige (sa recastige) ceea ce a fost facut sa para inaccesibil - trecutul de aur , viitorul luminos sau
prezentul alternativ. Frenezia de a urmari idealuri deplasate genereaza o interminabila cautare a
autosatisfactiei.Dupa cum relateaza A.Giddens , "proiectarea sinelui se transforma intr-una a
posedarii bunurilor dorite si a urmaririi unor stiluri de viata incadrate artificial (.).Consumul
bunurilor mereu noi devine in parte un substitut pentru dezvoltarea autentica a eului".Efectul este
exponential: "din momentul introducerii , bunul cel nou incepe sa ceara compania altor bunuri
noi.Individul care consimte la prima cerere descopera ca acesteia ii urmeaza sute de alte (.) niveluri
tot mai inalte de consum , vazute ca sedii ale placerii , cand de fapt nu sunt decat niste comoditati
anoste si plicticoase"(G.McCracken). In concluzie : mass-media sugereaza la nesfarsit metode de
gratificare a nevoilor omenesti .Metodele sunt substituite uneori cu necesitatile., iar sensurile se

75
indeparteaza de la real catre ideal , ca parte din planul general de a promova permanent nelinistea
consumatorului si a-i oferi o multitudine de solutii materiale profitabile pe termen scurt.
Mesajul este o scurtă bucată de comunicare, prin care se transmit informaţii din partea şi
despre un partid, un candidat sau organizaţie. Scopul lor principal este de a convinge.
Se poate spune că Aristotel a pus bazele studierii mesajelor atunci când a afirmat că orice
comunicare are trei componente: o ideologie comunicativă, o calitate emoţională şi un argumente
central. Dar abia în anii ’60 cercetătorii au identificat acestea ca fiind părţi ale unui mesaj.
Astfel, un mesaj: spune ceva despre comunicator, apelează la emoţiile şi atitudinile
publicului, în aşa fel încât acel mesaj să fie adoptat de public. Mesajele se leagă de temele de
campanie. Prin teme audienţa este informată despre un anumit aspect, legat de politicile, programul
unui partid, spre exemplu. Mesajele dezvoltă din acea temă aspecte ale ei, fraze memorabile, imagini
sau argumente.
Dacă tema centrală funcţionează ca un cadru în care se circumscriu mesajele, acestea, la
rândul lor, pot conţine sub-mesaje, mesaje secundare, care pot merge mai în detaliu.
În societatea modernă, mesajele sunt peste tot, transmise de corporaţii, de partide, în
încercarea de a direcţiona comportamentul audienţei. Dintre acestea, poate cele mai de impact şi de
succes în atingerea obiectivelor sunt mesajele publicitare. Când cineva spune ‘I’m loving it’, ne
gândim imediat la McDonald’s.
Mesajele sunt repetate constant, pentru a intra în subconştient, ceea ce în context politic este
extrem de important. Mesajele sunt esenţiale pentru orice formă de comunicare. Ele pot fi pozitive
sau negative, în funcţie de strategia considerată cea mai bună.
Mesajele sunt scurte, ele vin să umple golul de informaţie care există, în condiţiile în care e
puţin probabil ca majoritatea publicului să citească programe şi manifeste de partid sau să-şi
amintească mare parte din informaţiile transmise pe canale tradiţionale.
Mesajele sunt integrate în ştiri, publicitate, materiale care ţin de relaţia cu publicul,
comunicate, discursuri şi apar în toate formele de comunicare între o organizaţie politică şi alegători,
mai ales în timpul campaniei.
Mesajele sunt cu atât mai importante într-o epocă fragmentării şi volatilităţii electorale, în
condiţiile existenţei unei multitudini de canale media. Ele pot, la fel ca multe reclame şi slogane de
marketing, să intre în conştiinţa publicului chiar involuntar. Pe măsură ce aude mesaje repetate pe
diferite medii de comunicare, publicul ajunge să le reţină şi să facă legătura între ele şi comunicatorul
lor.
Multe studii arată că publicul suferă de suprasaturare de informaţii, de aceea nu este capabil
să reţină o cantitate importantă. Din acest motive, mesajele devin adesea o bază de cunoaştere, ele

76
sunt luate ca atare şi înlocuiesc cunoaşterea bazată pe acumularea şi interpretarea informaţiilor,
publicul nu mai cercetează.
Teoria persuasiunii sugerează că, de fapt, cantitatea mare de informaţii şi lipsa generală de
interes a publicului face ca o importanţă mai mare să fie acordată unor aspecte periferice ale
comunicării. Astfel, un mesaj va fi reţinut dacă este simplu şi dacă este cumva credibil. Credibilitatea
lui, nivelul de acceptabilitate depinde, la rândul său, de credibilitatea sursei şi de favorabilitatea ei în
rândul publicului.
Din acest punct de vedere, un factor important este receptorul mesajelor. Cei care construiesc
mesajele şi le transmit nu pot controla modul în care ele ajung la public, cum sunt receptate. Ei deţin
control asupra modului de transmitere – prin print-uri, televiziune, internet, precum şi asupra
manierei de comunicare – directă sau indirectă, dar mesajele sunt „decodificate” de audienţă, de
fiecare alegător, în conformitate cu setul său de valori şi interpretări.
Message box-ul reprezintă setul de mesaje cheie, elementele de mesaj care trebuie transmise
în mod prioritar şi care constituie centrul comunicării, în jurul căruia se articulează toate celelalte
mesaje.
Crearea unui message box de campanie este etapa ulterioară cercetării şi segmentării pieţei.
Mesajele care îl alcătuiesc sunt de regulă sunt testate în sondaje şi focus-grupuri şi sunt adresate
publicului larg sau unor grupuri ţintă specifice.
Mesajele principale conţin o serie de cuvinte cheie, menite a deveni elemente de identificare
ale unui candidat sau partid.
Tipuri de mesaje
 Mesaje generale– principalele mesaje pe care se articulează discursul unui candidat
sau partid (în campanie sau în afara campaniei); ele definesc linia politică a respectivului candidat
sau partid, strategia, viziunea de ansamblu.
 Mesaje secundare – setul de mesaje care vine în completarea, detalierea, explicarea
mesajelor generale
 Mesaje zilnice – setul de mesaje pe temele zilei; acestea au ca punct de plecare tot
mesajele generale, particularizate la un anumit context
 Mesaje pe teme specifice
 Mesaje pe grupuri ţintă sau zone specifice

Principii de comunicare a mesajelor

 Mesajele trebuie să fie clare, suficient de simple pentru a fi înţelese şi reţinute

77
  Unitatea mesajelor – pentru a fi eficientă în termeni de comunicare, o campanie
trebuie să respecte principiul unităţii de mesaj.
Cu alte cuvinte, toţi comunicatorii unui partid ar trebui să transmită aceleaşi mesaje centrale,
să „vorbească pe aceeaşi limbă”. Nevoie de unitate a mesajelor poate fi motivată prin mai multe
argumente. Mesajele unitare sunt mai uşor de reţinut, cu cât mai mulţi actori transmit acelaşi mesaj,
cu atât el poate intra mai repede în conştiinţa publică. În al doilea rând,unitatea mesajului este un
semn al coerenţei acţiunii politice şi al forţei unui partid.
 Repetarea mesajelor – pentru a putea fi reţinute şi identificate cu un comunicator,
mesajele trebuie repetate.
În condiţiile în care publicul este bombardat cu informaţii şi mesaje, politice şi nu numai,
repetarea mesajelor este singura care poate asigura o comunicare eficientă şi cu impact. Fiecare
ocazie trebuie folosită pentru a transmite mesajul propriu.
În sistemele politice democratice, media funcţionează şi ca transmiţător al comunicării
politice care îşi are originea în afara ei, şi ca sursă de mesaje politice construite de jurnalişti. Rolul
media în ambele sensuri este crucial.
În primul rând, actorii politici sunt nevoiţi să folosească media pentru a-şi comunica mesajele
audienţei. Programele politice, declaraţiile apelurile, campaniile de informare au o existenţă politică
şi pot fi eficiente din perspectiva comunicării numai în măsura în care sunt percepute ca mesaje de
către audienţa media. Prin urmare, toţi comunicatorii politici trebuie să câştige acces la media.
Kaid et al. sugerează că putem vedea „realitatea” politică pe trei categorii:
 O realitate politică obiectivă, cuprinzând evenimentele politice aşa cum se întâmplă
ele.
 O realitate „subiectivă” – evenimentele politice aşa cum sunt percepute de actori şi
cetăţeni.
 O realitate „construită” – evenimentele aşa cum sunt relatate de media.
Dat fiind că media joacă un rol central în procesul politic, interpretările ei, inclusiv sau mai
ales cele viciate, capătă importanţă politică.
Bolland defineşte publicitatea ca „plasarea plătită de mesaje organizaţionale în media.” În
sens strict, publicitatea politică se referă la cumpărarea şi folosirea spaţiului de publicitate pentru a
transmite mesaje politice audienţei.
Sub o formă sau alta, publicitatea politică a fost o caracteristică a campaniilor de când
grupurile au început să concureze pentru suportul public. Prima reclamă politică de televiziune este
considerată cea a lui Eisenhower din 1952 ‘I like Ike’.

78
 Robert Denton considera că în America, datorită creşterii rolului televiziunii în campaniile
politice, forma preeminentă a oratoriei politice a devenit publicitatea. Potrivit lui, reclama politică
este mijlocul principal pentru candidaţi să-şi comunice mesajele alegătorilor. Nimmo and Felsberg
sugerează că „reclama politică plătită prin intermediul televiziunii constituie curentul principal al
politicii electorale moderne.”
Primul rol al publicităţii este să informeze. Procesul politic implică alegere din partea
votanţilor, alegere care se bazează pe informaţii. Jurnalismul reprezintă una din sursele de informare,
publicitatea o alta. Reclama politică poate fi văzută ca o metodă importantă pentru a informa cetăţenii
cu privire la cine candidează şi ce oferă, în termeni de politici. Al doilea rol este acela de a convinge.
Importanţa publicităţii rezidă în două aspecte. În primul rând, publicitatea politică
diseminează informaţiile despre programul unui candidat sau partid într-un grad detaliat, mai mult
decât este posibil prin televiziune. În condiţiile în care televiziunea este sursa principală de informaţie
politică pentru cei mai mulţi oameni, publicitatea este formatul prin care un actor politic are cea mai
mare oportunitate de a-şi prezenta mesajele şi de a aborda unele subiecte, aşa cum consideră. În al
doilea rând, în încercarea de a convinge, publicitatea prezintă clare avantaje pentru politician.
„Controlul editorial” revine candidatului, nu mass-media. Cei care produc publicitatea politică au
libertatea de a spune ceea ce doresc, de a înlocui agenda jurnaliştilor cu a lor, să accentueze calităţile
candidaţilor proprii şi slăbiciunile adversarilor. Publicitatea este singura metodă de informare asupra
construcţiei căreia omul politic deţine control total. În acelaşi timp, alegătorul este conştient de acest
control şi poate respinge mesajul conţinut în reclamă.
În general, se pot identifica trei tipuri de publicitate folosite de candidaţi: prezentarea ofertei
proprii/publicitate pozitivă, publicitate comparativă şi publicitate negativă. În primul caz, reclama
subliniază calităţile unui candidat, oferind argumente pentru a fi ales. Al doilea tip, propune o
prezentare comparativă pe un subiect a mai multor candidaţi, în aşa fel încât să scoată în evidenţă
profilul sau oferta unuia dintre ei, respectiv cel care plăteşte publicitatea. Publicitatea negativă se
focusează pe adversar. Folosirea publicităţii negative este un subiect controversat. Pe de o parte ea a
crescut în frecvenţă şi se consideră că are un impact public mai mare. Pe de altă parte, un efect
secundar al ei poate fi îndepărtarea publicului de politică.
Forme de publicitate: spoturi radio şi tv, flyere, afişe, panouri outdoor, indoor, mashuri, ad-
uri în ziare, reviste, scrisori directe
Arthur Sanders (2004), expert în folosirea publicităţii în SUA, consideră că o reclamă politică
de succes trebuie să prezintă patru trăsături:
1. Să aibă impact hotărâtor, să stârnească interesul şi să poată fi reţinută
2. Să folosească teme familiare, poveşti şi elemente relevante pentru public

79
 3. Să se focuseze pe oameni, adesea oameni reali şi nu politicieni sau actori, mai degrabă
decât pe politici publice
4. Să fie simple, purtând un mesaj care să poată fi uşor înţeles.
Aceşti factori, combinaţi corect şi adecvaţi contextului campaniei în care sunt folosiţi ar
trebui să asigure o calitate esenţială a publicităţii: credibilitatea. Dacă mesajului sau celui care-l
transmite îi lipseşte credibilitatea, atunci alegătorul va respinge respectiva reclamă.

X. Propaganda politică

Propaganda este un proces de comunicare ce foloseşte anumite tehnici şi metode pentru a-şi
realiza scopurile. Acest lucru ne face să afirmăm că nu există o propagandă neutră valoric sau
obiectivă. În toate societăţile şi în slujba oricui s-ar afla, propaganda vizează să formeze anumite
atitudini şi să impună stereotipuri sociale, tinde să condiţioneze individul, creându-i mecanisme
automate în scopul de a controla şi manipula comportamentul său. Cea mai periculoasă caracteristică
a elementelor de propagandă este aparenţa de inofensiv: „Scopul propagandei este de a ne schimba
ideile. Ea urmăreşte să ne impună noi convingeri, aspiraţii, pilde de credinţă, care ne vor modifica
atitudinea şi comportamentul. Originea cuvântului este religioasă: ea vine de la „De propagandă
Fide” – evocând răspândirea credinţei, propaganda trebuie să lupte împotriva esenţei prejudecăţilor
noastre şi a ideilor venite de-a gata, de aceea se mişcă pe un teren greu”12.
În anii ’30, Harold D. Lasswell, politolog şi profesor la Universitatea din Chicago, este
interesat în primul rând de problemele propagandei, ale opiniei publice, ale afacerilor publice şi
alegerilor. Pentru Lasswell, propaganda constituie singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor.
În plus, este mai economică decât violenţa, corupţia ori alte tehnici de guvernare de acest fel13.
Propaganda fiind o pseudo-comunicare social retorică, s-a trecut la abordarea ei după formula
lui Harold Lasswell: „Cine spune ce, prin ce canal, cui şi cu ce efect?”14, cu accent asupra
destinatarului, publicul care trebuie văzut ca un subiect activ, esenţial pentru întreaga strategie a
informării colective şi a propagandei, iar propagandistul „ale cărui cuvântări sunt cele mai bine
primite este cel care descoperă o formulare ce evocă şi sintetizează un mare număr de experienţe
importante pentru auditoriul său. Din punct de vedere semantic şi chiar fonetic, cuvintele şi frazele
se bazează pe asociaţii bogate, exceptând cazul în care un analist care utilizează termenii într-o

