COMUNICARE AUDIO – VIZUALĂ

Tematica cursurilor

1. Funcţiile mass-media în regimul liberal.

2. Tipologia mijloacelor de informare în masă; Aspecte internaţionale ale comunicării de
masă.
3. Mijloacele electronice de informare în masă.
4. Gestionarea mass-media.
5. Audiovizualul şi publicul său.
6. Critica mass-media şi deontologia.
7. Profesiile din domeniul mass-media.
8. Ce este radioul?
9. Cele şapte elemente obiective.
10. Instrumentarul necesar responsabilului de programe.
11. Sarcinile directorului de programe şi ale principalilor săi colaboratori.
12. Sectorul redacţional.
13. Prezentatorul.
14. Organizarea.
15. Ce este televiziunea? Managementul carierei.
16. Latura comercială a televiziunii.
17. Managementul producţiei TV.
18. Componentele producţiei TV.
19. Departamentul de ştiri ; Cum să colaborăm cu televiziunea.

BIBLIOGRAFIE

Mădălina BĂLĂŞESCU, Manualul de producţie de televiziune, Polirom, Iaşi, 2003

Claude-Jean BERTRAND, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Polirom, Iaşi, 2001.
Mihai COMAN, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi, 1999.
Mihai COMAN, Manual de jurnalism, Vol. I, II, Polirom, Iaşi, 1966.
Marius GHILEZAN, Cum se reuşeşte în politică, Manual de Campanie Electorală, Active
Vision, Bucureşti, 2000.
Michael H. HAAS, Uwe FRIGGE, Gert ZIMMER, RADIO MANAGEMENT Manualul
jurnalistului de radio, Polirom, Iaşi, 2001.
Lucian IONICĂ, Dicţionar explicativ de televiziune, Timişoara, 2001.
Jean LOHISSE, COMUNICAREA De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom,
Iaşi, 2002.
Răzvan NICOLESCU, Mirajul Televiziunii, Colecţia Media Busineas, Bucureşti, 2003
Flaviu Călin RUS, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul
European, Iaşi, 2002.
Roger Silvestrone, Televiziunea în viaţa cotidiană, Polirom, Iaşi, 1999.
Gheorghe TEODORESCU, Putere, autoritate şi comunicare politică, Nemira, Bucureşti,
2000.
 Prelegerile de faţă sunt rezultatul lecturii noastre a studiilor de specialitate publicate
la noi în ţară şi în străinătate şi menţionate în Bibliografia anexată. Ele nu sunt rezultatul
cercetărilor noastre şi, ca atare, nu pot fi publicate sau multiplicate. Textele de faţă
constituie doar un modest punct de plecare pentru cei ce doresc să se dedice problemelor
legate de cercetarea tematicii analizate.

[1]
FUNCŢIILE MASS-MEDIA ÎN REGIMUL LIBERAL

1. Consideraţii generale

Mass-media are, în principiu, trei funcţii: să informeze, să educe şi să distreze. În

decursul istoriei, mass-media avea funcţii mult mai specializate fiind dependentă de contextul
social şi politic.
În secolul al XIX-lea şi al XX – lea, în lume a predominat un regim autoritar în care
autorităţile regale şi religioase au limitat rolul şi funcţiile mass-media prin mijloacele clasice,
parte valabile şi astăzi: autorizări, monopol, depuneri de garanţii, cenzură, corupţie, proces,
amendă, sechestru, interdicţie, închisoare, violenţă, exil, execuţie. În acest context
informaţiile sunt cenzurate, dezbaterile politice interzise. Mass-media servea intereselor
puterii centrale sau locale.

Într-un regim totalitar, comunist, statul utilizează mass-media în trei moduri:

- la difuzarea instrucţiunilor date de putere
- la mobilizarea maselor pentru executarea ordinelor
- la îndoctrinarea maselor cu ideologia oficială.

În regimul liberal este aplicat articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului a ONU, adoptată în 1948: „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi a
exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi
libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi
independent de frontierele de stat”.

Prin lărgirea atribuţiilor mass-media la cele garantate de un regim liberal se ajunge la

un regim de responsabilitate socială stabilit de Comisia pentru libertatea presei din SUA
(creată în 1942). Este preferabil, conform acestei doctrine, ca mass-media să nu fie nici în
proprietatea statului, nici sub controlul său. Ele nu pot fi considerate nici drept întreprinderi
private al căror succes să se măsoare numai prin beneficii. Este normal ca ele să caute
profitul dar ar trebui să-şi asume şi responsabilitatea faţă de diversele grupuri care compun
societatea.

2. Funcţiile mass-media în regimul liberal

Într-un regim liberal mass-media reprezintă în acelaşi timp trei ipostaze întrucâtva
incompatibile:
- o industrie
- un serviciu public
- o instituţie politică

1
 2.1. În Comunicarea socială sunt identificaţi şase participanţi:
a) Proprietarii sau administratorii de mass-media
Astăzi proprietarii de presă urmăresc profitul. Majoritatea lor sunt conservatori din
punct de vedere politic, ei tind să păstreze un regim care să le asigure profitul; în plus, ei sunt
solitari cu oamenii de afaceri – cei care le furnizează publicitatea.

b) Cumpărători de spaţiu publicitar

Ei asigură 40 –100% din profitul mass-media şi, ca atare, au o putere foarte mare şi
exercită o presiune directă. Interesele cumpărătorilor de spaţiu publicitar sunt asemănătoare
dar nu identice cu cele ale patronilor de presă, patroni, care trebuie să ţină cont atât de
cumpărătorii de spaţiu publicitar cât şi de consumatori. Patronii de presă nu vor refuza o
publicitate dar nici nu vor evita ecoul apărătorilor drepturilor consumatorilor.

c) Profesioniştii: jurnalişti şi realizatori

Beneficiază de o pregătire generală, specializată şi deontologică în acelaşi timp; ei pot
să îşi asume toate funcţiile şi să obţină o mai mare autonomie. În unele ţări, aceşti salariaţi se
apropie mult de profesiunile liberale fiind responsabili faţă de confraţii şi de clienţii lor.

d) Tehnicienii
Ei sunt cei care stau cel mai frecvent la originea grevelor din mass-media. Tipografii
s-au constituit în primele sindicate muncitoreşti, căci aveau o educaţie şi mijloacele de a-şi
difuza ideile.

e) Utilizatorii: cetăţeni şi consumatori

Mult timp redactorii-şefi şi responsabilii de programe credeau că ştiu mai bine decât
publicul însuşi nevoile şi dorinţele acestuia şi acţionau după bunul lor plac ceea ce nu este nici
astăzi greu de întâlnit.
În unele ţări considerate democrate, rezultatele sondajelor privind vânzarea presei sau
audierea posturilor de radio şi TV sunt date publicităţii şi se ţine cont de ele. Utilizatorii, mai
activi decât în trecut, îşi fac cunoscute dorinţele şi nemulţumirile cu toate că, şi astăzi,
majoritatea se cred neputincioşi.

f) Politicienii
Oamenii politici sunt dornici să obţină şi să păstreze pentru ei un maximum de
informaţii. Se străduiesc şi astăzi să limiteze difuzarea informaţiei în public sau să-i
manipuleze conţinutul.

