RELAŢII PUBLICE

Tematica prelegerilor:

1. Conţinutul relaţiilor publice (Definirea relaţiilor publice, Delimitarea de alte domenii;

Elemente de istorie a relaţiilor publice; Domenii şi structuri ale relaţiilor publice; Statutul şi
rolul specialiştilor în relaţii publice).

2. Suportul relaţiilor publice (Publicul şi opinia publică; Suportul metodic, organizaţional,

informaţional, imagologic, etic şi juridic la relaţiile publice).

3. Managementul relaţiilor publice (Cercetarea şi planificarea în relaţiile publice; Aplicarea

planului, Evaluarea; Stabilirea obiectivelor, Strategii şi tactici de relaţii publice;
Tehnici de relaţii publice)

4. Campanii de relaţii publice (Diferenţe între termeni, Tipuri de campanii, Planul unei
campanii de relaţii publice; Efecte ale campaniilor de relaţii publice).

5. Comunicarea în situaţii de criză (Tipuri de criză; Planificarea în cazul situaţiei de criză;

Managementul crizei; Erori în gestionarea crizelor; Strategii de gestionare a crizelor).

BIBLIOGRAFIE

1. Coman Cristina, Relaţii publice, Principii şi strategii, Polirom, Iaşi, 2001.

2. Coman Cristina, Relaţii publice. Tehnici de comunicare cu presa, All, Bucureşti, 1999.
3. Flichy Patrice, O istorie a comunicării moderne. Spaţiul public şi viaţa privată, Polirom,
Bucureşti, 1999.
4. Iacob Dumitu, Cismaru Diana-Maria, Relaţiile publice; eficienţă prin comunicare,
comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
5. McQuail Denis, Windahl Sven, Modele ale comunicării pentru studiul societăţii de masă,
comunicare.ro, Bucureşti, 2001.
6. Millo Katie, Yoder Sharon, Gross Peter, Niculescu-Mayer Ştefan, Introducere în Relaţii
publice, NIM, Bucureşti, 1998.
7. Mucheilli Alex, Arta de a influenţa, Polirom, Bucureşti, 2002.
8. Stancu Valentin, Stoica Marcela, Stoica Adrian, Relaţii publice – succes şi credibilitate,
Bucureşti, 1999.

Fiecare din aceste studii aduce şi o bibliografie străină, mai ales în limbile engleză,
franceză, italiană şi spaniolă.
 Prelegerile de faţă sunt rezultatul lecturii noastre a studiilor de specialitate publicate
la noi în ţară şi în străinătate şi menţionate în Bibliografia anexată. Ele nu sunt rezultatul
cercetărilor noastre şi, ca atare, nu pot fi publicate sau multiplicate. Textele de faţă
constituie doar un modest punct de plecare pentru cei ce doresc să se dedice problemelor
legate de cercetarea tematicii analizate.

