Aspecte introductive ale

comunicării politice și ale

limbajului
Ce este comunicarea?

 Potrivit modelului Shannon-Weaver (1948) comunicarea este explicată prin

următoarea formulă: există o sursă ( de informație), la care este conectat un
emițător, acesta produce un semnal ( adică emițătorul stabilește un cod
pentru o informație dată), semnalul este transmis prin intermediul unui
canal, codul protejează semnalul de alte surse perturbatoare ( de zgomot),
astfel încât semnalul ajunge într-o formă aproape nealterată la receptor.

 SURSĂ – EMIȚĂTOR – INFORMAȚIE – CANAL - RECEPTOR

COMUNICAREA SOCIALĂ

 Comunicarea socială – suma tuturor actelor de comunicare, ce au loc în

spațiul public, indiferent că este vorba despre spațiul personal sau spațiul mai
larg
 Comunicarea socială nu presupune doar o transmitere de informații. Este o
interacțiune, adică un schimb de atitudini, sensuri implicite, emoții, etc. Se
desfășoară între actori care au un statut diferit și împărtășesc valori diferite,
au anumite profesii, afilieri la anumite grupuri și instituții.
 Comunicarea socială este o relație mediată de o serie de elemente care țin
de cultura locului: de la limba maternă, limbaj, ritualuri de politețe, până la
tonalitate, comportamente non-verbale și statut social.
 Comunicarea este polifonică – atât emițătorul cât și receptorul se referă
direct sau indirect la alte voci- la alți actori, menționați ca aliați sau
adversari. De exemplu, comunicatorul poate fi interesat să sublinieze că
punctul său de vedere este împărtășit și de alți actori; în general, în
comunicare ne raportăm la un ”terț”, la ceea ce s-a mai spus în legătură cu
tema aflată în discuție ( și nu întotdeauna ne este la îndemână identificarea
adevăratului comunicator)
 Comunicarea socială nu este transparentă. Actorii pot decodifica mesajul cât
mai exact, dar aceasta nu implică neapărat că ei vor răspunde folosind același
cod cu al interlocutorului; oamenii au interese și viziuni diferite atât despre
ceea ce se comunică, cât și despre interlocutori, ca atare, în funcție de
situație, ei pot schimba codul pentru a reorienta relația cu interlocutorul; de
exemplu, sunt situații când, din rațiuni strategice, interlocutorul răspunde
aparent fără legătură cu mesajul primit, lăsând impresia că nu a înțeles sau
nu a ”auzit” mesajul celuilalt.
Definiții și terminologie

