Facultatea de Ştiinţele Comunicării

LUCRARE DE LICENŢĂ
Comunicarea în campaniile electorale

Conducătorul ştiinţific, Student,

1
 CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………….4

Scopul lucrării………………………………………………………………………………....4

Capitolul 1-Comunicarea generală

I.1 Opinia publică şi comunicarea politică……………………………………………………5

I.2 Comunicarea între politicieni şi presă.……………………………………………………8

I.3 Publicitatea politică……………………………………………….………………………13

I.4 Discursul politic in timpul campaniei electorale………………………………………….14

I.5 Etape în evoluţia comunicării politice…………………………………………………….15

I.6 Comunicarea politică modernă……………………………………………………………16

Capitolul 2 –Comunicarea online

II.1 Potenţialul politic al internetului……………………………………………………………16

II.2 Instrumente de comunicare politică prin social media……………………..………………..17

II.3 Rolul televiziunii în campaniile electorale…………………………………………………..20

II.4 Comunicarea pe reţelele de socializare în campania electorală……………………………..21

II.5 Manipularea prin intermediul televiziunii…………………………………………………..24

2
Capitolul III

Studiu de caz…………..………………………………………………………………………25

Ipotezele cercetării…………………………………………………………………………….27

Decalogul comunicării politice inteligente şi eficiente……………………………………….34

Componenta emoţională a comunicării……………………………………………………….29

Publicul ţintă - A ştii cu cine staţi de vorbă………………………………………………….35

De ce avem nevoie de strategie………………………………………………………………31

Mesajele publice……………………………………………………………………………..32

Consideraţii teoretice………………………………………………………………………...39

Concluzii……………………………………………………………………………………..40

Bibliografie…………………………………………………………………………………..41

Resurse online……………………………………………………………………………….44

3
INTRODUCERE

Mi-am propus în aceastã lucrare să analizez comunicarea în campania electorală. Lucrare este
compusă din trei capitole. În prima parte este prezentă comunicarea electorală si politica.Am
urmărit, imaginea pe care o formaţiune politică sau un candidat încearcã să o formeze şi
modalităţile folosite. Strategiile la care se recurge pentru convingerea electoratului să voteze într-
un mod favorabil.

În prima parte se prezintă comunicarea electorală, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească

un candidat pentru a avea şanse reale, dar şi opinia publică care este foarte importanta intr-o
campanie electorală.În primul capitol mai găsim de asemenea şi etapele comunicării politice şi
comunicarea politică modernă.Partea a doua este dedicată studiului de caz şi mediului online în
comunicarea electorala. Este interesant cum rolul televiziunii şi al mass mediei în campaniile
electorale au un rol foarte important poate chiar decisiv.Voi transpune in aceasta lucrare şi
canalele de comunicare.Capitolul trei are la baza concluziile totale în urma acestei comunicări în
campania electorală.

Scopul lucrarii

Scopul acestei lucrări este cunoaşterea procesului de gândire al alegătorului pe parcursul

campaniilor politice şi electorale dar si comunicarea intre politicieni,presa şi mass-media.Cheia
de baza a acestei lucrari este comunicarea.Este un factor important în campaniile
electorale.Comunicarea politică este ,, un spaţiu în care se relaţionează discursurile contradictorii
a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici,
jurnaliştii şi opinia publicã prin intermediul sondajelor de opinie.

Mulţi cred că știu totul despre campania electorală, fie că fac parte dintr-un partid sau nu. Totuși,
multe lucruri, deși par simple, sunt rezultatul unei activităţi laborioase și atent planificate.

O campanie prezidenţială începe cu cel puţin un an înainte de alegeri, iar în primele luni apar
mai mulţi candidaţi. Voi scrie despre cum mass media se simte obligată să urmărească pe larg
această campanie.Procesul de evaluare funcţionează pe parcursul campaniei pe măsură ce
editorii, reporterii şi producătorii decid cine merită şi cine nu.Presei îi place să stabilească

4
învingătorii din campanie încă de la început, dacă nu eşti printre primii ai şansa să fii uitat pe
parcurs.

CAPITOLUL 1

I.1 Opinia publică si comunicarea politică

Discursul politic, oricât de bine construit ar fi, oricât de argumentat şi de promiţător s-ar dovedi,
trebuie să treacă prin filtrul impus de „mass-media”. Numai că aceste canale funcţionează după
principii diferite, iar intenţionalitatea lor nu este aceeaşi cu cea a politicienilor. Dacă politicienii
doresc să convingă, mass-media doreşte să vândă. Iar acest conflict de „interese” pare să fie
dominat de cei din urmă, având şi complicitatea „interesată” a politicienilor care intră în jocul
mass-media în speranţa că vor câştiga puncte electorale ca urmare a creşterii notorietăţii. Din
punctul nostru de vedere, nu atât această „complicitate” este gravă, ci mai degrabă distanţa din ce
în ce mai mare care se creează între calităţile pe care trebuie să le aibă un politician pentru a
câştiga alegerile şi calităţile care-i sunt necesare pentru exercitarea puterii obţinute în urma
alegerilor. Cu alte cuvinte, ne impunem să privim politicienii, chiar şi pe cei aleşi prin vot
uninominal, nu atât din prisma a ceea ce fac pentru a ajunge la putere – teren pe care acceptăm
chiar şi imoralul dicton machiavelic, ci mai degrabă din perspectiva a ceea ce fac aceştia după ce
obţin puterea. Supoziţia noastră este că cele două sunt în mod intrinsec legate.

Opinia publică nu poate fi in primul rând altceva decât un sistem de norme si valori prezent la un
moment dat într-o societate. Dezbaterile pe teme politice, sociale, de mediu, determină de cele
mai multe ori formarea unor publicuri semnificative, care trebuie tratate cu relativitate. În unele
situaţii nu numărul determină apariţia unei probleme care să intre în discuţia opiniei publice. O
ultimă caracteristică a opiniei publice ar fi faptul că avem de-a face cu un complex de păreri,
lucru care înseamnă că in rândul unui public există poziţii sau opinii care se manifestă cu
intensitate diferită. Aceste păreri sau opinii nu sunt neapărat mutual exclusive (de genul da sau
nu). In foarte puţine cazuri avem situaţii dihotomice (ca in cazul pedepsei cu moartea). Formarea
curentelor de opinie nu depinde in mod necesar de eficienţa unor instituţii politice sau
administrative. Curentele de opinie se formează în principal plecând de la un sistem de
mentalităţi sau a unui sistem de valori existente în populaţie la un moment dat. Ceea ce trebuie
sa rămână în atenţia analistului şi practicianului din domeniul comunicării politice este
multitudinea şi fluctuaţia mare în rândul publicurilor şi a opiniilor exprimate, motiv pentru care
singurul mod eficient în care putem gestiona aceste opinii trebuie să se bazeze pe cunoaşterea

5
permanentă a opiniei publice. Publicul, pe măsură ce aude mesaje repetate pe diferite medii de
comunicare, publicul ajunge să le reţină şi să facă legătura între ele şi comunicatorul lor.

Multe studii arată că publicul suferă de suprasaturare de informaţii, de aceea nu este capabil să
reţină o cantitate importantă. Din aceste motive, mesajele devin adesea o bază de cunoaştere, ele
sunt luate ca atare şi înlocuiesc cunoaşterea bazată pe acumularea şi interpretarea informaţiilor,
publicul nu mai cercetează.Teoria persuasiunii sugerează că, de fapt, cantitatea mare de
informaţii şi lipsa generală de interes a publicului face ca o importanţă mai mare să fie acordată
unor aspecte periferice ale comunicării. Astfel, un mesaj va fi reţinut dacă este simplu şi dacă
este cumva credibil. Din perspectiva politicianului, comunicarea electorală trebuie să-l ajute să
exploateze marja de libertate trasată de regimul concurenţial, respectiv de reglementările
campaniei electorale. În 1990 campania electorală era privită cu mare interes de către cetăţeni,
deoarece era o noutate în viaţa oamenilor, oameni care până în 1989 au fost lipsiţi de informaţie,
de posibilitatea de a hotărî singuri care le va fi viitorul. Tocmai de aceea, păreau captivaţi de tot
ceea ce apărea în presa scrisă sau audiovizual. Oamenii simpli se minunau de imaginile
candidaţilor care promiteau un viitor mai bun contra unei singure ștampile pe un chenar cu
numele lor. După experienţa primei campanii electorale, partidele politice au considerat că
deţinerea unor canale mediatice proprii poate influenţa favorabil rezultatele alegerilor, oamenii
politici fiind convinși că apariţiile televizate erau vitale pentru reușita în campania electorală. În
1996, pe lângă Televiziunea Română, apar televiziunile particulare, multe dintre ele devenind
favorite în cadrul telespectatorilor.

În campaniile electorale, bineînteles existau şi zvonuri despre care o să vorbesc:

Zvonurile - prezintă informaţii venite din surse anonime şi care sunt transmise fără un plan
anume, din aproape în aproape de cei care au cunoştinţă de ea. Cercetările privind zvonul ridică
problema raportului între zvon şi adevăr. Realitatea şi cercetările arată că zvonurile pot fi false,
adevărate sau o combinaţie a celor două. Este sigur faptul că, nu se poate verifica. Zvonul este
informaţia care circulă în afara spaţiului formal (mass-media, organizaţiile guvernamentale).
Probabilitatea că zvonurile să apară este mare în sistemele în care opinia publică nu beneficiază
de informaţii sau instituţiile care oferă aceste informaţii nu sunt credibile. Zvonul este
înlocuitorul ştirilor importante. Oferă explicaţii la ceea ce se întâmplă si oferă predicţii.
Perioadele de stres, de îmbunătăţire a sistemului economic, situaţiile tensionate favorizează
circulaţia si producţia zvonurilor.

Există trei etape în circulaţia zvonurilor:

6
1. Nivelarea - etapa în care zvonul devine mai redus, mai accesibil, mai concis, circulă uşor de la
o persoană la alta.

2. Cizelarea zvonurilor - se modifică în funcţie de caracteristicile persoanei care-l preia. În

situaţiile în care îl transmite mai departe, individul va selecta acele elemente care prezintă interes
pentru el si le va accentua.

3. Asimilarea - indivizii vor adăuga experienţele personale, vor adăuga obişnuinţe si interese
care să corespundă aşteptărilor grupului din care face parte.

Într-una din lucrările sale, Gustave LeBon abordează problema conştiinţei si acţiuni colective.
Spune că indivizii, indiferent de modul lor de viaţă, de aspiraţii caracter sau inteligenţă, în
momentele în care compun o mulţime suferă modificări în planul conştiinţei şi al
comportamentului.

Situaţia de mulţime pentru individ îl determina să simtă, să gândească şi să acţioneze într-o

manieră semnificativ diferită decât în situaţiile în care s-ar afla singuri. Bazându-se pe date şi pe
observaţie, Le Bon ajunge la concluzia că emoţiile şi comportamentele pot fi transmise de la o
persoană la alta. Consideră aceste procese ca fiind de contagiune, un fapt comun pentru indivizii
care se află în grupuri mai mari. Un alt autor care tratează aceste aspecte ale imitării este Gabriel
Trade în "Legile imitaţiei". În cadrul masei, tocmai datorită acestei tendinţe de a imita, o idee
sau un anumit comportament ce apare într-un anumit loc al mulţimii, se răspândeşte în progresie
geometrică. Contagiunea presupune facilitarea socială care determină în plan individual un plus
de curiozitate sau un grad mai ridicat de asumare a riscului.

Alături de teoria lui LeBon mai putem menţiona alte câteva teorii frecvent apelate atunci când
tratam substraturile comportamentului de masa.

Teoria convergenţei - principala variabilă luata în analiză este compoziţia mulţimii, de obicei
persoane care se aseamănă sau care împărtăşesc în comun anumite caracteristici, formează o
mulţime.

Teoria devenirii normelor - neagă prezenţa unor porniri non-raţionale ale individului în situaţii
de masă. Există o dinamică a normelor şi valorilor pe care individul o adoptă conştient în funcţie
de caz (răspunsurile potrivite situaţiei în care se află). În funcţie de situaţiile de mulţime există
atitudini şi comportamente diferite la nivel individual. Cercetătorii care observă mulţimile sunt
deseori afectaţi de situaţiile de masă şi nu pot observa în totalitate şi obiectiv acest fenomen.

7
Teoria deindividualizării - Ph. Zimbardo - autorul acestei teorii, care prezintă trei elemente
importante : anonimitatea, reducerea responsabilităţii, alterarea modului în are individul percepe
realitatea.

Teoria condiţionării - Neil Smelser analizează condiţiile care determină transformarea unor
acţiuni de tip raţional.