3. Cele şase categorii ale funcţiilor mass-media din regimul liberal

a) Supravegherea mediului înconjurător

La începutul secolului al XIX-lea presa din Marea Britanie era numită „a patra putere
în stat”. Mass-media să-i supravegheze pe guvernanţi şi să le facă publice greşelile. Rolul
mass-media este acela de a obţine informaţia şi de a o face publică. Abundenţa informaţiilor
zilnice face ca ele să fie triate, ierarhizate, interpretate de presa scrisă sau audiovizuală. Mass-
media este aceea care indică ce anume este important şi ce nu din acea masă de evenimente,
de procese, de opinii, de personalităţi. Mass-media decide să popularizeze sau nu idei noi.

b) Prezentarea unei imagini despre lume

2
 Ceea ce ştim despre restul lumii ştim datorită şcolii, conversaţiilor şi, în primul
rând, mass-media care oferă cetăţeanului informaţii şi idei venite din alte părţi. Îi oferă să
dobândească o viziune globală, conferindu-i un prestigiu social sporit. El adânceşte conştiinţa
de sine a fiecăruia prezentându-i alţi oameni, alte tipuri de comportament.
De multe ori mass-media poate prezenta imagini incomplete, intenţionat deformate
despre lume care pot da naştere la comportamente uneori dramatice.

c) Transmiterea culturii
Prin mass-media se transmite, de la o generaţie la alta, moştenirea culturală a grupului
sau a naţiunii precum şi o anumită viziune asupra trecutului, prezentului şi viitorului lumii. De
aceste aspecte ale educaţiei se ocupă şi familia, biserica şi şcoala. Părinţii fiind foarte ocupaţi,
lasă copii în faţa micului ecran 10 -15 ore pe zi.
Aici pot să apară elemente grave în intervenţia mass-media pentru a privilegia un
element sau altul al moştenirii culturale, în educaţie, în promovarea noţiunilor, uzanţelor sau a
produselor noi. Cum se poate explica, de exemplu, concepţia conform căreia apartenenţa la o
cultură străveche poate provoca stagnarea.

d) Ipostaza de tribună de dezbatere

În satele de altădată şi în cele de astăzi, toată lumea discută cu toată lumea – în faţa
bisericii, la cafenea, la umbră. Aici se fac dezbateri pentru problemele cu caracter local. La
oraşe, contactul dintre oameni se realizează prin mass-media, important fiind să se ajungă la
un consens la o opinie publică. Acest consens, tot prim mass-media precum şi prin
intermediul unor personalităţi poate cuprinde majoritatea populaţiei ceea ce duce la
formularea şi realizarea unei acţiuni comune. Astfel mass-media poate suda grupurile într-o
naţiune, duce la apariţia solidarităţii. Ca intermediari între cetăţeni şi guvernanţi, mass-media
se transformă în instituţii centrale prin intermediul cărora guvernanţii îşi fac cunoscute
realizările şi proiectele, politicenii caută să se folosească de ele pentru a-şi convinge
electoratul etc.

e) Promovarea consumului
Mass-media reprezintă un sector important al economiei, industria mediatică este al
doilea exportator al SUA. Mass-media vehiculează publicitatea. Fără mass-media comerţul
este periclitat. Publicitatea informează, stimulează concurenţa şi consumul, permite apariţia
unor preţuri scăzute, ea îndeplineşte o funcţie esenţială într-o economie modernă.

f) Stimularea distracţiei
Educaţia este primită mai uşor când este ascunsă sub masca distracţiei. Astăzi
divertismentul este mai necesar ca niciodată pentru a reduce tensiunile ce se acumulează în
fiecare individ şi care pot să-l ducă la răzvrătire, îmbolnăvire sau alienare. Mass-media
stimulează emoţiile şi intelectul şi tot ele calmează. Citeşti un ziar în tren pentru a te separa de
ceilalţi, te simţi mai puţin singur la volan dacă asculţi rado, primeşti vizita vedetelor prin
televizor dacă eşti bătrân şi singur. Manipularea îşi poate găsi şi aici un loc de manifestare.

Majoritatea mijloacelor de informare în masă joacă simultan toate cele şase roluri. Cu
toate acestea mass-media sunt acuzate – de stânga şi de dreapta, de cei bogaţi şi de cei săraci,
de bătrâni şi de tineri.
Tripla natură a mass-media (industrie, serviciu public, instituţie politică) le conferă un
statut ambiguu.
Mass-media fac parte dintr-un complex sistem social, autonomia lor este limitată chiar
şi în regimul liberal. Într-o mare măsură, mass-media sunt şi fac ceea ce doresc cei care

3
conduc în economie şi în politică. În acelaşi timp ele sunt obligate să fie şi să facă şi ceea ce
doresc consumatorii şi cetăţeni, adică toţi locuitorii ţării.
Mass-media pot fi considerate şi o forţă a progresului, ele pot fi în serviciul
drepturilor omului dar pot fi şi în serviciul regimurilor fanatice şi atunci rolul lor negativ este
evident. De foarte multe ori este greu să facem o delimitare precisă pentru că, ceea ce
constituie pentru o clasă, un grup sau o naţiune un act pozitiv, el poate fi recepţionat de o
clasă, un grup, o naţiune ca un act negativ.
Ideal ar fi ca mass-media să informeze, să prezinte faptele realităţii aşa cum sunt ele
lăsând ca beneficiarul serviciilor sale să tragă singur concluziile. Prelucrarea informaţiilor
transmise suferă, în cele mai multe situaţii, de păcatul manipulării în sens pozitiv sau în cel
negativ.

4
[2]
TIPOLOGIA MIJLOACELOR DE INFORMARE ÎN MASĂ

Prin mijloc de informare în masă înţelegem un sector al comunicării sociale (presa

scrisă, radioteleviziunea), un sub-sector (cotidienele, revistele, radioul în FM, televiziunea
prin cablu) sau un organ anume ( un ziar, o revistă, un post de radio sau televiziune).

A. Mijlocele de informare în masă au câteva trăsături comune:

- nu au posibilitatea de a-şi fabrica singure toate conţinuturile;

- nu pot asigura difuzarea informaţiilor prin mijloace proprii;
- funcţionează mai ales pentru clasa medie, pătura mijlocie a societăţii

1. ZIARELE
- sunt periodice tipărite de obicei pe hârtie de calitate medie şi au între 1 şi 7
apariţii pe săptămână;
- acoperă zone diverse fiind locale, regionale, naţionale sau chiar multinaţionale;
- tirajul variază de la câteva sute la câteva milioane
- pot fi:
ziare de calitate - care se adresează unei largi elite, factorilor de decizie; au
tiraje mai mici;
ziare populare - au titluri enorme, articole scurte, fotografiile care atrag
atenţia, faptele diverse, gustul pentru sex, crimă şi sport; tirajul este mare
dar influenţa pe care o are este redusă;
ziare de nivel mediu - se menţin la un nivel mediu dar se are în vedere să nu
displacă nimănui; aici intră presa de provincie;
ziare săptămânale, ziare specializate - ale unui grup etnic sau profesional etc.