12
Gabriel Thoveron, Comunicare politică azi, Oradea, 1996, Ed. Antet, p. 10.
13
Armand Mattelart, Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicăriii, Iaşi, 2001, Ed. Polirom, p. 27.
14
Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării în masă, Bucureşti, 1996, Casa de editură şi presă Şansa, p. 50.
80
schemă îngustă şi clară nu renunţă la ele în mod deliberat. Acest lucru este util pentru logică, dar
poate fi fatal pentru propagandă.”15
Deosebit de important este şi faptul că o afirmaţie suficient repetată creează, prin contagiune,
un curent de opinie. „În rândul mulţimilor ideile, sentimentele, emoţiile, credinţele, au o putere de
propagare la fel de intensă precum transmiterea microbilor”16. Despre primul război mondial se
spune că a însemnat o bătălie propagandistică între englezi şi germani şi că publicul american era
ţinta mesajelor din pamflete, broşuri, afişe, benzi desenate şi alte forme de comunicare. În timpul
celui de-al doilea război mondial, naziştii au dezvoltat un sistem elaborat de propagandă pentru a
obţine sprijinirea regimului. La fel ca şi regimurile comuniste, regimurile fasciste instaurate de
Mussolini şi Hitler au contribuit din plin la discreditarea termenului de propagandă, difuzând în mod
sistematic ştiri mincinoase. Însă nazismul, afirmă Jean-Marie Domenach în cartea sa, publicată în
1950, La propagande politique, inversează concepţia leninistă despre propagandă, căreia îi retrage
orice bază raţională. Ceremoniile gigantice organizate de aceste regimuri nu mai au ca funcţie
mobilizarea în vederea unor obiective concrete, ci producerea unui fel de „vrăjire”17.
Propaganda este definită de către Ştefan Buzărnescu ca fiind „o activitate sistematică de
propagare, din unghiul de interese al unor grupuri concret determinate, a unor mesaje în scopul
formării unor opinii, atitudini, concepţii care să conducă spre schimbarea comportamentelor în
conformitate cu obiectivele preliminare.”18
Propaganda este analizată pe baza a trei coordonate principale19:
a. propaganda albă vizează distrugerea moralului adversarului. sunt utilizate informaţii
oficiale: noutăţi culturale şi artistice, biografia unor personalităţi publice. În cadrul acestui tip de
propagandă nu se aduc în atenţia oamenilor acele elemente care ar putea pune în discuţie
contradicţiile spaţiului social în care se petrec evenimentele sau din care au ieşit personalităţile
prezentate. Impactul psihologic este uriaş prin senzaţia de „absenţă” a elementelor de propagandă.
De exemplu, s-a constatat că impactul ştirilor prezentate între două emisiuni muzicale este mai mare
decât al celor prezentate în cadrul buletinelor oficiale. Un alt exemplu îl constituie folosirea ştirilor
„soft” în cadrul jurnalelor de ştiri, chiar înainte de recapitularea principalelor informaţii cuprinse în
jurnal.
b. propaganda neagră este tehnica prin care minciuni deliberate devin plauzibile. Marele ei
maestru a fost englezul Sefton Delmer, care în timpul celui de-al doilea război mondial, a fondat
câteva posturi de radio presupus favorabile regimului nazist. Propaganda neagră foloseşte elemente

15
Edelman, M., Politica….., op. cit., p. 119.
16
Gustave LeBon, Psihologia maselor, Editura Antet XX Press, Bucuraşti, 1998, p. 57.
17
Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Iaşi, 2000, Ed. Univ. Al. I. Cuza, p. 194.
18
Ştefan Buzărnescu, op. cit., p. 65.
19
Idem, p. 67.
81
false în construirea mesajelor. Se citează surse din cadrul unor instituţii sau persoane particulare fără
nume, care nu pot fi identificate de receptor. De multe ori, astfel de ştiri nu fac decât să întărească
zvonurile care circulă. Ele vin în întâmpinarea preocupărilor receptorului, interesat de o anumită
problemă care s-a discutat mult în cercul său de cunoscuţi. Cu cât apropierea de ceea ce ar dori
telespectatorul să audă este mai mare, cu atât mesajul are şanse mai mari să fie acceptat. Cu cât se
ocupă mai mult de probleme generale care interesează un grup mai mare de oameni, cu atât impactul
mesajului în masă este mai mare. În timpul Revoluţiei Române, la televizor s-a folosit propaganda
neagră: surse care anunţau contaminarea apei cu substanţe otrăvitoare, apariţia teroriştilor în diferite
zone, apropierea unor trupe ostile de capitală sau de punctele centrale ale desfăşurării evenimentelor.
Starea psihică a mulţimii era de aşa natură încât nu permitea analiza evenimentelor pentru a stabili
cu exactitate veridicitatea informaţiilor.
c. propaganda cenuşie combină informaţiile parţial adevărate cu cele integral false . Este
vorba despre multe ştiri care abundă în date precise, dar a căror corectitudine nu poate fi verificată
complet. Senzaţia de „bine documentat” atrage după sine acceptarea cu uşurinţă a ideilor transmise.
Folosirea datelor, a cifrelor, a statisticilor exacte dau senzaţia de „adevărat.” Cel care descoperă,
amestecate, adevăruri deja cunoscute, va trage concluzia, inconştient, că şi elementele pe care nu le
cunoaşte sunt adevărate.
Termenul de propagandă, în accepţiunea lui Vladimir Volkoff, presupune „transmiterea unei
informaţii către public, informaţie care trebuie să fie salutară pentru acesta şi care nu e percepută de
informator ca mincinoasă ci, dimpotrivă, ca expresie a singurului adevăr existent.”20 Printre
specialiştii în mass-media, predomină concepţia că presa este independentă şi acţionează ca scut
împotriva propagandei, în special a celei politice. Criticii sunt de părere că mass-media e ea însăşi
manipulată şi devine un instrument de propagandă fără să îşi dea seama. Presa poate transmite, în
mod conştient, în funcţie de propriile interese, mesaje cuprinse în propaganda politică sau comercială
a altor surse, ba chiar le combină cu o propagandă proprie construită în propriile redacţii.
Tipuri de manipulare
Dezinformarea
În opinia lui Vladimir Volkoff, autorul lucrării Tratat de dezinformare, dezinformarea
„presupune trei elemente :
 manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare;
 mijloace deturnate, altfel ar fi propagandă;
 scopuri politice, interne sau exteme, altfel ar fi publicitate.”21

20
Vladimir Volkoff, op.cit., p. 19.
21
Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Bucureşti, Editura Antet, 1999, p.25.
82
 Astfel, dezinformarea reprezintă, în viziunea autorul citat, o manipulare a opiniei publice, în
scopuri politice, ce foloseşte informaţii tratate cu mijloace denaturate: „a dezinforma nu înseamnă a
lipsi de informaţii, ci a furniza informaţii falsificate.” În măsura în care ideea de „influenţare a
opiniei” îi este inerentă, dezinformarea se apropie de propagandă, intoxicare sau de publicitate,
tehnici de care trebuie diferenţiată.
Un fapt poate fi prezentat în şapte moduri diferite: afirmat, negat, trecut sub tăcere, amplificat,
diminuat, aprobat, dezaprobat. Dezinformatorul recurge la o serie de trucaje ale informaţiei:
 negarea faptelor; dacă publicul nu are nici o cale de a-şi confirma faptele,
dezinformatorul neagă faptele;
 inversarea faptelor; manipulatorii nu recurg decât rareori la această metodă extremă,
ei preferă amestecul între adevăr şi minciună;
 amestecul între adevăr şi minciună; unul dintre cele mai frecvente cazuri de acest gen
constă în inexactitatea numărului de victime anunţat, în cadrul acestei tehnici se pare că nu există
nici o limită pentru exagerările sau diminuările abuzive;
 modificarea motivului, a circumstanţelor;
 estompare, procedeu ce constă în a îneca faptul respectiv într-o o masă de alte fapte
fără nici o legătură cu el şi, dacă e posibil, mai apte de a suscita interesul publicului. Suprainformarea
deliberată reprezintă o formă de estompare;
 camuflajul este o variantă a dezinformării. Volkoff afirmă că „această tehnică a fost
folosită mai ales în timpul războiului din Cecenia, când nu se punea accentul decât pe cruzimile
ruşilor, câtă vreme actele teroriste ale cecenilor erau camuflate”22;
 interpretarea: fără a fi negate, modificate, estompate sau camuflate, faptele se pot
prezenta şi comenta într-un mod favorabil sau nefavorabil. Interpretarea evenimentelor sub formă de
comentarii este rolul care le revine editorialiştilor din presa scrisă, vorbită sau televizată. Un
editorialist poate poate fi un dezinformator dar, după ce a adoptat o poziţie asupra unei anumite
conjuncturi, se va strădui în mod firesc să demonstreze că a avut dreptate, să nu dezvăluie decât
incidentele care îi confirmă punctul de vedere şi să le comenteze în acest sens. Va ajunge la
dezinformare, fără ca măcar să fi procedat cu rea voinţă.
 generalizarea;
 ilustrarea - se poate trece de la particular la general. Se mai poate porni, cu rezultate
asemănătoare, de la general, pentru a ajunge la particular, considerat ca o ilustrare a unei reguli
universale.

22
Idem, p. 24.
83
  părţi egale şi inegale: în dezinformare, cantitatea joacă un rol esenţial. Procedeul
„părţilor egale” se preactică mai ales în ultima fază a unei operaţiuni de dezinformare, când opinia
publică a devenit deja majoritar favorabilă tezei dezinformatorului şi trebuie să se ia atitudine pentru
a obţine o cvasiunanimitate23.
Cenzura
Cenzura constituie, pe lângă o limitare a dreptului la informare şi a libertăţii de exprimare,
cea mai eficientă modalitate de netezire a traseului mesajului propagandistic. De aceea, momentele
de maximă severitate în aplicarea cenzurii coincid cu marile acţiuni propagandistice şi se identifică
în regimurile totalitate. Şi Hitler, dar şi Lenin au văzut presa ca pe un puternic mijloc de control;
primul creează jurnalismul şi cultura de rasă; şi unul, şi celălalt limitează circulaţia, schimbul de
informaţii şi reprimă în mod violent orice formă de rezistenţă; ambii au colectivizat consumul
cultural şi mediatic 24.
În regimurile totalitare, prin cenzură, presa ajunge să vehiculeze o „non-actualitate”, unica
valoare a unei ştiri fiind dată de măsura în care serveşte partidului unic. Decuparea ipocrită a
evenimentelor, ocultarea acestora, dependenţa de o unică agenţie de presă a întregului sistem
mediatic, privarea de surse altenative de informare sunt câteva dintre componentele modelului
comunist de comunicare în masă. Printre rezultatele acestor mecanisme se numără generalizarea
limbii de lemn, a discursului publicistic steril şi sterilizant, vicierea educaţiei şi culturii prin
politizarea lor excesivă.
Marian Petcu defineşte cenzura astfel: „actul oricărei entităţi politice, religioase, militare ori
administrative de a condiţiona difuzarea de informaţii, opinii, idei, în sens larg, creaţii intelectuale,
pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcţie de valorile pe care aceasta înţelege să le
protejeze la un moment dat”25. În această accepţiune, cenzura nu se reduce numai la actul de „a tăia”,
ci înglobează ansamblul procedurilor (de la crearea unui cadru constituţional şi legislativ, până la
acţiuni punctuale de represiune) şi instituţiilor prin care se exercită controlul asupra circulaţiei ideilor
şi informaţiilor.
Libertatea, mai ales în cazul presei, dobândeşte materialitate dacă şi numai dacă sunt întrunite
următoarele elemente: independenţa faţă de Putere, independenţa faţă de sursele de informaţii,
independenţa faţă de proprietari/deţinători, independenţa faţă de constrângerile interne, independenţa
faţă de sursele de finanţare, anunţători şi grupuri de presiune.

23
Exemple preluate din Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Bucureşti, Editura Antet, 1999
24
Marian Petcu, op. cit., p. 16.
25
Marian Petcu, Puterea şi cultura – o definiţie a cenzurii, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 13.
84
 Formele moderne de cenzură păstrează, în proporţii variabile, mecanisme specifice vechilor
forme, dar sunt, de regulă, mai discrete. Îngrădirea accesului la informaţie constituie o practică
frecventă şi se manifestă fie prin clasarea informaţiilor ca secrete, fie prin diseminarea inechitabilă a
informaţiilor, mai ales în cazul surselor unice în funcţie de linia editorială ori de alte interese
conjuncturale, inclusiv prin împiedicarea accesului la surse/locul evenimentului (refuzul acreditării
jurnaliştilor, instituirea de embargouri informaţionale).
Zvonul
Unul dintre cele mai interesante şi mai penetrante mijloace de dezinformare e zvonul, definit
ca „o influenţă falsă total sau parţial, pusă în circuitul public de persoane interesate să creeze anumite
stări de spirit”26. Pentru a circula, zvonurile nu au nevoie de adevăr. Logica lor nu este cea a raţiunii.
Zvonurile sunt prezente în toate sferele vieţii sociale.
Aşadar, zvonul este definit ca apariţia şi circulaţia în cadrul societăţii a unor informaţii fie
încă neconfirmate public de sursele oficiale, fie dezminţite de acestea. Cel mai adesea, zvonul este
un produs social spontan, lipsit de scop şi strategie. Zvonul nu porneşte atât de la întâmplare în sine,
cât de la perceperea ei. Zvonul este o veste, o informaţie, o stare care circulă oral şi care are nu numai
valoare de ştire, ci este şi puternic încărcată afectiv. Zvonurile circulă cu o viteză năucitoare şi au o
mare putere de penetrare în rândul maselor. Fiind alcătuite din cuvinte şi având o anumită încărcătură
emoţională, zvonurile au asupra maselor efecte sugestionale, magice, care manipulează atitudinea:
„Zvonurile fascinează, seduc, zgândără orgolii, înflăcărează, subjugă, ades, dau sugestii şi sunt
folosite ca arme parapsihologice perfide prin subtilitatea utilizării lor devenind de temut pentru cei
care sunt atacaţi prin ele”27.
Arsenalul de mijloace utilizate pentru manipularea indivizilor sau maselor îmbracă forme
incredibile. Zvonurile sunt foarte des utilizate pentru controlul minţii umane. Totul este ca un zvon
să fie credibil, accesibil şi să aibă ceva din ceea ce se poate întâmpla normal. Zvonul, atunci când
este creat special pentru a fi utilizat în sugestie, devine un element esenţial al manipulării, un
instrument de atac eficient asupra unor mase pregătite special pentru a-1 asimila ca un drog, care
vine să le subjuge.
Studiile de specialitate au demonstrat că, ori de câte ori o colectivitate are nevoie de un
răspuns la o problemă sau are nevoie de o informaţie într-un domeniu de maximă importanţă, ea este
predispusă la a fi uşor manipulată prin zvonuri. Zvonul reprezintă „bursa neagră” a informaţiei, cum
îl numeşte Jean-NoeI Kapferer, iar „efectul zvonurilor asupra oamenilor este asemănător cu cel al
hipnozei: fascinează, seduce, înflăcărează”28. O regulă demonstrată arată că viteza cu care se propagă

26
Jean Noel Kapferer, Zvonurile, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 19.
27
Victor Duţă, Războiul parapsihologic - tehnici de manipulare, Bucureşti, 1997 Editura Victor, p. 73.
28
Jean Noel Kapferer, op. cit. p. 20
85
un zvon este cu atât mai mare cu cât într-un domeniu sunt mai puţine informaţii. Zvonul poate deveni
o armă greu de combătut şi aproape imposibil de anticipat ca posibilităţi de utilizare.
Publicul repetă în mod spontan numai informaţiile vehiculate de mijloacele de informare în
masă care se bucură de statutul de „ştiri”. Foarte repede, stadiul dezvoltării este depăşit, ajungându-
se la interpretare, la analizarea implicaţiilor faptului brut, deci la definirea opiniei publice, a părerii
subiective a grupului. în afară de funcţia lui de alarmare, zvonului îi revine şi misiunea de a hotări
soarta ştirii, ceea ce trebuie să credem despre ea. Criteriul adevărului este unul pur social: e adevărat
ceea ce înţelegerea colectivă consideră adevărat. Zvonul e un mijloc eficace de coeziune socială.
Oamenii aşteaptă să afle ce gândesc alţii, pentru a-şi forma propria opinie.
Crearea zvonurilor se face prin două căi: una constă în lansarea zvonului de la bun început
pentru întregul public, prin mediile de informare importante. Cea de-a doua cale presupune lansarea
zvonului pe etape: de la liderii de opinie la primii adepţi, apoi de la aceştia la cei din linia a doua etc.,
fiecare categorie având sarcina de a o convinge pe următoarea. Mediile de informare servesc adeseori
ca puternice pârghii pentru transmiterea zvonurilor. Zvonul este acreditat de aceste medii şi pătrunde
apoi în mii de cămine. Efectul acreditării e psihologic, preluarea lui de mediile de informare dându-
i o fantastică credibilitate, îi dă valoarea de informaţie care dobîndeşte statutul de adevăr şi care poate
lua astfel definitiv loc în conştiinţa populară.
O altă modalitate a mijloacelor de informare de a transmite zvonurile este strecurarea
ambiguităţii în comentarea unor fapte. Încurajarea zvonurilor se produce şi atunci când în mass-
media se emit tocmai acele ipoteze pe care publicul doreşte să le audă. Scepticismul, mai ales în
editoriale, poziţia combativă şi critică este o altă modalitate de a răspândi zvonuri prin media. Iscarea
unui zvon este însă legată de circumstanţe de moment.
Minciuna
„Minciuna nu circulă separat. Minciunile umblă în turmă. În turme organizate. Minciunile se
constituie în sistem. Există multe astfel de sisteme. Minciuna reprezintă mediul natural al omului...
Omul se naşte şi moare printre minciuni, printre diferite minciuni, minciuni aparţinând unor sisteme
variate ale minciunii. Ele ne chinuie şi ne înşeală, ne irită şi ne induc în eroare. Căile vieţii noastre
se întretaie mereu cu ele.”29
Minciuna este o afirmaţie prin care se denaturează în mod deliberat adevărul. Dublată de forţa
convingerii, elaborată după principii subtile, minciuna are scopul de a anihila prin sofisme rolul şi
locul adevărului şi poate manipula în mod distrugător masele. Ca şi zvonul, minciuna este propagată
prin cuvânt, acesta fiind suportul şi forma sa de exprimare.

