II.

STILISTICA LIMBII ŞI
TEXTULUI
 DISCURSUL POLITIC:
ÎNTRE DIMENSIUNEA PRAGMATICĂ ŞI CEA
SIMBOLICĂ A COMUNICĂRII POLITICE
Vitalina BAHNEANU şi Aurelia PERU,
Universitatea de Stat din Moldova, Republica Moldova

Résumé: Les auteurs de l’étude ci-dessous se proposent de définir le rapport

entre la personnalité politique et la personnalité linguistique de l’acteur politique,
d’identifier et d‫׳‬apprécier l’opportunité de certaines techniques du discours politique,
utilisées dans le but de la transformation de l’information politique dans un instrument
de mobilisation et de persuasion. Le cas analysé est celui du discours d’inauguration du
président américain Barack Obama. Ce discours, devenu un discours historique, qui
marque une „nouvelle époque” pour le peuple américain, este envisagé sous l’aspect
pragmatique.
Mots-clés: communication politique, langage politique, discours politique,
discours d’inauguration, mythes politiques, Obama.

Puterea cuvântului, cuvântul puterii

Cuvântul, prin puterea şi efectele sale, construieşte iluzii în planul
realului, pentru ca opinia exprimată să se poată concretiza şi pentru a se reuşi
manipularea prin intermediul teatralităţii şi ambiguităţii.
Cuvintele, care formează un aparat retoric, funcţionează ca indicator al
unui regim politic, căruia îi este parţial constitutiv, imprimându-i un anumit stil. O
personalitate excepţională poate să impună puterii marca propriei sale voci. Aşa ,
de exemplu, în Franţa, de Gaulle a fost, conform clişeului momentului, un „stilist”
al guvernării, având simultan imaginea de „ministru al verbului şi al gestului”.
(Ballandier, 2000: 28)
Referindu-se la influenţa psihologică a limbajului politic, cercetătorii
din domeniu au constatat complexitatea şi multivalenţa fenomenului în cauză.
Astfel, savantul M. Geiz remarca faptul că limbajul politic transmite informaţia la
două niveluri. Primul – nivelul lingvistic – ţine nemijlocit de sensul cuvintelor. Al
doilea reflectă un complex de credinţe politice ferme, resuscitate de fiecare dată la
percepţia unui anume limbaj politic. Pentru ca limbajul politic – sublinia Geiz –
să se transforme dintr-un mijloc de transmitere a informaţiei într-un fel de
„consecutivitate a sindromului Pavlov”, el trebuie să fie constituit din cuvinte şi
propoziţii tradiţionale, bine cunoscute publicului, din formule verbale şi imagini
care generează un anumit tip de reacţie a publicului. Un politician carismatic cu
103
experienţă nu va utiliza niciodată într-un discurs politic cuvinte necunoscute şi
exprimări exotice, acestea ar sustrage atenţia publicului de la esenţa mesajului
însuşi. Un mesaj înţeles provoacă o reacţie aşteptată1.
Astăzi rolul limbajului în domeniul politicii este cercetat din punct de
vedere psihologic, sociologic, filozofic, lingvistic etc. Într-un regim politic
democratic, unde actorul politic recurge la diverse tehnologii comunicaţionale
în scopul seducerii electoratului, cuvântul este perceput ca fiind unul dintre
principalele şi cele mai influente instrumente ale puterii.