2. REVISTELE ŞI MAGAZINELE
- se întâlnesc în toata lumea mai puţin în ţările din lumea a treia (unde nu există clasă
de mijloc iar publicitatea este rară)
- pot fi: săptămânale, lunare, naţionale, ilustrate, tipărite pe hârtie foarte
bună, capsate şi relativ scumpe aceste tipuri de publicaţie sunt destul de clar diferenţiate:
- reviste de asociaţie sau de sindicat (revista automobiliştilor, revista pensionarilor
etc.) ; este trimisă automat pe adresele membrilor asociaţiei, dar nu este neapărat şi citită;
- revistele tehnice – sunt puţin cunoscute de marele public şi depind, aproape în
întregime, de o publicitate specializată;
-magazinele pentru marele public;
magazine de televiziune –deţin recordul de difuzare în toate ţările dezvoltate
magazine pentru femei
săptămânale de actualitate
magazine foarte specializate (reparaţii casnice, gastronomie, nuduri feminine,
cuvinte încrucişate)
- reviste de calitate (intelectuală sau ideologică) –cu difuzare restrânsă dar cu un
impact puternic.

5
 3. RADIOUL
Apare la începutul secolului al XX-lea şi marchează începutul erei moderne este
mijlocul de informare cel mai accesibil şi cel mai utilizat poate fi difuzat şi în afara spaţiului
naţional la apariţia televiziunii se anunţase moartea radioului, dar, o jumătate de secol mai
târziu, el se prezintă bine.

4. TELEVIZUNEA
- a fost lansată în jurul anului 1940
- s-a dezvoltat pe urmele radioului şi, la început, a adoptat aceleaşi structuri
- se creează imagini pe film şi pe banda video, se asociază intr-un program, apoi se
difuzează consumatorilor
- este nevoie de bani, de creatori, de tehnicieni, de infrastructuri şi de cămine
înzestrate cu televizoare
- livrarea emisiunilor prin cablu oferă o imagine mai bună
- din 1980 se utilizează şi sateliţii cu difuzare directă care trimit imaginile direct la
utilizator.

B. Mijlocele de informare în masă au câteva trăsături specifice:

1. PRESA SCRISĂ
Revistele magazin:
- ţările subdezvoltate au puţine reviste de acest tip deoarece au puţini cititori şi
puţină publicitate
- în ţările mici (Elveţia) se citesc multe dintre revistele din ţările vecine de
aceeaşi cultură; francezii sunt cei mai mari cititori de reviste magazin din lume; în Japonia
acestea sunt puţin citite (sunt considerate o presă inferioară)
- în Japonia au apărut revistele manga care sunt cărţi groase cu benzi desenate,
adesea de slabă calitate dar exportate pretutindeni.
Ziarele:
- ziarele fac jurnalism care prezintă cel puţin două concepţii:
- concepţia latină care constă în comentarea informaţiilor oficiale; se
face greu diferenţa între ştire şi comentariu dar informaţia este mai uşor de înţeles; este prea
legată de partidele politice şi de stat;
- concepţia americană insistă asupra obiectivităţii, separă faptele de
opinie; este subordonată difuzorilor de anunţuri comerciale
- modul de difuzare este diferit:
- în Franţa şi în Italia se cumpără mai ales la chioşcuri
- în Suedia este generalizată distribuirea la domiciliu
- în America difuzarea se face la domiciliu şi prin distribuitoare
automate iar din 1990 şi prin telefon, fax şi, mai ales, internet.
- măsura în care sunt citite – în lumea a treia citirea este foarte slabă; în ţările
totalitare este mare în mod artificial (număr redus de pagini, preţuri foarte scăzute şi obligaţia
de cumpărare; în sudul Europei este medie; în Europa de nord şi în Japonia este foarte mare.

2. MIJLOACELE DE INFORMARE ELECTRONICE

Radio
- staţiile pirat sunt uşor de pus în funcţiune
- staţiile externe violează monopolul statului asupra radiodifuziunii
unei ţări şi interdicţia publicităţii pe calea undelor

6
 Televiziune
- este supusă monopolului de difuzare
- poate fi administrată de forţe regresive
- nu au graniţe de difuzare (mai ales prin satelit)
- o parte din programe sunt produse şi difuzate după bunul plac al
proprietarului, al marilor cumpărători de spaţiu de publicitar
- există o televiziune gratuită (plătită numai prin publicitate) şi o
televiziune publică (plătită prin abonamente, la dare se adaugă şi publicitatea, în cazul
României mai multă şi mai enervantă decât la cea gratuită)

ASPECTE INTERNAŢIONALE ALE INFORMĂRII ÎN MASĂ

Circulaţia internaţională a informaţiei a devenit o realitate practică în secolul al XX-

lea, când telegraful electric a facilitat schimbul de ştiri. De atunci, internaţionalizarea
informaţiei s-a dezvoltat în mod regulat, în ritmul progresului tehnic, al tranzacţiilor
economice şi al schimburilor de tot felul dintre state.

1. Cadrul juridic internaţional

a) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Naţiunile Unite pe data

de 10 decembrie 1948, Articolul 19:
Orice individ are dreptul la libertatea de informare şi de expresie, care implică
dreptul de a nu avea neplăceri din cauza opiniilor sale, precum şi dreptul de a căuta, de a
primi şi de a răspândi, fără a ţine cont de frontiere, informaţii şi idei, prin orice mijloace de
exprimare.
b) Pactul Naţiunilor Unite privind drepturile civile şi politice, aprobat în 1966 şi intrat
în vigoare în 1976, precizează, în articolul 19, că această libertate se realizează sub formă
orală, scrisă, imprimată sau artistică şi prin orice mijloc.
c) Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, semnată pe 4 noiembrie 1950 la Roma, sub egida Consiliului Europei şi intrată
în vigoare în 1953, cuprinde şi libertatea de expresie în articolul 10.
d) Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE, numită şi Conferinţa
de la Helsinki) cu un Act final adoptat pe data de 1 august 1975, semnat de 35 de ţări şi
confirmat de Conferinţa de la Paris din 1989, care la Principiul VII, art. 5 spune „Statele
participante recunosc importanţa universală a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale …”.
e) Organizaţii mondiale din sistemul ONU
- în afara celor citate mai sus la punctele a şi b, putem aminti şi:
Organizaţia Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT) – înfiinţată în 1865,
după cel de al doilea război mondial devine o instituţie specializată a ONU
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) –creată în 1996 pentru a înlocui
GATT ( Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului):
f) Organizaţii regionale:
Uniunea Europeană de Radiodifuziune (UER –cu sediul la Geneva) –din 1925,
cuprindea 30 de ţări europene. Asia şi Orientul Mijlociu dispun de organizaţii regionale
asemănătoare cu UER;
Uniunea Europeană, creată pe 25 martie 1957 sub denumirea de Comunitatea
Economică Europeană, din 1993 Uniunea Europeană;
Consiliul Europei – creat la Londra pe 4 mai 1949, din 1998 cuprinde 30 de
ţări.