I.2 Comunicarea între politicieni şi presă

Comunicarea este un factor de dezvoltare politică .Comunicarea politică este o structură de joc
care impune un ansamblu de mijloace ale puterii: bunurile, drepturile, susţinerile şi cunoştiintele.
Eficienţa comunicării politice depinde atât de gradul de acceptare culturală a mesajelor emise,
cât și de legitimitatea emiţătorilor. Comunicarea electorală trebuie să fie eficientă, comunicarea
este o condiţie a participării. Campaniile electorale s-au modernizat sub influenţa mediatizării
vieţii politice și a tehnicilor de comunicare. Comunicarea electorală este din ce în ce mai
agresivă pentru electorat, se intensifică foarte mult prin intermediul mass-media, lucru care poate
aduce puncte negative chiar candidaţilor. Luptele politice din campaniile electorale sunt
predispuse în mod special la derapaje din partea politicienilor şi staff-urilor de campanie. Cu
toate acestea, în România nu a avut loc până acum nici o dezbatere publică despre ce pot spune şi
ce nu pot spune politicienii în campanie electorală.

Din punctul de vedere al ştiinţelor comunicării, sunt importante relaţiile existente între mass-
media şi public, modul în care media contribuie la apariţia şi restructurarea continuă a spaţiului
public. Analiza rolului şi poziţiei pe care o are media în spaţiul public este una care trebuie să
facă faţă unei duble provocări. O parte a schemelor de analiză vin din spaţiul social, iar celelalte
vin din spaţiul politic.

Campania electorală privită ca ritual social implică în mod simbolic omul politic şi cetăţeanul
într-o relaţie în care cele două ajung să creadă că între ele există asemănări şi interese comune.
Din punct de vedere procedural, campaniile electorale reprezintă cadrele legale şi tehnice în care
se desfăşoară procesul de selecţie a liderilor. Referitor la acel ritual politic, în cadrul campaniei
electorale sunt generate discursurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unuia sau
altuia dintre actorii politici.

Istoria comunicării politice ne arată în mod clar relația strânsă între comunicare și dezvoltarea
tehnologică. Periodizarea istorică a comunicării politice se bazează tocmai pe această relație, mai
8
exact pe acele puncte de cotitură tehnologice, care au schimbat procesul de schimb a
informațiilor.

Din punctul meu de vedere, o funcţie cheie a comunicării politice este să faci publicul să se
gândească la un subiect într-o manieră favorabilă celui care transmite mesajul pe acel subiect
Politicienii trebuie să comunice direct cu publicul pentru a obţine voturi, fiind nevoiţi să
răspundă în mod direct interesului public în probleme specifice şi cu privire la personalităţile
momentului. Dacă publicul va obţine mai puţine informaţii politice din mijloacele de informare
în masă, interesul alegătorilor în campanie se va diminua. Candidaţii vor fi obligaţi să stimuleze
ei înşişi entuziasmul publicului dacă principala sursă de informare mass media nu va stimula
curiozitatea politică. Camelia Beciu consideră că un discurs politic este electoral atunci când el
este generat de o „situaţie de comunicare instituţionalizată“, respectiv de un eveniment
convenţional așa cum este campania electorală, de un context de interacţiune de tipul dezbaterii
electorale și de niște practici specifice comunicării electorale.

Candidaţii care sunt implicaţi în alegerile locale doresc să se bucure de atenţia mijloacelor de
informare şi fac totul pentru s-şi formula o campanie astfel încât să-i atragă şi să-i intereseze pe
reporteri. Într-o democraţie pluralistă, unde există opinii divergente pe un anume subiect, în mod
evident susţinătorii acestor opinii concurează pentru a face agenda media. Este principala formă
de comunicare cu un public larg şi implicit cel mai important mod de a influenţa acest public.
Rolul comunicării electorale este de a reflecta în acest fel contextul în care se desfășoară acţiunea
politicianului. Acesta, la rândul lui, trebuie să găsească combinaţia perfectă între respectarea
regulilor prestabilite de regimul concurenţial și manifestarea unei anumite libertăţi care să-l facă
vizibil în spaţiul public și să-l individualizeze.1 Consideră comunicarea politică drept un spaţiu
interactiv, generat de „schimbul discursiv“ din timpul campaniei electorale dintre diferiţi actori
sociali. Participanţii la campaniile electorale adoptă un discurs convenţional și pun în practică
diferite roluri discursive. Astfel, ei comunică electoratului o anumită poziţie de putere pe care și-
o asumă în derularea schimbului de replici și care activează o anumită identitate electorală.

Joe McGinniss a realizat un studiu, apărut în volumul „Vânzarea unui preşedinte”

(1968),conform căruia directorii de campanie ai lui Nixon avea convingerea că unul din motivele
înfrângerii lui de către John Kennedy, în 1960, se datorează prezentării nefavorabile în presă şi
impresiilor negative create de apariţia televizată a lui Nixon. Accesul presei la candidat a fost
strict limitat iar apariţiile televizate au fost planificate cu meticulozitate. Reporterii pot pune
întrebări la care candidatul nu o să vrea să răspundă sau strategii campaniei ar vrea să le evite.
1
Beciu Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, (Iași: Editura Polirom,)
9
De asemenea, presa poate dezvălui momente dificile ale campaniei, lăsând publicul să vadă ce se
întâmplă în spatele cortinei în cursul campaniei. Diferitele situaţii de comunicare ce alcătuiesc
campania electorală nu sunt decât situaţii de expunere a candidatului prin argumente structurate
asemenea unei naraţiuni. Campania electorală devine astfel o competiţie la nivelul gradului de
credibilitate a diferitelor „naraţiuni“.Prin suspendarea dialogului și transformarea intervenţiei
electorale într-un monolog, actorul politic comunică un punct de vedere prin care încearcă să
manipuleze. El devine un fel de personaj actoricesc, implicat într-o poveste reală, care se
desfășoară în direct, în faţa publicului. Este înzestrat cu toate calităţile necesare, reale sau
imaginare, pentru a ieși învingător din probele pe care le are de înfruntat, probe în care se află
într-un regim de concurenţă cu alţi actori politici, implicaţi la rândul lor în alte povești. Graniţa
dintre realitate și construcţie în imaginea unui politician este astăzi aproape imposibil de reperat
de publicul larg, martor al unui spectacol mediatic montat special pentru a-i câștiga suportul.
Dacă ar fi să analizăm relaţia dintre candidaţii la putere și electorat observăm chiar că cel din
urmă nici nu dorește să fie condus de oameni obișnuiţi, ci de adevăraţi eroi contemporani a căror
forţă le dă un sentiment de siguranţă și le permite să viseze că promisiunile de azi se vor
materializa chiar mâine. Toleranţa publicului faţă de slăbiciunile și greșelile politicienilor este
limitată, obligându-i pe aceștia să-și mascheze eșecurile și să mimeze succesul pentru a nu fi daţi
la o parte.

D. Wolton ne oferă următoarea definiţie: „spaţiul în care se relaţionează discursurile

contradictorii, a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii:
oameni politici, jurnalişti şi opinia publică, prin intermediul sondajelor de opinie.” 2 Analizând
mai multe elemente componente putem oferi următoarea definiţie: „comunicarea politică este o
formă de transfer informaţional, prin intermediul căreia se transmit intenţionat şi direcţionat
mesaje cu un conţinut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare în
masă sau prin alte instrumente sau acţiuni, transfer informaţional care se realizează pe matricea
unui câmp, sau într-un spaţiu de acţiune bine definit, într-o anumită perioadă de timp, folosindu-
se tehnici şi metode de formare a imaginilor actorilor politici, specifice publicităţii politice şi
care are drept scop principal realizarea unei legături, pe cât posibil pozitive, între actorii politici
şi opinia publică şi invers.

Există în literatura de specialitate (cf. Camelia Beciu, Politica discursivă) tendinţa de a reduce
studiul comunicării politice la cea de tip electoral. Pentru specialişti, campania electorală pare a

2
Camelia, Beciu, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Editura Antet,Bucureşti, p.12
10
fi contextul cel mai relevant pentru cercetarea mecanismelor şi practicilor de comunicare
politică.

Comunicarea electorală indică o transformare majoră la nivelul regulilor de acţiune politică. În

primul rând, actorii politici se raportează unii la ceilalalţi de pe poziţii concurenţiale într-un
spaţiu experimental ca timp şi ca mod de organizare. În al doilea rând, regimul concurenţial
consacrat juridiceşte este cel care reglemetează acţiunea politicăî în sensul că îi dictează miza,
ritmul şi termenii de legitimare. În al treilea rând, avem de-a face cu un regim concurenţial
atipic, competiţia desfăşurându-se într-un interval de timp considerabil. Comunicarea electorală
este puternic influenţată de principiile care stau la baza marketingului şi a publicităţii, ea
evoluând de-a lungul timpului de la forma spontană a discursurilor pe care un candidat le rostea
la adunarea publică în secolele XVIII – XIX, până la comunicarea electorală prin intermediul
internetului integrată într-un plan de campanie pus la punct cu mult timp înainte de începerea
oficială a cursei electorale. Importanţa planului de campanie este accentuată de literatura de
specialitate din ultimele două decenii. Între elementele de bază ale unui plan orientat spre
câştigarea poziţiei puse în joc se află informaţia referitoare la context (deci şi la profilul pieţei
media) şi strategia (care subsumează tema campaniei, cadrul temporal, spaţiul în mass media pe
care candidatul/ partidul îl plăteşte, spaţiul pe care media îl acordă candidatului/ partidului şi
activitatea candidatului).

Ceea ce numim „campanie electorală” trimite nu numai la reglementări constituţionale,

legislative si juridice, ci şi la reguli informale consacrate şi care s-au putut instaura în limitele
regimului concurenţial. Comunicarea electorală nu poate fi disociată de aceste reglementări
formale şi informale de acţiune politică. Ele legitimează campaniile electorale ca metoda de
selecţie a liderilor politici, ca procedura de desfăşurare a selecţiei, ca ritual şi, nu în ultimul rând,
ca practică naţională.

• Ca metodă, campania electorală permite selecţia liderilor politici în mod democratic, impunând,
pe de-o parte, norma participării la selecţie şi la competiţie şi, pe de altă parte, norma majoritătii
drept criteriu de validare a selecţiei.

• Ca procedură, campania electorală instaureaza un cadru legal şi, totodată, tehnic de selecţie a
liderilor. Instituţiile şi actorii politici care participă la campania electorală au obligaţii şi drepturi
specifice.

• Ca ritual, campania electorală se derulează după anumite coduri sociopolitice care

reglementează interacţiunea între participanţi.
11
Din punctul nostru de vedere definim: „campania electorală ca pe o perioadă care se stabileşte
oficial înaintea alegerilor şi care are o anumită durată, perioadă care este caracterizată de un
principiu concurenţial, în care actorii politici se întrec cu scopul de a ocupa un loc cât mai sus
într-o piramidă imaginară a puterii de după alegeri, metodele de prezentare a actorilor politici
fiind lăsate în seama specialiştilor, respectiv a consilierilor pe probleme de PR politic, întrecere
care este reglementată de legi şi reguli ale statului de drept şi, în care opinia publică
reacţionează la diferitele tipuri de activităţi desfăşurate de actorii politici, perioadă în care
transferul şi contratransferul informaţional între actorii politici şi membrii societăţii se realizează
în mod direct sau în mod indirect, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă sau prin
intermediul altor modalităţi sau acţiuni.” 3
Camelia Beciu consideră comunicarea politică din perspectiva unor elemente distinctive: o reţea
de interacţiuni, dimensiunea reprezentativă, ritualizarea, rolul mass-media, o practică
democratică. (Camelia Beciu, 2000, p. 16-17)

- O reţea de interacţiuni – în sensul unei intensificării a comunicării între mai mult de doi
interlocutori. Actori sociali cu identităţi diferite, determină o reţea sau o configuraţie de reţele,
„din acest punct de vedere, comunicarea politică este un concept global care vizează: instituţii şi
actori cu resurse, proiecte si legitimitaţii diferite; procese, interacţiuni si relaţii care au anumite
configuraţii şi un anumit impact social”.

- Dimensiunea reprezentativă – apelează la notorietate. Comunicarea politică vizează teme de

interes public şi care aparţin percepţiilor colective existente la un moment dat. „Din această
perspectivă, comunicarea politică reprezintă un «teritoriu» simbolic în care actorii politici
negociază construcţia agendei publice conferind vizibilitate unor proiecte care vizează
comunitătile, grupurile sociale şi societatea în ansamblu”.

- Ritualizarea – ţine de identificarea actorilor politici ca reprezentatnţi ai instituţiilor statului.

„Din acest punct de vedere, comunicarea politică este mult mai convenţionala şi mai ritualizată
decât alte acte de comunicare”.

- Rolul mass-media – facilitează o vizibilitate a informaţiei politice pentru a ajunge să fie

dezbatută de către public. „Mass-media sunt cele care pot media interacţiunea dintre participanţii
la comunicare politică şi care furnizează imagini ale acestei interacţiuni. Aşadar, mediatizarea
este o condiţie intrinsecă a oricărei acţiuni de comunicare politică”. Abordarea integrată,
susţinută de Camelia Beciu, subliniază, că un act de comunicare politică, este in acelaşi timp: o
3
Flaviu Călin, Rus, Evoluţia procesului de comunicare de la forma interpersonală la cea politică şi mediatică, Editura
Accent, p. 167
12
„relaţie” intenţională, o luare de poziţie strategică, precum şi un „spaţiu” de interacţiune; un
„ritual”, dar şi un ansamblu de reglementări juridice; un dispozitiv tehnologic şi simbolic „care
pune în scenă” politicul, dar şi o practică democratică; un „mesaj” politic, dar şi cogniţie politică;
marketing politic dar agenda publică (Camelia Beciu, 2000, p. 16).