Comunicarea politică: câteva referinţe conceptuale

Cuvântul reprezintă cea mai importantă componentă a comunicării
politice. Ce înţelegem, dar, prin comunicarea politică?
Comunicarea politică este o simbioză dintre două fenomene sociale
complexe – comunicarea şi politica, de aceea însuşi înţelesul dat comunicării
politice devine extrem de confuz. Pentru antropologul Claude Levy-Strauss,
comunicarea constituie obiectul ştiinţelor sociale, stabilind o legătură între
schimbul de bunuri şi de mesaje. Amintim aici că etimologia latină a lui
comunicare trimite la două semnificaţii principale: a împărţi şi a transmite sau a
stabili o relaţie care se perpetuează în ambiguitatea modernă (v. Gerstlé,
1992: 8).
Charles Cooley, unul dintre fondatorii Şcolii de la Chicago, înţelegea
prin comunicare „mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă”.
Prin urmare, nici politicul nu evită această regulă. Activitatea politică se
orientează spre relevarea problemelor colective, prezentarea revendicărilor
adresate autorităţilor publice, elaborarea unor proiecte pentru soluţionarea
acestora, conflictul între aceste proiecte şi modul de rezolvare a lor. În oricare
dintre aceste proiecte este implicată comunicarea, încât contribuţia acesteia la
activitatea politică este omniprezentă fie că e vorba de socializare şi participare,
fie de elaborarea programelor, de mobilizare sau negociere (cf. Gerstlé,
2004: 23-27).
Dimensiunea formală a comunicării politice este relevant abordată în
schema de mai jos:

Comunicarea politică
Emiţător: receptor: activităţi:
cetăţeni putere voturi
putere cetăţeni informaţii, propagandă
preşedinte naţiune comunicare televizată
parlament naţiune mass-media
guvern naţiune mass-media
(În caz de violenţe sociale)
grupuri greve, manifestaţii

(după La Nef 1985, in Baylon, Mignot, 2000: 294)

Majoritatea autorilor, însă, înţeleg prin comunicare politică un val
enorm de informaţii, care poate fi constituit din cuvinte, acţiuni, simboluri.
Important, însă, este – şi aceasta tinde a fi o caracteristică fundamentală –, ca
104
mesajele comunicării politice să fie date publicităţii, iar devenind un patrimoniu
al publicului larg, acesta reacţionează de fiecare dată într-un mod sau altul la ele.
Actualmente sunt cunoscute două abordări ale comunicării politice.
Prima disociază între comunicare şi politică şi dă primului concept prioritate
pentru înţelegerea procesului comunicării politice. A doua abordare insistă
asupra consubstanţialităţii dintre politică şi comunicare. În cele ce urmează vom
da prioritate celei de-a doua abordări, nu însă fără a constata că politicul fără
comunicare ar fi imposibil.
Există trei dimensiuni ale comunicării politice:
- dimensiunea pragmatică;
- dimensiunea simbolică;
- dimensiunea structurală.
Cât priveşte aspectele structurale ale comunicării, ele se referă la căile
prin care aceasta se desfăşoară, adică prin canale, reţele şi medii care asigură fluxul
comunicaţional. În cazul comunicării politice facem deosebire între canalele
instituţionale (parlamentul, administraţia publică), canalele organizaţionale
(partidele politice), canalele mediatice (presa scrisă, audiovizualul, internetul).
A. Dimesiunea pragmatică a comunicării politice presupune studiul
practicilor de comunicare efectivă. Aceasta se referă nu la conţinutul mesajului emis, ci
la forma de relaţie socială care se stabileşte cu ocazia comunicării, adică persuadarea,
convingerea, seducerea, informarea, comanda, negocierea, dominarea etc.
B. Dimensiunea simbolică a comunicării politice se referă la strategia de
enunţare, la limbaj, rituri şi mituri. Or, alegerile care asigură o formă de comunicare
între guvernanţi şi guvernaţi nu sunt ele oare un act ritual de participare?
Comunicarea politică utilizează semnele care îi stau la dispoziţie, de exemplu,
cuvintele care sunt selectate dintr-un set şi aranjate conform regulilor de producere
a enunţurilor sau mesajelor. Strategia simbolurilor presupune existenţa unei opţiuni
între descriere şi condensare (cf. Gerstlé, 2004: 19-23). Simbolurile condensate se
caracterizează prin supraîncărcarea semantică şi puterea lor de evocare, de
identificare ori de proiecţie. (Vorbim astfel despre rasism sau despre distanţa
culturală, despre naţionalizare sau despre extinderea proprietăţii publice).
Limbajul şi transpunerea sa în discurs sunt considerate „dominante” ale tuturor
practicilor semnificative.
Din această perspectivă, încercăm să facem o analiză a discursului
inaugural al preşedintelui american, Barack Obama, discurs considerat cel mai
bun demers inaugural de la Jonh E. Kennedy până în prezent.