7
 2. Agenţiile mondiale de presă

Agenţiile de informare reprezintă, de la începutul secolului al XXI-lea unul

dintre instrumentele cheie ale difuzării internaţionale a ştirilor chiar dacă nu dispun de un
monopol în această activitate.
Agenţia Havas, creată în 1835 de bancherul Charles Havas în Franţa, prima agenţie de
acest fel, avea rol de a colecta informaţii din întreaga lume şi de a le distribui către mass-
media. În 1940 este naţionalizată şi împărţită în două ramuri, o ramură (cu numele Havas) a
publicităţii iar cea de a doua, ca o secţiune de informaţii, reapare în 1944 sub numele de
Agence France Prese.
Din 1850 folosesc telegraful electric, din 1885 se instalează cablul submarin, radioul
apare la începutul secolului al XX-lea, sateliţii de telecomunicaţii în 1965, calculatorul în
1970 etc.
a) Astăzi există doar trei agenţii mondiale: Reuters, Associated Press şi Agence
France Presse.
Agenţia Reuters – creată la Londra de către Julius Reuters, în 1851
Associated Press (AP) – creată la New York în 1857, denumită aşa din 1865
Agenţia France Prese (AFP) –este de fapt moştenitoarea agenţiei Havas, apare
în 1944.
b) Agenţii internaţionale:
Deutsche Presse Agentur (DPA) – este moştenitoare a agenţiei Wolff creată în
secolul al XIX-lea (limbile de lucru sunt germană, engleză, arabă şi spaniolă);
Agenţia italiană (NASA) – creată după cel de al doilea război mondial, limbile
de lucru sunt italiană, engleză şi spaniolă;
Agenţia spaniolă (EFE) –moştenitoare a fostei agenţii private Fabra şi
devenită agenţie de stat în epoca franchistă –azi este condusă de guvern;
Agenţiile japoneze – Kyodo şi Jiji Press, moştenitoare a fostei agenţii Domei a
cărei ramură publicitară a devenit agenţia Dentsu;
Agenţia STAR-TASS, din 1991, este continuatoare a agenţiei sovietice TASS,
înfiinţată în 1917.
c) Regrupări regionale:
Grupul agenţiilor nealiniate –apărut în 1977 – cu centrul la Belgrad în cadrul
agenţiei iugoslave Tanjug
Agenţia CANA – din Caraibe
Agenţia OANA din Asia de Sud Est
Agenţia interafricană PANA, cu sediul la Dakar, a fost creată de UNESCO
Agenţia Fotografică Europeană EPA (Europa Press Photo Agency) creată în
1985.
d) Agenţii naţionale:
Austria -APA
Belgia – agenţia Belga
Danemarca -RITZU
Elveţia – Agenţia Telegrafică Elveţiană;
Finlanda - SST
Norvegia -NTB
Olanda - ADN
Suedia -TT

8
 Secolul al XX-lea s-a caracterizat printr-o internaţionalizare crescândă a pieţelor mass-
media. Evoluţia tehnică nu poate decât să amplifice această internaţionalizare, care devine una
dintre marile sfidări culturale ale secolului al XXI-lea.
[3]
MIJLOACELE ELECTRONICE DE INFORMARE ÎN MASĂ

În jurul anului 1980 peisajul audiovizual a fost bulversat prin abrogarea monopolului,
prin autorizarea unei radioteleviziuni comerciale, prin descentralizarea şi crearea de noi
canale şi staţii, prin autorizarea noilor mijloace (cablu şi satelit), prin specializare, prin
extinderea divertismentului precum şi prin instituirea unui organism de control, izolând
radioteleviziunea de presiunile guvernamentale. Ultima observaţie este valabilă numai teoretic
sau de la caz la caz, majoritatea fiind subordonate şi guvernului mai ales prin şantajul
acordării de comenzi publicitare din banii statului.

1. RADIOUL

Chiar şi după generalizarea televiziunii, populaţia a continuat să urmărească

programele de radio, mai ales cele difuzate în cursul zilei. Seara şi noaptea, televiziunea este
preferată.
În lume există patru categorii de posturi de radio:
- staţii locale independente
- staţii locale afiliate la reţele mari
- canale naţionale tematice (muzicale; de teatru; de actualităţi şi muzică în
care, de obicei auditoriul trebuie să suporte întreruperi publicitare; au preluat bună parte din
audienţă)
- canale naţionale generaliste
Tendinţa generală este aceea de dezvoltare a staţiilor locale şi a canalelor muzicale în
detrimentul celor generaliste.
Emisiunile radio nu cunosc graniţe, mai ales cele pe unde scurte. În anumite perioade
unele staţiI străine, cum ar fi Europa liberă, Vocea Americii, erau ascultate în masă, astăzi
audienţa lor a scăzut foarte mult.

2. TELEVIZIUNEA

Majoritatea televiziunilor sunt comerciale. Ele trăiesc din publicitate. Nu există nici o
televiziune care să fi arătat un anume zel în slujba educaţiei cu toate că, de exemplu,
televiziunea franceză era cotată prea sobră, cenuşie şi posomorâtă pentru că era una dintre
cele mai culturale televiziuni din Europa (cu 21% din program)
Cinematografia franceză, cea mai activă din Europa, a cooperat puţin cu televiziunea,
spre deosebire de Hollywood. Marcată de tradiţia teatrului şi a cinematografului, cu o
administraţie mediocră şi incomodată de sindicate puternice, televiziunea a fost mult timp
incapabilă să producă în serie programe strălucite sau ieftine. Prin urmare, a exportat puţin.
Germania şi Marea Britania produceau cu mult mai mult.
Canalele publice trăiesc din taxele abonaţilor şi din publicitate, cele comerciale din
abonamente şi publicitate. De fapt, reglementarea publicităţii este încă strictă: fără întreruperi
publicitare în cadrul emisiunilor de pe posturile publice şi o singură întrerupere pentru
posturile comerciale, cu deosebit de rare excepţii. Privatizarea şi concurenţa vor aduce
îmbunătăţiri.