 Comunicarea politică este : ”... Simpla discuție despre alocarea resurselor

publice (veniturile), despre autoritatea oficială ( căreia i se acordă puterea
de a lua decizii de natură juridică, legislativă și executivă) și despre
sancțiunile oficiale ( ceea ce statul recompensează, respectiv pedepsește)
(Denton & Woodward, 1990, p.14)”
 Definiția aceasta înglobează retorica politică, verbală și scrisă, dar nu ia în
considerare actele de comunicare simbolică
 Caracterizarea comunicării politice prin prisma intențiilor emițătorilor de a
influența mediul politic ”factorul decisiv care face comunicarea să fie politică
nu este sursa mesajului ( sau forma lui), ci conținutul și scopul acestuia”
(Denton & Woordward, 1990, p. 11)
 Gosselin (1995)- comunicarea politică este un câmp în care se intersectează
diverse modalități de persuadare a electoratului
 D. Wolton (1997)- comunicarea politică este asociată ”unui spațiu în care se
relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se
exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliștii și opinia publică
prin intermediul sondajelor de opinie”
 Belanger (1995) asimilează comunicarea politică relațiilor sociale tipice pentru
procesul de influențare, ”o influențare în primul rând voită, apoi transformată în
acțiune sau, dimpotrivă, în acțiune omisă. Întotdeauna este vorba de o intervenție
intențională referitoare la un eventual comportament al receptorului”
 Negrine (1996) abordează comunicarea politică din perspectiva unui sistem
complex de comunicare a informației politice centrat pe practici jurnalistice, pe o
anumită socializare politică a societății și pe democratizarea instituțiilor statului
 C. Beciu (2000) – comunicarea politică este o acțiune instituțională, o
interacțiune între actorii politici, mass-media, public și electorat, așadar,
între participanți cu identitate formală, reprezentativă. În fapt, actorii
comunicării politice constituie genuri instituționale cu resurse, proiecte,
motivații și mize diferite. Ei interacționează utilizând o serie de coduri și
ritualuri menite a produce vizibilitatea domeniului politicii – un domeniu
destinat prin ”definiție” (prin convenție) publicității
 Pe de altă parte, comunicarea politică este asimilată tot mai mult unei
acțiuni dramaturgice și se uită faptul că avem de-a face cu o practică socială
care poate servi democrația. În relația dintre actorul politic, spațiul
democrației și spațiul public mediatic, vom constata că fiecare contribuie la
producerea celuilalt.
 Publicul alimentează constant spațiul public cu teme și practici de
comunicare. Potrivit lui P. D. Wolton (1995), limbajul și raționamentul politic
ar constitui codul dominant de evaluare a agendei publice ( inclusiv a agendei
nonpolitice), redusă din ce în ce mai mult la o demonstrație de forță.
Democratizarea acțiunii politice depinde însă și de caracteristicile spațiului
public mediatic. În măsura în care mediatizarea este concepută ca un proiect
democratic, ea dezvoltă sau ar trebui să dezvolte responsabilitatea
politicianului în fața electoratului. Era de așteptat ca practicile mediatice să
producă nu doar ”spectacolul politic”, dar și să contribuie la democratizarea
acțiunii politice.
 Pentru un politician, mediatizarea a devenit parte integrantă a acțiunii sale.
La ora actuală, acțiunea omului politic trebuie să fie comparabilă, într-un fel
sau altul, cu rigorile mediatizării
 Americanizarea comunicării politice ( C. Beciu, 2000, p. 30) presupune
adaptarea la acțiunea politică a unor strategii de comunicare specifice
”pieței” ( publicitare, economice, ale show-business-ului). Aceste strategii
permit ca politicianul să devină un ”personaj” pozitiv, care face parte din
memoria colectivă – o prezență în imaginarul social. Din această cauză,
actorul politic poate fi imediat ”recunoscut” de electorat ( politicianul se
prezintă nu numai ca persoană concretă, persoana socială ce se legitimează
cu un ”trecut”, ci și ca persoană ideală, ”persoana care este...”, sau ”care
poate”, ”care vrea să”.
 Strategiile de proiectare importate din marketing structurează proiectul
actorului politic ca ”ofertă” (politică) construită în conformitate cu ”profilul
pieței” (electorale). Oferta actorului politic este destinată ”grupurilor sociale
-țintă”, ale căror așteptări, percepții și nevoi sunt ”diagnosticate” în
prealabil pe baza unor tehnici de sondare a pieței. Oferta este așadar
proiectată după o hartă electorală care indică segmentele sociale disponibile
să accepte oferta.
 Strategiile de mediatizare conferă personajului politic vizibilitate în spațiul
public. În condițiile în care televiziunea este principala sursă de mediatizare,
politicianul trebuie să-și proiecteze oferta astfel încât să poată suporta
constrângerile specifice arenei televizuale. Canalele de televiziune, precum și
realizatorii, ca voci publice, apelează la diverse formule de mediatizare care
fixează anumite unghiuri de vizibilitate a ofertei. Din acest punct de vedere,
mediatizarea poate să distrugă, să deturneze sau să completeze personajul
proiectat de actorul politic.
 Utilizarea mijloacelor de social –media.
 Strategiile discursive (importate mai ales din publicitate și show-business)
sunt utilizate pentru a comunica mesajele politice, respectiv pentru ca
actorul politic să poată oferi electoratului versiunea accentuată a ofertei sale
(de pildă, o astfel de strategie poate focaliza atenția publică asupra
informațiilor și semnificațiilor pe care actorul politic le consideră a fi cele
mai importante la nivelul ofertei sale și la care electoratul trebuie să
reflecteze în mod expres).
 Strategiile discursive implică utilizarea limbajului verbal și a celui non-verbal,
astfel încât să se poată genera efecte de credibilitate. Actorul politic
acționează discursiv în sensul că el orientează electoratul spre o anumită
interpretare a ofertei politice. Politicienii obișnuiesc să comenteze și să își
valorizeze oferta. În felul acesta, ei își construiesc personajul de care au
nevoie sau, altfel spus, își etalează credibilitatea.
 Nu este mai puțin adevărat că modul în care un politician își organizează
comunicarea politică poate fi adesea crucial în ceea ce privește răspunsul
electoratului. În mod cert, avem de-a face cu un puternic mecanism de
influențare. Este însă greu de susținut o legătură cauzală între modalitatea de
a comunica acțiunea politică și comportamentul electoral.
 Astfel, comunicarea este un schimb discursiv între politician, mass-media și
electorat
 Potrivit modelului actual de comunicare politică, acțiunea politică se
întemeiază pe evaluarea efectuată de către mass-media și electorat. Fiecare
dintre cei trei actori sociali inițiază comunicarea politicului în funcție de
acțiunea celorlalți doi. Actorii politici, mass-media, publicul și electoratul
trebuie să răspundă unii altora. În felul acesta, comunicarea politică se
instituie ca o practică publică, și nu ca o practică subordonată spațiului politic.
Ce cuprinde comunicarea politică