Discursul inaugural: o analiză din perspectiva teoriilor comunicaţionale

„Discursul inaugural este cel în care un preşedinte fixează primele principii
şi o direcţie pentru ţară.” (Jeff Shesol, autorul de discursuri al lui Bill Clinton)
Un discurs politic trebuie să se fundamenteze pe valorile culturale şi
spirituale ale poporului. Prin elucidarea acestora se consolidează forţa persuasivă a
unui discurs politic. Unul dintre primele studii consacrate analizei discursurilor a
fost efectuat de Edward Steele şi W. Charles Redding în 1962. Analizând câteva
discursuri din campaniile electorale, ei au încercat să identifice valorile esenţiale şi
secundare, care inspiră americanii. Acestea s-au dovedit a fi: valorile morale
(corect/incorect, drept/nedrept, moral/imoral); valoarea individului (toţi politicienii
105
îşi declară preocuparea pentru bunăstarea individului); realizarea şi succesul
(presupune acumularea de putere, de status, bogăţie); schimbarea şi progresul
(schimbarea duce la progres, lucru implicit bun pentru toţi); egalitatea etică
(exprimă convingerea că toţi oamenii sunt egali şi trebuie să se bucure de un
tratament egal); efortul şi optimismul (obiectivele propuse pot fi realizate dacă se
munceşte asiduu şi cu optimism după proverbul popular: „Priveşte jumătatea plină
a paharului”; eficienţa, simţul practic şi pragmatismul (căutarea soluţiilor practice –
americanii sunt oameni practici) (cf. Larson, 2003: 262-266). Chiar dacă valorile
enumerate au fost identificate cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, ele au
relevanţă şi astăzi. Să încercăm să verficăm validitatea lor, analizând discursul
inaugural al primului preşedinte american „de culoare”. Astfel, însăşi victoria
electorală a lui Obama este o confirmare a mitului lui Horatio Alger despre
posibilitatea succesului – în America o muncă asiduă şi cinstită îţi asigură laurii
râvniţi, indiferent de etnie, de culoare, statut social etc.

Discursul inaugural al preşedintelui american Barack Obama:

„personalitatea” lingvistică
Vom începe cu reiterarea ideii că primul scop al unui discurs de
inaugurare, conform tradiţiilor americane, este exprimarea idealurilor familiare
americanilor, fără a face apel la clişee. Obama a utilizat, însă, în mod efectiv,
după părerea noastră, mai multe clişee, referinţe religioase, chiar, pentru a
transmite mesajul său naţiunii într-un context evenimenţial şi politic cu totul
deosebit – inaugurarea Preşedintelui SUA.
În primul rând, preşedintele nou-ales a pus miza pe dimensiunea
profund simbolică a însuşi procesului de inaugurare. Avându-l drept model
politic pe preşedintele Abraham Lincoln, intrat în istorie pentru abolirea
sclaviei, noul lider de la Casa Albă a decis să calce pe urmele acestuia, avându-l
ca arhetip în competiţia electorală. Sâmbătă, Obama a plecat din Philadelphia,
cu destinaţia Washington, itinerariul pe care l-a parcurs şi Abraham Lincoln în
1861, cu o zi înainte de învestirea sa. În plus, Obama a folosit, în timpul
jurământului, aceeaşi Biblie pe care a utilizat-o legendarul preşedinte. Aceste
momente vin să confirme ideea că discursul de inaugurare se deosebeşte de alte
forme de discurs printr-un grad înalt de ritualizare. Riturile au o încărcătură
puternică pentru interpreţii lor, ele reuşind să determine adeziunea mentală
adeseori inconştientă. Cu alte cuvinte, ritul poate fi înţeles ca reprezentând un
set de acţiuni secvenţiale, de roluri teatralizate, de valori sau simboluri.
Dintre cele peste 50 de discursuri de inaugurare ale preşedinţilor
americani, cel puţin trei se consideră „istorice”: discursul lui F. Roosevelt
(1933) în timpul Marii Crize Economice, discursul inaugural al lui Abraham
Lincoln (1865) la sfârşitul Războiului Civil, şi discursul lui Jonh Keneddy
(1961). Toate au conţinut câte o frază-cheie, care a rămas în memoria colectivă
şi în istoria poporului american. Fraza-cheie devine, deci, imperativă pentru un
discurs inaugural. În cazul lui Barack Obama, “Yes, We Can” a devenit, oare,
acea frază mobilizatoare, provocatoare şi istorică?
Valoarea provocării este unul dintre cele mai uzuale mituri politice
din societatea americană. Actorii politici, care sunt implicit şi agenţi persuasivi