29
Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 11.
86
 Minciunile se clasifică în minciuni din sfera concepţiilor, argumentelor, modalităţilor de
abordare a adversarului, minciuni din sfera informaţiei şi minciuni din domeniul creării realităţii.
Minciunile sunt cu atât mai eficiente cu cât masele nu au posibilitatea de a verifica informaţiile
primite din mai multe surse. Scopul celor ce manipulează opinia publică este de a trage maximum
de profit din marea aglomerare de mesaje ce străbat spaţiul comunitar, făcând să treacă neobservate
„micile scăpări” din prezentarea unor evenimente.
Ca principale forme ale minciunii folosite frecvent în acţiunile dezinformative pot fi
enumerate:
 dozajul savant de jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună, primele determinând
acceptarea celorlalte şi aceasta cu atât mai uşor cu cât opinia publică este neutră sau deja partizană;
 minciuna absolută, adesea eficace datorită enormităţii sale ce poate seduce;
 contraadevărul, neverificabil datorită lipsei de martori;
 minciuna prin omisiune, în special aceea care neglijează să prezinte informaţia în tot
contextul ei;
 valorificarea accesoriilor, a faptului întâmplător în detrimentul esenţialului, estompat
în mod savant;
 amestecarea faptelor, a opiniilor sau persoanelor care într-o anumită variantă, vor
putea fi condamnate cu uşurinţă folosind o ilustrare adecvată chiar dacă este abuzivă;
 reminescenţe false sau comparaţii nejustificate;
 minciuna înecată într-un noian de informaţii, existând posibilitatea de a fi regăsită
ulterior pentru a servi drept punct de referinţă;
 citate aproximative sau trunchiate;
 afirmaţii făcute pe un ton angelic, dezinvolt sau indignat;
 exagerarea apocaliptică a unui fapt accesoriu şi fără importanţă în numele unor
principii morale;
 slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau persiflatorie;
 etichetarea interlocutorului, atribuindu-i o pretinsă apartenenţă la un anumit sistem de
idei ce poate fi respins mai uşor decât discutarea în detaliu a argumentelor veritabile prezentate;
 forma superioară a utilizării manipulative a minciunii rămâne spunerea adevărului
lăsându-se să se înţeleagă că este o minciună, sau negarea unei afirmaţii în aşa fel încât să se creadă
că, de fapt, este aprobată de cel ce o formulează şi o emite.
Minciuna reprezintă o informaţie falsă. Ea este eficientă atunci când publicul nu are
posibilitatea verificării prin comparaţie a mesajului, când există un monopol al distribuirii
informaţiilor. Operând cu o gamă largă de mijloace, de la omisiuni totale, până la mesaje complete,

87
dar perturbate de comentariu, până la falsificări de documente, agenţii minciunii reuşesc să
manipuleze abil opinia publică.
Gerard de Selys arată că nu există obiectivitate şi că informaţia depinde de foarte multe filtre:
martorii, trăirea lor emoţională, cultura jurnalistului, formaţia sa ideologică30. El face apoi o analiză
serioasă a discreditării industriei media, pe care o pune, în principal, pe seama concentrării şi
trustizării media. Controlul mai multor canale media de un singur proprietar, creşterea controlului
politic exercitat de un singur proprietar, creşterea atribuţiilor jurnalistului, care e obligat să apeleze
tot mai mult la comunicate de presă şi agenţii de presă sunt doar câteva din motivele care au
determinat scăderea prestigiului canalelor de comunicare în masă.

XI. Comunicarea electorală

Pe măsură ce campaniile electorale se profesionalizează, marketingul politic a devenit o temă

importantă în cadrul specialiștilor, dar, din ce în ce mai mult, și a publicului.
Există numeroase studii cu privire la diferitele strategii de marketing politic ce pot fi utilizate
într-o campanie politică sau electorală. Totuși, acestea reprezintă mai mult decât simple teorii și
definiții. Fiecare campanie electorală are un anumit specific, dincolo de clasica diferențiere dată de
scopul alegerilor. Diversitatea este dată de contextele politice diferite, dar mai ales de caracteristicile
locale. Cu alte cuvinte, chiar și în cadrul aceleiași campanii coordonate la nivel central, există
diferențe de abordare mai mari sau mai mici la nivel local, unde acționează filialele partidelor.
Primul studiu academic despre o campanie electorală a fost publicat în anul 1944, în New
York, de către Paul Lazarsfeld și colaboratorii săi[1]. Aceștia au gândit o cercetare prin care să
demonstreze importanța, puterea și influența propagandei prin radio, într-un context democratic, cu
ocazia campaniei pentru alegerile prezidențiale. Numai că, în loc să se confirme ipotezele de la care
au plecat, aşa cum cercetătorii se aşteptau, studiul a scos în evidenţă o altă realitate, pe baza căreia
avea să se constituie noul model al efectelor mesajelor media: modelul efectelor minime[2]. Acesta
se concretizează prin următoarele consecințe:
 Cetăţenii nu dau suficientă importanță mesajului transmis prin mass-media, pentru ca
acesta să-i afecteze;
 Mesajele sunt de cele mai multe ori contradictorii şi tind spre a se anula reciproc;
 Atenţia selectivă a indivizilor, precum şi memorarea bazată pe anumite simpatii sau
antipatii politice tind să distorsioneze mesajele transmise;

30
Gerard de Selys, Minciuni mass-media, Bucureşti, Editura Scripta, 1992.

88
  Orice mesaj care ajunge către un anume individ a fost prelucrat și ”finisat”.
Conform profesorului Alfred Bulai, campania electorală reprezintă o perioadă stabilită
oficial înaintea unui scrutin, depăşită de regulă doar în punctul iniţial, nu şi în cel final, în care
actorii politici îşi intensifică acţiunile de propagandă într-un context social şi mediatic favorabil[3].
Cu alte cuvinte, practica politică permite existența unei etape premergătoare campaniei oficiale, de
regulă aceasta este cunoscută ca fiind etapa de precampanie sau popularizare. Campania electorală
concentrează, pentru o perioadă relativ scurtă de timp, o cantitate importantă de resurse, are obiective
generale clar stabilite şi un deznodământ rapid [4].
În România, conform legii electorale 35/2008, o campanie electorală este acea perioadă în
care competitorii electorali desfăşoară activităţi de propagandă cu scopul de a-i determina pe
alegători să îşi exprime voturile în favoarea lor[5].
Propaganda politică presupune un demers prin care un actor politic încearcă să influențeze
atitudinal și comportamental un anumit public țintă prin intermediul unor acțiuni politice și prin
comunicare[6]. Aceasta mai poate fi definită ca înglobând totalitatea tehnicilor ce stau la dispoziția
puterii politice pentru realizarea unei imagini care nu are legătură cu
realitatea[7]. Cel mai eficient moment pentru a folosi propaganda fără ca aceasta să devină
condamnabilă este așadar, campania electorală.
O cercetare exhaustivă asupra conceptului a realizat Oliver Thomson în lucrarea sa Istoria
propagandei. Aceasta studiază variatele tehnici de persuadare utilizate în perioade și culturi diferite
în ceea ce privește evenimentele politice ale ultimilor 5000 de ani. Autorul relevă faptul că nicio
perioadă istorică nu a fost privată de propagandă politică și că nimeni nu a fost vreodată imun la
aceasta[8].
Majoritatea teoreticienilor consideră că secolul XX a fost momentul în care propaganda
politică și-a atins apogeul. Astăzi această tehnică de persuadare nu mai are neapărat sensul secolului
trecut, ci mai degrabă o percepem ca publicitate sau reclamă, conceptul de propagandă fiind rareori
utilizat și deseori neimportant pentru publicul larg.
Etapele unei campanii electorale la nivel local
Campania electorală trebuie să țină cont de anumite variabile care pot apărea în rândul
electoratului. Campaniile electorale se adresează unor mase electorale, chemate să îi aleagă pe
titularii unei funcții. Aceste mase electorale sunt colectivități eterogene[9]. Din acest motiv,
întotdeauna se apelează la tehnici de cercetare și segmentare a pieței. Succesul unei campanii
electorale depinde de o anumită viziune strategică, dar mai ales de înțelegerea specificului local, deci
de implementarea unor tehnici diferențiate.

89
 Așadar, o campanie electorală nu poate exista în lipsa unei strategii. Mai exact, aceasta se
referă în principal la un calendar de activități pe care un candidat dorește să îl pună în practică într-
un anumit interval de timp, cu scopul de a atrage electoratul de partea sa sau măcar de a slăbi forțele
contracandidatului. Toate aceste activități trebuie să aibă legătură între ele și, în mod obligatoriu, să
aducă avantaje celui care le întreprinde, fie că discutăm despre simpatia populară și uncapital de
imagine, fie despre posibilele subiecte de presă. Totodată, acestea trebuie să fie în strânsă legătură
cu preferințele electoratului și să se desfășoare în zona grupului-țintă. Consecințele iau forma unor
beneficii de ambele sensuri: candidatul obţine unul din avantajele enumerate mai sus și, în același
timp, comunitatea respectivă simte că într-adevăr activitatea este în beneficiul local. O acțiune care
are beneficiu unidirecţional nu poate fi sănătoasă pentru succesul în alegeri.
Primul pas este definirea obiectivelor. Candidatul trebuie să își fixeze câteva repere finale:
câte voturi dorește să obțină, ale cui voturi pot valora mai mult, dacă este important ca ceilalți
candidați să obțină un scor cât mai mic, dacă se dorește denigrarea contracandidatului sau nu.
Bineînțeles că planul de acțiune trebuie să se coreleze cu resursele de care candidatul dispune, iar
obiectivele sunt întotdeauna realiste. Acestea se fixează pe baza cercetărilor întreprinse, stabilindu-
se grupuri țintă în funcție de anumite criterii-liant: vârstă, sex, studii, profesie, opțiune politică etc.
După ce toate aceste aspecte au fost clarificate, urmează crearea mesajului și a discursului.
Aceste două elemente ale comunicării politice se realizează numai pe baza studiilor de piață.
Candidatul trebuie să își cunoască bine electorii, să le urmărească evoluția necesităților și
preferințelor pentru a identifica dacă acestea depășesc sau nu ordinul primar. Se poate dovedi
catastrofal să se adreseze un mesaj ce vizează necesitățile primare unui electorat cu un nivel de studii
peste mediu și care prezintă nevoi de gradul doi sau trei (spre exemplu: nevoia de reformă în diverse
domenii, de educație, de democrație, o situație financiară peste medie etc.); acționând viceversa ar
putea fi, de asemenea, un insucces. În cazul în care unui electorat fără studii și cu o situație financiară
precară i se adresează un mesaj ce vizează nevoi de grad superior, precum cele enumerate mai sus,
cel mai probabil campania se va dovedi un eșec, dar există totuși șanse mai mari decât într-o situaţie
inversă ca un astfel de mesaj să își atingă scopul.
Un alt punct esențial este construirea imaginii omului politic sau a partidului politic, în funcție
de electoratul pe care dorește să îl atragă. Dincolo de respectarea unor cutume vestimentare, e
important ca alegătorii să îi perceapă pe candidați ca fiind aproape de ei, din mijlocul lor. Stilul
vestimentar contează foarte mult în aceste situații, mai ales atunci când au loc întâlniri cu cetățenii.
Aici mai putem adăuga şi tipul de activitate, ţinuta fiind întotdeauna adaptată acesteia. Candidatul
trebuie să se îmbrace potrivit ocaziei, dacă nu dorește să atragă disprețul sau ironia celor din jur.
Astfel de activități pot fi: sportive și recreative (marșuri, crosuri, meciuri, concerte), de mediu

90
(plantări de arbori, curățenie în spații verzi), dezbateri publice în spații office (conferințe, inaugurări),
întâlniri cu alegătorii și dezbateri (campanie door-to-door, mitinguri) etc.
Limbajul non-verbal joacă, de asemenea, un rol deosebit în transmiterea mesajelor. Așadar,
modul în care un candidat gesticulează poate facilita atingerea scopului mesajului sau, din contră,
poate da o notă negativă. Spre exemplu, atunci când omul politic se află într-o emisiune televizată
este de preferat să gesticuleze mai puțin, pentru că imaginea este statică și mișcările bruște ale
mâinilor pot părea agresive sau semne de agitație, neîncredere sau nervozitate. În cadrul unor întâlniri
publice în aer liber, atunci când candidatul este în centrul atenției și sunt foarte mulți oameni în jurul
său, este bine să gesticuleze suficient cât să mențină atenția asupra sa și să arate că este sigur pe tot
ceea ce spune.
Înainte de începerea campaniei trebuie clarificate chestiuni esențiale pentru desfășurarea
acesteia, cum ar fi:
 Echipa de campanie.
 Calendarul de activități;
 Sloganul;
 Afișul principal de campanie;
 Mesajul principal al campaniei;
 Programul electoral;
 Punctele cheie ale circumscripției;
 Simpatizanții din circumscripție;
 Zonele favorabile și zonele nefavorabile;
 Contracandidații – puncte tari și puncte slabe;
 Canale de comunicare;
Echipa de campanie reprezintă forța motrice a oricărui demers electoral. Fiecare membru
și departament va avea responsabilități bine trasate și diferenţiate:
– Șeful de campanie este cel care supraveghează întreaga activitate, ia deciziile necesare la
un moment dat în situații neprevăzute, ţine legătura cu mandatarul financiar și monitorizează toate
donațiile și cheltuielile;
– Secretariatul sediului de campanie (relația cu alegătorul);
– Corespondența candidatului (poștă clasică sau electronică);
– Organizarea dezbaterilor, conferințelor, evenimentelor (invitați, promovare etc.)
– Organizarea activităților de teren (door-to-door, corturi, afișaj, întâlniri cu electorii, relația
cu simpatizanții);
– Consiliere juridico-legislativă pentru orice fel de activitate;