9
 În cazul televiziunii din România, este greu de făcut diferenţa dintre o televiziune
publică şi una particulară în ceea ce priveşte publicitatea. Avem impresia că, de exemplu,
întreruperile publicitare şi durata lor în timpul difuzării unui film artistic totalizează mai
multe minute decât durata filmului. Din acest punct de vedere nu există nici un respect pentru
telespectatori obligaţi să plătească, odată cu plata consumului de lumină, şi un abonament la
radio şi unul la TV public.
Transmiterea programelor prin cablu, receptarea lor direct prin satelit a făcut ca
televiziunea statelor dezvoltate, şi nu numai, să pătrundă în toate colţurile lumii.

3. INTERNETUL

A pătruns greu în Franţa. La sfârşitul anului 1998, când jumătate din căminele
americane aveau acces la internet, în Franţa doar 2% din cămine aveau un calculator.
În Româna accesul la internet este în creştere rapidă cu toate că mai există tot felul de
greutăţi tehnice şi financiare în cuplarea prin cablu, ori este prea scumpă ori funcţionează
anevoios.

4. CÂTEVA CONSIDERAŢII FINALE

Astăzi pe scena mediatică mondială se confruntă grupuri de presă gigantice, precum

cel american TIME Werner Inc., cel german Bertelsmann sau cel australiano-american News
International. Şi în Franţa au apărut coloşi precum Hachette sau La Lyonnais de Eaux, în timp
ce societăţile străine nu deţin decât o mică parte din mass-media franceze. Totuşi, Franţa nu
poate spera că-şi va apăra cultura, creatorii şi industria mediatică împotriva concurenţei, mai
ales a celei americane, decât în sânul unui bloc european. În mijlocul anilor 1990, Franţa era
singura ţară europeană care se apăra puternic împotriva dumping-ului cultural hollywoodian
prin vânzarea emisiunilor la o treime din preţul de producţie. Treptat ea a primit şi sprijinul
altor ţări europene.
Comparată cu SUA, Europa are câteva probleme destul de dificile: nu este
federalizată şi nici nu vorbeşte aceeaşi limbă, nu are de trei sferturi de secol o reţea de
distribuţie mondială şi nu a obişnuit lumea cu tipul său de cultură de masă.
Europa este primul consumator de mass-media din lume şi ar putea deveni primul
producător. Toate aceste ţări care se bucură de aceeaşi cultură seculară şi, în acelaşi timp,
conservă o mare diversitate, fiind posibile hibridări extraordinare. Europa a cunoscut des
perioade de creativitate imensă. Chiar şi SUA au nevoie de concurenţa ei. Dacă concurenţa îşi
dovedeşte din plin utilitatea, supravieţuirea modelului european de serviciu public este
indispensabilă, mai ales la radio şi televiziune, interesate în ocrotirea culturii lor naţionale, a
sănătăţii morale şi politice a publicului.
La noi se manifestă o anumită jenă faţă de propria cultură, faţă de propria producţie a
materialelor necesare radioului şi TV. Se preiau producţiile americane, rar cele franceze, şi
mai rar cele germane. Muzica, filmul, divertismentul sunt invadate de limba engleză. S-a
neglijat total ocrotirea culturii naţionale, a sănătăţii morale a publicului, mai ales a celui tânăr.
Nu încape nici o îndoială că, odată integraţi în Uniunea Europeană, vom fi obligaţi să
ne aplecăm mai mult asupra valorilor culturale şi morale autohtone pe care va trebui să le
facem cunoscute membrilor uniunii şi nu numai, pentru că zestrea culturală şi morală a
României va deveni realmente parte componentă a culturii universale. De aceea ea trebuie
ocrotită şi cultivată.

10
[4]
GESTIONAREA MASS - MEDIA

Întreprinderile mediatice sunt, în ansamblu, întreprinderi ca toate celelalte. Unele

întreprinderi mediatice publice sau private se consideră întreprinderi deosebite, având
obiectivul de a oferi un conţinut accesibil tuturor din punct de vedere economic. În timp ce
resursele naturale ale mass-media provin de la utilizatori şi din publicitate, o funcţionare în
pierdere le obligă să ceară un tratament mai special, fie ajutoare venite de la stat, fie resurse,
uneori oculte, provenite de la diverşi mecena: partide politice, asociaţii, grupuri de presiune,
industriaşi etc.

A. INVESTIŢII INIŢIALE ŞI BUGETE PENTRU ECHIPAMENTE

Investiţiile variază în funcţie de tipul şi dimensiunea întreprinderii. Investiţiile

iniţiale influenţează viitorul întreprinderii prin amortizările pe care le aduc, prin proviziiele
pentru reînnoirea capitalului şi prin cheltuielile generate de împrumut. De aceea
întreprinderile private ezită adesea să demareze o activitate la scară largă. În schimb,
întreprinderile publice vor putea să se lanseze mai uşor în proiecte mari, precum reţele
naţionale sau chiar internaţionale. În numeroase ţări, primele televiziuni naţionale au fost
creaţia unor societăţi cu capital în întregime sau majoritar public (BBC-TV în Marea
Britanie, Televiziunea Franceză, RAI în Italia). Chiar şi astăzi, amploarea costurilor iniţiale,
mai ales în televiziune, impune adesea existenţa mai multor surse de capital.

1. PRESA SCRISĂ

Prima investiţie priveşte studiile de piaţă. Trebuie găsite diverse tipuri de conţinut şi
macheta ziarului capabile să atragă potenţiali cititori. Se analizează conţinutul eventualilor
concurenţi şi cititorii lor precum şi preţul pe care cumpărătorii ar fi dispuşi să-l plătească
pentru a achiziţiona un nou titlu. Se caută, de asemenea, să se afle dacă firmele ar fi interesate
să achiziţioneze spaţiu publicitar. Aici trebuie adăugat şi costul unei echipe redacţionale, care
munceşte uneori cu câteva luni înainte de lansarea numărului zero. Intrarea pe piaţă necesită
campanii promoţionale din ce în ce mai costisitoare.
Cotidienele, constrânse de timp, se pot dispensa cu greu de propria lor tipografie
permanentă. O tipografie completă reprezintă o investiţie enormă. Putem înţelege de ce
apariţia unui nou cotidian este mult mai rară decât cea a periodicelor care profită de tipografii
deja existente.

2. AUDIOVIZUALUL – RADIOUL ŞI TELEVIZIUNEA

Multe posturi de radio şi televiziune sunt create fără studii prealabile. De-abia după
1980 învestitorii au iniţiat studii asupra şanselor de reuşită a anumitor emisiuni de radio sau
TV: muzicale, sportive, economice sau cu tematică diversă. Aceste studii sunt mai degrabă
psihologice, ele analizează gusturile ascultătorilor şi ale telespectatorilor şi nu fac teste
veritabile de proporţiile celor ce se realizează în cazul numărului zero al unui cotidian. Totuşi,
şi aici trebuie ţinut cont de faptul că punerea la punct a grilei cere angajarea unei echipe

11
importante şi mobilizarea de capitaluri însemnate, mai ales pentru achiziţionarea drepturilor
de difuzare a anumitor programe.
Radioul poate fi un produs ieftin, mai ales în cazul posturilor locale şi fără ambiţii
mari în programe. Studioul şi echipamentul pot fi îngrămădite într-o singură cameră. Pe
măsură ce ambiţiile cresc, se măresc şi cheltuielile.
Televiziunea poate atrage investiţii limitate doar dacă se doreşte deschiderea unui post
local fără producţie originală. Dar, pentru lansarea unui post naţional de televiziune al unei
ţări se bazează pe un proiect naţional este imposibil de avansat un cost. El depinde de
mărimea şi numărul studiourilor, de echipamente, de deschiderea unui studiou cinematografic
propriu.
Costurile difuzării prin unde hertziene, cablu sau satelit depind de mărimea zonei
acoperite, de topografia zonei, de densitatea populaţiei şi de felul aşezărilor. Cheltuielile
cresc cu cât suprafaţa este mai vastă şi mai accidentată.