I.3 Publicitatea politică

În sens strict, publicitatea politică se referă la cumpărarea şi folosirea spaţiului de publicitate

pentru a transmite mesaje politice audienţei.

Publicitatea politică a fost o caracteristică a campaniilor de când grupurile au început să

concureze pentru suportul public. Prima reclamă politică de televiziune este considerată cea a lui
Eisenhower din 1952 ‘I like Ike’. Unii autori consideră că datorită creşterii rolului televiziunii în
campaniile politice, forma preeminentă a oratoriei politice a devenit publicitatea.

Reclama politică este mijlocul principal pentru candidaţi să-şi comunice mesajele alegătorilor.

„Reclama politică plătită prin intermediul televiziunii constituie curentul principal al politicii
electorale moderne.”

Rolul publicităţii

Primul rol al publicităţii este să informeze. Procesul politic implică alegere din partea votanţilor,
alegere care se bazează pe informaţii. Jurnalismul reprezintă una din sursele de informare,
publicitatea o alta. Reclama politică poate fi văzută ca o metodă importantă pentru a informa
cetăţenii cu privire la cine candidează şi ce oferă, în termeni de politici. Al doilea rol este acela
de a convinge.

I.4 Discursul politic în timpul campaniei

Sociologul Alfred Bulai observa că, într-o campanie electorală, există trei factori majori care
inter-relaţionează. „Este vorba de acţiunile din campanie, de acţiunile adversarilor care vizează
activitatea unui anume actor politic luat ca referinţă,și de instituţiile mediatice“. Bulai. 4 consideră
că actorul politic intră în ecuaţia comunicării politice cu un anumit capital electoral, care poate fi
considerat capital ideologic de imagine. Cu alte cuvine, la nivelul opiniei publice, unei
formaţiune politice sau unui anumit reprezentant i se atribuie etichete ideologice și caracterizări
valorice. Acest capital are atât valenţe pozitive, care trebuie speculate și dezvoltate, dar poate
avea și valenţe negative, reale sau nu, care trebuie estompate sau anulate.
4
Bulai Alfred, Mecanismele electorale ale societăţii românești, (București:EdituraPaideia)
13
Majoritatea discursurilor se ţin în Parlament, drept pentru care se scriu la limita de minute a
partidului respectiv. În cazul unui partid mare, poate însemna aproximativ un sfert de oră, mult
peste graniţa suportabilului, mai ales dacă şedinţa este transmisă în direct. Politicienii români au
tendinţa să ţină discursuri care sunt schiţate iar problemele sunt discutate pe toate feţele. Acesta
este un gen de gândire pragmatic normal, însă oratorii de succes contemporani se referă la un
anumit lucru, pe care îl detailează dar cu care merg spre concret. Discursurile actorilor politici
îmbracă forme diferite pentru ca ele comentează situaţii de comunicare diferite. O situaţie de
campanie include:

- un context evenimenţial (reprezentat de momentul care declanşează discursul).

- context comunicaţional (verbal, non-verbal sau vizual).Tipul de comunicare susţine schimbul

discursiv, căruia ii corespund diferite practici de comunicare.

- Contextul de interacţiune, în care accentul cade pe rolul fiecărui participant la schimbul

discursiv, iar în funcţie de această prestaţie sunt satisfăcute sau nu anumite aşteptări ale
interlocutorului. Discursul electoral este codificat, reprezintă o ofertă care este deja cunoscută de
electorat. Prin discursul său, actorul politic trebuie să ajungă să simbolizeze exact ce vor masele.

În 1994, un politician american afirma: „Dacă n-ar trebui să vorbesc în public, şi mâine m-aş
înscrie în cursa electorală.”, ceea ce este valabil şi în cazul unor politicieni autohtoni. A vorbi în
public nu este cel mai uşor lucru, mai ales pentru cei lipsiţi de experienţă sau de abilităţi
oratorice. Nu sunt mulţi cei care se simt confortabil în faţa maselor, vorbind cu oameni de
diferite condiţii, în diverse ocazii.Specificul comunicării electorale decurge din caracteristicile
contextului politic.

Richards (2004) identifică 4 elemente importante în crearea emoţiei în comunicarea/ discursul

politic:

1. Raportarea permanentă şi deschisă la viaţa reală – a face ca deciziile politice să conteze în

termenii efectului lor asupra vieţii de zi cu zi a alegătorilor.

2. Comunicarea politică ar trebui să-l înfăţişeze pe politician ca om, care îşi împărtăşeşte
emoţiile cu audienţa. Bucy (2000) consideră că publicul îi judecă pe liderii politici în funcţie de
modul potrivit sau impropriu în care îşi manifestă emoţiile, apreciind dacă acestea sunt reale sau
nu şi, implicit, dacă personajul politic respectiv este sau nu de încredere.

14
3. Comunicarea politică ar trebui să vină pe zonele care creează emoţie, incluzând subiecte
dificile şi controversate, mai degrabă decât evitându-le. O interacţiune permanentă cu speranţele,
temerile şi preocupările publicului larg.

4. Comunicarea trebuie să folosească limbajul uzual, iar politicile trebuie discutate prin raportare
la modul în care publicul resimte rezultatele acelor politici. Partidele şi indivizii care apelează la
emoţii, chiar partidele populiste, pot avea câştiguri electorale, chiar dacă pe termen scurt. La fel,
politicienii celebri sunt capabili să formeze un ataşament cu publicul, care le permite să fie iertaţi
atunci când greşesc (Arnold, Clinton–Lewinsky).

Am să vă aduc aminte că unii jurnalişti sugerau că Edith Cresson s-a modelat după Margaret
Thatcher, tonul ei strident şi maniera abruptă erau impopulare în rândul publicului francez. Ea s-
a menţinut în post doar 6 luni. Problema cheie era aceea că publicul nu a văzut-o ca fiind
autentică. Imaginea ei publică era lipsită de profunzime emoţională şi cei care iniţial o
susţinuseră au descoperit că nu se regăsesc în imaginea ei. Astfel, ea a fost respinsă pe motiv că
nu era „una dintre ei”, nefiind percepută ca persoană ce împărtăşeşte şi exprimă aceleaşi emoţii.
Partidele şi indivizii care apelează la emoţii, chiar partidele populiste, pot avea câştiguri
electorale, chiar dacă pe termen scurt. La fel, politicienii celebri sunt capabili să formeze un
ataşament cu publicul, care le permite să fie iertaţi atunci când greşesc (Arnold, Clinton–
Lewinsky).

I.5 Etape în evoluţia comunicării politice

1. Etapa 1 - caracterizată prin acces relativ larg şi facil la instituţiile si organizaţiile media.

2. Etapa 2 - una de recunoaştere a puterii pe care o au organizaţiile şi instituţiile media asupra (în
raport cu) instituţiilor politice, apare ideea de mass-media.

3. Etapa 3 - se diversifică extrem de mult canalele de comunicare ale mass-media atât în sensul
apariţiei unor canale noi (internet şi comunicare mediată de PC) cât şi în sensul proliferării
posturilor de radio, TV, număr de publicaţii în presa scrisă.

În condiţiile abundenţei şi a omniprezenţei informaţiilor şi ştirilor, este extrem de dificilă

prestaţia actorului politic. El trebuie să răspundă de multe ori la provocări sau situaţii pentru care
nu s-a documentat suficient sau pentru care nu i-au fost furnizate suficiente date sau informaţii.
În ceea ce priveşte jurnalistul, (în situaţia informaţiilor abundente) el trebuie să facă faţă unei
competiţii din ce în ce mai mari în procurarea de ştiri care să menţină atenţia publicului căruia i
se adresează.
15
In etapa comunicării politice, actorii se mişcă intr-un mediu competitiv, într-un mediu extrem de
mare. Este vorba de o competiţie dată de: Mass media,o pinia publică, oponenţi.

Oferta ridicată a mass-media în ceea ce priveşte emisiunile sportive, divertisment, muzică, etc.,
reprezintă motive de abandonare a emisiunilor cu caracter politic. Rolul emisiunii politice sau a
acţiunii politice este cel de a informa, de a persuada atât editorii cât şi reporterii şi audienţa.

I.6 Comunicarea politică modernă

Comunicarea politică modernă include procedurile, normele şi acţiunile prin care este folosită şi
organizată informaţia politică. Regulile de bază ale comunicării politice sunt:

- coerenţa, care impune abordarea marketingului politic ca un sistem, ca un ansamblu de acţiuni

legate între ele şi care se influenţează reciproc. Nicio decizie nu poate fi luată ignorând
consecinţele pe care aceasta le poate avea sau contrazicând abordarea urmată pană atunci;

- adaptarea campaniei la timpul prezent – luarea în considerare a tuturor factorilor existenţi astăzi
şi nu aplicarea unei formule. Nici o campanie nu seamănă cu alta datorită dinamicii
sociopolitice;

- identificarea minimală, prezentarea unei identităţi politice diferite de cea a adversarilor;

importantă este prezentarea clară a acestei imagini şi identificarea precisă în ochii electoratului,
chiar dacă această prezentare este contestată de adversarii politici;

- coordonarea maximă presupune un centru de comandă unic şi respectarea tuturor regulilor de

prudenţă, necesare pentru a nu anticipa rezultatele alegerilor sau deciziile adversarilor, pentru a
nu miza sau folosi informaţii care nu sunt sigure şi verificate.

Comunicarea politică creează un spaţiu de interacţiune dintre oamenii politici, mass-media şi

opinia publică. O formă de comunicare politică este comunicarea electorală, care presupune
utilizarea tehnicilor de marketing politic. În societatea contemporană persistă două modele de
comunicare politică:

- dialogul, bazat pe contactul şi pe schimbul de idei cu electorul;

- propaganda, adică discursurile convingătoare lungi, pe un ton aproape agresiv, încercând să

seducă auditoriul. Comunicarea politică include procedurile, normele şi acţiunile prin care este
folosită şi organizată informaţia politică.

16
 CAPITOLUL 2

II.1 Potenţialul politic al internetului

Studiile apărute pe această temă relevă contribuţia internetului la o mai bună informare a
cetătenilor şi la o mai mare transparenţă a acţiunii publice, precum şi faptul că favorizează tipuri
de comunicare pe care celelalte mijloace - considerate de acum tradiţionale - nu le pot simula.
Într-un astfel de studiu, intitulat Internetul şi practicile politice apărut în 2003, Thierry Vedel
arată că faţă de mijloacele de informare existente, internetul prezintă patru avantaje principale:

1. Diminuarea costurilor de difuzare şi stocare a informatiilor;

2. Accesul direct la textele originale şi integrale ale discursurilor, declaratii, diferite rapoarte, etc.
la informatia primară, utilizatorii de internet putând consulta şi formula propria opinie, fără
medierea altor factori;

3. Posibilitatea de cercetare personalizată în vederea constituirii unei baze de date proprii,

realizată pe baza percepţiilor şi clasificărilor personale;

4. Diversificarea surselor de informare, internetul fiind o reţea descentralizată în care se poate

intra printr-o mare varietate de căi. În acest fel, el poate scăpa controlului autorităţilor politice
dintr-o anumită ţară, existând totodată posibilitatea ca atunci când nu este autorizat să poată fi
instalat într-o altă ţară. Internetul stimulează dezbaterea politică făcând posibilă organizarea de
discuţii în forumuri, mesagerii, sau blog-uri (liste de difuzare). Internetul poate favoriza
construcţia sau lărgirea unui spaţiu public riguros şi deschis, în măsură să asigure exprimarea
ideilor ce nu se pot manifesta în cadrul instituţional al democraţiei reprezentative sau în cadrul
teritorial al statelor. În acest sens, internetul este potenţial deschis curentelor de opinie slab
reprezentate sau nereprezentate în sistemele politice, care pot înscrie pe agenda publică unele
aspecte neabordate de partide sau de media.

17
II.2 Instrumente de comunicare politică prin social media

Pe scurt, avantajele reţelelor sociale sunt:

- găsire facilă pe motoarele de căutare

- posibilitatea de a comunica imediat orice noutate, orice lansare

- oferă posibilitatea de a ţine legătura cu piaţa, de a urmări tendinţele şi acţiunile concurenţilor

- oferă posibilitatea de creare a unui profil de expert în domeniul de activitate

- se pot combate rapid ştirile negative care pot apărea despre partidul politic sau companie

- asigură posibilitatea de a avea acces la o reţea de specialişti la care altfel accesul este dificil.

Dezavantajele reţelelor sociale, mai puţin numeroase decât avantajele, sunt:

- poate fi prejudiciat secretul profesional

- implică timp, dedicare, consecvenţă şi consistenţă

- profilul utilizatorilor devine public

- orice greşeală de comunicare este taxată imediat

- în funcţie de ce se comunică prin social media, se pot provoca atacuri din partea concurenţilor.