106
ai comunicării politice, oferă totdeauna electoratului o provocare şi prezintă
momentul alegerii ca pe unul de importanţă crucială.
Care au fost, deci, din perspectiva abordării pragmatice a discursului
politic, frazele care au definit anumite etape în istoria poporului american? De
exemplu, Lincoln spunea despre alegerea sa că va decide dacă naţiunea americană
putea continua să existe „pe jumătate sclavă şi pe jumătate liberă”: „Protestez
împotriva falsei logici în virtutea căreia atunci când nu vrei să iau o negresă de sclavă,
trebuie neapărat să o iau de soţie [...]” (Avem de faţă un model edificator de utilizare
a implicitului în discursul politic). Iar la sfârşitul Războiului Civil se angaja să se
comporte „fără răutate faţă de cineva, cu milă faţă de toţi” (v. Launay, 1993: 160). În
1961 Jonh Keneddy afirma că „torţa a fost predată unei noi generaţii de americani şi
că aceasta va lumina lumea întreagă”. Cel mai cunoscut fragment din discursul său
inaugural care a devenit simbolic pentru americani, dar, în special, pentru succesorii
săi, însă, este: „Nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, ci ce puteţi face voi
pentru ţară.”2
Bill Clinton a declarat că pe parcursul administaţiei sale „va realiza un
nou acord între cetăţeni şi guvernanţi”. În 1933 Fr. Roosevelt i-a încurajat şi i-a
inspirat pe americani spunând: „Singurul lucru de care trebuie să ne fie frică
este frica însăşi.” Şi că acum „naţiunea are o întâlnire cu destinul.”3
Aşadar, motto-ul discursului inaugural al lui Barack Obama, cât şi
genericul întegii sale campanii a fost: “Yes, We Can” (în traducere „Da,
putem”). Ceea ce a însemnat, de fapt, nu numai o provocare a poporului
american, dar şi redarea speranţei într-o perioada controversată afectată de criza
economico-financiară mondială.
Discursul inaugural al preşedintelui Barack Obama, care a durat 18
minute, a avut o axă bine definită: intrarea Americii într-o „nouă epocă“, deci
ideea de provocare a perseverat pe toată durata discursului. (Durata optimă a unui
discurs inaugural este considerată de 20 de minute. Cel mai lung discurs a fost cel
al lui W. Henry Harrison, care a durat aproape 2 ore şi care „l-a ucis” pe
preşedinte, acesta murind după o oră din cauza unei pneumonii provocate de frig.)
Obama a subliniat scopul de-a readuce SUA în postura de lider
respectat al lumii libere, promiţând să lase în urmă perioada Bush prin reforme
interne, dar şi o nouă perspectivă pe plan extern: „Puterea noastră creşte prin
folosirea ei cu prudenţă”, a afirmat preşedintele democrat. „Vom face ce trebuie
în Irak şi Afganistan, iar cu prietenii noştri vom face ce e bine acolo. Nu ne vom
cere scuze pentru modul nostru de viaţă [...]”. Obama s-a referit tangenţial şi la
lupta cu teroriştii, fără însă a le declara război, cum a făcut-o predecesorul său:
„Pentru cei care încearcă să ne terorizeze, le spunem că spiritul nostru nu poate fi
rupt şi că vă vom învinge [...]”. Pentru comparaţie, vom aminti, în context, acelaşi
gen de avertizare făcută teroriştilor în anul 2000 de către noul lider de la
Kremlin, Vladimir Putin: „Будем мочить терористов даже в сортирах!” (v.
Lorrain, 2001: 30). Declaraţie din care se profila din start stilul autoritar de
guvernare al ex-preşedintelui rus. Exemplu ce ne face să constatăm, o dată în