91
 – Consiliere în domeniul promovării și propagandei, în special în relația cu mass-media;
Calendarul de activități reprezintă înșiruirea pe zile a tuturor acțiunilor din campanie și
inclusive din ziua votului.
Sloganul trebuie să fie scurt și sugestiv, astfel încât să vorbească de la sine despre candidat
și despre motivul pentru care este bine ca acesta să fie votat. Sloganul ideal rămâne în memoria
cetățenilor mult timp după data alegerilor (de exemplu, „Să trăiți bine” – sloganul candidatului Traian
Băsescu pentru alegerile prezidențiale din 2009). Sloganul poate fi de asemenea determinat în urma
efecturării unor cercetări sociologice, de obicei calitative.
Afișul principal de campanie este imaginea care va apărea, în diferite forme, pe bannerele,
prismele, cuburile și mesh-urile stradale, dar și în spațiile special amenajate pentru afișaj electoral.
Fotografia trebuie să fie sugestivă și să exprime seriozitate, maturitate și bun-gust. Se acordă
importanță și vestimentației, evitându-se efectele cromatice deranjante. Fotografia utilizată pe afiș se
stabilește adesea tot prin intermediul unor cercetări de tip calitativ (focus-grup).
Mesajul principal al campaniei este centrul demersului electoral. Pe baza profilului pe care
și l-a creat, candidatul își construiește mesajul, ținând cont de cercetările cantitative și calitative pe
care le-a întreprins asupra electoratului, dar și în acord cu ideologia partidului. Mesajul principal este
ca un slogan mai amplu pe care candidatul sau echipa de campanie îl poate transmite oricând, în
câteva minute, având siguranța că este pe înțelesul tuturor.
Programul electoral desemnează un set de obiective pe care candidatul își propune să le
îndeplinească după obținerea unui eventual mandat. Acestea sunt de regulă adunate sub forma unei
broșuri și aduse la cunoștință electorilor, fie prin distribuire în întreaga circumscripție, de tip mailing,
door-to-door sau sampling, fie în cadrul adunărilor sau întâlnirilor publice. Programul electoral
trebuie să conțină obiective realiste și care să corespundă unor nevoi sau dorințe existente pe agenda
publică locală sau națională. Candidatul trebuie să vină cu soluții concrete, legale și corecte pentru
rezolvarea anumitor probleme preexistente, care vor intra în atribuțiile viitoare date de eventuala
câștigare a alegerilor.
Un individ informat, care votează în cunoștință de cauză ar trebui să aibă pregătirea politică
și ideologică de bază care să îi permită să fixeze corect profilul ideologic al partidului sau al
candidatului. Iar, pentru a nu se înșela, ar trebui să cunoască programul electoral cu care candidații
se prezintă în fața electoratului.[10]
Punctele cheie ale circumscripției sunt acele zone aglomerate dintr-o circumscripție, cum ar
fi piețe publice, centre comerciale, intersecții intens circulate, stațiile mijloacelor de transport în
comun, parcuri etc. Este important ca echipa de campanie și candidatul să cunoască aceste locuri,
deoarece ele vor constitui zonele de amplasament pentru punctele de informare, distribuire materiale

92
sau strângere de semnături (corturi). De asemenea, sunt locurile propice pentru întâlnirile publice,
dar și pentru amplasarea scheletelor pentru afișaj electoral (bannere, cuburi, prisme etc.).
Simpatizanții din cricumscripție sunt deosebit de importanți, deoarece constituie un ajutor
de nădejde oricând, pe parcursul campaniei, și de obicei sunt dispuși să ajute fără a cere nimic în
schimb. Aceștia pot influența opțiunea politică a altor electori, fie că discutăm de ceilalți membri ai
familiei, de prieteni, colegi de serviciu sau vecini. Simpatizanții duc mesajul politic al candidatului
mai departe în propriul mediu de activitate și chiar pot face propagandă serioasă, devenind cei mai
buni mobilizatori în ziua votului. Un avantaj în plus este dat de simpatizanții cu mare influență în
anumite zone ale circumscripției (de exemplu: angajații magazinelor locale, farmaciilor, medicii din
zonă, poștașul, administratorii și președinții asociațiilor de locatari/proprietari etc.) Totodată,
simpatizanții din circumscripție sunt primii care observă și informează cu privire la activitățiile
contracandidaților și eventualele acte de vandalism electoral.
Zonele favorabile și zonele nefavorabile sunt acele puncte ale circumscripției care sunt
grupate după arondarea electorală la diferitele centre de votare sau entități teritoriale mai mari, în
cazul în care candidatura se referă la funcția de conducere pentru o unitate administrativ-teritorială
care înglobează mai multe localități. În funcție de specificul populației arondate unui anumit centru
de votare și de mesajul transmis, alegătorii din zona respectivă pot fi categorisiți ca fiind în
majoritatea lor favorabili sau nu, sau pur și simplu această concluzie poate apărea în funcție de media
prezenței la vot în ultimii ani, dar și de procentele acordate partidelor politice care au candidat pe
liste sau au susținut candidați la diferite tipuri de alegeri. Acest aspect trebuie cunoscut pentru a
previziona un număr maxim de voturi care poate fi obținut într-un anumit centru de votare.
Contracandidații trebuie supravegheați în permanență pentru ca replica să poată fi imediată
și de calitate. Înainte însă, echipa de campanie se va ocupa cu cercetarea și documentarea în privința
contracandidaților, asupra punctelor tari și a mai ales a celor slabe, pentru a construi un discurs
comparativ și a fi pregătită pentru orice fel de atac mediatic ce ar putea apărea, în cazul în care aceștia
se decid pentru o campanie agresivă sau în cazul în care candidatul dorește să obțină voturi atrăgând
antipatia asupra competitorilor.
Canalele de comunicare on-line sunt astăzi în mare vogă printre politicieni. Există
nenumărate avantaje ce decurg din utilizarea acestora. Specialiștii în comunicare politică au sesizat
rapid avantajele utilizării noilor mijloace de comunicare.[11] Acestea au devenit, de asemenea, surse
obișnuite de informare pentru presa televizată și scrisă. Ca atare, Internetul poate fi utilizat ca mijloc
de promovare a politicienilor, dar și ca instrument de interacțiune între autorități sau demnitari și
cetățeni.[12]

93
 Blog-ul este o variantă comodă și ieftină de publicitate și exprimare a opiniilor într-un mod
rapid și vizibil. Candidatul poate folosi, de asemenea, rețelele de socializare, cum ar fi Facebook,
care are milioane de utilizatori în toată lumea și care reprezintă astăzi un important canal de
comunicare și o metodă ieftină și eficientă pentru propagandă și publicitate, așa cum s-a dovedit în
campania electorală a lui Barack Obama din 2012, iar în România în campania lui Klaus Iohannis
din 2014. Deși mai greu de utilizat pentru campaniile de nivel local, totuși Facebook oferă numeroase
posibilități de stabilire a unui grup țintă în funcție de domiciliu, interese, vârstă, profesie, hobby-uri
ș.a.m.d. Totodată, candidatul poate avea conturi de utilizator și pe alte rețele de socializare precum:
Twitter, Google Plus, Linkedin, My Space, Youtube, Hi5 ș.a.m.d. Rețele de socializare pot fi
eficiente în ceea ce privește câștigarea voturilor celor tineri, care utilizează frecvent internetul.
Politica promovată prin intermediul acestora a prins foarte bine la public și astăzi orice politician
care se respectă trebuie să aibă conturi active pe aceste platforme. Fenomenul a căpătat proporții atât
de mari, încât a fost denumit Politica 2.0. Spre exemplu, fotografia intitulată „Four more years”,
apărută pe paginile oficiale de Twitter și Facebook ale președintelui Barack Obama, imediat după
aflarea rezultatelor alegerilor prezidențiale din Statele Unite, din anul 2012, a făcut înconjurul lumii
în cateva minute și a strâns milioane de aprecieri, devenind cea mai celebră poză a anului.[13]
Internetul este potențial deschis curentelor de opinie slab reprezentate sau nereprezentate și
devine locul de percepere și confruntare a unor idei noi.[14]
Activitățile obișnuite de campanie încep la data stabilită de lege și presupun activități de
popularizare și promovare a candidatului și a programului electoral propus de acesta, cum ar fi:
– Door-to-door;
– Distribuire materiale promoționale (mailing, sampling);
– Întâlniri cu cetățenii în locuri publice (piețe, parcuri)
– Evenimente, dezbateri și conferințe cu participarea electorilor;
– Dezbateri și emisiuni televizate;
– Marșuri și mitinguri.
În cadrul acestor activități pot fi distribuite următoarele materiale promoționale:
– Pliante (Fly-ere);
– Broșuri;
– Cărți de vizită;
– Calendare de buzunar sau de birou;
– Fotografii de buzunar sau de birou;
– Ziare și reviste;
– Felicitări;

94
 – Obiecte promoționale personalizate (pixuri, căni, brichete, șepci, pungi, steaguri etc.).
Activitatea de campanie door-to-door este considerată cea mai eficientă, dar și cea mai
dificilă. În cadrul acesteia, candidatul bate la ușa alegătorului pentru a-l convinge pe acesta să-i
acorde votul. Candidatul este întotdeauna însoțit de o parte din membrii echipei de campanie și oferă
alegătorilor cel puțin un material promoțional. Unul dintre membrii echipei va nota toate problemele
expuse de către cetățeni și, de asemenea, datele lor de contact și opțiunea politică, în caz că aceștia
o manifestă sau o exprimă. Această activitate se întreprinde la ore și în zile potrivite, pentru a nu crea
efectul invers.
Distribuirea de materiale promoționale poate fi de tip mailing, în care pliantele și/sau
broșurile se introduc în cutiile poștale din circumscripție sau sampling, activitate în care materialele
sunt distribuite pe stradă, în punctele principale ale circumscripției, în zilele și intervalele orare
aglomerate, sau din ușă în ușă. Aceste materiale pot fi:
– Programul electoral;
– Bilanț de activitate (în cazul în care omul politic candidează pentru încă un mandat);
– Scrisoare de felicitare (pentru sărbători religioase sau naționale importante, cu ocazia
onomasticii sau a zilei de naștere a alegătorului);
– Scrisoare cu caracter informativ cu referire la o activitate ce urmează să aibă loc, la un nou
sediu de campanie sau la elemente negative din sfera de activitate a contracandidaților, în cazul în
care discutăm despre o campanie negativă;
– Scrisoare de îndemn la vot;
– Ziare locale în care apar editoriale, articole, fotografii, interviuri în care actorul principal
este candidatul.
– Calendare de buzunar sau de birou;
– Fotografii de buzunar sau de birou.
– Obiecte promoţionale.
În general, punctele principale de distribuire a materialor promoționale sunt
corturile amplasate în zonele circulate ale circumscripției.
Întâlnirile cu cetăţenii în spaţii publice sunt o regulă a campaniilor electorale. Acestea au
scopul de a populariza candidatul şi de a-l aduce mai aproape de oameni. În cadrul acestora omul
politic are oportunitatea de a-şi expune programul electoral şi de a se familiariza cu alegătorii. De
partea cealaltă, cetăţenii au ocazia de a adresa întrebări candidatului şi a-i supune atenţiei probleme
care ar putea intra în viitoarele competenţe ale celui ce urmează a fi ales într-o anumită funcţie sau
demnitate. Întâlnirile se desfăşoară într-un spaţiu deschis, cum ar fi o piaţă publică sau un parc (zone
populare şi populate ale circumscripţiei) şi sunt adresate tuturor celor interesaţi. Promovarea acestora

95
se realizează prin afişaj (în zonele de afişaj public sau la scările blocurilor), prin distribuirea de
invitaţii generale prin poştă (mailing) sau pe stradă, în zonele intens circulate.
Evenimentele, dezbaterile şi conferinţele au loc în spaţii special amenjate şi au ca subiect
principal puncte de pe agenda publică locală sau naţională care coincid cu programul electoral al
candidatului. În cadrul acestora, omul politic are rol fie de invitat, fie de organizator. Candidatul are
oportunitatea de a-şi expune viziunea asupra subiectului principal de dezbatere în faţa unui auditoriu
vast. Presa poate fi de asemenea invitată să participe şi să difuzeze pe canalele media concluziile
evenimentului, precum şi diverse alte amănunte, în măsura în care acestea sunt considerate a fi de
interes public. Diferenţa dintre dezbaterile în aer liber şi cele sub formă de „conferinţă” ţine de
interesul mult mai mare al presei faţă cel de-al doilea tip de activitate, dar şi de posibilitatea unui
auditoriu mai larg (cu excepția întâlnirilor cu alegătorii sub formă de miting, menționate separat), în
funcţie de numărul de locuri disponibile. Un dezavantaj ar fi costurile mai mari pe care le implică o
conferinţă, faţă de o întâlnire cu cetăţeni în spaţiile publice.
Dezbaterile şi emisiunile televizate se bucură de cel mai înalt nivel de mediatizare şi de
asemenea, constituie o bună oportunitate de a combate opiniile şi viziunile contracandidaţiilor într-o
manieră oficială şi transparentă. Televiziunea locală este punctul media principal la care trebuie să
se desfăşoare aceste emisiuni. Diferenţa dintre dezbaterile televizate şi cele sub formă de conferinţă
sau cele în aer liber este dată de atenţia sporită pe care candidatul trebuie să o prezinte cu referire la
răspunsurile pe care le oferă, la modul în care face faţă situaţilor neprevăzute, la vestimentaţie şi
limbajul non-verbal.
Marşurile şi mitingurile organizate în timpul sau în preajma campaniilor electorale, de către
societatea civilă sau partide politice, sunt un bun prilej pentru ca un candidat să se remarce, prin
participarea sa. Obiectul acestor manifestări trebuie să coincidă cu programul electoral, cu viziunea
partidului politic şi cu declaraţiile politice date la un moment dat publicităţii. Cu alte cuvinte,
consecvenţa este condiţia de participare la marşuri sau mitinguri. Protestele din România, din luna
ianuarie a anului 2012[15], la care au participat și oameni politici ai opoziţiei de atunci, sunt un bun
exemplu.
Concluzii
La nivel local, campaniile se desfășoară într-o logică oarecum diferită față de ceea ce se
întâmplă la nivel național. E adevărat că direcția și principalele mesaje, precum și elementele de
identitate vizuală majore sunt date de hotărârile luate în birourile centrale de conducere ale partidelor
care participă într-un proces electoral la un moment dat. Însă, în circumscripții realitatea este diferită
de la caz la caz și nu pot fi aplicate strategii în orb, fără a cunoaște specificul zonei și aspirațiile și
nevoile alegătorilor de acolo.

96
 Practica politică și electorală este cea care a stabilit modul real de desfășurare propriu-zisă a
campaniilor și studiul de mai sus nu reprezintă altceva decât o teoretizare a realității, o alăturare a
principalelor evenimente ce se petrec de fapt în acea lună de foc. Mai mult decât atât, în campanii se
dovedește cel mai bine utilitatea filialelor locale ale partidelor. De foarte multe ori, formațiunile
politice au fost acuzate că au structuri stufoase. Totuși, politicile, strategiile și toate cercetările nu se
pot face într-un birou al vreunui sediu central, ci trebuie corelate cu realitatea cotidiană a omului de
rând, iar politicienii sunt datori să răspundă într-un mod satisfăcător nevoilor și aspirațiilor fiecărui
individ.
[1] Vezi Lazarsfled, Berelson, Bernard, The People’s Choice, New York, Columbia
University Press, 1944.
[2] Simona Ştefănescu, ”Mutaţii în structura electoratului românesc. Profiluri şi tipologii în
anul electoral 1996”, în Revista Română de Sociologie, nr. 3-4/1997, p. 300.
[3] Alfred Bulai, Mecanisme electorale ale societății românești, București, Paideia, 1999, p.
35.
[4] Francisc Helstern, ”Managementul campaniei electorale”, în Comunique, nr. 4-5,
februarie 2008-2009, http://www.comunique.ro/2010/02/managementul-campaniei-electorale.html.
[5] Legea 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului actualizată, art. 2, lit. m.
[6] Alfred Bulai, Analiză electorală și marketing electoral, Curs S.N.S.P.A., f.a., București,
p. 148.
[7] Sabin Drăgulin, „Comunicarea politică și influențarea maselor”, Analele U.C.D.C.: Seria
Științe Politice, ProUnversitaria, București, 2008, p. 44.
[8] Vezi Oliver Thomson, History of Propaganda, History Publishing Ltd, Sutton U.K.,
1999.
[9] Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, Antet XX Press, București, 2007, p. 91.
[10] Adrian Miroiu, Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Polirom, Iași,
2006, p. 226.
[11] Philip J. Maarek,, Communication & marketing de l’homme politique, Litec, Paris, 2007,
p. 269.
[12] Tasențe Tănase, Comunicarea politică prin social media și reacțiile publicului online,
Editura Universitară, București, 2014, p. 78.
[13] Andrei Constantinescu, ”Explicaţia pentru cea mai celebră fotografie din 2012. Barack
şi Michelle Obama vorbesc despre îmbrăţişarea care a făcut înconjurul lumii”, în
Mediafax.ro, http://www.mediafax.ro/life-inedit/explicatia-pentru-cea-mai-celebra-fotografie-din-

97
2012-barack-si-michelle-obama-vorbesc-despre-imbratisarea-care-a-facut-inconjurul-lumii-video-
10412488
[14] Călin Sinescu, Comunicare politică, Ediția a II-a, Editura Universitară, București, 2009,
p. 240.
[15] În România, în luna ianuarie 2012 a avut loc un val de proteste împotriva reformelor din
sistemul de sănătate promovate de către Guvernul condus de Emil Boc, pentru susținereasecretarului
de stat Raed Arafat, care s-a opus acestor reforme.
BIBLIOGRAFIE:
Lucrări de specialitate
LE BON, Gustave, Psihologia mulțimilor, Antet XX Press, București, 2007.
MIROIU, Adrian, Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Polirom, Iași, 2006.
MAAREK, Philip J., Communiacation & marketing de l’homme politique, Litec, Paris, 2007.
SINESCU, Călin, Comunicare politică, Ediția a II-a, Editura Universitară, București, 2009.
TASENȚE, Tănase, Comunicarea politică prin social media și reacțiile publicului online,
Editura Universitară, București, 2014.
THOMSON, Oliver, History of Propaganda, History Publishing Ltd, Sutton U.K., 1999.
Studii în reviste de specialitate sau volume colective
DRĂGULIN, Sabin, „Comunicarea politică și influențarea maselor”, Analele U.C.D.C.:
Seria Științe Politice, ProUnversitaria, București, 2008.
HELSTERN, Francisc, „Managementul campaniei electorale”, în Comunique, nr. 4-5,
februarie 2008-2009.