B. COSTURILE DE FUNCŢIONARE

Funcţionarea unei întreprinderi mediatice urmează mai multe etape:

- cele legate de conceperea şi fabricarea conţinutului;
- cele legate de difuzare şi comercializare.

1. PRESA SCRISĂ

Ziarele sunt produse fabricate în serie; de aceea trebuie calculate atât costurile totale
pe care le necesită apariţia unei noi publicaţii cât şi costul mediu pe exemplar tipărit.
Costurile sunt:
- fixe, care nu variază oricare ar fi cantitatea produsă (salariile personalului
permanent, obligaţiuni financiare, asigurări, diverse provizioane, cheltuieli de întreţinere);
ele scad în cazul unui cotidian ce dispune de propria sa tipografie;
- variabile, care variază proporţional cu cantitatea vândută (materii prime,
cheltuieli de tipărire, cheltuieli de expediere, comisioane pentru vânzare şi publicitate); ele
scad numai în cazul producţiei în serie mare.
Categorii de costuri fixe şi variabile
a) - costurile redacţionale - majoritatea sunt fixe (salariile ziariştilor 20-25%
din cheltuieli care pot fi mai mici dacă se apelează la corespondenţi sau la colaboratori mai
slab plătiţi);
b) - costurile administrative – pot reprezenta până la 35% din totalul
cheltuielilor (gestionarea personalului, contabilitatea întreprinderii, comercializarea
produselor; publicitatea);
c) - costurile tehnice - variabile sunt costurile referitoare la hârtie, accesorii,
cerneală, mâna de lucru – aşa încât orice creştere a producţiei antrenează o creştere deseori
mult mai proporţională a cheltuielilor;
d) - costuri de distribuţie - există mai multe procedee de vânzare:
- vânzarea cu amănuntul – printr-o reţea de comercializare foarte
ramificată pentru a se atinge o difuzare naţională; antrenează costuri de transport ridicate;
comisionul de vânzare se calculează în funcţie de preţul de vânzare afişat al ziarelor şi el
reprezintă, de exemplu, în Franţa aproximativ 35% (din care: 9% pentru transportator, 10%
pentru angrosist şi 17% pentru difuzor); este sursa unor retururi importante din cauza
capriciilor cumpărătorilor fideli faţă de publicaţie şi a locului de cumpărare;
- difuzarea prin abonament – poate fi livrat fie prin poştă fie prin
curieri la domiciliu; are avantajul că se evită retururile şi furnizează un avans de trezorerie

12
întreprinderii editoare din banii proveniţi de la abonaţi; costurile de difuzare prin abonament
reprezintă 10-25% din cheltuielile unui ziar;
e) - diverse cheltuieli – legate de rambursarea dobânzii şi a capitalului
împrumutat, amortizarea echipamentelor, diverse asigurări, cheltuieli de reprezentare – ele
sunt cel mai adesea fixe.

2. AUDIOVIZUALUL – RADIOUL ŞI TELEVIZIUNEA

Costurile de producţie, de fabricare şi de difuzare ale unei emisiuni date sunt aceleaşi,
fie că este vorba de o mie sau de un milion de telespectatori. Un post de radio sau de
televiziune mare şi unul mic, a căror importanţă este măsurată în funcţie de audienţă, vor avea
exact aceleaşi cheltuieli, dar nu şi aceleaşi venituri.
a) Elaborarea şi costul de ansamblu al grilei de program
Grila de programe dă tonul, culoarea postului de radio sau televiziune. Ea are ca scop
atragerea, apoi fixarea publicului. Grila trebuie să ţină cont în acelaşi timp şi de gusturile
presupuse ale publicului şi de posibilităţile de atragere a reclamelor, dar şi de bugetul
difuzorilor. Marile televiziuni au posibilitatea să folosească animatori celebri şi bine plătiţi, să
mizeze pe creaţii originale, jurnale de ştiri bogate şi informaţii în exclusivitate. Micile posturi
de radio şi televiziune îşi construiesc grila în funcţie de încasările disponibile. Ele consacră
majoritatea, dacă nu întreg programul emisiunilor de mâna a doua: ficţiuni, documentare,
filme deja difuzate de alte televiziuni sau muzica deja difuzată de alte posturi de radio. Uneori
emisiunile exclud intervenţia prezentatorului.
b) Costurile emisiunilor pe genuri
Emisiunile produse în interior (în studiouri cu angajaţii proprii şi cu personalul tehnic
permanent) sau comandate unor societăţi de producţie independente, ele sunt întotdeauna
costisitoare. Realizarea unei opere audiovizuale necesită mai multe luni de muncă şi echipe
mari. Ea implică mai multe meserii, la fel ca şi cinematografia: scenarist, autor de dialoguri,
realizator, decorator, muzicieni, actori, tehnicieni. Majoritatea acestor persoane sunt plătite
cu onorarii şi cer remuneraţii mari. Costurile ridicate au dus la apariţia tot mai multor
coproducţii, la filmările în ţările unde mâna de lucru costă puţin şi la instituirea unor sisteme
de sprijin financiar, naţionale sau internaţionale, pentru a ajuta finanţarea unor astfel de
producţii.
Jurnalele informative au costuri variabile în funcţie de numărul jurnaliştilor, al
reporterilor şi de notorietatea prezentatorului, ale căror salarii au ajuns de basm, dar pe care
unii le justifică prin audienţa pe care o atrag.
Jocurile se numără printre emisiunile cele mai ieftine, ele implică plăţi ale dreptului de
autor.
Emisiunile de varietăţi şi emisiunile de platou au costuri variabile în funcţie de
animatori, de invitaţi şi de remunerarea lor.
Turnajul şi înregistrarea evenimentelor sportive sau culturale presupun, în afara
cheltuielilor tehnice, plata drepturilor de autor către organizatori, autori şi interpreţi. De multe
ori radioteleviziunile participă la organizarea manifestării şi primesc în contrapartida dreptul
de difuzare. Astăzi sportul trăieşte mai mult din banii televiziunilor decât din cei ai
spectatorilor din tribune. Anumite canale, adesea internaţionale, trăiesc exclusiv din sport.
c) Costurile administrative
Spre deosebire de presă, aici se pune problema gestionării de produse unitare.
Difuzorii au sarcina de a colecta încasările de la utilizatori. S-au instituit servicii de gestionare
a sumelor atrase prin abonamente, servicii specializate în atragerea abonaţilor.
d) Costurile de difuzare
Există organisme specializate care se ocupă de instalarea şi menţinerea
echipamentelor de difuzare la care apelează marile posturi de televiziune şi radio pe baza