În continuare, voi face o prezentare a principalelor instrumente de comunicare ce vizează reţelele

sociale utilizate cu succes în campaniile electorale.

Mesajele electorale transmise prin intermediul SMS-urilor, au fost folosite pentru prima dată în
România în anul 2004. Ulterior, în 2007, la alegerile europarlamentare, în 2008 la cele locale şi
parlamentare sau în 2009 la cele prezidenţiale, SMS-urile „otrăvite” sau neutre, au devenit o
tehnică specifică strategiilor electorale ale tuturor partidelor.

FACEBOOK

Facebook - este o platformă online ce le permite utilizatorilor săi să comunice eficient şi uşor cu
prietenii, familia sau colegii. Facebook a fost înfiinţat în 2004, iar în februarie 2010 avea deja
400 de milioane de utilizatori internaţionali, şi se consideră că până la sfârşitul lui 2010 va
ajunge la 500 de milioane. În România, sunt aproximativ 1 milion de utilizatori.

18
BLOGUL POLITIC:

În cele ce urmează voi face o scurtă prezentare a celor mai relevante bloguri politice din
România.

Adrian Năstase – Ministru – Prim-ministru – Blogger

La prima însemnare a sa, blogul lui Adrian Năstase a fost vizitată de 19.651 ori(16). Numărul de
cititori şi comentarii a crescut spectaculos de la o lună la alta, ajungând la 100.000 de accesări şi
2.100 de comentarii lunar. Astfel, Adrian Năstase a devenit cel mai citit fost premier dar şi cel
mai comentat politician blogger din România.

Ion Iliescu – fost Preşedinte - un om echilibrat

Apariţia lui Ion Iliescu în blogosferă, în luna noiembrie 2007, a adus cu sine o atenţie mai mare a
presei tradiţionale faţă de blogosfera politică. Datorită mediatizării intense, în prima zi de
existenţă, blogul lui Ion Iliescu a fost vizitat de 34.915 persoane . Fostul preşedinte este şi cel
mai în vârstă politicianblogger din România. Faptul că publică în mod constant pe blog
informaţii despre politică, timp liber, vizite în ţară şi străinătate face din Ion Iliescu, aşa cum
spune şi titlul blogului, un om echilibrat, care a reuşit să formeze în jurul blogului o comunitate
fidelă de susţinători online. In ciuda entuziasmului politicienilor şi partidelor de pretutindeni
privind mutarea luptei electorale în mediul virtual, există şi o serie de obstacole cât se poate de
reale. Într-adevăr, se vorbeşte mult despre succesul unor site-uri sau bloguri ale unor politicieni
români, însă acest succes este măsurat doar prin numărul de însemnări şi comentarii. Nimeni nu
poate afirma la această oră câţi dintre tinerii români care citesc sau au bloguri merg la vot în ziua
alegerilor. Drumul de la computer la urna de votare poate fi foarte lung, în mod special pentru
tineri. Prin urmare, este prea devreme să afirmăm că prezenţa politicienilor în mediul virtual, are
impact în mediul real, mai ales când vine vorba de alegeri. Totuşi, e mai bine ca politicienii să fie
prezenţi în mediul online decât să lipsească. Campaniile de media virtuale nu conduc neapărat la
câştigarea de voturi reale, dar contribuie la câştigarea vizibilităţii, notorietăţii, publicităţii
gratuită, atrage simpatizanţi şi chiar voluntari.

II.3 Rolul televiziunii in campaniile electorale

19
Se situează pe primul loc în ceea ce se numeşte comunicare şi este considerată o forţă puternică.
După apariţia televizorului, jocurile politice s-au modificat mult. Roosevelt a pus radioul în
slujba lui, iar acum , o nouă generaţie de politicieni a început să analizeze modul în care
televiziunea poate deveni utilă sau poate dăuna intereselor politicienilor.

Sunt unele criterii prin care judecăm candidaţii sau politicienii: aspectul fizic. Televiziunea
aduce candidatul sau politicianul foarte aproape. Pentru că îl vedem pe ecran, aşa cum vedem
actorii preferaţi, există tendinţa de a-i evalua în funcţie de standardele lor publice. Campaniile
politice și electorale sunt printre cele mai complexe forme de comunicare politice, cu scopul de a
aduce mesajul partidelor sau candidaților la mase largi (inclusiv la alegători). Pentru a atinge
acest scop cel mai adecvat mijloac de comunicare este, televiziunea, care în același timp este și
cel mai scump. Apariția internetului în schimb a adus o posibilitate de a atinge mase mari cu un
cost mult mai scăzut. Totuși succesul campaniilor electorale este influențat de mai multe factori.

Comunicarea politică este rezultatul interacţiunii dintre publicitate: sondaje şi televiziune.

Obiectul comunicării politice şi aria de investigare corespunzătoare sunt stabile. Semnificaţia,
consecinţele şi practicile comunicării politice sunt diferite în funcţie de contextul în care aceasta
se produce, dar asta nu înseamnă că nu avem de-a face cu concepte diferite. Este important
pentru dimensiunea democratică a spaţiului public într-o societate, să existe practici care să
permită vizibilitatea politicului, în context, care pot să ofere o raţionalitate comunicării
politicului în funcţie de finalitatea unui anumit context (Thoveron, 1996, 33). În altă ordine de
idei, campania electorală este o practică politică puternic reglementată de o serie de coduri socio-
politice care o legitimează în mod diferit, ca o metodă de selecţie democratică a liderilor, ca o
procedură legală de organizare a tuturor condiţiilor care permit selecţia şi ca ritual de
desfăşurare. Ca metodă, campania electorală satisface selecţia democratică a liderilor politici
prin respectarea normei participării şi prin respectarea normei majorităţii (Gerstle, 2002, 21). Din
punct de vedere al metodei, campaniile electorale, răspund nevoii de a selecta în mod democratic
liderii politici. Aceasta se realizează prin respectarea normei majorităţii, iar norma participării
presupune crearea condiţiilor sau a posibilităţii de a fi selectat, norma majoritării impune
criteriile de validare a selecţiei. Partidele planifică de multe ori campanii de comunicare mult
înaintea campaniilor electorale, pentru a promova lideri noi, teme de interes public, pentru a
explica poziţii politice. Există, de asemenea, practica pre-campaniei, care precede campania
electorală propriu-zisă.

Studiul campaniilor electorale constituie un sector al cercetării în domeniul comunicării politice.

Acest domeniu s-a fondat pe observarea comportamentelor în momente decisive pentru alegerea
20
guvernanţilor şi a politicilor publice. Atenţia acordată campaniilor electorale s-a accentuat şi s-a
deplasat într-un spaţiu public modern. Această modernizare a încurajat ideea că atitudinile şi
comportamentele politice pot fi modificate într-un timp scurt. Studiul campaniilor s-a schimbat
considerabil faţă de perioada postbelică. Publicul interpretează mesajele electorale care îi sunt
adresate direct.Campania electorală, dacă este analizată din punct de vedere al comunicării
politice, poate lua forme variate, în funcţie de amalgamul de argumente şi de citate pe care le
mobilizează (Gerstle,2002, 25).

II.4 Comunicarea pe retelele de socializare in campania electorala

În domeniul comunicării politice au existat în ultimele decenii transformări radicale atât în

rândul celor care iniţiază comunicarea cât şi în ceea ce priveşte forma şi conţinutul comunicării.
În epoca campaniilor postmoderniste apare însă întrebarea privind impactul acestor transformări
asupra elaborării strategiilor de comunicare în cadrul campaniilor electorale, elaborarea şi
transmiterea mesajului precum şi utilizarea mijloacelor informaţionale existente.In aceasta
lucrarea mi-am propus sa discut si despre comunicarea pe retelele de socializare. Dezvoltarea
comunicării politice online din România este influenţată de către dezvoltarea tehnologică,
accesul cetăţenilor la internet precum şi de către politica axată pe problematica minorității care
au determinat în perioada analizată cea mai intensă rivalitate pe paginile de socializare.

Primul rol al publicităţii este să informeze. Procesul politic implică alegere din partea votanţilor,
alegere care se bazează pe informaţii. „Auzim, din ce în ce mai des, afirmaţia că mijloacele
media au un rol tot mai important în viaţa politică atât internă, cât și internaţională. Nu doar
profesioniștii care activează în politică acordă o atenţie susţinută pregătirii strategiilor
mediatice,cele oferite de audiovizual fiind considerate mai credibile, mijloacele de informare
sunt în principal: televiziunea, radioul, presa scrisă...“ De-a lungul timpului, oamenii politici au
apelat la tot felul de tactici și mijloace pentru a comunica cu alegătorii: de la afișe și întâlniri faţă
în faţă la mitinguri,diverse materiale în presa scrisă (articole, interviuri), talk-show-uri de radio și
televiziune, dar și publicitate. Echipe tot mai complexe organizează campanii electorale – sau
comunicări permanente – în care oamenii politici au nevoie de noi metode, dacă nu de noi
mijloace de comunicare. Televiziunea a schimbat definitiv modul în care oamenii politici se
adresează electoratului.Discursul politic trebuie axat pe anumite teme în conformitate cu
doleanţele populaţiei dar trebuie să fie și în acord cu partidul din care face parte politicianul.
Deoarece majoritatea mesajelor ajung la public prin intermediul presei oamenii politici au fost

21
obligaţi să înveţe și să aplice reguli de exprimare, alcătuindu-și discursurile în funcţie de
auditoriu. Pentru a fi transmise, mesajele acestora trebuie să respecte reguli precise: discursuri
considerabil mai scurte, mesaje mai condensate și moduri de adresare mai personale care să
creeze senzaţia de familiaritate si naturalete. Jurnalismul reprezintă una din sursele de informare,
publicitatea o alta. Reclama politică poate fi văzută ca o metodă importantă pentru a informa
cetăţenii cu privire la cine candidează şi ce oferă, în termeni de politici. Al doilea rol este acela
de a convinge. . Cei care produc publicitatea politică au libertatea de a spune ceea ce doresc, de a
înlocui agenda jurnaliştilor cu a lor, să accentueze calităţile candidaţilor proprii şi slăbiciunile
adversarilor. Publicitatea este singura metodă de informare asupra construcţiei căreia omul
politic deţine control total. În acelaşi timp, alegătorul este conştient de acest control şi poate
respinge mesajul conţinut în reclamă. Pentru influenţarea publicului ţintă se poate proceda în
două feluri: 1. Prin utilizarea liderilor de opinie;

2. Prin segmentarea publicului în funcţie de categorii sociale, de priorităţi, de afinităţi politice.

În general, se pot identifica trei tipuri de publicitate folosite de candidaţi: prezentarea ofertei
proprii/publicitate pozitivă, publicitate comparativă şi publicitate negativă. În primul caz,
reclama subliniază calităţile unui candidat, oferind argumente pentru a fi ales. Al doilea tip,
propune o prezentare comparativă pe un subiect a mai multor candidaţi, în aşa fel încât să scoată
în evidenţă profilul sau oferta unuia dintre ei, respectiv cel care plăteşte publicitatea. Arthur
Sanders (2004), expert în folosirea publicităţii în SUA, consideră că o reclamă politică de succes
trebuie să prezinte patru trăsături:

1. Să aibă impact hotărâtor, să stârnească interesul şi să poată fi reţinută.

2. Să folosească teme familiare, poveşti şi elemente relevante pentru public.

3. Să se focuseze pe oameni, adesea oameni reali şi nu politicieni sau actori, mai degrabă decât
pe politici publice.

4. Să fie simple, purtând un mesaj care să poată fi uşor înţeles.

Aceşti factori, combinaţi corect şi adecvaţi contextului campaniei în care sunt folosiţi ar trebui să
asigure o calitate esenţială a publicităţii: credibilitatea. Dacă mesajului sau celui care-l transmite
îi lipseşte credibilitatea, atunci alegătorul va respinge respectiva reclamă.

Canalele de comunicare on-line sunt astăzi în mare vogă printre politicieni. Există nenumărate
avantaje ce decurg din utilizarea acestora. Specialiștii în comunicare politică au sesizat rapid

22
avantajele utilizării noilor mijloace de comunicare.[11adica 3] Acestea au devenit, de asemenea,
surse obișnuite de informare pentru presa televizată și scrisă. Ca atare, Internetul poate fi utilizat
ca mijloc de promovare a politicienilor, dar și ca instrument de interacțiune între autorități sau
demnitari și cetățeni.

În acest spațiu virtual în foarte scurt timp apar si dispar sau transform informațiile și din această
cauză avantajul internetului a dovedit de a fi și dezavantajul cercetării. În era post modernă a
comunicării politice utilizatorii internetului au posibilitatea de a crea și a partaja conținute
proprii. Rețeaua de socializare aleasă (Facebook) oferă utilizatorii de a determina nivelul de
publicitate în cea ce privește partajarea conținultului: mesaje disponibile pentru toți utilizatorii.

Ipotezele cercetării: în scopul atingerii obiectivelor licenţa propune întrebări și ipoteze pentru a
determina nivelul adaptării mesajelor politice pe internet în contextul în care consumul
conținutului online arată o creșteră.