XII. Comunicarea și exercițiul puterii

Discursul politic
Discusul electoral constituie principala modalitate prin care actorul politic poategenera even
imente intr-o campanie electorala. O data lansat in spatiul concurential al
campaniei, discursul electoral parcurge o continua miscare de reorganizare si negociereconform un
ei “gramatici” conventionale care include “capitole” allocate participantilor protagonisti: candidati
i, mass-media, “clasa mediatica” (personalitatile publice carecomenteaza evenimentul), electoratul
si diferitele reprezentari ale acestuia. Cu alte cuvinte,inainte chiar de a deveni “discurs”, exista deja
institutia si practica discursului electoral.“Discursul” este un mod de utilizare a limbii si a limbajelor
(limbaje
nonverbale,limbaje specializate, diferite vocabulare) pe baza caruia un actor social prezintainterloc

98
utorilor sai o interpretare a unor fapte. In masura in care, utilizand o limba si anumitelimbaje,
producem efecte asupra unor fapte. In masura in care, utilizand o limba si anumitelimbaje, producem
efecte asupra interlocutorilor nostri directi si indirecti, putem spune caorice act de comunicare are o
dimensiune
discursive.Elaborand un “discurs”, punem in circulatie anumite fapte si, in acelasi timp,caracteriza
m faptele respective; ne atribuim noua si interlocutorilor nostril o pozitie in functiede situatia in care
ne aflam; indicam cat de mult ne implicam in actul de comunicare si cat deimportanta este pentru
noi situatia in care comunicam. Prin discurs, redefinim situatia in careevoluam.Un discurs este politic
atunci can evalueaza situatii de interes public. Ceea ce distingediscursul politic de alte tipuri de
discurs este in primul rand conventionalitatea sa: oricat de“originala” ar fi conjuctura care
declanseaza acest discurs, ea este imediat normalizata printr-un comentariu corespunzator cu rangul
institutiei si a celui care reprezinta institutia. Oricediscurs politic functioneaza pe baza unei
argumentatii conventionale care justifica, pe de o parte, rolul institutiei si, pe de alta parte, imaginea
publica a celui care reprezinta institutia.In al doilea rand, un discurs este politic atunci cand se
autoevalueaza ca fiind“adevarat” sau correct. Mai mult decat orice alt tip de discurs, cel politic
comunica
“versiuneacorecta” a unor fapte, precum si implicarea maxima a autorului in ceea ce privesteveridi
citatea continutului. Discursul politic comunica adevarul, “ianaintea” chiar acontinutului propriu-
zis.Material discursului politic provine din faptul ca actorul politic activeaza, in functie desituatia de
comunicare, anumite strategii de credibilitate menite a comunica “adevarul”. De ceopinia publica
ridiculizeaza sau condamna “minciuna politica”, iar actorii politici continua promisiunile adesea fara
acoperire? Probabil pentru ca politicianul are nevoie nu doar saafirme adevaruri, ci sis a fie perceput
de catre electorat ca fiind persoana care spune adevarulatat in situatia data, cat si adevarul “in general,
indifferent de situatie”.Prea preocupati sa-si construiasca credibilitatea, actorii politici promit prea
mult sauspun cu prea mare usurinta ceea ce vor oamenii sa auda. Pe de alta parte, regimul mediatic
incare actioneaza actorii politici, contribuie la dezvoltarea unor tehnici de credibilitate din ce
ince mai sophisticate. Astfel, daca intr-o prima etapa discursul politic se intemeia pe “adevar” pe
baza de criterii ideologice, in epoca mediatizarii, politicienii beneficiaza de un intregdispozitiv
tehnologic si scenic care produce “imagini adevarate”.
Discursul politic este si electoral atunci cand este generat de un evenimentconventional
(campania electorala) si este construit pe baza unor conventii de interactiune sicomunicare
specifice.Campanile electorale confera actorilor politici roluri discursive multiple inainte chiar ca
acestia sa se lanseze in competitie. Astfel, fiecare actor politic actioneaza simultan incalitate de:-
“candidat” care detine puterea politica in timpul campaniei versus “candidat” situate inopozitie-

99
“contracandidat”-“politician” care dispune deja de o imagine publica alimentata de un trecut politic
si deo memorie colectivaParticipand la aceasta interactiune relativ pre-stabilita, la un spatiu de
comunicareconventional si, ca atareaparent “inchis “, candidatul isi poate construe in mod legitim
oidentitate in conditii de publicitate. Evenimentul conventional care este o campanie electorala
distribuie nu numai rolurile,ci si tipurile de resurse electorale de care pot benefiacia actorii politici.
Potentialul acestor resurse variaza in functie de caracteristicile sistemului politic, electoral si
mediatic din fiecaretara. Depinde de actorii politici cum vor utilize la nivelul discursului electoral:-
resursele electorale formale provenond din organizarea constitutionala si procedurala acampaniei
(avem in vedere o serie de prevederi constitutionale si legislative carevizeaza eligibilitatea
candidatilor, accesul la mass-media durata campaniei, finantarea,rolul unor organizatii
nonguvernamentale etc.);-resursele electorale cumulate – imaginea publica a candidatului bazat pe
trecut sifamilie politica, intreaga istorie discursive a candidatului;-resursele electorale create pe baza
actiunii in campania
electorala a candidatului(aceste resurse fie sunt depistate de catre candidat in conjuncture electorala
, fieconstituie resurse “date” pe care respectivul le creeaza in favoarea sa).Unele dintre resursele unui
candidat sunt deopotriva formale, accumulate si create. De pilda, “electoratul” este o resursa formala
(electoratul ca interlocutor colectiv si institutie carelegitimeaza actiunea candidatului), o resursa
acumulata (electoratul ca interlocutoru caredispune deja de o imagine preelectorala a candidatului si
implicit, de criterii de evaluare aacestuia), precum si o resursa create (electoratul, un interlocutor care
trebuie mentinut sau – dupa caz – convertit).Resursele electorale formale si accumulate atribuie
candidatului o marja de putere care poate fi perdanta sau performanta. De aceea, in timpul campaniei,
un candidat are nevoie si dealte resurse care sa mentina, sa suplimenteze sau sa anuleze marja de
actiune
electorala.Rolurile discursive confera candidatului o identitate formala. Astfel, in fataelectoratului
si a mass media, candidatul trebuie sa “se lase” investigat si, in acelasi timp, sase prezinte. In fata
contracandidatilor, candidatul se lasa chestionat de acestia, si la randul sau,ii poate interpela. Din
acest punct de vedere, campania electorala este singura practica politicacare egaleaza conditiile
discursive ale actorilor politici si care face posibila “comunicareaorizontala” dintre acestia.Rolul de
candidat constituie numai in aparenta o pozitie de subordonare. In realitate,acest rol confera
politicianului dreptul de a simula pozitia celui care ia decizii politice.Pornind de la aceasta
“reprezentatie”, candidatul poate accede la decizia politica efectiva.
Intro campanie electorala, nu numai candidatii, ci si electoratul si mass-media beneficiaza
de roluri distinctive. Totusi, cata putere are electoratul, in conditiile in care , desiel concentreaza
atentia mass-media si a electoratului, posibilitatile sale de participare ladezbaterea electorala sunt

100
extreme de limitate?Dincolo de faptul ca mandateaza liderii politici, electoratul legitimeaza
organizareaunui spatiu de comunicare electorala la care, paradoxal, el nu aprticipa in mod direct. Pe
dealta parte, depinde de politica de mediatizare si de sondare a opiniei cat de eficienta
este participarea electoratului la campania electorala chiar prin formulele de mediere.Ca si in
perioada dintre alegeri, pe parcursul campaniei electorale, mass-media asiguracirculatia informatiei
politice si evalueaza evenimentul electoral in calitate de opinie publicaindependenta. Spre deosebire
insa de perioadele politice “normale”, mass-media abordeazaacelasi subiect timp indelungat – un
timp a carui durata este stabilita prin conventie –, astfelincat mass-media va avea nevoie de un
proiect de comunicare electorala. De regula, acest proiect modifica grila canalului mediatic fara ca
acesta din urma sa renunte la modelul decomunicare consacrat (modelul care a propulsat canalul
mediatic drept “voce” sau “gen”mediatic).Controversata problema a efectelor mass-media este
relansata mai mult ca oricand intimpul campaniilor electorale, cand mass-media trece drept o resursa
atat pentru bublicul careurmeaza sa voteze, cat si pentru candidatul care actioneaza in regim
concurential. Din perspective candidatilor, “oferta mediatica” inseamna, in primul rand, eleborarea
unor ituatiide mediatizare a candidatului. Din acest punct de vedere, candidatii se raporteaza la mass-
media ca la o resursa formala. Pe de alta parte, pentru candidat, mass-media poate fi si oresursa
acumulata in masura in care candidatul dispune de un “trecut mediatizat”. Nu este clar încã dacã
discursul politic propriu-zis a apãrut odatã cu afirmarea retoriciisau odatã cu inventarea politicii în
sine, deşi problema este fãrã îndoialã, în mod ironic, unacaracteristicã oricãrui homo sapiens sapiens
care se respectã. Şi dacã un homo faber ne-ar vorbi de prima posibilitate, în timp ce un homo politicus
şi-ar respecta cu stricteţe Egoul,gãsindu-l în cea de a doua.Ce trebuie sã facã un discurs? Dacã el îşi
propune sã-i convingã pe toţi, el e cusiguranţã ratat. Dacã îşi va propune sã fie cea mai frumoasã
încercare lingvisticã rostitãvreodatã, el va fi lamentabil ca şi eficienţã. Iar dacã nu-şi propune nimic,
este chiar posibil sãiasã bine. (apud O. Henry)"Trebuie sã le vorbesc - ei nu gândesc ca mine - ei
gândesc invers decât mine - eu vatrebui sã mã prefac, într-un fel, cã gândesc la fel ca ei". Nu este
obligatoriu ca aceasta sã fie secvenţa exactã a raţiona-mentului implicat, dar elementele sale
constitutive nu pot fi altele. Motivaţia este arareori o uşurinţã şi o plãceredeosebitã de a ţine discursuri
- când se întâmplã, oratorul este un caz special, cu mari şanse dea reuşi oricum. În rest, obiectivul
oricãrui orator improvizat este sã pãstreze atenţia publiculuisãu printr-o disimulare a propriului
interes pentru bunãstarea generalã sau printr-o tacticãadoptatã pe moment, în funcţie de diferitele
reacţii ale ascultãtorilor. De aceea, discursurilecele mai complicate şi de aceea supuse celor mai
multe studii sunt "cele fãrã public", undeavantajul relaxãrii aparente este devansat de absenţa feed-
back-ului general, element crucial
în reglarea nivelului paratextual implicat. Existã şi în acest sens unele posibilitãţi demanipulare evi

101
dente, precum şi altele subliminale. De exemplu, pentru discursul radiofonic,întrebãrile, invocaţiile
şi exclamaţiile retorice sunt redundante, pentru cã sunt realmente adresate "nimãnui", atâta timp cât
la un moment dat nu poate fi determinat un adversar evident, iar aceste procedee au fost concepute
cu precãdere pentru confruntãrile directe. Înschimb, este profitabilã "tactica Churchill", care rezidã
în utilizarea, în acelaşi text, a multor elemente sloganice - originale, evident - alcãtuindu-se o
concentrare de fraze care rãmân înmemorie asociate numelui celui ce le-a rostit.O altã tacticã utilã,
mai ales în situaţiile limitã este aceea a "gentlmanului" - anume, aoferi ascendentul moral unui inamic
potenţial, eventual celui care a învins deja, mai întâi cuscopul de a te menţine în luptã, prin realinierea
argumentelor în aşa fel încât sã accepţi pierderea unei bãtãlii, dar nu a rãzboiului, apoi, pentru a
schimba în mod subtil poziţia faţã de admiratorii adversarului, în aşa fel încât acesta sã piardã mult
din sprijinul lor dacã atacãimediat pe acelaşi subiect în faţa cãruia i se pare cã a câştigat. În campaniile
electorale, limbajul ia forma discursurilor politice şi a sloganurilor,fiecare din acestea vizând
câştigarea unei pãrţi cât mai mari a electoratului; astfel, un procentdestul de mare din voturi se
datoreşte calitãţilor oratorice ale candidatului şi modalitãţii derealizare a discursului.În cartea "L`os
à moille", Pierre Dac afirmã urmãtoarele: "un discurs politic bun nutrebuie sã vorbeascã despre
nimic, dar sã lase impresia cã vorbeşte despre toate". Ceea ceintereseazã la un discurs politic nu este
doar conţinutul sãu, ci într-o mare mãsurã şi formacare îmbracã ideile.Psihologia celor ce ascultã. E
un talent sã ştii sã asculţi - e mai mare talentul celor caremai mult ascultã decât vorbesc. Vechi de
când lumea, obiceiul de a alege are la bazãaprecierea meritului aparent. Dintre toţi pãunii, o pãuniţã
alege evident mereu pe cel cu coadamai frumoasã, indiferent de calitãţile genetice cu adevãrat
importante pe care oricum nu le poate verifica. Acest ritual s-a transferat în mod perfid în viaţa
politicã. Coada pãunului estediscursul, oricât de multe şi de colorate artificii ar ataşa un candidat
campaniei sale.Singurele efecte care detaşeazã publicul general de aceste reguli sunt efectul de
obişnuinţã şiefectul de frondã, pe care le vom trata separat, pentru cã, ele indicã participarea de mare
fineţea structurii sociale moderne în chiar formarea ei.Primul efect se manifestã evident mai ales la
publicul în vârstã, însã regula nu are nimic de-aface cu acest criteriu. Cu cât unei persoane i se supun
atenţiei mai multe argumente într-unanumit domeniu - inevitabil ele se vor repeta - aceasta tinde sã
le acorde mai puţinã atenţie şisã pãstreze în mod rigid drept corectã ultima secvenţã care, la un
moment dat, i-a atras atenţiaîn mod pozitiv. Este clarã, aici, importanţa pe care o are originalitatea
într-un discurs cu uneleşanse.Efectul de frondã are în mod fatal o pondere mai mare în rândul tinerilor
şi, cu toate cãde regulã nu are consecinţe negative (se traduce în refuzul de a vota), uneori se îndreaptã
în proporţii mari împotriva a tot ceea ce pãstreazã un parfum învechit; totuşi el nu va fi prea desun
curent pozitiv "pentru" ceva - prin definiţie, este un curent "contra".Psihologia "adjectivului posesiv".
O categorie aparte a discursului politic modern -într-un stat democratic - este cea a "realegerii". Se