plus, că între personalitatea politică şi cea lingvistică a actorului politic există o
interdependenţă indubitabilă.
„Stau astăzi în faţa voastră umil şi onorat de încrederea pe care mi-aţi
acordat-o [...]” – şi-a început discursul inaugural Obama. Umil şi onorat – această
107
dihotomie lingvistică realizează o micşorare a distanţei dintre public şi leader, adică
unitatea dintre popor şi conducător. Prin aceste fraze modeste americanii trebuie să
decodifice parabola sau mitul individului care a muncit din greu şi s-a încununat de
succes datorită propriilor eforturi – un afro-american devine cel mai puternic
preşedinte din lume. Din punct de vedere psihologic, acest „joc” de cuvinte poate fi
atestat ca o programare neurolingvistică a publicului receptor, exerciţiu ce
presupune amplificarea emoţiilor printr-un exces de sinceritate. Această tehnică
comunicaţională exclude agresivitatea şi cinismul în exprimare şi pune, mai
degrabă, în valoare senzaţia de lipsă de apărare a vorbitorului. Prin urmare,
sinceritatea din partea oratorului îi asigură toleranţa auditoriului: nu poţi să fii prea
critic faţă de persoana care şi-a deschis sufletul şi ţi-a întins o mână amicală.4
„Îi mulţumesc preşedintelui George W. Bush pentru serviciul adus
naţiunii noastre [...]” – a continuat în debutul discursului său preşedintele nou-ales.
Prin această frază vorbitorul confirmă implicit principiile jocului concurenţial din
perioada campaniei electorale, când oponenţii se află de o parte şi alta a „baricadei”
politice; de fapt, însă, ambele părţi au drept obiectiv bunăstarea şi fericirea
poporului american. Atacurile verbale fiind emergente dezbaterilor în societatea
democratică, nu transformă rivalii politici în duşmani pentru totdeauna. Chiar dacă
politicile promovate de către noul preşedinte al SUA se deosebesc radical de cele
promovate de către predecesorul său, discursul lui Obama nu a fost, nici măcar
sporadic, unul critic, moralizator. De exemplu, în ce priveşte noua politica externă
promovată de noul Cabinet, Obama declară: „Lumea întreagă să ştie că America
caută doar pacea şi liniştea şi suntem gata să conducem din nou [...]”. Decodificat,
acest mesaj ar spune următoarele: democraţia nu va fi exportată cu tancurile.
Democraţii se disociază de doctrina Bush (doctrină militaristă), şi doresc să revină
la forţa convingerii, respingând convingerea prin forţă. „Să ne aducem aminte că
generaţiile trecute au combătut comunismul şi nazismul nu doar cu armele, ci şi cu
ideologia” – a spus Obama în faţa mulţimii adunate în faţa Capitoliului american.
Din perspectiva abordării dimensiunii simbolice a comunicării politice,
importantă pentru un discurs inaugural ar fi păstrarea unei tradiţii. Astfel, pentru
preşedinţii americani a devenit o tradiţie includerea la sfârşitul jurământului a frazei
rostite pentru prima dată de primul preşedinte al SUA, George Washington: „Aşa să
ne ajute Dumnezeu!”, care a fost preluată de toţi succesorii săi, cu excepţia lui Teddy
Roosevelt. Fraze similare găsim şi la sfârşitul discursului inaugural al lui Barack
Obama: „Cu ajutorul lui Dumnezeu să ducem mai departe acel cadou de libertate şi
să-l dăm generaţiilor următoare. Vă mulţumesc! Dumnezeu să ne binecuvânteze!
Dumnezeu să binecuvânteze America!”. Utilizarea acestor fraze-clişee are sarcina de