Întrebare de cercetare 1: Care este relația între nivelul de interes a utilizatorului rețelei de
socializare și conținutul politic creat în spațiul virtual? Pe baza considerațiilor teoretice am
formulat următoarele ipoteze:

I1. Nivelul de interes a utilizatorului rețelei de socializare este determinată de tipul conținutului.

I1.1. Utilizatorii arătă un interes mai mare față de conținutul politic mediat vizual și digital.

I1.2. Interesul utilizatorului nu crește împreună cu nivelul de personalizare a mesajelor politice.

Întrebare de cercetare 2: Care este gradul de interactivitate a utilizatorului rețelei de socializare

față de conținutul creat de către partidele politice?

În comparație de numărul mare de utilizatori gradul de interactivitate față de mesajele politice

pe internet este scăzut. Interactivitatea utilizatorului arată expresii mai mult negative și neutre,
decât pozitive.

Analiza de conținut este una dintre cele mai directe metode privind analiza unui text, esența
căreia constă în cuantificarea apariției unui fenomen, astfel, urmând ca metoda să fie încadrată
între cele cantitative. Una dintre avantajele analizei de conținut este faptul că, reprezintă o
cercetare efectuată individual, în urma căreia putem deține datele noastre pentru susținerea
argumentării. În cadrul analizei putem număra multe lucruri: atât frecvența anumitelor cuvinte,
teme, cât și apariția unor tipuri de texte.

23
Analiza de conținut este o metodă foarte convingătoare, care poate genera date sigure și
repetabile, iar rezultatele pot fi prezentate cu ușurință în tabele transparente.

Campaniile electorale răspund nevoii de a selecta în mod democratic liderii politici. Aceasta se
realizează prin respectare normei participării şi respectarea normei majorităţii, în vreme ce
norma participării presupune crearea condiţiilor sau a posibilităţii de a fi selectat, norma
majoritării impune criteriile de validare a selecţiei.

Principiile democratice din punct de vedere procedural spun despre campanile electorale că
reprezintă cadrele legale şi tehnice în care se desfăşoară procesele de selecţie a liderilor. Din
punct de vedere al ritualului politic, în cadrul campaniilor electorale sunt generate discursurile
sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau altora dintre actorii politici. Se
vorbeşte despre un spaţiu discursive în care candidaţii apelează la o anumită tematică, fac apel la
modalităţile diverse de expunere a acestei tematici.

Ritualul politic regăsit in campaniile electorale este dat de condiţiile socio-politice specifice
fiecărei tari.

Această specificitate se regăseşte mai puţin la nivelul procedurilor legale sau tehnice, este extrem
de accentuată în ceea ce priveşte ritualul campaniilor electorale.

Campaniile electorale oferă unei comunitaţi posibilitatea de a-şi construi o parte din identitatea
ei. Practica politică şi socială, votul ca act individual sau colectiv, dă legitimitatea formală a
actorilor sociali de a se exprima în spaţiul public. Această exprimare în spaţiul public este astăzi
una mediată. (Mass-media este singurul actor social care are posibilitatea şi resursele de a facilita
schimbul de idei între electorat şi politicieni). Acest schimb are menirea de a "construi"
identitatea electoratului. Această construcţie exclude manipularea acestuia.

Numărul utilizatorilor de internet din România cunoaşte o tendinţă ascendentă, internetul poate fi
catalogat ca fiind un instrument al comunicării foarte răspândit, drept urmare deopotrivă
politicul, media şi votantul, implicaţi în sistemul comunicării politice utilizează din ce în ce mai
des internetul, ca locaţie, ca spaţiu al transmiterii/primirii de informaţii. În România internetul
este un instrument care asigură înainte de toate o prezenţă atât în faţa media cât şi a alegătorilor,
asigurând instrumente variate şi puternice vizual pentru apariţia conţinuturilor. Internetul este
privit ca un instrumentar cu precădere în procesul de elaborare a strategiilor de comunicare ale
campaniilor electorale.

24
II.5 Manipularea prin intermediul televiziunii:

După Christian Wright, „comunicarea de masă este orientată către audienţe largi, eterogene, care
nu sunt cunoscute de către comunicator; mesajele sunt transmise în mod public şi sunt calculate
astfel încat să ajungă repede la public”. Mass-media reprezintă “Totalitatea mijloacelor tehnice
de comunicare în masă a informaţiilor (radio, televiziune, cinematograf, publicaţii, disc,
magnetofon etc.)”. Manipularea presupune antrenarea, prin mijloace de influenţare psihică, a
unui grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acţiuni al căror scop aparţine unei voinţe
străine de interesele lor. Persuasiunea reprezintă acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe
cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru. Dezinformarea presupune inducerea
în eroare cu o informaţie falsă.

Capitolul III

Studiu de caz

Campania electorală între Klaus Iohannis şi Victor Ponta în mediul online

A existat ceva în personalitatea candidatului Klaus Iohannis care a determinat alegători potențiali
din țară și din diasporă să se mobilizeze sau, campania agresivă și cu tente negative desfășurată
de candidatul Victor Ponta au fost factorii decisivi pentru câștigătorul alegerilor prezidențiale din
Noiembrie 2014 ?

În ziua votului au avut loc câteva evenimente care puteau fi cu greu estimate. La ora 12.10
Alianța Creștin Liberală a informat printr-un comunicat, că propriul candidat Klaus Iohannis l-a
depășit pe Victor Ponta la numărul de fani și că pagina de Facebook a lui Iohannis a devenit „cea
mai mare și cea mai rapid formatăcomunitate din jurul unui om politic în mediul online“ 5. O
analiză a Mediafax a relevat faptul că viitorul președinte „Klaus Iohannis l-a depășit la numărul
de fani pe Facebook pe Victor Ponta, până la sfârșitul zilei de vot de duminică repartiția
numărului de simpatizanți pe rețeaua de socializare între cei doi fiind foarte apropiată de
distribuția votului la urne“6 Până la închiderea urnelor, Klaus Iohannis a avut 874.844 fani, iar
Victor Ponta 715.332 de fani. Candidatul ACL la alegerile prezidențiale, Klaus Iohannis, a postat

5
http ://www.pnl.ro/stiri/comunicat-de-presa-acl-prima-victorie-din-aceasta-zi-iohannis-il-invinge-pe-ponta-la-
numarul-de-fani-pe-facebook&page=1 .

6
http ://www.pnl.ro/stiri/comunicat-de-presa-acl-prima-victorie-din-aceasta-zi-iohannis-il-in
vinge-pe-ponta-la-numarul-de-fani-pe-facebook&page=1.
http ://www.mediafax.ro/politic/analiza-mediafax-research-monitoring-iohannis-a-castigat
-batalia-cu-ponta-la-fani-pe-facebook-cu-55-la-45-la-fel-ca-la-urne-13581738 .

25
un mesaj pe contul său de Facebook, în care a îndemnat oamenii să iasă la vot. „Mai avem puțin.
Ieșiți la vot. Câștigăm !“, a scris pe Facebook Klaus Iohannis. Mesajul a fost postat la ora 19.39,
cu o oră și 20 de minute înainte de închiderea urnelor. Ulterior, la ora 20.31, a postat un nou
mesaj : „Mai sunt 30 de minute ! Cu fiecare vot, suntem mai aproape de victorie !“. 7 Tot în ziua
votului, Klaus Iohannis a avut 35 de postări pe Facebook iar Victor Ponta doar 18 postări. În
privința engagement-urilor Klaus Iohannis a avut un engagement al fanilor de trei ori mai mare
decât contracandidatul său, engagement care a fost decisiv în câștigarea competiției atât în
mediul online, cât și la urne. În consecință „cifrele care au contribuit cel mai mult la succesul
campaniei pe Facebook a lui Klaus Iohannis au fost cele de engagement. Și aici, nu atât
numărătoarea de like-uri la conținutul paginii, cât cifra de engaged users, a oamenilor unici care
au interacționat în mod unic cu pagina de Facebook Klaus Iohannis“ 8

Alegerile prezidențiale din România au avut loc în două tururi de scrutin, la 2 noiembrie 2014 și
la 16 noiembrie 2014. Pentru al doilea tur s-au calificat premierul în funcție, Victor Ponta
(Alianța PSD–UNPR–PC), cu 40,44% din voturi, respectiv primarul Sibiului, Klaus Iohannis
(ACL), cu 30,37%. În al doilea tur, cu o participare la vot cu peste 10% mai mare față de primul
tur, Iohannis a obținut 6.288.769 de voturi, reprezentând 54,43% din opțiuni. Victor Ponta a
obținut 5.264.383 de voturi, reprezentând 45,56%.

Dacă în turul întâi nu a existat nici o dezbatere între niciunul dintre cei 14 candidați la
prezidențiale, problematica dezbaterilor prezidențiale a fost pusă în prim plan după turul întâi și
transformată în motiv de atacuri de campanie.

Echipa premierului Victor Ponta a fost cea care a pornit negocierile pentru campanie pe 2
noiembrie: l-a invitat pe Klaus Iohannis sa vină pe zilele de 10, 11, 12 respectiv 13 noiembrie la
posturile România TV, Realitatea TV, B1 TV respectiv Antena 3 pentru a dezbate pe niște teme
decise de PSD. Klaus Iohannis a refuzat, menționând că dezbaterile ar trebui să aibă loc pe "o
platformă publică, independentă, accesibilă celor doi candidați și întregii media" astfel încât nici
un candidat să nu fie avantajat, iar temele pentru campanie ar trebui negociate.Klaus Iohannis i-a
recomandat premierului o dezbatere la Palatul Parlamentului la fel ca la alegerile prezidențiale
din 2009, dar Victor Ponta a refuzat.

7
http ://www.pnl.ro/stiri/comunicat-de-presa-acl-prima-victorie-din-aceasta-zi-iohannis-il-in
vinge-pe-ponta-la-numarul-de-fani-pe-facebook&page=1.

8
14 http ://www.pnl.ro/stiri/comunicat-de-presa-acl-prima-victorie-din-aceasta-zi-iohannis-il-in
vinge-pe-ponta-la-numarul-de-fani-pe-facebook&page=1.
http ://www.facebrands.ro/blog/11/klaus-iohannis-obtinut-milionul-care-conteaza-pe
ste-1-milion-oameni-implicati-pagina-facebook/.
26
Sondaje de opinie:

SURSA DATA PONTA IOHANNIS

INSCOP 1-7 MAI 51% 48%

BCS 13-12 IUNIE 59% 41%

IRSOP 10-17 IULIE 49% 50%

CCSCC 30 AUGUST-4 SEPT 55% 45%

Profilul votantilor lui Victor Ponta

Femei - 46%

Barbati - 54%

Urban - 49%

Rural - 51%

varsta 50-64 - 32%

10 clase - 46%

liceu/postliceala - 39%

studii superioare - 15%

Profilul votantilor lui Klaus Iohannis:

Femei - 45%

Barbati - 55%

Urban - 60%

Rural - 40%

varsta 18-34 ani - 38%

27
10 clase - 27%

liceu/postliceala - 47%

În total, dezbaterea Ponta-Iohannis a însemnat 14.473 de cuvinte. Cele mai multe, 5.766, au fost
rostite de Victor Ponta, în timp ce Klaus Iohannis a spus 4.214 cuvinte.

Klaus Iohannis a folosit de două ori cuvântul "minţiţi" când i s-a adresat lui Victor Ponta, în
ambele situaţii referindu-se la acuzaţiile PSD conform cărora candidatul ACL ar intenţiona să
taie pÎn cazul lui Victor Ponta, acesta a folosit de trei ori expresia "nu ştiţi" şi de două ori "nu
ştie", referindu-se la prezidențiabilul ACL. Acuzaţiile directe ale premierului către
contracandidatul său au fost legate de faptul că acesta nu ar şti câte secţii de votare sunt în
Germania, cât este pensia medie şi cât este punctul de TVA. Tot vizându-l pe Klaus Iohannis au
fost şi afirmaţiile primului-ministru conform cărora primarul Sibiului "nu ştie" câţi români au
votat în diaspora şi câţi pensionari sunt în România.

Victor Ponta a avut 230 replici şi intervenţii, față de 160 ale lui Klaus Iohannis. Candidatul PSD
a folosit de 14 ori cuvântul "respect" sau variante ale acestuia, iar liderul PNL - de trei ori.De
asemenea, numele actualului președinte, Traian Băsescu, a fost invocat în timpul dezbaterii de 12
ori - de 11 ori de către Victor Ponta.Exceptând partea introductivă, moderatorul Rareş Bogdan a
folosit în cursul dezbaterii 2.249 de cuvinte, restul aparţinând jurnalistelor care au adresat
întrebări celor doi competitori finaliști ai prezidențialelor.ensiile.

Cine îl susţine pe Klaus Iohannis

Ca si Victor Ponta, Klaus Iohannis se bucura de sustinerea unor personalitati publice.