102
referã, evident, la acea categorie de personaje din arena politicã, pentru care lupta este de a pãstra şi
nu de a câştiga, printre carenu sunt rare noţiunile de "guvernul meu" sau "ministerul nostru", în
opoziţie cu "senatoriivoştri" şi "moţiunile dumitale".
Având avantajul unor realizãri deja împlinite şi dezavantajul ratãrilor mult maimediatizate,
ca întotdeauna, un potenţial "reales" are de optat, când îşi construieşte atâtdiscursul, cât şi publicul
ţintã, între a se lãuda sau a o lua de la capãt. De exemplu, dacã seaflã în faţa unor oameni neutri
politicianul îşi poate permite sã rişte o uşoarã laudã de sine de tipul "uite ce am fãcut eu pentru
ceilalţi" - ceea ce nu e tocmai etic din partea lui, însã adesease întâmplã ca acest punct sã fie negativ,
cãci imediat ce apare un declanşator (bãnuialã,acuzaţie) lauda provoacã o reacţie în lanţ
dezastruoasã.Statul totalitar. Cel mai autentic discurs politic este cel dintr-un stat totalitar. În oricestat
relativ democratic, discursul este adesea înlocuit sau eclipsat de polemicã. El rãmâne"coada
pãunului", dar, prin efectul de obişnuinţã nu mai este un discriminant absolut. În statultotalitar, ideea
nu mai este efect pe termen scurt, de aceea, pierzându-şi caracterul electiv,discursul devine
propagandistic. Scopul oratorului nu este sã reveleze, ci sã acopere, sãmotiveze publicul sãu sã
închidã ochii - sã recunoaştem, o sarcinã mult mai dificilã. Textul seadreseazã tuturor, şi, în plus, el
este considerat ratat atunci când mãcar un ascultãtor nu a
fostconvins pe deplin, oarecum, sau mãcar "fãcut atent". Evident, un discurs, în aceastãconfiguraţie
, trebuie sã conţinã destul entuziasm pentru a-i pacifica pe revoltaţi,transformându-i în mod natural
în adepţi şi eroi ai "doctrinei", dar îndeajuns de puţinã"doctrinã" pentru a nu-i deranja pe pacifişti,
care au un anumit prag de toleranţã faţã delucrurile cu care sunt împãcaţi, dar nu de acord.Discursul
este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci când eşticonvins de la început şi fãrã nici
o ezitare cã nu crezi un cuvânt din ce ai de gând sã spui."Dacã se întâmplã sã crezi cu adevãrat cã
adevãrul este acolo şi cã singura menire adiscursului este sã-l prezinte într-o manierã elegantã, atunci
fie eşti orator, fie eşti pierdut".Comunicarea umanã reprezintã o strategie directã şi eficientã
de influenţare socialã acomportamentului politic al indivizilor, prin impactul direct pe care îl are
asupra atitudinilor şicredinţelor.Mc. Guire considerã cã impactul persuasiv al comunicãrii parcurge
la nivelul conştiental individului 4 procese: atenţia, înţelegerea, acceptarea, reţinerea şi, în final,
efectul seobservã în comportamentul politic al individului.Exemplu: obiectivul discuţiei candidatului
politic pe un post radio sau TV este sãdetermine la ascultãtori un comportament de votare. Chiar
dacã receptorul este atent lacomunicare, impactul persuasiv este mic dacã nu înţelege argumentele
sursei din cauzã cãsunt prea complexe (eşec de înţelegere) sau dacã nu acceptã concluziile
candidatului (eşec deaşteptare). Presupunem cã auditoriul a fost convins, deci a acceptat mesajul
electoral, dar dacãschimbarea atitudinalã nu este durabilã şi de profunzime oamenii îşi schimbã
opinia indusãchiar înainte de ziua

103
alegerilor.Informaţia primitã implicã un proces de prelucrare cognitivã, analiza criticã amesajului, c
orelarea experienţei anterioare a individului, referitoare la candidat, cuargumentele conţinute în
mesaj. Calea indirectã a procesãrii informaţiei din cadrul mesajului persuasiv urmeazã un procedeu
euristic, cel al credibilitãţii sursei.Mesajul candidatului poate fi acceptat chiar şi în lipsa unei
motivaţii logice dacãindividul capãtã credibilitate şi prezintã atractivitate. Prin încrederea
acordatã de alegãtori şitotodatã competenţa acestora, candidatul este investit cu credibilitate.
Eficienţa mesajului estemai mare cu cât nivelul de educaţie, statutul social, inteligenţa şi competenţa
profesionalãatribuie candidatului vor creşte. Şi, ca urmare a aprecierii acordate acestuia, mesajul va
ficonsiderat cã deţine informaţii pertinente, adevãrate.O altã competenţã necesarã este sinceritatea
care se poate pune în evidenţã deoarece:· Comunicã ceea ce ştie;· Este dezinteresat faţã de rezultatele
demersului comunicativ;· Lipseşte intenţia de persuasiune;
· Apãrã o poziţie opusã propriului interes.În funcţie de informaţiile pe care le deţine despre
candidat, înainte de a asculta mesajul persuasiv (opiniile exprimate anterior, competenţa, trãsãturile
de caracter) asociate cu situaţiadin momentul discursului (lipsa de sinceritate) alegãtorul îşi va
construi o reprezentare acandidatului de la care va aştepta un anume un anume comportament politic.
Eficacitateamesajului politic depinde de confirmarea sau nu a acestor
aşteptãri.Când candidatul este atractiv (aspect fizic, personalitate, charismã, conduitã)schimbarea
atitudinalã a alegãtorului este determinatã de procesele de identificare cu sursa,
pe baza sentimentelor admirative pe care le încearcã, deoarece opinia este determinatã desentiment
e.Schimbarea comportamentului politic dacã nu este integratã în sistemul de valori şicredinţe al
alegãtorului, fiind dependentã de durata legãturii afective stabilite între candidat şialegãtor, va putea
fi oricând revocatã. Contactele directe sau prin mass-media fac sã creascãatractivitatea şi
durabilitatea relaţiei.Oamenii se lasã influenţaţi de cei asemãnãtori lor, având atitudini şi
comportamentesimilare lor. Dar, se lasã influenţaţi şi de cei cu trãsãturi şi comportamente diferite de
ale lor,în mãsura în care sunt cele pe care nu le au şi ar dori sã le aibã (complementaritatea
generândatractivitate).Ceea ce convinge alegãtorul de bunele intenţii este chiar imaginea pe care o
proiecteazã, cu cât este mai dinamic cu atât este mai convingãtor. Comunicã energie,entuziasm,
autoritate prin aspectul sãu propriu-zis, cât şi prin stilul şi viteza mai mare adiscursului. Dinamismul
discursului va determina auditoriul sã-l accepte ca fiind credibil.Mesajul devine mai persuasiv dacã
se asociazã la receptor cu emoţii pozitive. Este posibil sã devinã eficient dacã se asociazã cu emoţii
negative, prin inducerea fricii. Dacã
lainformaţiile despre experienţe concrete şi strategiile de evitare se adaugã argumenteemoţionale
asociate cu instrucţiuni exacte, complete despre evitarea situaţiei dificile se vaobţine drept efect
modificarea comportamentelor indivizilor în sensul dorit, prin inducereafricii.De exemplu: "Noi nu

104
ne vindem ţara!"Cât de diferit trebuie sã fie mesajul de opiniile alegãtorilor pentru a putea convinge?·
O sursã foarte credibilã determinã schimbarea opiniilor alegãtorilor chiar dacã prezintã poziţii
diferite de ale receptorului.· Receptorul implicat emoţional într-un anume tip de mesaj nu va putea
fi schimbat încomportamentul sãu chiar şi de sursã credibilã.Sã se prezinte argumente pro sau contra
în discurs?· Aducând numai argumente pro, autorul îşi apãrã discursul prin susţinere, eliminând
situaţiilede contrazicere.· Aducând atât argumente pro şi contra discursul se va apãra prin
respingere.Papageorgis în 1961 susţinea apãrarea prin respingere a discursului, evitând
"efectultigrului de hârtie". Discursul în care se aduc numai argumente pro-atitudini
alegãtoruluiîntãreşte atitudinea receptorului doar aparent, pentru cã nu-l protejeazã pe individ de a
facefaţã unui discurs-atac ulterior cu argumente contra, pe care prima sursã le-a evitat şi, evident,la
care receptorul îşi va schimba
atitudinea.Este foarte importantã şi calitatea mesajului, generatã de noutate şi validitateaopiniilor
sursei (elementele noi ale discursului sã nu fie repetate prea des pentru a evita înacest fel saturarea
receptorului şi a da un caracter plauzibil mesajului).
Mesajul ce susţine atitudinile receptorului determinã rãspunsuri cognitive în favoareaideilor
candidatului. Când auditoriul este supus unui mesaj contra-atitudinal şi i se sugereazã poziţia pe care
trebuie sã o susţinã atrage creşterea rezistenţei la persuasiune şi tendinţa de pãstrare a
comportamentului iniţial.Auditoriul informat, prin mesaj, cã atitudinile candidatului atractiv şi
credibil suntaltele decât ale lui, va dezvolta un dezechilibru cognitiv care genereazã presiuni psihice
ceintrã în contradicţie cu credinţele sale.Cu cât calitatea argumentelor conţinute de mesaj genereazã
mai multe idei
favorabile(pozitive) la auditoriu, cu atât efectul persuasiunii creşte şi schimbãrile atitudinale şicom
portamentale vor fi mai mari. De altfel, se poate ajunge la aspectul "malefic" al persuasiunii:
propaganda.Un act ostensiv de comunicare reprezintă un apel la atenţia ascultătorilor.
Astfel,auditorul are dreptul să creadă că ceea ce li se comunică prin intermediul stimulului
ostensiveste relevant pentru ei, sau că cel puţin emiţătorul consideră asta. Receptorii nu doar speră
cămesajul este relevant, ci au aşteptări precise legate de relevanţa mesajului. Comunicareaostensiv-
inferenţală implică faptul că emiţătorii comunică ascultătorilor relevanţa stimulilor,ceea ce înseamnă
că un act de comunicare ostensivă comunică o prezumţie de relevanţă.Conform aceleaşi teorii, un
mesaj este relevant, şi astfel procesat de un receptor, dacăşi numai dacă efortul depus de ascultător
la procesarea mesajului este cât mai mic posibil.Fiind un factor negativ, relevanţa unui mesaj este
mai scăzută atunci când efortul de procesareeste mai ridicat decât se aşteaptă ascultătorul.În lumina
considerentelor teoretice prezentate, principiul relevanţei poate fi
definitastfel: „Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale relevanţeoptime

105
.”4Pentru a analiza efectele pe care le au discursurile politice asupra ascultătorilor, amfolosit
principiul relevanţei şi teoria comunicării ostensiv-inferenţiale pentru următoarelemotive:(1)
Candidaţii la preşedinţie trebuie să atragă atenţia auditoriului asupra intenţiilor lor informative şi
acest lucru se realizează pe baza stimulilor ostensivi;(2) Ascultătorii se aşteaptă ca vorbitorii /
candidaţii să comunice numai informaţiirelevante;(3) Ascultătorii se aşteaptă ca procesarea
mesajelor să implice un nivel scăzut de efortşi să ducă la modificări importante ale mediului lor
cognitiv, adică se fie relevante;(4) Candidaţii îşi folosesc discursurile ca stimuli ostensivi şi astfel
comunicarea devineostensiv-inferenţială;(5) Atât vorbitorii, cât şi ascultătorii vor să obţină o
comunicare reală; este adevărat că politicienii încearcă să persuadeze, dar asta se leagă de modul în
care îşi structureazădiscursurile, nu de intenţiile lor informative; candidaţii nu vor să-şi informeze
ascultătorii căîncearcă să le schimbe opţiunile politice; persuasiunea poate fi considerată o intenţie
ascunsă,care totuşi este cunoscută în mod reciproc;(6) Ascultători se aşteaptă ca uneori comunicarea
să nu fie relevantă, dar pot să işiimagineze că mesajul a fost de fapt relevant, dar că vorbitorul nu
a fost relevant într-un modoptim; alteori, pot fi convinşi că mesajul în sine a fost irelevant;(7)
De obicei, alegătorii îi votează pe acei candidaţi care prezintă în discursurile şi încampaniile lor o
informaţie relevantă;
(8) În campaniile electorale, mesajele relevante sunt în primul rând acelea care
conţininformaţii ce fac ascultătorii să se încreadă într-un anumit candidat, mesaje care oferă soluţiila
problemele curente, soluţii care vor aduce schimbări şi îmbunătăţiri în vieţile ascultătorilor.
Analiza tematica a discursului politic
Discursurile politice sunt structurate în jurul a două tipuri de teme: pozitive şinegative. De
obicei, candidaţii se folosesc de teme pozitive pentru a-şi sublinia propriul program, modul în care
vor rezolva problemele curente cu care se confruntă ţara, de un limbajnegativ pentru a se referi la
contracandidaţii lor sau la cei aflaţi la putere în acel moment.Astfel, o dihotomie Eu/Noi vs. El/Ei se
poate observa în orice discurs politic.Este interesant faptul că unii dintre candidaţi aleg să-şi
structureze discursurile numai pe baza unui limbaj şi a unor teme negative. Acest fapt poate
avea două explicaţii: în primulrând, folosirea unor termeni negativi creează o imagine grotescă a
contracandidaţilor şi astfelalegătorii au o singură alternativă, de a nu vota pentru aceştia şi de a-l
alege pe cel care a avutcurajul să demaşte răul; în al doilea rând, o analiză mai profundă, poate
dezvălui că uncandidat care se foloseşte numai de teme negative nu are de fapt nici un fel de
programelectoral. De obicei, acei candidaţi care nu au nici o şansă folosesc cu preponderenţă
mijloacenegative în discursurile lor.Ţin să precizez că citatele nu vor fi numeroase, nu pentru că nu
s-ar regăsi îndiscursurile analizate, ci din economie de spaţiu.Analizând corpusul, se poate observa
că C.V. Tudor îşi structurează discursurile în jurul unor teme negative, teme care vor fi ilustrate în

106
cele ce urmează prin citate.Sărăcia, Degradare şi Crima în România„ Ţara Reală e pântecul femeii
care a început să-şi vândă pruncii, încă înainte de a-i naşte /…/ pe când copiii astfel comercializaţi
se duc la o moarte sigură, în băncile de organe ale bogătaşilor lumii.” [Tudor: 345]„Asta nu înseamnă
că nu se moare în România! Ba se moare /…/ în cele maiîngrozitoare feluri. Am în vedere
/…/ crimele şi sinuciderile. Niciodată în istoria României,nu s-au produs atât de multe omoruri pe
an şi nu şi-au pus capăt zilelor atâţia semeni de-ainoştri!” [Tudor: 347]„/…/ buruienile care le fac
românilor viaţa insuportabilă: sărăcia, mizeria, anarhiamafia.” [Tudor: 367]Mafia politică şi
mediatică„Acesta este unul dintre motivele pentru care Mafia Politică şi juridică implicată înexportul
de copii, de unde scoate profituri financiare de ordinul miliardelor de dolari /…/”[Tudor:
346]„Deviza mea este: Jos Mafia! Sus Patria!” [Tudor: 346]„ /…/ dar Mafia a prăduit chiar în aceste
zile de toamnă, 280 de milioane de dolari peo aşa-zisă tehnică medicală străină, de mâna a doua?
/…/ că Mafia Ţigănească face ravagii şie ocrotită, pe faţă, de unele autorităţi!” [Tudor: 369]
Aceste două teme negative sunt recurente în discursurile lui Tudor şi se combină cualtele
care fac referire la contracandidaţii lui, în special la Ion Iliescu şi la cei aflaţi la putereîn acel
moment.Cei aflaţi la guvernare„Timp de 4 ani actuala Putere n-a suflat nici o vorbă despre Pactul
Ribbentrop-Molotov, dimpotrivă l-a ratificat şi ea, în iunie 1997, la Neptun. Timp de 4 ani,
RegimulConstantinescu n-a îndrăznit să spună nimic despre Tezaurul României /…/” [Tudor:
353]„Actuala campanie politică începe cu mortul pe masă. Acesta nu este altul
decât<cadavrul politic> Emil Constantinescu, principalul vinovat de dezastru Ţării,mercenarul care
a fost sfătuit, nu demult, să-şi facă harakiri. România este condusă, pefaţă, de femeia-komisar Zoe
Petre.” [Tudor: 359]Caracterizarea contracandidaţilor politici„Nu mă tem de nici unul dintre
contracandidaţii mei, care se împart în două categorii:activişti de partid şi contabili.” [Tudor: 359]„În
privinţa candidaturii dvs. iarăşi s-a comis o fărădelege: dvs. pretindeţi că n-aţi avutun singur mandat
prezidenţial, 1992 – 1996. Eroare gravă!” [ Tudor:383]„Şi toate acestea pentru ce? Pentru orgoliul
maladiv al unui ateu de 71 de ani, care şi-a pus în cap să devină, pentru a treia oară, preşedintele unei
Ţări /…/? “ [Tudor: 390]Aceste teme negative stau la baza discursurilor lui Tudor din campania
electorală2000. Elemente sintactice, semantice, pragmatice şi structuri retorice sunt folosite pentru a
lecomplica.Unele dintre temele exemplificate sunt prezente şi în discursurile lui Ion Iliescu,
dar există diferenţe în ceea ce priveşte modul lor de articulare: discursurile lui Tudor sunt
lungi, pline de digresiuni, în timp ce tonul lui Ion Iliescu este mult mai calm, mai puţin agresiv şimai
pacificator, discursurile sale fiind mai scurte şi la obiect. Când acuză, o face într-un
modimpersonal, atacurile sale fiind îndreptate împotriva celor aflaţi la putere şi acontracandidatului
său, C.V. Tudor, însă numele acestuia nu apare niciodată în discursurileanalizate.Degradarea,
sărăcirea ţării şi a poporului român„ /…/ România celor care muncesc din greu, dar pentru care