13
retribuţiei în funcţie de serviciile aduse şi ele reprezintă 10-15% din bugetul total. Micile
posturi dispun de propriile lor echipamente.
C. RESURSELE ŞI MIJLOACELE DE ECHILIBRARE

Presa, radioul şi televiziunea trebuie să găsească mijloace pentru a-şi finanţa

cheltuielile de finanţare.
Mijloacele de echilibrare sunt în principal trei:
1. Surse ce provin de pe piaţa cumpărătorilor. Ele corespund vânzării unui produs
(ziarul) sau dreptul de a folosi un produs (emisiunile de radio sau de televiziune). De multe
ori preţul de vânzare nu reflectă realitatea costurilor de producţie şi de difuzare, ci le este
inferior. În cazul audiovizualului, se recomandă taxa şi plata pe abonament sau sub formă de
plată în funcţie de nivelul consumului.
2. Sursele ce provin de pe piaţa publicitară. În ciuda avantajelor aduse, aceste venituri
pun probleme de gestionare similare pentru toate tipurile de mass-media. De multe ori poate fi
pusă la îndoială independenţa mijloacelor mediatice. Publicitatea este foarte selectivă,
îndreptându-se spre mass-media cu o audienţă ridicată mai ales dacă este vorba de produse de
larg consum. La stabilirea tarifelor publicitare se ţine cont şi de: poziţia în pagină şi în rubrica
redacţională (în cazul presei) şi ora sau momentul emiterii într-un calup publicitar (în cazul
televiziunii).
Publicitatea nu are un caracter stabil, ea variază în funcţie de orele de emisie, de zilele
săptămânii, de lunile anului şi de conjunctura economică. Publicitatea este limitată, nu toate
sectoarele economice au mijloacele sau nevoia de publicitate.
Publicitatea din televiziunile din România a depăşit de mult răbdarea telespectatorilor
ceea ce, de obicei, duce la vizionarea posturilor cu cele mai scurte întreruperi publicitare sau
la cele fără publicitate.
3. Ajutoare sau diverse avantaje acordate sau iniţiate de unele întreprinderi şi
grupuri sau de către stat sunt puţin cunoscute pentru că ele, în principiu, se acordă în mod
discret pentru că, de obicei, ele nu sunt dezinteresate. Statul poate favoriza crearea,
dezvoltarea sau supravieţuirea anumitor tipuri de publicaţii, mai ales cele de informare
politică.

14
[5]
AUDIOVIZUALUL ŞI PUBLICUL SĂU

Audienţele radioului şi televiziunii sunt deopotrivă greu de observat şi de definit cu

precizie. Dificultatea de a-i măsura cu precizie audienţa, riscurile de eroare în identificarea
posturilor ascultate fac ca, în final, publicul radioului să fie mai puţin studiat decât acela al
televiziunii şi într-un mod foarte diferit de la o ţară la alta.

Măsurarea audienţei

Institutele specializate recurg la trei sisteme de măsurare:

a) Anchetele pe bază de sondaj sunt deja clasice.
Este chestionat un eşantion reprezentativ pentru populaţia asupra căreia se face studiul
(de exemplu, persoanele în vârstă de peste 15 ani care se uită la televizor şi ascultă radio).
Rezultatele sunt apoi generalizate cu prudenţă. Interviul poate fi faţă în faţă sau prin telefon.
Ele furnizează rezultate despre audienţa globală şi pe segmente orare, despre măsura în care
au fost urmărite radioul şi televiziunea în ziua precedentă, în fiecare sfert de oră, despre
audienţa cumulată (numărul total de persoane care au ascultat cel puţin o dată în timpul zilei
un post de radio sau vizionat un post de televiziune).Aceste anchete se repetă în fiecare an.
b) Panelurile sunt eşantioane permanente de voluntari care sunt consultaţi în mod
periodic prin telefon, completează un carnet de ascultare sau se supun măsurătorilor cu
audimetru. Carnetele de ascultare – sunt formulare pe care diferiţi membrii al familiilor care
figurează în paneluri consemnează momentele în care urmăresc un post, emisiunile pe care le
urmăresc etc. Completate se trimit înapoi institutelor prin poştă. În unele ţări ele sunt
completate în timpul unor întrevederi la domiciliul ascultătorilor. Panelul permite aflarea
obişnuinţelor publicului, fidelitatea ascultătorilor şi telespectatorilor, urmărirea fluctuaţiei
audienţei în funcţie de zilele şi programele propuse.
c) Audimetrele - sunt aparate electronice conectate la televizor care înregistrează
orele, duratele exacte de funcţionare a aparatului respectiv şi canalele alese. Fiecare membru
al familiei înscrise în panel are un buton pe care îl acţionează îndată ce intră în camera în care
este deschis aparatul receptor. El poate, de asemenea, să dea un calificativ programului pe
care îl priveşte. Totuşi, audimetrul este completat adesea cu o anchetă telefonică sau faţă în
faţă.
RADIOUL este mijlocul de informare a cărui folosire s-a banalizat cel mai mult.
Echiparea locuinţelor cu un aparat de radio depăşeşte 90%. Ascultarea radioului este de regulă
o activitate secundară care însoţeşte o alta. Ascultăm radioul dimineaţa devreme pregătindu-
ne şi luând micul dejun, lucrând acasă sau în timp ce ne deplasăm sau chiar la locul de
muncă. Mijloacele tehnice de recepţie s-au înmulţit şi s-au răspândit pe scară largă la nivelul
populaţiei (aparate de radio de casă, portabile, cu ceas deşteptător, în automobil). Numărul
ascultătorilor este mare în cursul dimineţii, apoi scade în mod progresiv în timpul zilei.
Audienţa radiofonică cuprinde mai mult bărbaţi decât femei şi mai mulţi tineri decât vârstnici.
Este folosit într-o măsură mai extinsă în mediile sociale înstărite şi cu studii superioare, mai
ales pentru emisiunile sale informative. Radioul şi televiziunea nu intră automat în
concurenţă. Persoanele care ascultă mult radioul, indiferent de program, sunt cel mai adesea şi
telespectatori perseverenţi