Andrei Plesu, filosof - "Voi vota, in ambele reprize, cu domnul Iohannis. Si nu numai pentru ca e
mai bine plasat in sondaje. Ii gasesc suficiente calitati ca sa schimbe sunetul de fond al perioadei
postelectorale. M-am saturat de clampanitori smecheri, de tirade demagogice, de platitudini
paradiziace. Vreau alt stil! Alta muzica! Sau nici o muzica! Pariez pe laconismul decent, pe
discursul nespectaculos, pe refuzul de a intra in balacarela in care ne sufocam de peste 20 de
ani".Mihai Sora, filosof - "Victor Ponta este pupilul lui Ion Iliescu. Este continuatorul legitim (si
legitimat) al lui Ion Iliescu. Cu un Victor Ponta presedinte al Romaniei, ne indreptam spre o
Romanie a furtului generalizat, o Romanie a imposturii guralive si dezordonate, o Romanie a
incompetentei si a nerusinarii, in care oameni fara nicio calificare, oameni care si-au cumparat
sau au furat diplome universitare - ajungand, astfel, in pozitiile-cheie ale magistraturii, ale

28
mediului academic, economic sau politic -, acesti oameni corupti, lipsiti de scrupule, lipsiti de
caracter, se vor afla la carma tarii noastre, mai exact: LA TOATE CARMELE ROMANIEI.

Temele dominante în discursurile candidaţilor

Candidatul Victor Ponta s-a remarcat prin atenţia mărită acordată prezentării realizărilor sale ca
prim-ministru al ţării, printr-un constant atac la adresa contra-candidatului, prin prezentarea
viitoarelor şi dezirabilelor măsuri ce vor fi implementate (introducerea votului prin
corespondenţă, consolidarea relaţiilor cu actualii parteneri internaţionali ai ţării, îmbunătăţirea
situaţiei românilor din diaspora etc.). Candidatul Klaus Iohannis a atacat mai puţin, a insistat pe
schimbările rapide şi viitoare ale legislaţiei electorale care să garanteze că nu vor mai exista
situaţii în care românii din diaspora nu vor putea vota, a prezentat măsurile economice ce pot
contribui la creşterea prosperităţii ţării şi a atins şi ale teme considerate sensibile pentru opinia
publică ( plagiatul premierului, Roşia Montana, protejarea parlamentarilor cu probleme penale).

Dezbaterea prezidenţială din anul 2014

Contextul situaţional al dezbaterii

Cel mai vizibil moment al campaniei electorale, dezbaterea dintre cei doi candidaţi, a avut loc în
două runde, după îndelungi negocieri între echipele de campanie ale Partidului Social Democrat
şi ale Alianţei Creştin-Liberale (formată din Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat
Liberal). Victor Ponta, membru al Partidului Social Democrat, prim ministru al ţării îl înfrunta pe
Klaus Iohannis, membru al Partidului Liberal, primar de succes în oraşul Sibiu. Prima rundă a
dezbaterii televizate la care au participat cei doi candidaţi a avut loc pe 11 noiembrie 2014 la
postul Realitatea Tv şi a fost moderată de jurnalistul Rareş Bogdan iar a doua rundă, la o zi
distanţă de prima, a fost difuzată de B1 TV şi a fost moderată de Mădălina Puşcalău. Spre
deosebire de prima confruntare televizată dintre cei doi finalişti, a doua a fost mai organizată,
regulile jocului au fost bine explicate şi, în mare măsură, respectate de participanţi.

Frame-ul (cadrul) – scurtă introducere

Vom analiza în acest articol dezbaterea celor doi candidaţi ajunşi în finala pentru câştigarea
fotoliului de preşedinte al României folosind teoria cadrajului mediatic. Consacrată de Erving
Goffman în sociologie, noţiunea de cadru (frame) a fost preluată în studiile media ca o schemă
de interpretare a evenimentelor plasate de media într-o anumită perspectivă, după “o idee sau un
fir narativ central, organizator care conferă sens” [22]. Pornind de la ipoteza lipsei de neutralitate
a ştirilor de televiziune, cadrul a fost definit ca fiind „…selecţia şi vizibilitatea anumitor aspecte
29
ale unei realităţi, cu scopul de a propune o anumită definiţie a problemei prezentate, o anumită
interpretare cauzală, o evaluare morală şi/sau formularea unor recomandări legate de aspectele
prezentate” Pentru Entman cadrul este un mecanism de influenţare a opiniei publice prin
mecanismul cognitiv denumit fluxul influenţei amplificate în cascadă prin crearea unor legături
mentale între diferite situaţii, imagini, persoane. În mod concret “cadrele atrag atenţia asupra
anumitor aspecte ale realităţii, menţinându-le în obscuritate pe altele, ceea ce produce reacţii
diferite la nivelul audienţelor” , aderarea acestora la anumite interpretări, evaluări şi soluţii.

O altă contribuţie teoretică importantă aparţine lui T. Gitlin care defineşte cadrele drept
“patternuri de cogniţie, interpretare şi prezentare, de selecţie, accentuare şi excludere a unor
teme. Cadrul reprezintă în acest caz un mod de a structura elementele componente ale unui
discurs mediatic, o anumită schemă de asamblare a informaţiei, a succesiunii faptelor, tipologiei
personajelor implicate care va determina telespectatorul să proceseze informaţia mediatică într-
un fel anume. Prin intermediul cadrelor, jurnalistul fixează atributele situaţiei şi modul de
interpretare a ceea ce ne prezintă.

Numeroasele analize de tip frames analysis au consacrat mai multe tipuri de cadre de interpretare
aplicate discursului mediatic. Prin prisma atribuirii responsabilităţii pentru problemele publice
existente, Iyengar şi Kinder [26] propun distincţia dintre cadrajele episodice şi cele tematice :
„cadrajul episodic aduce în prim-plan evenimente concrete care ilustrează anumite subiecte, în
timp ce cadrajul tematic prezintă dovezi individuale sau colective”. De Vreese [27] recurge la
diferenţierea dintre cadrele emergente create în contextul unor teme sau evenimente specifice şi
cadrele predefinite specifice unui câmp profesional. N. Prepelea [28] propune clasificarea
cadrelor în cadre media universale şi cadre media locale şi arată cum puterea de a defini un cadru
devine putere politică. De la Karin Pühringer, Urs Dahinden, Patrick Rademacher [29] aflăm că,
indiferent de temele pe care le problematizează, frame-urile de bază sunt : frame-ul conflictual ce
prezintă opoziţia dintre diferite interese particularizante existente în orice societate, frame-ul
economic ce prezintă tema din perspectivă economică, cel al progresului ce prezintă temele în
contextul pozitiv al progresului ştiinţific şi tehnologic, frame-ul de ordin etic, moral, juridic şi

cel al personalizării ce prezintă orice temă din perspectiva celor direct afectaţi de aceasta.
Prezente în toate etapele comunicării de masă, frame-urile structurează informaţia şi ajută la
procesele de selecţie şi de prezentare a informaţiilor, fiind puncte de vedere selective asupra
unor teme sau evenimente.

Dezbaterea finală : Victor Ponta vs. Klaus Iohannis

30
Pentru a analiza dezbaterea celor doi candidaţi vom folosi tipologia frame-urilor propusă de
Semetko & Valkenburg. Acestea folosesc în analiza lor cinci frame-uri devenite foarte
cunoscute :

– cadrul atribuirea responsabilităţii unor actori politici colectivi sau individuali pentru
(ne)rezolvarea unor probleme social-politice;

– cadrul interesul uman atunci când prezentarea unui eveniment sau unei probleme sociale ia
“faţă umană” sau capătă accente emoţionale;

– cadrul conflictului când se insistă asupra diverselor conflicte existente între grupuri, indivizi,
organizaţii politice;

– cadrul moralităţii atunci când rezolarea unei probleme publice e plasată într-un context moral,
şi/sau religios. În cercetarea noastră, ţinând cont de specificul dezbaterii prezidenţiale, vom
adăuga acestui cadru şi dimensiunea legislativă ;

– cadrul economic care trimite la consecinţele economice resimţite de indivizi, grupuri sau ţări
după rezolvarea unei probleme majore.

Întrebările de cercetare care au ghidat studiul nostru sunt următoarele :

I1 – Care au fost cadrajele dominante în dezbaterea prezidenţială din anul 2014 ?

I2 – Care sunt cele mai proeminente teme abordate de cei doi actori politici rivali în timpul
dezabaterii ?

Candidatul Victor Ponta a venit bine pregătit la prima întâlnire televizată, a dominat verbal
aproape întreaga întâlnire şi a intrerupt foarte des discursul contra-candidatului său. Răspunsul
oferit primei întrebări a cercetării noastre arată că abordarea difereritelor subiecte prin
intermediul cadrajului conflictului (vezi figura nr. 1) nu e o surpriză în contextul electoral. Şi in
alt studiu am arătat că actorii politici aflaţi în campanie electorală încercă să ocupe un loc cât mai
înalt pe scala preferabilităţii alegătorilor prin atacul susţinut al adversarului şi interpretarea
tuturor politicilor publice prin filtrul conflictului.

Cine îl susţine pe Victor Ponta

Tariceanu, rasplatit cu o functie de premier. Primul care si-a anuntat sustinerea pentru Victor
Ponta in turul doi a fost presedintele Senatului, Calin Popescu Tariceanu (PLR).Cei doi

31
presedinti de partide au inceput negocierile imediat dupa turul intai, iar Tariceanu a primit
mandat de la PLR pentru "a colabora cu PSD pentru victoria lui Victor Ponta la prezidentiale.

Noutate în CV-ul lui Victor Ponta

Premierul Victor Ponta a fost racolat de SIE din timpul liceului, de „serviciul spionilor”. După ce
a absolvit Facultatea de Drept a Univeristăţii din Bucureşti în 1995, Victor Ponta a fost aruncat
de SIE în vâltoarea politică şi plasat lângă Adrian Năstase – premierul care a fost tot timpul
încojurat de “militari”.

Vreme de mai mulţi ani, Ponta a fost trimis de SIE la diferite şcoli pentru perfecţionare:

• 2004, Cursant al “Summer Programme in History, Politics andSociety” ExeterCollege,

Universitatea Oxford, Marea Britanie.

• 2002, Stagiu de pregătire în domeniul luptei antifraudă OLAF (OficiulmEuropean Anti

Fraudă), Bruxelles, Belgia.

• 2001, Cursuri la Şcoala de Drept Penal Internaţional organizate de ELSA şi Universitatea

Bucureşti (Asociaţia Europeană a Studenţilor la Drept

• 2001, Stagiu de pregătire în domeniul infracţiunilor financiar-bancare şi informatice,

Departamentul Trezoreriei al SUA, Washington D.C.

• 2000, Procuratura Naţională Anti-Mafia, Roma, Italia.

• 1999, Seminarul internaţional cu tema „Companiile Offshore”,

• 1998, Cursul de pregătire în domeniul combaterii infracţiunilor financiar – bancare FBI

(Federal Bureau of Investigation), în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare,
Bucureşti.

Campania personajului politic Klaus Iohannis

Sloganul Presedintelui Klaus Iohannis-Un slogan folosit de Klaus Iohannis în discursul de

sâmbătă pare a fi preluat dintr-o reclamă la bere, lansată cu mult înainte. Și purtătorul de cuvânt
al PNL reciclează un slogan folosit în 2012, din campania dusă pentru Traian Băsescu de Monica
Macovei și Mihai Neamțu. Cel care i-a scris discursul lui Klaus Iohannis a fost influențat de o
reclamă la berea Bucegi. "România trebuie să devină țara lucrului bine făcut! ", a spus Klaus
Iohannis la mitingul de lansare a candidaturii la prezidențiale. Proprietarul firmei care a condus

32
campania lui Traian Băsescu, în 2004, s-a aflat alături de Vasile Blaga, la adunarea de sâmbătă,
din Piața Victoriei. Însă reclama la berea Bucegi a fost realizată de o altă companie. Firma de
publicitate care a creat reclama "Bucegi-Meserii pentru România" nu are legătură cu campania
electorală sau cu Iohannis.

În celebrul clip difuzat de Heineken, încă din vara anului 2014, se folosește sintagma "bucuria
lucrului bine făcut". Discursul lui Iohannis din 27 septembrie bate monedă pe "România lucrului
bine făcut".

Concluzii

Platforma de comunicare din cadrul campaniei electorale din 2014 disponibilă pentru ambii
candidați s-a dovedit a fi Facebook-ul, site-ul de socializare unde se postau ideile programului de
guvernare ale aspiranților la fotoliul de la Cotroceni și se desfășurau luptele ideologice pentru o
cât mai mare atragere a electoratului tânăr. Rețeaua Facebook a fost un barometru fidel pentru
cea avea să se întâmple în turul doi al scrutinului iar acest lucru a fost demonstrat și situația
„like“-urilor fiecăruia dintre candidați. Ofensivitatea campaniei electorale s-a resimțit cel mai
bine pe internet unde postările pe rețeaua de socializare a celor doi candidați, deveneau virale
imediat ce erau publicate, fiecare primind conotații în funcție de preferințe simpatizanților.