107
sărăcia, disperarea şinesiguranţa constituie nefericita răsplată a trudei lor.” [Iliescu, Discursul de
acceptare acandidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]„ /…/ câteva măsuri de
combatere a sărăciei extreme.” [Iliescu, Discursul de acceptarea candidaturii, „Aproape de oameni,
împreună cu ei”,
5.10.2000]„ Înţeleg greutăţile şi fenomenele negative cu care vă confruntaţi. /…/ Ştiu cădrogurile,
violenţa, alcoolul, prostituţia sunt capcane /…/” [Iliescu, „Mesajul către tineri…”,4.12.2000]Cei
aflaţi la guvernare„ Acum când a sosit vremea bilanţului, asistăm la un spectacol jalnic al laşităţii şi
alfugii de răspundere, al ascunderii în spatele <tehnocraţilor>. /…/ întrucât cei în care şi-au
pussperanţa i-au înşelat, s-au dovedit incapabili să-şi onoreze promisiunile. /…/
Reprezentanţiicoaliţiei care guvernează România din 1996 au făcut prea mul rău ţării şi oamenilor
pentru amai avea autoritatea morală de a cere încrederea oamenilor.” [ Iliescu, Discursul de
acceptarea candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]„Eşecurile sistematice ale
actualei guvernări în a combate corupţia, crima organizată,violenţa, precum şi
politizarea excesivă a actului administrativ, folosirea funcţiei publice ca răsplată pentru clientela
politică au avut drept rezultat o erodare a autorităţii statului.” [Iliescu,Discursul de acceptare a
candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]Contracandidaţii săi – C.V.
Tudor Aceasta este ultima temă negativă prezentă în discursurile lui Ion Iliescu şi aparenumai în cel
de-al doilea tur al alegerilor, când singurul contracandidat a fost C.V.Tudor. În primul tur, în
discursurile analizate, Ion Iliescu nu a folosit nici un element negativ cu referirela contracandidaţii
săi.„Aş dori să nu transformăm această campanie electorală într-un prilej de răfuieli şiîntr-o luptă
oarbă cu adversarii.” [Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, „Aproape deoameni, împreună
cu ei”, 5.10.2000]Totuşi, după primul tur, atacurile sale au devenit mai vizibile, dar impersonale.„Se
înşeală cei care cred că putem găsi soluţii la probleme noastre /…/ în trecutultotalitar sau prin
sloganuri extremiste, xenofobe /…/” [Iliescu, „Declaraţia…”, 26.11.2000]„/../ s-au născut şi
dezvoltat mişcări extremiste, xenofobe şi antisemite, ale căror discurs fals patriotic, demagogic şi
profund nesincer, constituie o gravă ameninţare la adresademocraţiei /…/” [Ion Iliescu, „Mesajul
către tineri…”, 4.12.2000]Citatele de mai sus relevă diferenţele dintre cei doi candidaţi. Tudor
foloseşte unadevărat arsenal negativ, sinonimia negativă fiind excesivă. Este adevărat că este un
excelentorator, dar îşi foloseşte calităţile într-o direcţie proastă. Persuasiunea poate fi atinsă
prinfolosirea unui limbaj negativ referitor la contracandidaţi, dar utilizarea exclusivă a acestuia,
aunor cuvinte de multe ori morbide („<cadavrul politic> Emil Constantinescu”),
imensul paragraf despre traficul ilicit de organe cu care îşi deschide discursul de acceptare acandid
aturii sunt destul de înspăimântătoare, fiind pe placul unui număr redus de alegători.
În plus, temele pozitive sunt doar pretexte pentru a reintroduce dimensiunea negativă adiscursurilor

108
sale. Atacurile lui directe subliniază faptul că programul său electoral esteinexistent. Cu toate astea,
puterea lui oratorică i-a făcut pe câţiva să-l urmeze.În discursurile lui Ion Iliescu temele negative,
atunci când apar, sunt doar o pârghiecare îi dă posibilitatea de a-şi prezenta propriul program.Şi în
ceea ce priveşte folosirea unor teme negative diferenţele sunt clare: în timp ce îndiscursurile lui Tudor
elementele negative sunt prezente la tot pasul, iar Ion Iliescu foloseşteacelaşi metode, deşi destul de
rar, în discursurile celor doi candidaţi americani aceste temeapar sub o formă foarte interesantă.Deşi
folosesc un limbaj negativ, candidaţii americani aduc argumente logice, de bunsimţ sau chiar
ştiinţifice care să le susţină atacurile. Discursurile lor sunt tematice, mult mai bine organizate decât
cele ale lui Tudor sau Iliescu. Datorită modului în care campaniaamericană are loc, candidaţii trebuie
să vorbească despre aceeaşi temă în mai multe state şi deaceea temele şi limbajul folosit se repetă,
părând a fi redundante. Din potrivă, discursurilecandidaţilor români sunt generale, aceştia nu
exemplifică şi nu argumentează.Discursurile politice nu se structurează numai pe teme negative.
Temele pozitive suntun mijloc folosit de candidaţi pentru a-şi prezenta propriul program. Un limbaj
pozitiv esteceea ce îi face interesaţi pe alegători: vor să afle ceea ce le oferă candidaţii, pentru că ştiu
caresunt punctele slabe ale guvernării în care trăiesc şi, de cele mai multe ori, ştiu care
suntneajunsurile unui anumit candidat. Ascultătorii sunt interesaţi de soluţiile propuse şi, deobicei,
votează pentru cele care par realizabile.Folosind numai elemente negative, un candidat exclude o
mare parte din grupul său („In-group”). Consecinţa, ca şi în cazul lui C.V. Tudor, este că alegătorii
nu-l votează pentru că discursurile lui se adresează unui număr mic de alegători, cei care l-ar urma
necondiţionat. Pede altă parte, includerea tuturor alegătorilor, sublinierea soluţiilor prezentate în
discursuri,accentuarea aspectelor pozitive ale propriului program conduc la succes. Acest lucru s-
aîntâmplat în cazul lui Ion
Iliescu.În cele ce urmează am prezentat temele pozitive întâlnite în corpusul analizat.Surprinzător,
câteva teme pozitive apar şi în discursurile lui C.V. Tudor:Ţara, România Mare„ Aşa arată Ţara
noastră REALĂ” [ Tudor: 345]„/…/ fiindcă eu am harta României Mari in tiparul genetic /../”
[Tudor: 350]„ Cercetaţi rezervaţia arheologică a limbii române şi veţi vedea că cele mai
importantecuvinte – Patrie, Popor, Ţară, Biserică, Armată, Pâine, Muiere, Soţ, Făt, Frate, Soră,
Sănătate,- şi însuşi gloriosul cuvânt Dumnezeu /…/ vin direct din limba latină” [ Tudor: 351]„Avem
de a face cu două unicate, fiecare în felul său: Ţara e unică sub soare /…/ iar Poporul e absolut
genial.” [ Tudor:
352]„Accelerarea fenomenului istoric şi ireversibil de unificare, pe cale paşnică, cuBasarabia şi
Bucovina, străvechi teritorii româneşti, la care nu vom renunţa niciodată”[Tudor: 358]Trecut şi
istoria românilor: exemplu de urmat„ /…/ când cel care avea să devină Mareşalul Antonescu a adresat
Armatei un ordincare se aşează lângă cele mai importante documente din Istoria Poporului Român,

109
alături de<pohta ce-a pohtit-o> Mihai Viteazul şi de Proclamaţia de la Padeş a lui Tudor
Vladimirescu:< Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!>” [Tudor: 350]„ În încheiere daţi-mi voie să mă
gândesc tot la Poetul Naţional /…/ iată cât de profetic şi actual sună vorbele sale.” [Tudor: 360]„ <
Votul e mai puternic decât sabia!> spunea preşedintele Abraham Lincoln” [Tudor:374]Propria sa
imagine, prezentată în comparaţie cu imagini biblice„Eu cu acest Înger al Morţii vreau să mă lupt!”
/…/ Am să mă lupt cu Îngerul Morţiitot astfel cum s-a luptat Iacov cu îngerul Vieţii.” [Tudor: 347]„
/../ dar, în orice caz, mai hotărât decât toţi adversarii mei să-mi dau viaţa pentruPatrie.” [Tudor:
355]„Începe Epoca Vadim, de Dreptate, Prosperitate şi Reconciliere Naţională!”
[Tudor:361]„Răstignirea lui Isus a durat şase ore. Răstignirea mea, un umil slujitorului alMântuitor
ului durează de şase ani.” [Tudor: 392]Acestea sunt temele pozitive prezente în discursurile lui
Tudor. Dar dacă cinevaîndepărtează vălul creat de folosirea unui număr mare de figuri retorice,
de tonul său ridicat,în urmă nu mai rămâne aproape nimic. Este adevărat că menţionează problemele
cu care seconfrunta România, dar în afară de cuvinte mari, nu oferă nici o soluţie viabilă.
Discursurilesale sunt lipsite de conţinut: pe lângă cele 50 de puncte enunţate în discursul său de
acceptarea candidaturii, Tudor nu le oferă nimic alegătorilor. Politica şi discursurile sale sunt
clasificateca extremiste şi naţionaliste, pentru că, chiar şi atunci când vorbeşte despre rezolvarea
unor probleme, modul în care se exprimă instigă la
violenţă.Din contră, discursurile lui Iliescu sunt mult mai pe înţeles, alegătorii pot săîntrezărească
soluţiile pe care le propune. Temele pozitive prezente în discursurile sale sunt legate de rezolvarea
problemelor curente, şi Ion Iliescu îşi defineşte priorităţile încă de laînceput:Priorităţile majorităţii
românilor sunt:- relansarea economiei;- combaterea sărăciei şi a şomajului;- întărirea autorităţilor
statului şi a instituţiilor sale;- combaterea corupţiei;- integrarea demnă în Uniunea Europeană şi în
NATO;/…/Acestea sunt priorităţile Programului meu electoral şi ale acţiunii mele ca viitor şef
alstatului. Numai astfel deviza campaniei mele electorale - <Aproape de oameni, împreună cuei> are
sens şi capătă conţinut.” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]Temele
pozitive prezente în discursurile lui Ion Iliescu sunt:Relansarea economiei româneşti„Vom construi
o economie de piaţă funcţională, bazată pe concurenţa loială, peeficienţă /…/” [Ion Iliescu, Discursul
de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]„Relansarea economică pe termen scurt impune dezvoltarea
întreprinderilor mici şimijlocii. /…/ Un obiectiv strategic vital îl constituie refacerea şi dezvoltarea
agriculturiiromâneşti.” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]Lupta
împotriva sărciei„Voi propune viitorului Parlament şi viitorului guvern câteva măsuri de combatere
asărăciei extreme pentru ajutorarea familiilor cu mulţi copii şi a celor monoparentale. /…/Sistemul
de protecţie socială va deveni coloana vertebrală a solidarităţii naţionale” [IonIliescu, Discursul de
acceptare a candidaturii, 5.10.2000]Modernizarea sistemului educaţional şi a celui sanitar „Nu

110
putem accepta ca educaţia, sănătatea, cercetarea şi cultura să fie consideratesimple mărfuri, supuse
regulilor pieţei. Fără un acces legal al tuturor cetăţenilor la aceste bunuri esenţiale, naţiunea română
îşi va pierde coeziunea şi va rata din nou dezvoltarea.“ [IonIliescu, Discursul de acceptare a
candidaturii, 5.10.2000]Întărirea autorităţii statale şi instituţionale„Voi încuraja şi voi sprijini noua
guvernare în eforturile ei de a accelera reformainstituţiilor statului şi a administraţiei, pentru a fi puse
exclusiv în slujba cetăţeanului.Voi veghea ca Justiţia şi toţi cei cu atribuţii în domeniu să îşi facă
datoria, să seangajeze într-o luptă decisivă pentru combaterea celui mai grav flagel al acestei
perioade, /…/corupţia şi birocraţia paralizantă din aparatul de stat.” [Ion Iliescu, Discursul de
acceptare acandidaturii, 5.10.2000]Propria sa imagine„Viaţa mea a fost pusă întotdeauna în slujba
oamenilor. /…/Mă angajez solemn să fiu un preşedinte al tuturor românilor.” [Ion Iliescu,
Discursulde acceptare a candidaturii,
5.10.2000]„Ca preşedinte al României voi veghea ca problemele dumneavoastră cele maiimportant
e: educaţia de calitate, locuri de muncă, locuinţe sociale, siguranţă,
combatereaviolenţei, a traficului de droguri, a prostituţiei să devină priorităţi ale Guvernului şiParla
mentului.” [Ion Iliescu, „ Mesajul către tineri ….” 4.12.2000]Ultimul citat este un exemplu elocvent
care marchează diferenţa dintre discursurile luiC.V.Tudor şi cele ale lui Ion Iliescu. Tudor foloseşte
multe cuvinte, digresiuni, exemple,astfel încât ideea de bază pare că se pierde printre rânduri. Ion
Iliescu utilizează numai cuvinte
cheie, relevante pentru auditoriu, astfel încât efectul perlocuţionar se materializează în persuasiune.
Comunicarea electorala este un exercitiu al negocierii si seductiei, in care suntimplicati clasa
politica - care vrea sa seduca, electoratul - care vrea sa negocieze si mass-media - care se orienteaza
la conditiile de cerere si oferta. La prima vedere, intre electorat siclasa politica ar exista un gen de
comunicare-negociere (optiunea de vot desfasurandu-se carecompensa pentru politici sociale,
facilitati economice, conditii de functionare bazate pe principiul liberalismului etc). Dar, in mod real,
ceea ce pare a fi comunicare-negociere esteexpresia latenta a actiunii unui
sistem complex de schimbare a cognitiilor sociale, demanipulare.Acest tip de comunicare trebuie sa
ia o forma dialogala, sa puna in joc
argumenterationale. Negocierea presupune o cunoastere, memorie, ordine comparativa a faptelor,id
eilor, deciziilor, pe care le poseda in egala masura si electoratul. In calitatea lor de co-locutori intr-
un dialog politic, guvernantii si electoratul ar trebui sa se ordoneze intr-o relatie pe orizontala.
Comunicarea-seductie ia o forma spectaculara, prin faptul ca apeleaza la
mituri,simboluri, scenarii. Conceptul mitic in comunicarea-
seductie se preteaza la asocierinelimitate, el raspunde mai degraba unei functii de seductie decat unei
cunoasteri. In acestcaz, mitul nu va dezvalui un sens si nici nu il va lichida (asa cum se intampla in