[I]
CONŢINUTUL RELAŢIILOR PUBLICE

1. Definirea relaţiilor publice

Există mai multe definiţii ale relaţiilor publice dependente de aspectul acestor relaţii
pe care se pune accentul:
Relaţiile publice sunt un proces de influenţare socială şi pot fi încadrate în sfera largă
a proceselor de influenţare socială;
Relaţiile publice reprezintă o activitate strâns legată de procesul cel mai elementar al
comunicării umane –schimbul de informaţii;
Relaţiile publice reprezintă funcţia de management care stabileşte şi menţine relaţii
de beneficiu reciproc între o organizaţie şi publicul de care depinde succesul sau eşecul
acesteia;
Relaţiile publice constituie efortul planificat să influenţeze opinia publică prin bună
reputaţie şi performanţă responsabilă, bazată pe acte satisfăcătoare de comunicare
bidirecţională.
Relaţiile publice propriu-zise sunt o creaţie a lumii moderne, ele devin manifeste odată
cu transformarea individului ca cetăţean. În relaţiile publice este important cum comunici, dar
este vital ce şi cui comunici.
Relaţiile publice sunt definite în contextul spaţiului social în interiorul căruia sunt
identificate şi supuse analizei următoarele categorii de spaţiu: spaţiul public, spaţiul
organizaţional şi spaţiul mediatic legate de trei procese de comunicare socială: comunicarea
publică, comunicarea organizaţională şi comunicarea mediatică.
- Relaţiile publice – strategie de comunicare publică
Spaţiul public este spaţiul vieţii comunitare. În spaţiul public se constituie şi evoluează
actori politici (partide, parlament, guvern), actori non-politici (societatea civilă) şi actori
mediatici (ca agenţi ai informării publice(. În condiţiile în care toate organizaţiile la care ne
putem referi (economice, politice, educaţionale etc.) acţionează în spaţiul public, relaţiile
publice constituie o strategie de comunicare publică. Relaţiile publice, ca strategie de
comunicare publică, au rolul de a genera climatul şi starea de normalitate socială. Criza de
comunicare nu poate fi depăşită sau preîntâmpinată decât printr-o strategie de comunicare
publică optimă. Acesta este rolul esenţial al relaţiilor publice în societăţile democratice, ele
generează fluxul de comunicare între instituţiile publice şi cetăţeni în aşa fel încât instituţiile
publice să cunoască şi să lucreze pentru interesele reale ale cetăţeanului, iar cetăţenii să
dobândească încredere în instituţiile publice şi funcţionarii publici. Miza relaţiilor publice este
enormă, ea fiind direct legată de starea de sănătate socială a unei societăţi. iar o societate este
sănătoasă atunci când cetăţenii comunică liber între ei şi cu instituţiile publice. De aici şi
definiţia: Relaţiile publice sunt o strategie de comunicare publică prin care sunt generate
cunoaşterea intereselor cetăţenilor şi încrederea acestora în instituţiile publice.
- Relaţiile publice – strategia de comunicare organizaţională
 Spaţiul social este populat de organizaţii. Unele dintre ele sunt organizaţiile noastre de
apartenenţă. Instituţiile sociale sunt, în sens general, organizaţii. Marea provocare a tuturor
organizaţiilor, a celor publice şi a celor private, a celor politice, educaţionale, productiv-
-economice, a celor naţionale şi internaţionale, este schimbarea. Organizaţiile trebuie să
genereze răspunsuri adecvate la presiunile interne şi externe ale schimbării. Strategia adaptării
este, în esenţa, de factura comunicaţională în care publicul local, publicul naţional şi publicul
internaţional au un rol însemnat. Comunicarea organizaţională constituie ansamblul
structurilor şi proceselor de comunicare prin care organizaţiile se adaptează la schimbările din
mediul extern. De aici şi definiţia: Relaţiile publice constituie o strategie de comunicare
organizaţional[ prin care organizaţiile devin organizaţii de comunicare, fluxurile de
comunicare între organizaţii şi publicurile interne şi externe determinând adaptarea
organizaţiilor la schimbările la mediul social.
Relaţiile publice –strategia de comunicare mediatică
Spaţiul mediatic este spaţiul mass-media adică spaţiul public şi organizaţional aflate
sub impactul mass-media. Legitimitatea socială a spaţiului mediatic rezultă din dreptul
democratic al publicului la informare. Evoluţia actorilor mediatici este spectaculoasă şi adesea
spectaculară. Aici sunt implicaţi actorii locali, actorii naţionali, megaactori mediatici (trusturi
media) şi noi actori mediatici (Internet-ul). În acest context se impune recurgerea din partea
actorilor publici organizaţionali la strategia comunicării ofensive prin parafrazarea sintagmei
carteziene: comunic ofensiv, deci (încă) exist. De aici şi definiţia: Relaţiile publice sunt o
strategie şi o tehnologie de comunicare mediatice, comunicare CU mass-media şi PRIN
mass-media fiind hotărâtoare pentru securitatea funcţională a organizaţiilor din lumea de azi
şi de mâine.
Celor trei spaţii de referinţă: spaţiul public, spaţiul organizaţional şi spaţiul mediatic
le corespund cele trei strategii de comunicare specifice: comunicarea publică, comunicarea
organizaţională şi comunicare mediatică; ele sunt cuprinse în spaţiul social care este privit ca
spaţiu comunicaţional.
2. Delimitarea de alte domenii
a) Diferenţa între relaţii publice şi marketing:
Marketingul are ca scop de a atrage şi satisface clienţii pe termen lung pentru a atinge
obiectivele economice ale organizaţiei, el oferă produse şi servicii pentru a satisface
necesităţile şi dorinţele umane.
Relaţiile publice întreţin o paletă largă de relaţii în raport cu angajaţii, investitorii,
furnizorii, concurenţii, guvernul etc.
Marketingul şi relaţiile publice sunt două funcţii ale managementului care se sprijină
una pe cealaltă.
b) Diferenţa între relaţii publice şi publicitate:
Relaţiile publice se referă la actori social individuali (actori politici) sau actori
colectivi (organizaţiile); urmăreşte creşterea şi menţinerea sentimentelor pozitive şi crearea
unui climat favorabil pentru organizaţie; se adresează multiplelor categorii de public
(furnizori, distribuitori, angajaţi, vecini, concurenţi); are o tendinţă de obiectivitate (nu
ascunde elementele negative) etc.
Publicitatea se referă la produse sau servicii; urmăreşte creşterea consumului şi
câştigul unei părţi din piaţa economică; se adresează clienţilor reali şi potenţiali; are o
tendinţă de subiectivitate (nu menţionează defectele unui produs) etc.
c) Diferenţa dintre relaţiile publice şi relaţiile cu publicul:
Relaţiile cu publicul reprezintă una din componentele relaţiilor publice care se
realizează prin contactul faţă-în-faţă cu anumiţi reprezentanţi a i publicului larg. Ele sunt
asigurate de către servicii specializate de tipul birou de informaţii; birou de relaţii cu publicul
etc.
 3. Elemente de istorie a relaţiilor publice