Cercetările realizate de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES care vizau
explicarea mecanismelor sociale ale votului din turul al doilea al alegerilor prezidențiale au
confirmat unele concluzii ale celor care au făcut observații empirice, dar nesistematice :
„convergența între Facebook, televiziune și telefonie mobilă a fost rețeta care a dus la marea
mobilizare la vot în turul al doilea“22. Iar elementul care a declanșat solidaritatea în mass-media
a fost modul de organizare a secțiilor din diaspora și ulterioara reacție guvernamentală. „Spațiul
public devineprin rețele de socializare un spațiu emoțional. Noul spațiu emoțional înlocuiește
spațiul public și asistăm, în consecință, la o dramatizare a experienței politice, la o mondializare
sentimentală prin psihologizare, mai ales a elementelor de conflict.“23 S-a format o adevărată
„transmedia“ prin prin înglobarea între mijloacele clasice și cele oferite de internet. Un lucru
care explică posibilitatea creșterii rapide a unei emoții este fenomenul convergenței media atunci
când mediile se amplifică una pe alta, televiziunea poate deveni cutie de rezonanță pentru
Facebook sau invers. Cercetările arată că solidaritatea electronică este rapidă, dar nu are efecte
pe termen lung asupra domeniului politic. Curentele emoționale, dacă nu sunt captate și
articulate instituțional, se pierd foarte repede, iar marile angajamente din aceste mărețe vârfuri de
emoție sunt repede uitate de către participanți. Media are un rol important prin amplificarea

33
anumitor sentimente, iar milioane de oameni pot trăi sincronic aceeași emoție. „Bomba
informatică“ este mai puternică decât cea nucleară deoarece propagă emoție la scară globală și
poate crea panică, o comunitate suferindă a emoției. Trecem astfel de la o democrație a opiniei la
una a emoției, acest lucru poate că explică foarte bine valurile de intoleranță și violență
atitudinală și verbală care a cuprins rețelele în campania electorală pentru alegerile prezidențiale
din România.“24

III.2 Decalogul comunicării politice inteligente şi eficiente

1. Să incluzi în cultura ta personală și organizațional-instituțională principiul/valoarea

fundamentală și democratică a necesității comunicării, care să fie inteligentă și eficientă. Adică,
să fie făcută la momentul oportun și în mediul cel mai potrivit, să fie: transparentă, relevantă,
bine argumentată și intens pregătită în prealabil, pentru ca actul tău politic să fie considerat
legitim și necesar.

2. Să conștientizezi că în politică, și nu numai, comunicarea inteligentă și eficientă are un singur

rost: să influențezi prin informare! Vei reuși să faci asta doar dacă pricepi că politica și
comunicarea înseamnă EMOȚIE și PERCEPȚIE. (Recomandare: ascultă înregistrarea cu
opinia unui expert în comunicare și manipulare politică – Traian Băsescu).

3. Să fii uman, natural și deschis în comunicarea ta. Oamenilor nu le plac roboții aroganți și
narcisici. Aroganța și disprețul anulează comunicarea ce o faci și o întoarce contra ta. Ba, mai
mult, activează Forța!

4. Să-ți păstrezi controlul, ca individ, atunci când ești presat/nevoit să faci o comunicare urgentă
sau importantă. Să controlezi și să moderezi forțele și interesele dintr-o organizație/instituție,
care presează pentru o anumită comunicare.

5. Să conștientizezi regula de aur că fiecare comunicare își are comunicatorul său. Și că

obiectivitatea și credibilitatea nu sunt farduri, ci valori fundamentale ale comunicatorului și
condiții esențiale pentru o comunicare inteligentă și eficientă.

6. Să accepți că poate nu știi să comunici eficient și inteligent și că ai nevoie de ajutor. Atât ca

politician, cât și ca organizație/instituție e bine să apelezi la specialiști în comunicare. Să te
asiguri de expertiza și fidelitatea lor prin faptele și trecutul acestora și nu doar printr-un
consistent angajament contractual.

34
III.3 Componenta emoţională a comunicării

În mod tradiţional, politica este adesea percepută ca fiind raţională, ne-emoţională. Ştiinţa
politică, în general, respinge noţiunea de ataşament emoţional în politică, explicând opţiunile
electorale în termenii alegerii raţionale.

Studiile sociologice arată însă că adesea membrii societăţii îşi bazează decizia pe impulsuri
emoţionale. Se spune că publicul are un ataşament emoţional faţă de un brand, de un furnizor de
servicii sau faţă de un partid politic. Imaginile şi mesajele formează ataşamentele emoţionale. De
aceea, în comunicarea politică se pune accent pe „umanitatea” liderilor politici, pe exprimarea
emoţiilor acestora, pentru ca publicul să se identifice cu ei.

Avem 4 elemente importante în crearea emoţiei în comunicarea/ discursul politic:

1. Raportarea permanentă şi deschisă la viaţa reală – a face ca deciziile politice să conteze în

termenii efectului lor asupra vieţii de zi cu zi a alegătorilor.

2. Comunicarea politică ar trebui să-l înfăţişeze pe politician ca om, care îşi împărtăşeşte
emoţiile cu audienţa.

3. Comunicarea politică ar trebui să vină pe zonele care creează emoţie, incluzând subiecte
dificile şi controversate.

4. Comunicarea trebuie să folosească limbajul uzual, iar politicile trebuie discutate prin raportare
la modul în care publicul resimte rezultatele acelor politici.

III.4 Publicul ţintă – A ştii cu cine staţi de vorbă

Este limpede că nici o idee politică nu poate fi pe placul întregii populaţii şi nici un candidat nu
se bucură de popularitate unanimă. În orice ţară există categorii sociale bine determinate care nu-
şi vor schimba opiniile. Dacă membrii acestor categorii susţin contracandidaţii, nu încercaţi să
consumaţi timp şi resurse pentru a-i convinge. Este extrem de costisitor, iar rezultatele pot să nu
apară! Sociologii români au arătat că, grupul social alcătuit din persoane cu un nivel de educaţie
inferior, care locuiesc în zone defavorizate şi au venituri limitate tind să opteze pentru partidele
sau candidaţii conservatori, reforma şi schimbarea fiind percepute de acest grup ca o primejdie.
Deci, nu va fixaţi drept public ţintă electoratul care are deja preferinţe politice, care „merge” cu
35
alte partide! Alegătorii ţinta vor fi, mai cu seamă, cetăţenii care nu s-au hotărât, cei care au un
interes scăzut pentru politică, cei care nu şi-au format înca o opinie, cei care oscilează sau au
slabe simpatii pentru un partid sau altul.

Se impune, însă, o segmentare a pieţei electorale pentru a identifica grupurile ţintă, adică acele
grupe de alegători omogeni din diferite puncte de vedere şi la care doriţi să ajungă mesajul. De
ce avem nevoie de o astfel de segmentare? Există şanse foarte mari ca oamenii care trăiesc sau
muncesc în comun să voteze cu aceiaşi candidaţi!

III.5 De ce avem nevoie de strategie?

Înainte de a începe o campanie electorală, este foarte important să ştiţi clar care sunt
OBIECTIVELE si cum le veţi îndeplini. Campania electorală este proiectată în cadrul strategiei
de marketing electoral pentru scrutinul avut în vedere. Liderii partidului şi directorul de
campanie controlează permanent acţiunile întreprinse şi consecinţele acestora.Trebuie să aveţi,
aşadar, o STRATEGIE, mai precis un ansamblu de acţiuni coordonate, al căror scop este acela
de a asigura victoria în alegeri. Este uimitor câte campanii au eşuat pentru că cei implicaţi nu s-
au gândit, mai întâi, să-şi facă un “plan de acţiune”. Sunt câteva întrebări la care trebuie să avem
răspunsuri de la bun început:

Ce vrem să obţinem? În cât timp? Cu ce mijloace? Cu ce eforturi? Care sunt resursele?

Care sunt obstacolele? Apoi, concentraţi-vă pe următoarele aspecte:

Cui ne adresăm? Ce ar trebui să le spunem? Cum transmitem mesajul?

Nu este simplu! Dar este singura cale eficientă pentru ca mesajul cel mai potrivit să ajungă la
persoanele cele mai potrivite şi în modul cel mai adecvat.

Constantin Sălăvăstru9 apreciază că discursul politic este un „mod de manifestare simbolică a

relaţiei de putere“. El dă într-adevăr posibilitatea politicianului de a influenţa publicul, dar acest
lucru nu înseamnă că, prin intermediul discursului, se poate obţine orice.

Şi asta pentru că orice discurs politic este supus unor constrângeri care mai temperează din
elanul libertăţilor. Astfel, un reprezentant politic ce provine din eșichierul de stânga, nu poate să
se dezvolte decât în limitele unei doctrine de stânga. O altă constrângere provine din relaţia
specială cu auditoriul, respectiv din necesitatea oricărui discurs politic de a se raporta la publicul
căruia i se adresează și, mai ales, de a fi credibil. Discursul politic trebuie să se fundamenteze pe
9
Sălăvăstru Constantin, Discursul puterii, (Iași:Editura Institutul European). 23.
36
valori care să legitimeze puterea și militează pentru anumite categorii de relaţii care trebuie
instituite între membrii societăţii. Nici o relaţie de putere nu se poate institui și manifesta în afara
unor minime cerinţe valorice. Domeniul politic beneficiază de valori proprii, rezultate din natura
și specificitatea sa și care sunt puse la dispoziţia publicului prin discurs: democraţia, justiţia,
statul de drept, drepturile omului, egalitatea, etc.. Ele se subordonează valorilor general umane și
constituie modalităţi în care politicul participă la satisfacerea acestor valori general umane. Ceea
ce este specific numai pentru discursul politic este raportul dintre proclamarea valorilor și
instaurarea conduitei practice în concordanţă cu ele. De aici rezultă situaţii în care discursul
politic încearcă să legitimeze, să justifice acte de putere îndreptate împotriva valorilor general
umane. Ceea ce face distincţia dintre un discurs politic și alte tipuri de discurs este nu numai
faptul că cel dintâi tratează situaţii de interes public, ci și alte caracteristici precum ambiguitatea,
caracterul disimulat, imperativ și polemic. Aceste caracteristici au fost dezvoltate de Constantin
Sălăvăstru10 . El apreciază că „discursul politic găsește în ambiguitate un instrument eficient al
persuadării, pe care îl utilizează din plin“. Suprasaturaţia discursurilor politice oferă auditoriului
o amplitudine opţională mult mai mare decât un discurs precis, în care opţiunile sunt fie pentru,
fie împotrivă. Prin ambiguitate, aria de acoperire a unui discurs se amplifică considerabil și
sporește șansele ca tot mai mulţi receptori să adere la ideile expuse și să acţioneze în consecinţă.
Ba mai mult, un discurs suprasaturat oferă satisfacţii receptorului care se consideră coautor la
procesul de constituire a sensului. În legătură cu caracterul disimulat al discursurilor politice,
Sălăvăstru susţine că acestea trebuie înţelese nu în litera, că în spiritul pe care îl degajă. Un
discurs politic nu poate întotdeauna să exprime cu toată francheţea o anumită realitate sau o
situaţie și de aceea sunt folosite eufemisme, clișee, care ascund mai mult decât să dezvăluie.
Caracterul disimulat al discursurilor ţine și de relaţia cu auditoriul căruia trebuie să i se pună la
dispoziţie ceea ce vrea să audă în privinţa unei probleme. Acest lucru nu trebuie însă să însemne
că disimularea nu are limite între care să poate să se situeze discrepanţa dintre ceea ce se spune și
intenţiile adevărate. Sălăvăstru plasează discursul politic în grupul discursurilor prescriptive, prin
care natura și funcţiile lui determină o acţiune. Având ca raţiune de a fi legitimitatea puterii,
discursul politic trebuie să treacă de la „a spune“ la „a face“pentru că ultimul act al legitimităţii
puterii este acţiunea. Încercând să legitimeze puterea care este purtătoare de interese diferite,
Sălăvăstru apreciază că un discurs politic nu poate exprima decât un atac permanent la adresa
ideilor acelora care susţin interese opuse. Prin confruntarea cu opiniile contrare, oratorul își
fundamentează practic propriile opţiuni. Superioritatea ideilor unui grup politic nu ies în evidenţă
decât prin confruntarea și prin critica ideilor opuse. Caracterul polemic al discursurilor politice

10
Sălăvăstru, Discursul, 82-104.
37
este, pentru receptor, un semn al luptei politice.În concluzie, comunicarea politică este o
interacţiune între actorii politici, mass-media și public, fiecare având proiecte, trăsături, motivaţii
și așteptări diferite. Ea este la ora actuală un produs al spaţiului public având în vedere că presa
este puternic implicată în toate aspectele vieţii, inclusiv în cel politic. Tocmai din această cauză,
comunicarea politică a suferit în ultimii ani un intens proces de standardizare la nivelul
„formelor, strategiilor și regulilor“11 pentru a se putea adapta la diferitele canale mediatice.

III.6 Mesajele publice

Mesajul este o scurtă bucată de comunicare, prin care se transmit informaţii din partea şi despre
un partid, un candidat sau organizaţie. Scopul lor principal este de a convinge. Se poate spune că,
Aristotel a pus bazele studierii mesajelor atunci când a afirmat că orice comunicare are trei
componente: o ideologie comunicativă, o calitate emoţională şi un argumente central. Dar abia în
anii ’60 cercetătorii au identificat acestea ca fiind părţi ale unui mesaj.