111
comunicarea-negociere), rolul sau fiind acela de a-l naturaliza.Comunicarea-seductie in campania
electorala ia cele mai diverse forme ale publicitatii politice: discursuri, slogane electorale, machete
de presa si spoturi electorale.Daca e sa ne raportam la politicile de comunicare ale lui Geoana si
Basescu in cursa pentru Primaria Bucuresti, observam ca cei doi au adoptat strategii discursive
diametral opusecu profilul imagologic pe care si l-au construit in perioada dinaintea
campaniei.Mircea Geoana a abandonat haina de diplomat al cancelariilor europene si brusc ainceput
sa vorbeasca despre praful de pe cizmele din tinerete cu care a strabatut drumuri plinede noroi din
curtea centralelor termice. A adoptat un discurs mai popular, mai direct, farasubtilitati de negociere
diplomatica.Mircea Geoana a abordat o comunicare-
seductie in contradictie cu profilul sauimagologic anterior. A venit cu un zambet larg deschis,
ce arata o dantura perfecta (semn desanatate tocmai buna pentru o cursa dura), dar a ramas intepenit
in aceasta grimasa mult preamult timp. Geoana a zambit de pe panouri si bannere pentru toti
bucurestenii timp de patrusaptamani, dar nimeni nu a reusit sa afle programul sau administrativ,
elaborat de cei mai bunispecialisti externi, asa cum afirmase el insusi intr-o dezbatere televizata.
Mesajul “Castigi cuGeoana” a fost atat de abstract incat PSD a trebuit sa revina cu o formula
imbunatatita si sa-idea conotatia de castig material: “locuri de munca mai multe si mai bine platite”,
care vor asigura “cresterea nivelului de trai de la an la an”. Geoana nu a venit cu un “contract”
pentru bucuresteni si in lipsa acestuia a tinut toate discutiile in zona guvernarii. Nici
“contractul pentru Europa” nu a fost scris temeinic. Mesajul “2007 — oras european” a ramas unul
la felde abstract in lipsa unei expuneri coerente si credibile a pasilor de actiune.Si Traian Basescu si-
a abandonat stilul care l-a consacrat. Lider charismatic, cu undiscurs pe intelesul tuturor si pe placul
presei, Basescu a sedus la guvernare cand prin hohoteabundente, cand prin exprimarile sale
deocheate. In campanie, insa, primarul a venit cu undiscurs foarte tehnic, a prezentat programe si
surse de finantare. L-a lasat pe Dragomir sa radasi sa se dea in spectacol. El a inteles ca o comunicare-
negociere este mai potrivita pentru contextul politic actual si a ales sa fie cat se poate de sobru.
Basescu nu a trebuit sa facatrimiteri la un resort mitic, simbolic (Uniunea Europeana), el cunoscand
extrem de binerealitatile mahalalei romanesti. Atunci a negociat “Totul sau nimic”. A pus cartile pe
masasi... a castigat. Dar nu la loterie. A mers sigur pe mana bucurestenilor si a invins la vot.

XIII. Internetul și comunicarea politică

Sistemele de comunicare politice au cunoscut o schimbare radicala a mecanismelor de

functionare, odata cu dezvoltarea internetului, in general, si a Social Media, in particular. Daca in
perioada incipienta a sistemelor clasice de comunicare politica, actantii principali ai diseminarii

112
mesajului politic erau jurnalistii si politicieni, iar publicul nu avea mijloace de interactiune cu acestia,
feedback-ul lor fiind intârziat sau chiar inexistent, in perioada Social Media, puterea de influenta a
jurnalistilor si politicienilor a scazut considerabil, iar procesul comunicarii este dirijat de utilizatorii
retelelor sociale, care personalizeaza mesajul politic, il distribuie si il dezbate, printr-o comunicare
interpersonala, in grupurile lor sociale.
Jurnalele on-line (blogurile) si site-urile care gazduiesc clipuri video ce pot fi vizionate fara
plata reprezinta ultimele atactii si totodata noile provocari pentru oamenii politici in tentativa lor de
a atrage o sustinere mai larga din partea publicului.
Blogurile le ofera alegatorilor un rol participativ, permitandu-le sa depaseasca limbajul de
lemn al comunicatelor oficiale si formatele rigide ale studiourilor de televiziune. Administratorii
forumurilor si autorii de bloguri nu exercita doar un rol de propaganda. Ei analizeaza si completeaza
mesajele electorale, le sustin sau le resping, lanseaza campanii ori se angajeaza in polemici
incandescente, oferind publicului o viziune diferita asupra politicienilor.
In primul rand, blogul e un loc unde poti transmite mesajul pe care il doresti. Nu esti reactiv,
ca la intrebarile ziaristilor, ci ai initiativa. Apoi, poti comunica unu la unu cu potentialii alegatori. Si,
nu in ultimul rand, e destul de cool, cum se spune, sa comunici pe internet
Bloggerii concureaza acum de la egal la egal cu mediile clasice de transmitere a informatiei. Succesul
lor provine din editorialele scrise cu talent, din stirile transmise in premiera sau in exclusivitate, din
continutul video si audio atractiv.
Ca orice mijloc de comunicare, internetul are si limitele lui. Manipularea este una dintre ele.
In SUA exista deja bloggeri angajati de candidati pentru a scrie in favoarea unuia sau a altuia. Cand
un blogger respectat isi spune parerea, este posibil ca multi oameni sa tina cont de acea opinie. Este
si acesta un mod de manipulare, dar putin mai subtil decat manipularea realizata prin mass-media
traditionale. Internetul poate deveni teatrul de razboi al unor operatiuni murdare intreprinse de
taberele politice, adică internetul se transformă foarte usor un mediu underground, in care loviturile
sub centura sunt posibile. Dar, pe de alta parte, cine spune ca in media clasica politicienii se razboiesc
cu aceeasi sportivitate precum jucatorii de tenis.
Aproape toti politicienii importanti si-au postat profilurile pe site-uri foarte populare, precum
MySpace sau Facebook, iar multi si-au deschis birouri virtuale in Second Life, o comunitate virtuala
cu doua milioane de locuitori, acolo unde s-a extins si competitia electorala din Franta.
Campania electorala din aceasta tara a consacrat confruntarea politica pe internet, in
detrimentul televiziunii. Televiziunea are tendința de a deveni un mediu de comunicare depasit pentru
campaniile electorale. E de-ajuns sa privesti clipurile candidatilor pentru a intelege de ce
telespectatorii parasesc aceasta zona. Candidatii la prezidentialele din Franta au sustinut bloguri
personale, iar in SUA si-au folosit site-urile pentru a-si lansa campaniile electorale.
113
 Pentru prima oara in istoria electorala a Statelor Unite, doua dezbateri interactive vor fi
organizate pe internet. Moderatorul nu se va mai afla alaturi de candidati, iar acestia, la randul lor, nu
vor mai sta unul langa altul, in aceeasi incapere. Publicul a trimitis intrebari prin e-mail ori sub forma
de fisiere video, iar acestea au fos preluate de moderator. Tototodata, candidatii s-au confrunta intre
ei. Sponsorizate de Yahoo si de revistele on-line „Slate” si „The Huffinton Post”, dezbaterile video
au durat 90 de minute fiecare, fiind gazduite de reporterul de televiziune Charlie Rose.
In 2004, politicienii romani au descoperit potentialul ofensiv al internetului. Candidatul
Aliantei D.A., actualul presedinte suspendat Traian Basescu, a contracarat avantajul logistic al
adversarilor aflati la putere prin folosirea agresiva a internetului si a telefoniei mobile. Cu cateva zile
inainte de duminica alegerilor prezidentiale au circulat nenumarate SMS-uri si mesaje electronice
care mobilizau alegatorii sa voteze impotriva PSD. Pe pagina de internet a lui Basescu,
www.basescu.ro, s-a incurajat campania electorala neconventionala prin actiunile Guerilla SMS si
Guerilla Digitala. Dupa suspendarea presedintelui, decisa de parlament, site-ul lui Basescu s-a
transformat in forum, preluand mesajele celor care vor sa-l sustina la referendum.
Pe 20 aprilie, in ziua suspendarii presedintelui Traian Basescu, site-urile de stiri, blogurile si
forumurile ziarelor au fost luate cu asalt de utilizatori, traficul pe internet atingand cote maxime.
Sustinatorii presedintelui au reusit sa organizeze in Piata Universitatii un miting de sustinere a lui
Basescu trimitand mii de mesaje electronice on-line si SMS-uri. „Basescu a castigat un avantaj in
2004 datorita SMS-urilor si al site-ului basescu.ro, care gazduia jocul „Basescu la tinta”. Acum,
inainte de referendum, pare a fi un nou val Traian Basescu pe net”, considera analistul Iulian
Comanescu. Exista bloguri de succes si in Romania, dar politicul nu acopera bine acest mediu modern
de exprimare.
Social media – use it or you lose it ” este o definiție foarte scurtă și pragmatică a rolului pe
care îl joacă in zilele noastre rețelele de socializare. Această expresie a fost folosită în cadrul unei
întâlnirii de lucru la care am avut plăcerea să vorbesc astăzi, întâlnire organizată de European Internet
Forum, pe tema importanței rețelelor de socializare în viața politică și a implicării cetățenilor.
Social Media a modificat în mod clar natura societății civile și are un impact foarte mare
asupra angajamentului democratic și politic al cetățenilor. Rețelele de socializare sunt folosite nu doar
de simpli cetățeni dar și de instituții publice sau de politicieni, motiv pentru care și eu ca tânăr
politician folosesc Facebook cât mai des posibil, pentru a face activitatea mea din Parlamentul
European cât mai accesibilă și transparentă pentru români. Este foarte evident că mesajele care rămân
doar în offline sunt mult mai greu auzite.
Această nouă eră digitală în care suntem poate să fie considerată un adevărat vis împlinit
pentru sistemul democratic: cetățenii au acces în timp real la informații și au numeroase platforme
unde doar cu un click își pot spune părerea despre lucrurile care se întâmplă în comunitatea lor. Totuși,
114
linia dintre vis și coșmar este foarte fină. Sistemele democratice sunt ajutate de social media dar sunt
și profund puse în pericol. Oamenii nu sunt singuri în mediul online. Alături de noi, navighează și așa
numiții BOTS. Economical bots, vanity bots, political bots, toate aceste entități poluează mediul
online, sunt folosiți pentru colectarea și interpretarea datelor și folosirea lor de cele mai multe ori în
scopuri ilegale și nedemocratice precum influențarea alegerilor.
Mediul online este constant poluat în lupta politică de fake news și manipulări și combaterea
acestor fenomene trebuie să fie o prioritate pentru politicieni dar și pentru cetățeni pentru a putea avea
o societate democratică sănătoasă.
Această luptă nu poate fi dusă la bun sfârșit printr-o bună colaborare între autorități, mediul
privat și cetățeni. S-a vorbit in cadrul acestui eveniment și de ”algoritmi buni” si „algoritm răi” care
duc un război continuu pentru a defini modul în care funcționează mediul online.
În România, partidele politice apelează tot mai frecvent la un model utilizat cu preponderență
în SUA, și anume la campania negativă, în care un candidat în loc să discute despre promisiunile sale,
defăimează și demontează argumentele contracandidatului său.
Încet dar sigur, urmând trendul ultimilor ani, campania electorală online începe să câștige
teren și să devină complementară clasicelor afișe electorale, dezbaterilor televizate și evenimentelor
de campanie. Social Media apare astfel ca oportunitatea de realizare a unei comunicări duale, dând
posibilitatea cetățenilor de a se face ascultați. Elementele de marketing viral pe Facebook în timpul
campaniei electorale din acest an vorbesc de la sine.
Rețelele de socializare și Internetul pot face politica mai accesibilă pentru oameni în viața lor
de zi cu zi. Politica nu mai trebuie să fie un spectacol la distanță, văzut la televizor. Oamenii pot
participa în mod activ. Politica poate apărea în contextul discuțiilor online care, de fapt, nu erau
menite să fie politice. Aceasta este o sferă publică care este plină de viață ce are rolul de a conecta
cetățenii și politica. Politica înseamnă comunicare și implicare. Deja toată lumea vrea să vadă ce mai
spun politicienii și jurnaliștii pe social media, ce mai stârnește furtuni pe Twitter sau despre ce sunt
îngrijorați oamenii, definind astfel direcții politice, iar asta îmi dă un pic de speranță. Democrația se
confruntă cu o mulțime de dificultăți, iar media reprezintă doar o parte din acestea. Dar mass-media
a fost coloana vertebrală a democrației și, cu ajutorul energiilor creative ale oamenilor, atât
profesioniști cât și cetățeni, sper că ea va continua să fie o dimensiune pozitivă a acesteia.
Internetul și rețelele de socializare au multe de oferit pentru a servi caracterului democratic al
societății, facilitând dezbaterile. Există însă și un dezavantaj, de fapt chiar mai multe. Trebuie să
ținem cont de faptul că internetul și social media nu sunt spații de comunicare neutre, ele sunt
întreprinderi comerciale și relația de putere este structurată astfel încât să putem utiliza rețeaua, dar
să nu putem avea un impact prea mare asupra structurii și caracterului său. Există un mecanism de
control chiar și în partea tehnologică. În plus, trebuie să ne referim la puterea marilor operatori.
115
Google – este cel mai mare provider de informații din lume, dar trebuie să ne gândim la ce informații
sunt disponibile, cum se formează ele și așa mai departe. Există probleme și în modul în care este
utilizat internetul în așa fel încât să încurajeze anumite tendințe negative ale oamenilor.
Totuși, participarea politică poate deveni foarte ușoară prin intermediul internetului, putem
naviga, dăm un simplu click, ne alăturăm unor cauze, donăm bani și astfel este ușor de reprodus zona
de confort a utilizatorului. Dar angajamentul politic poate deveni o activitate echivalentă cu a face
cumpărături pe eBay.
Jurnalismul cetățenesc este un fenomen ambivalent în opinia mea pentru că îmbracă
numeroase forme. Forma cea mai evidentă este atunci când organizațiile de știri îi îndeamnă pe
cetățenii care participă la anumite evenimente să le trimită materiale. Astfel cetățenii devin o extensie
a jurnalismului, un fel de asistenți. Apoi sunt și alte tipuri de jurnalism: blogurile cu jurnalismul lor
de opinie, organizațiile semi-profesionale, organizații de știri alternative și multe altele. Dar, în același
timp, acest jurnalism cetățenesc are o fundație economică fragilă, astfel că apare și dispare foarte
ușor. Adesea ei nu au competențe profesionale, iar de multe ori jurnalismul lor nu este jurnalism în
adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o formă de pledoarie (de advocacy). Și este o linie fină
între a fi un jurnalist adevărat și a fi doar o trompetă pentru un anumit partid politic. Totuși, este foarte
dificil deoarece jurnaliștii depind de cetățeni. Twitter-izarea jurnalismului este o realitate, iar
jurnalistul adevărat nu poate funcționa dacă nu se află în contact cu cetățenii. În contextul
ascensiunii social media, a discursului de tip populist, precum şi a fenomenului fake news, discuţia
despre profesionalizarea comunicării politice devine tot mai importantă.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
1. Barbados, Corina, 2014, Comunicarea politică. Construirea spectacolului politic, a
opiniei publice și a agendei publice (eBook), Iași, Editura Adenium.
2. Beciu, Camelia, 2000, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie
electorală, Iași, Editura Polirom.
3. Domenach, Jean-Marie, 2004, Propaganda politică, Iaşi, Editura Institutul European.
4. Gerstle, Jacques, 2002, Comunicarea politică, Iași, Editura Institutul European.
5. Grőblacher, Alex, 2004, Comunicarea politică. O abordare practică, București,
Fundația Konrad Adenauer.
6. McNair, Brian, 2007, Introducere în comunicarea politică, Iași, Editura Polirom.
7. Teodorescu, Bogdan, 2001, Marketing politic și electoral, Bucureşti, SNSPA.
8. Thoveron, Gabriel, 1996, Comunicarea politică azi, Bucureşti, Editura Antet.
9. Preda, Cristian, 2013, Introducere în știința politică, Iași, Editura Polirom.

116
 10. Roskin, Michael G.; Cord, Robert L.; Medeiros, James A.; Jones, Walter S., 2011,
Știința politică. O introducere, Iași, Editura Polirom.

117