Începuturile relaţiilor publice apar în timpul luptei pentru independenţă din SUA,
când, în anul 1775 se recurge la acţiuni de relaţii publice (la Boston)
Evoluţia relaţiilor publice are loc tot în SUA, în perioada 1850-1900 prin campaniile
desfăşurate pentru acceptarea şi sprijinirea serviciilor publice (construirea căilor ferate,
construirea sistemului naţional de telefonie). În 1889 se înfiinţează primul departament de
relaţii publice.
Dezvoltarea relaţiilor publice ca disciplină şi practică matură a traversat 6 perioade
majore:
a) Epoca germinativă (1900-1917) a jurnaliştilor în căutare de scandaluri iar
organizaţiile se limitau la publicitate defensivă. Se înfiinţează primele
firme de relaţii publice (1905).
b) Primul război mondial (1917-1919) – epoca acţiunilor organizate pentru
întărirea patriotismului şi pentru strângere de fonduri pentru sprijinirea
efortului de război. Comitetul de Informare Publică din America a
demonstrat puterea publicităţii în mobilizarea opiniei publice.
c) Epoca explozivă a anilor douăzeci (1919-1929) - epoca în care înfloreşte
publicitatea.
d) Al Doilea Război Mondial (1930 -1945) - marea recesiune economică
urmată de război a dat un nou impuls de dezvoltare relaţiilor publice.
e) Epoca de după război (1945-1965) marcată de reorientarea economică spre
servicii. Acum sunt recunoscute pe plan mondial relaţiile publice care
devin disciplin[ de studiu şi specializare în universităţi.
f) Societatea informaţională (1965 şi în prezent) – creşte importanţa relaţiilor
publice datorită rolului lor de a medita conflictele de interese între actorii
organizaţionali şi naţionali, de a uşura adaptarea reciprocă şi găsirea unui
numitor comun.

4. Domenii şi structuri ale relaţiilor publice

DOMENII:
- Comunicarea internă – este concentrată asupra publicului intern al fiecărei
organizaţii pentru informarea acestuia asupra stării organizaţiei şi asupra practicii şi politicilor
de dezvoltare organizaţională.
- Relaţiile cu mediile de proximitatea organizaţiei cuprind relaţiile cu
comunitatea locală şi relaţiile în mediul naţional şi internaţional.
Relaţiile cu mass-media – este un domeniu de sine stătător. Relaţiile cu presa
sunt constituite în logica parteneriatului, a colaborării reciproc avantajoase: mass-media
dobândeşte acces la informaţiile utile publicului, iar organizaţiile, prin structurile de relaţii
publice, îşi promovează mesajele specifice.