Astfel, un mesaj: spune ceva despre comunicator, apelează la emoţiile şi atitudinile publicului, în
aşa fel încât acel mesaj să fie adoptat de public. Mesajele se leagă de temele de campanie. Prin
teme, audienţa este informată despre un anumit aspect, legat de politicile, programul unui partid,
spre exemplu. Mesajele dezvoltă din acea temă aspecte ale ei, fraze memorabile, imagini sau
argumente.

Dacă tema centrală funcţionează ca un cadru în care se circumscriu mesajele, acestea, la rândul
lor, pot conţine sub-mesaje, mesaje secundare, care pot merge mai în detaliu.

În societatea modernă, mesajele sunt peste tot, transmise de corporaţii, de partide, în încercarea
de a direcţiona comportamentul audienţei. Dintre acestea, poate cele mai de impact şi de succes
în atingerea obiectivelor sunt mesajele publicitare. Când cineva spune ‘I’m loving it’, ne gândim
imediat la McDonald’s.

Mesajele sunt repetate constant, pentru a intra în subconştient, ceea ce în context politic este
extrem de important. Mesajele sunt esenţiale pentru orice formă de comunicare. Ele pot fi
pozitive sau negative, în funcţie de strategia considerată cea mai bună.

Mesajele sunt scurte, ele vin să umple golul de informaţie care există, în condiţiile în care e puţin
probabil ca majoritatea publicului să citească programe şi manifeste de partid sau să-şi
amintească mare parte din informaţiile transmise pe canale tradiţionale.

11
Beciu, Politica,29.
38
Mesajele sunt integrate în ştiri, publicitate, materiale care ţin de relaţia cu publicul, comunicate,
discursuri şi apar în toate formele de comunicare între o organizaţie politică şi alegători, mai ales
în timpul campaniei.

Acestea sunt cu atât mai importante într-o epocă fragmentării şi volatilităţii electorale, în
condiţiile existenţei unei multitudini de canale media. Ele pot, la fel ca multe reclame şi slogane
de marketing, să intre în conştiinţa publicului chiar involuntar. Pe măsură ce aude mesaje
repetate pe diferite medii de comunicare, publicul ajunge să le reţină şi să facă legătura între ele
şi comunicatorul lor.

III.7 Considerații teoretice

Primul studiu academic despre o campanie electorală a fost publicat în anul 1944, în New York,
de către Paul Lazarsfeld și colaboratorii săi. Aceștia au gândit o cercetare prin care să
demonstreze importanța, puterea și influența propagandei prin radio, într-un context democratic,
cu ocazia campaniei pentru alegerile prezidențiale. Numai că, în loc să se confirme ipotezele de
la care au plecat, aşa cum cercetătorii se aşteptau, studiul a scos în evidenţă o altă realitate, pe
baza căreia avea să se constituie noul model al efectelor mesajelor media: modelul efectelor
minime. Acesta se concretizează prin următoarele consecințe:Cetăţenii nu dau suficientă
importanță mesajului transmis prin mass-media, pentru ca acesta să-i afecteze.Mesajele sunt de
cele mai multe ori contradictorii şi tind spre a se anula reciproc;Atenţia selectivă a indivizilor,
precum şi memorarea bazată pe anumite simpatii sau antipatii politice tind să distorsioneze
mesajele transmise;Orice mesaj care ajunge către un anume individ a fost prelucrat și ”finisat”.

III.8 CONCLUZII

COMUNICAREA e prima lege a societății de astăzi. Și a vieții. Inclusiv a celei politice. Lege pe
care n-ai voie să o încalci și nici să o ignori. În caz contrar, ești fie arogant, fie iresponsabil.
Comunicarea electorală este din ce în ce mai agresivă pentru electorat, se intensifică foarte mult
prin intermediul mass-media lucru care poate aduce puncte negative chiar candidaţilor.

Politicienii din ziua de azi ţin zeci de discursuri care variază între ele. În funcţie de context şi de
audienţă dar au şi elemente comune. Ele reprezintă mesajul de rezistenţă a unui candidat, miezul
discursului. Toţi candidaţii folosesc anumite scheme standard pe care îşi construiesc discursuri şi
mesaje de rezistenţă bune de folosit în orice situaţie. Politicienii folosesc deseori în discursurile
lor, metafore, analogii, asemănări referitoare la sfera semantică (dezastre naturale,războaie), ceea
39
ce constituie un exemplu de folosire „dramatică” a limbajului în politică. O funcţie cheie a
comunicării politice este să faci publicul să se gândească la un subiect într-o manieră favorabilă
celui care transmite mesajul pe acel subiect. Crearea agendei este o parte importantă a campaniei,
dar poate avea impact negativ asupra societăţii civile şi publicului. Mesajele sunt cu atât mai
importante într-o epocă fragmentării şi volatilităţii electorale, în condiţiile existenţei unei
multitudini de canale media. Pe măsură ce publicul aude mesaje repetate pe diferite medii de
comunicare, acesta ajunge să le reţină şi să facă legătura între ele şi comunicatorul lor.

Spaţiul comunicării politice cunoaşte o dezvoltare şi o specializare permanentă: comunicarea

prezidenţială, guvernamentală, a puterilor locale, comunicarea administrativă şi comunicarea de
campanie electorală (Coman, 2004, 65).Comunicarea electorală trebuie să fie eficientă,
comunicarea este o condiţie a participării. Campaniile electorale s-au modernizat sub influenţa
mediatizării vieţii politice și a tehnicilor de comunicare.

Din punctul de vedere al experților în relații publice, campania electorală este cel mai complex
tip de comunicare, deoarece are o durată limitată de timp, iar în acel interval au loc, de fapt, mai
multe campanii simultane. Deși beneficiază, din start, de mai multă vizibilitate, o campanie de
marketing politic este în dezavantaj clar față de una comercială din cauza numărului ridicat de
adversari care se luptă pentru prime-time și care abordează aceleași subiecte.

Odată cu dezvoltarea rețelelor social-media în România, comunicatorii politici au identificat un

nou canal prin care se poate face eficient campanie electorală. Alegerile prezidențiale din 2014
au fost primul eveniment politic major în care social-media a fost folosită pentru comunicare de
masă.

Şi pentru Brian McNair (2007,pp 99),care mărturiseşte că duce mai departe teoriile lui Denton Jr,
comunicarea politică este o comunicarea intenţională dinspre politic spre public, care include
toate discursuriile politice, nu numai retorica verbala sau scrisa, ci şi elemente vizuale de
semnificaţie precum ţinuta vestimentară.

Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de către „politicienii
de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât şi prin inadecvare. Pentru a ajunge la un înţeles
acceptabil al noţiunii de comunicare politică, ni se pare potrivit să asumăm, dintru început, câte o
definiţie clară pentru noţiunile „comunicare“ şi „politică“.

40
Din multitudinea definiţiilor date comunicării (umane), cea mai potrivită ni se pare a fi aceea
care o tratează drept acţiune colectivă semiotică. În lumina acestei definiţii succinte, pot fi
susţinute următoarele patru afirmaţii:

(a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii fiinţei umane, manifestate în
contextul (re) cunoaşterii şi respectării unor reguli, aplicării unor criterii, urmării unor
instrucţiuni etc Alegând să se comporte într-un anumit fel, oamenii optează să se angajeze în
anumite practici sociale, manifestându-se ca persoane raţionale, înzestrate cu voinţă liberă şi
responsabile pentru efectele acţiunilor săvârşite.

(b) Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un „raport de cooperare
pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină, înlesnesc, îngreunează sau
zădărnicesc celelalte subacte.

(c) Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea nu poate fi
practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalţi. Nimeni nu poate spune „comunicarea
mea“, ci doar „comunicarea noastră“.

(d) Comunicarea necesită folosirea semnelor, a obiectelor fizice şi perceptibile care trimit la alte
obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor convenţii sociale recunoscute de membrii unei
comunităţi. Este de reţinut faptul că utilizarea semnelor este o condiţie necesară, însă nu şi
suficientă a comunicării. Pe de o parte, este de neconceput un proces de comunicare în care să nu
intervină diverse categorii de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de altă parte, este
foarte posibil să fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce
prevestesc iminenţa ploii sau interpretarea respiraţiei agonice a unui muribund inconştient ca
semn al iminenţei morţii, fără a realiza o comunicare.

III.8 BIBLIOGRAFIE

1. BUCHERU, Ion, Despre televiziune, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997.

2. BULAI, Alfred, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Ed. Educaţională Pandeia,
41
Bucureşti, 1999.

3. COMAN, Mihai, Introducere în sistemul mass media, Editura Polirom, Bucureşti, 2004.

4. GERSTLE, Jacques, Comunicarea politică, Institutul European, 2002.

5. TEODORESCU, Bogdan, Marketing politic şi electoral, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001.

6. THOVERON, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, 1996.

7. KÁDÁR Magor: Kampánykommunikáció. Kézikönyv a kommunikációs

kampányok tervezéséhez és elemzéséhez. Editura Kriterion, Kolozsvár, 2008.

8. KOTLER, Philip: Marketing management. Elemzés, végrehajtás és ellenőrzés.

Budapesta., Műszaki Kvk, 1998.

9. NEWMAN, I. Bruce: The Mass Marketing of Politics – Democracy in an Age

Manufactured images, SAGE Publications, 1999.

10. NYÍRI Kristóf: Az írásbeliségről és néhány új médiumról. In. Béres IstvánHorányi

Özséb (szerk.): Társadalmi kommunikáció. Budapest: Osiris, 1999.

11. SANDERS, Karen: Communicating Politics in the Twenty-First Century,

Palgrave Macmillan, 2009.

12. SĂLCUDEANU, Tudor – APARASCHIVEI, Paul – TOADER, Florența:

Bloguri, Facebook și politică, Editor: GUȚU, Dorina, Tritonic, 2009.

13. SEMETKO, Holli A. – SCAMMELL, Margaret: The Sage Handbook of

Political Communication, Sage Publications Ltd, 2012.

14. SOLIS, Brian: Engage!. John Wiley & Sons, Hoboken, 2010, New Jersey

15. Beciu C. Politica discursivă. – Iaşi, 2000.

16. Carnegie D. Secretele succesului.- Bucureşti,1997.

17. Crăciun C. Teoria şi practica negocierilor. - Chişinău, 2001.

42
18. Dоncu V. Comunicarea simbolică. - Cluj-Napoca, 2001.

19. Dobrescu E. Sociologia comunicării.- Bucureşti, 1998.

20. Edelman M. Politica şi utilizarea simbolurilor. - Iaşi, 1999.

21. Palii A. Cultura comunicării. - Chişinău 1999.

22. Pвnişoara I. Comunicarea eficientă. - Iaşi, 2004.

23. Stoiciu A. Comunica Arendt, Hannah. 1983. Condition de l'homme moderne, Paris: Calman-
Lévy.

24. Bourdieu, Pierre. 1981. Questions de sociologie, Paris: Minuit.

25. Charaudeau, Patrick. 2005. Le discours politique. Les masques du pouvoir. Paris: Vuibert.

26. Greimas, Algirdas Julien. 1966. Sémantique structurale. Paris: Larousse.

27. Machiavelli, Niccolo. 2006. Principele. Bucureşti: Humanitas.

28. McCombs, M.E. şi D.L. Shaw. 1972. The agenda setting function of mass-media. Public

Opinion Quarterly, 36: 176-185.

29. McLuhan, Herbert Marshall. 1964. Understanding Media. London: Routledge.

30.Miège, Bernard. 1996. La Société conquise par la communication. Grenoble: PUGrea

politică. - Bucureşti, 2000.

31.GERSTLE, Jacgues ,“Comunicare politica”, Institutul European 2002Mesajul presedintelui

României, Traian Basescu, în fata Camerelor Reuniteale Parlamentului României (09 martie
2009)

32.STOICIU, Andrei, “Comunicare Politica”, Ed. Humanitas-Libra, Bucuresti

33.2000SINESCU, Calin ,“Comunicare Politica”, Ed. Universitara, Bucuresti
34.2007THOVERON, Gabriel, “ Comunicarea Politica azi”, Ed. Antet, Iasi 1996www.ziare.com

35.SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Discursul puterii, Iași, Editura Institutul European, 1999

36.LE BON, Gustave, Psihologia mulțimilor, Antet XX Press, București, 2007.

37.MIROIU, Adrian, Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Polirom, Iași, 2006.

43
38.MAAREK, Philip J., Communiacation & marketing de l’homme politique, Litec, Paris, 2007.

39.SINESCU, Călin, Comunicare politică, Ediția a II-a, Editura Universitară, București, 2009.

40.TASENȚE, Tănase, Comunicarea politică prin social media și reacțiile publicului online,
Editura Universitară, București, 2014.

41.THOMSON, Oliver, History of Propaganda, History Publishing Ltd, Sutton U.K., 1999.

III.9 Resurse online

-Ziarul ziua de Constanta(Campanii electorale)

-www.adevarul.ro(Campaniile electorale de altadata)

-www.cnaa.aacd.ro

-www.newspolitic.ro

-www.hotnews.ro

-www.ziare.com

44