a legitima în faţa publicului larg şi a opiniei publice noul locatar al Casei Albe.
Aceasta este o legitimare simbolică, în primul rând, apoi una juridică şi politică.
La baza fiecărui discurs inaugural se găseşte incontestabil o anumită
ideologie, în baza căreia noul lider îşi fixează direcţia pe care urmează să conducă
poporul. Au fost aceste elemente omniprezente în discursul lui Obama? Desigur.
Nu în zadar, după discursul susţinut la închiderea Convenţiei Democratice, analiştii
politici au făcut o paralelă între Barack Obama şi preşedintele francez François
Mitterrand, care era acuzat că practica un gen de „politique politicienne” (politician
al politicului).5 Discursul acestui tip de politician se distinge prin faptul că mai
întotdeauna promite publicului ceea ce acesta vrea să audă. Astfel, Obama promite
108
în discursurile sale electorale că va ajuta clasei de mijloc (aproape fiecare american
se consideră membru al ei) şi că îi va penaliza pe cei care au devenit indecent de
bogaţi. Un mesaj similar de încurajare pentru toţi americanii desprindem şi în
discursul său inaugural: „Întrebarea pe care ne-o punem este nu dacă Guvernul este
mai bun sau mai rău, ci dacă el îi ajută pe oameni. Această criză ne-a amintit că fară
un ochi atent la toate acestea, naţiunea nu poate prospera. Succesul economiei a
depins nu numai de PIB, ci şi de bunăstarea fiecăruia dintre noi.”
Pentru un efect „doctrinar” mai puternic, autorul discursului a inclus şi
trimiteri la John Kennedy, care afirmă că „naţiunea nu poate prospera pe termen
îndelungat, dacă îi favorizează numai pe cei prosperi”.6 Din aceste fraze se
profilează tendinţa lui Obama de „re-distribuire” a veniturilor. Fapt pentru care a
fost dur criticat de americanii neo-conservatori. Trebuie să vedem aici un soi de
liberalism egalitarist sau, în termeni mai familiari unui public european, o ideologie
social-democrată foarte diluată. Prin urmare, deşi este dificil de a distinge între
demagogie şi idealism, între entuziasm sincer şi contrafăcut, desigur, în discursul
lui Obama descoperim şi o retorică populistă.
Referindu-ne la limbajul utilizat în discurs, după cum am remarcat
mai sus, acesta a fost mai degrabă unul populist şi mobilizator, decât unul
moralizator. Chiar dacă printre fraze se desluşesc consecinţele politicilor
eronate promovate de administarţia Bush, Obama nu şi-a propus să lanseze
critici dure la adresa predecesorului său. În acest sens, doar un eufemism atestă
adevărata opinie a vorbitorului: „În această zi declarăm că vom pune capăt
micilor răutăţi, care au făcut parte din politica noastră [...].”
Obama nu a făcut multe promisiuni, nu a făcut o listă de obiective, dar,
folosindu-şi talentul său de orator, a descris greutăţile pe care trebuie să le înfrunte
americanii pentru a depăşi criza, a încercat să-i liniştească şi să le dea speranţa că
pot traversa cu bine perioada de criză economică (mitul efortului şi optimismului):
Suntem în mijlocul unei crize, acest lucru să fie bine înţeles, ţara se află în plin
război împotriva reţelelor teroriste, economia noastră este slăbită, sistemul
nostru de sănătate este şi el slăbit, următoarea generaţie trebuie să-şi
micşoreze aşteptările, dificultăţile care ne aşteaptă vor fi mari şi nu se vor
schimba în timp scurt, dar ele vor fi indeplinite [...]. (21 ianuarie 2009)