STRUCTURI:
- Departamentul de relaţii publice - din cadrul diverselor organizaţii şi din
cadrul structurilor ministeriale. Cu toate că sunt încă în faza de pionierat, în România există
structuri de relaţii publice în fiecare minister sub coordonarea Ministerului Informaţiilor
Publice. Nu rareori departamentul de relaţii publice poate intra in conflict cu alte
departamente dintr-o organizaţie cum ar fi cel juridic care este adeptul principiului no
comment sau cu departamentul de marketing care poate organiza o campanie de vânzare a
unor produse nu tocmai ecologice iar departamentul de relaţii publice nu trebuie să lanseze o
campanie de sprijinire a produselor verzi etc.
- Firmele de relaţii publice şi Asociaţii de relaţii publice – care reunesc
indivizi şi organizaţii pe baza unor criterii profesionale. Aici există mai multe moduri de
lucru:
- firma asigură doar consultanţă lăsând execuţia pe seama echipei interne;
- firma execută consultanţă şi lucrează alături de echipa clientului:
- firma execută consultanţă şi preia întreaga aplicare a programului.
Apelul la o firmă de relaţii publice se poate lovi de opoziţia internă a echipei interne
care se poate simţi afectată de apelul la o altă echipă de specialitate sau a membrilor
organizaţiei faţă de o echipă necunoscută. Firmele de relaţii publice cel mai des se lovesc de
următoarele obstacole:
- discutarea problemelor de cost este dificilă
- rezistenţa la schimbare
- rezistenţa la sfatul din exterior
- conflictele neprevăzute de personalitate şi convingeri
- lipsa de înţelegere a relaţiilor publice de către clienţi şi lipsa de disponibilitate a
clienţilor.

5. Statutul şi rolul specialistului în relaţii publice

Trăsăturile de personalitate ale unui specialist în relaţii publice:

- rezistenţa la tensiune – în situaţii presante pot dovedi că soluţia cea mai bună
nu este rezolvarea problemelor pe cale abstractă, ci prin acţiune directă
- iniţiativa individuală – e preferabil ca în cazul evoluţiei dăunătoare să se
anticipeze şi să se prevină cursul evenimentelor decât să se aştepte instrucţiuni
- curiozitatea şi dorinţa de a învăţa
- energie, hotărâre şi ambiţie
- gândirea obiectivă
- atitudinea flexibilă
- disponibilitatea de a-i ajuta pe ceilalţi
- atitudine prietenoasă
- abilitatea de se concentra asupra unor obiecte variate
- lipsa vanităţii.
Atribuţii ale specialistului în relaţii publice:
- redactarea - compunere de relatări, ştiri tipărite sau transmise, comunicate, dosare de
presă, prezentări, discursuri ale unor persoane marcante din organizaţie etc.;
- relaţiile cu mass-media – contactarea departamentelor de actualităţi ale posturilor de radio,
televiziune şi a cotidienelor şi întreţinerea unor relaţii cordiale cu reprezentanţii
acestora;
- cercetarea - obţinerea relaţiilor despre opinia publică;
- managementul – definirea împreună cu conducerea instituţiei a strategiei, a obiectivelor şi
periodicităţilor acestor strategii;
- consilierea - sfaturi acordate echipei de conducere în legătură cu mediul social-politic, cu
răspunsurile la problemele critice sau la situaţii de criză;
- evenimente speciale – organizarea şi conducerea conferinţelor de presă, a concursurilor,
aniversărilor, inaugurărilor etc.
- comunicarea oral[ – apariţia în faţa unor audienţe sau pregătirea unor membrii ai
conducerii pentru apariţia publică;
- producţia audio-vizuală – realizarea de înregistrări şi editări, pregătirea prezentărilor
audio-vizuale;
- antrenarea membrilor echipei de conducere în privinţa prezentărilor şi a prezenţei în
public;
- contactul – întâmpinarea şi găzduirea persoanelor importante care vizitează organizaţia.

Restul de 6 cursuri există doar ca text scris. Se poate lua de la mine şi

copia.