 Toate formele de comunicare în care se angajează politicienii și alți actori

politici cu scopul de a atinge obiective specifice;
 Comunicarea adresată acestor actori de către persoanele apolitice, precum
alegătorii sau editorialiștii din presă scrisă;
 Comunicarea referitoare la acești actori și la activitățile lor, așa cum este
conținută în reportaje de știri, editoriale de presă sau alte forme mediatice
de analiză a politicii

 Limbajul politic ( cf. lui Doris Graber, 1981)= acesta nu cuprinde doar
retorica, ci și semne paraligvistice, cum ar fi limbajul trupului, sau acte
politice, precum boicotul și protestele
Obiectivele comunicării

 A Încercări de a obține atenția

 I Activarea interesului
 D Dorință – conectată cu așteptări
 A Acțiunea – atingerea acțiunii în funcție de context

 Atunci când ne referim la comunicarea politică, trebuie să pornim de la

conceptul de ”politică-spectacol”. Aceasta se manifestă la nivelul fiecărei
etape a procesului prin care diverse probleme își fac apariția în sfera publică,
spre a fi discutate și negociate, după caz.
 Partidele politice recurg la tehnici de relații publice, marketing și publicitate în
campaniile și în acțiunile pe care le întreprind. Managementul mediatic și de
opinie joacă un rol important în relațiile dintre state, dintre guverne și dintre
organizații. Toate acestea au un impact masiv asupra cetățenilor în Interesul
cărora funcționează politica, mass-media și procesul democractic.
 ”Revoluția din arta persuasiunii este consecința, pe de o parte, a prefacerilor
adânci de natură politică și tehnologică ce au dus la instituirea sufragiului
universal, iar pe de altă parte, a eficientizării continue a mijloacelor de
comunicare în masă. (...) Întrucât actorii politici și mass-media au ajuns să
depindă unii de alții, politica nu s-a transformat numai într-o artă a
persuasiunii, ci și într-una a spectacolului, în care factori precum stilul,
prezentarea și marketingul pozițiilor politice au o importanță egală cu
conținutul și fondul acestora, dacă nu cumva mai mare”. ( Brian McNair, 2007,
280)
 Există două perspective asupra comunicării politice, care arată felul în care aceasta are un
impact semnificativ asupra alegătorului, într-o formă relativ complexă
 Perspectiva pesimistă= spune că implicarea persuasiunii în politică conduce la degradarea
culturii și a democrației
 - Prin aceasta se reduce substanța și caracterul rațional al politicii, generând apatie la
nivelul electoratului și populism
 - Deseori se confundă forma și conținutul și se face, în permanență trimitere (pe
nedrept, ca mijloc de referință) la o vârstă mititcă în care cetățeanul știa pentru ce votează și
de ce. Totuși, la momentul respectiv, accesul la vot era accesibil numai unor anumite categorii,
astfel că în prezent, situația de față este de dorit.
 Perspectiva optimistă= invită la îmbrățisarea unei noi ere a democrației electronice,
interactive, în care electoratul este avizat față de tehnicile mass-media, este informat și imun
la propagandă și îndoctrinare
 - În acest caz, alegătorii află lucruri despre candidat, atât din maniera rațională în care
acesta abordează anumite chestiuni, dar și din prestația sa spontană într-o situație dată.
 - Deși oamenii politici apelează la diverse tehnici de manipulare în comunicare, prin
faptul că jurnalismul acționează ca o sită de filtrare a acestui tip de discurs, alegătorii vin de
fapt, în contact cu discursul nud
 Ambele perspective trebuie privite prin prisma unor elemente cheie:
 - Accesul la resursele utilizate în vederea realizării unei comunicări politice
eficiente nu este universal și nici echitabil distribuit, deoarece conceperea,
producerea și trasmiterea mesajelor se face cu costuri mari.
 - Inovația și abilitățile în direcția managementului resurselor pot compensa
lipsa accesului la un număr sporit de resurse. Totuși, chiar dacă o comunicare
politică de calitate poate ajunge nemijlocit la publicul țintă, puterea politică va fi
dată, în cele din urmă, de puterea economică.
 - Prin urmare, este esențial să existe o monitorizare atentă a resurselor
alocate în direcția comunicării politice. Acest lucru este vizibil mai ales în felul în
care au fost restrânse resursele alocate de partide în direcția realizării campaniilor
politice.
 - Un alt element critic – persistența secretomaniei și a manipulării în sfera
comunicării guvernamentale – pentru cetățeni este important să aibă control asupra
informației pe care reprezentanții lor aleși o difuzează în mediul public. De multe
ori, nivelul de acces la astfel de informații este văzut ca fiind o chestiune de
siguranță națională. Totuși, această umbrelă a siguranței naționale poate fi
utilizată tocmai pentru a evita deschiderea dezbaterii pe chestiuni presante, sau
care se doresc tranșate într-o manieră particulară.
 Actorii politici trebuie să utilizeze toaate mijloacele de comunicare aflate la
dispoziția lor pentru a transmite mesajele publicului țintă. Mesajele
transmise pot consta în:
 - Programe politice
 - Declarații politice
 - Apeluri electorale
 - Campaniile grupurilor de presiune
 - Evenimente (cum ar fi atacurile teroriste)
 Totuși, mijloacele de comunicare nu vor relata, pur și simplu, neutru și
imparțial, ceea ce are loc în arena politică. Felul în care se prezintă mesajele
și evenimentele ce au loc pe arena politică este încărcat de judecăți de
valoare, de subiectivism și părtinire.
Astfel, există trei tipuri de realitate:
 - Realitatea obiectivă – cuprinde evenimentele așa cum au ele loc
 - Realitatea subiectivă – este vorba despre evenimente așa cum sunt
ele percepute de actorii politici, dar și de cetățeni
 - Realitatea construită – este vorba despre evenimente așa cum sunt
ele relatate de mijloacele de comunicare
Transmiterea informațiilor, mai ales în procesul de comunicare politică presupune
un grad mai mare sau mai mic de părtinire. Aceasta poate fi generată de:
 - Constrângerile și limitările apărute în procesul de colectare a
informațiilor
 - Alegerile făcute pentru susținerea unui partid sau a unei idei
 - Procedura de transmitere a informațiilor/mesajului
Mijloacele de comunicare funcționează dual:
 - Descendent: transmit mesajul de la conducători către cetățeni
 - Ascendent: transmit mesajul de la cetățeni către conducători (sub
forma sondajelor de opinie, de pildă)
Arena politică nu mai trebuie restricționată doar la nivel național, ci trebuie
extinsă și la nivel internațional. Aici se regăsesc atât guvernele, dar și
organizațiile internaționale, și cele teroriste, care se folosesc de mijloacele de
comunicare pentru a-și transmite mesajul către un public larg, ce depășește
granițele unui stat.
Există două elemente esențiale în analiza comunicării politice:
1. Publicitatea politică:
 - Ea se folosește de mass-media pentru a diferenția candidații și
partidele politice și a le conferi o semnificație în ochii consumatorului
2. Relațiile publice:
 - Acestea sunt strategii de management mediatic și informațional
menite să asigure unui partid maximum de publicitate favorabilă și minimum
de publicitate negativă.