Metafora implicită
Fiind deja considerat cel mai cultivat locatar al Casei Albe, după Abraham
Lincoln, Obama a utilizat în mod efectiv atât metafore implicite, cât şi referinţe
religioase, pentru a atinge o cotă maximă de energizare a maselor. Astfel, găsim
următoarele fraze cu simboluri şi metafore implicite: „Să marcăm această zi,
reamintind cine suntem noi şi ce am ajuns, în această iarna a greutăţilor să avansăm
din nou prin curenţii îngheţaţi, să facem faţă curenţilor care vor veni”. Metafore
implicite: curenţi de gheaţă, ochi atenţi, nori adunaţi, furtuni dezlănţuite etc.
Rezumând, vom sublinia că discursul inaugural defineşte, de regulă,
un moment în timp. Te ajută să-ţi faci o imagine despre persoana care este
preşedinte, despre modul cum vede el acest moment şi încotro crede el că
trebuie să se îndrepte un popor. Un discurs inaugural este un discurs al
responsabilităţii şi pragmatismului, un îndemn la muncă şi reafirmare a valorilor
sacre pentru o naţiune. Şi, să nu uităm că, totuşi, preşedintele este principalul
109
stăpân al cuvintelor sale, chiar şi atunci când comunicarea dintre guvernanţi şi
guvernaţi este instrumentalizată cu ajutorul specialiştilor.
Aşadar, galaxia lingvistică a unui discurs politic trebuie să producă emoţii,
pe care mai apoi presa scrisă şi audiovizuală le deturnează în propriul interes. Pentru
că limbajul a fost întotdeauna şi va rămâne un instrument şi o miză politică. Cuvintele
reprezintă încărcătura dinamică ce însoţeşte un eveniment. Şi nu putem fi de acord cu
cei care afirmă că timpul marilor oratori ai retoricii mobilizatoare a trecut. Receptorii
mesajului politic trebuie să descopere în expresia politică o parte din plăcerea jocului
democratic. Odată cu amplificarea şi diversificarea acestui joc, şi resursele limbajului
politic devin inepuizabile. Limbajul discursului politic, în regimul democratic, are ca
miză câştigarea opiniei publice. La rândul ei, opinia publică favorabilă este o
confirmare a prestigiului şi autorităţii liderului politic.

NOTE:

110
 BIBLIOGRAFIE

Ballandier, Georges, 2000, Scena puterii, Bucureşti, Editura AION

Bazlon, Christian; Mighot, Xavier, 2000, Comunicarea, Iaşi, Editura Universităţii „Al.
I. Cuza”
Gerstlé, Jacques, 1992, La communication politique, Presses Universitaires de France
Gerstlé, Jacques, 2004, La communication politique, Paris, Editions Armand Colin
Larson, Charles, 2003, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Iaşi, Editura
Polirom
Launay, Jacques, 1993, Psihologie şi sexualitate la mari contemporani, Bucureşti,
Editura Venus
Lorrain, Pierre, 2001, Misterioasa ascensiune a lui Vladimir Putin, Bucureşti, Editura Z

111
1
Cf. www.analiculturolog.ru.
2
România liberă, 20 ianuarie 2009.
3
Gândul, 27 ianuarie 2009.
4
Георгий Почепцов, 2002, Имиджелогия, Киев, Рефл-бук Ваклер, cс. 212-213.
5
Observatorul cultural, nr. 458, 20 ianuarie 2009.
6
Cf. www.BankNews.ro.