15
 TELEVIZIUNEA a devenit mijlocul de informare de masă cel mai puternic, atingând
toate categoriile de populaţie. Pe măsură ce creştea nivelul echipării locuinţelor cu
televizoare, audienţa sa a subminat-o progresiv pe cea a radioului. Durata zilnică de urmărire
a televiziunii a crescut simţitor. Dar, audienţa televiziunilor generaliste pare să stagneze astăzi
în timp ce audienţa posturilor tematice creşte. Fragmentarea audienţei continuă , cele mai mari
scăderi au posturi dominante care îşi menţin cu greu impactul pe o piaţă fragmentată. În
general, televiziunea ocupă o jumătate de timp consacrat mijloacelor de informare. Timpul
acordat zilnic televiziunii fluctuează cu anotimpul, fiind mai mare în timpul toamnei şi al
iernii şi mai redus în timpul verii. Orele de audienţă pot fi sensibil decalate în funcţie de
repartizarea zilei de muncă, de ora de întoarcere acasă a diferiţilor membrii ai familiei etc.
Programul ales în contextul familial este adesea rezultatul unor negocieri interne, mai ales la
orele mari de audienţă care pote fi depăşite prin instalarea mai multor televizoare într-o
locuinţă.
Emisiunile difuzate la orele de mare audienţă vor ajunge la un public ceva mai
vârstnic, cuprinzând mai multe femei şi mai puţin instruit. Acelaşi public se va regăsi şi la
programele difuzate după-amiază sau chiar seara târziu. Privitul la televizor pare să ocupe
majoritatea timpului casnic disponibil.
Nu mai puţin de jumătate dintre telespectatori deschid televizorul fără să aibă dinainte
o idee despre programul pe care îl vor urmări, doar un sfert dintre ei alegându-l în prealabil.
Folosirea telecomandei este din ce în ce mai răspândită, la fel şi utilizarea videocasetofonului
pentru urmărirea de emisiuni înregistrate.
Patru factori sunt determinanţi în urmărirea de emisiuni la televizor:
- vârsta – cel mai mult timp acordă televiziunii persoanele de peste 50 de ani:
- sexul – femeile casnice ocupă primul loc, mai puţin cele care cumulează
profesie şi obligaţii casnice;
- nivelul de instruire – nivelul ridicat este însoţit de o gamă largă de surse de
informare;
- categoria socioprofesională – membrii categoriilor superioare cumulează
adesea o mai mică disponibilitate casnică şi o gamă lărgită de activităţi culturale.
Genurile de emisiuni urmărite diferenţiază publicul doar în mică măsură.
Telespectatorii care se uită puţin la televizor nu sunt neapărat şi cei mai selectivi în
alegerile lor.
În comparaţie cu telespectatoarele, telespectatorii consacră un timp mai redus
serialelor şi semnificativ mai mare sportului.
Persoanele din categorii socioprofesionale superioare consacră ceva mai mult din
timpul lor emisiunilor magazin şi documentarelor, emisiunilor sportive şi informative (altele
decât jurnale televizate).
Copii între 6 şi 11 ani privesc mai puţin timp toate tipurile de emisiuni, cu excepţia
desenelor animate şi a reclamelor.
Pre-adolescenţi sunt mari consumatori de seriale, de sport şi, la o scară mai redusă, de
jocuri televizate.
Tinerii adulţi se uită pe ansamblu mai puţin la televizor, dar filmele şi sportul au
prioritate în selecţia lor.
Programarea tematică va contribui la segmentarea mai clară a audienţelor.
Mass-media ocupă un loc din ce în ce mai important în viaţa cotidiană. Luate separat,
citirea presei, ascultarea radioului sau urmărirea televiziunii divizează publicul într-o mică
măsură; audienţele sunt complexe, eterogene, fiind atinse toate mediile sociale. Modul cum
indivizii cumulează aceste practici, le ierarhizează şi le îmbină sau nu cu activităţile lor
profesionale, civice şi culturale, în sensul larg al termenului.

16
[6]
CRITICA MASS-MEDIA ŞI DEONTOLOGIA

Mijloacele de comunicare de masă sunt departe de a fi perfecte, iar publicul nu este

satisfăcut.
1. Reproşurile

Presa s-a făcută vinovată de practici abuzive prin încălcarea moralei impuse sau prin
provocare a dezordinii sociale. Definirea practicilor abuzive depinde de cultura naţională, de
stadiul evoluţiei respectivei naţiuni, de regimul politic, de o ţară arhaică sau de una
postindustrială, de o ţară creştină, musulmană ori budistă.
Mijloacele de informare de stat din ţările occidentale (democratice, spun ei) servesc
partidului aflat la putere ori unei elite culturale, cele comerciale, particulare sacrifică slujirea
publicului obsesiei pentru profit. Situaţii similare s-au întâmplat cu ziarele Evenimentul zilei
şi România liberă, ambele patronate de occidentali, care ne dau nouă lecţii de democraţie şi
de libertatea presei dar care au sancţionat cu brutalitate exprimarea liberă (şi documentată) a
opiniilor jurnaliştilor renumiţi, legate de partidul la guvernare şi de situaţia generală din ţară.

a) În sectorul divertismentului
- Reproşuri minore :
- publicitate clandestină la televiziune,
- corupţia prezentatorului de discuri,
- înţelegere între grupuri cu interese comune, perceperea unei sume pentru apariţia pe
post etc.
- Reproşuri majore :
- mediocritatea estetică (nu promovează muzică clasică sau arte plastice; desenele
animate japoneze sunt prea puţin animate şi foarte prost desenate);
- prezenţa vidului intelectual (lipsa atenţiei pentru dezvoltarea gândirii şi educaţia
telespectatorilor; cultivarea obscurantismului prin preocupări pentru astrologie, fenomenele
OZN şi cele pretins paranormale);
- mediocritatea morală – egoismul şi lăcomia sunt prezentate ca valori morale; totul
este o afacere individuală iar fiecare caută gloria sau banii câştigaţi uşor; fericirea este
asociată consumului şi bogăţiei; omenirea se împarte între indivizi buni şi indivizi răi;
raporturile umane se bazează pe forţă; conflictele sunt rezolvate prin violenţă; astfel,
divertismentul mediatic şi publicitatea manipulează utilizatorul;
- prezentarea stereotipă a personajelor – anumite grupuri umane sunt slab prezentate
(copii, bătrâni, muncitori, intelectuali; viziunea asupra lumii este simplistă şi falsă (un
inspector de poliţie sau un profesor vor locui într-un apartament de bancher)
- transmiterea filmelor X (pornografie) la toate canalele şi nu numai la orele permise;
se păstrează dispreţuirea femeilor şi scene de violenţă;
- brutalitatea apare la toate programele (în ficţiune şi desene animate, în jurnalele de
ştiri şi, mai ales în filmele difuzate; violenţa prezentată la TV creşte constant şi de aici se
propagă în societate.

b) Sectorul informaţiei
17
 Reproşuri tradiţionale:
- comportare imorală – aruncarea unui articol la coş ]n schimbul unor avantaje
materiale;
- omiterea de a publica în mass-media a informaţiilor jenante pentru marii ofertanţi de
publicitate (toxicitatea tutunului, de exemplu) ; libertatea presei este în mâinile celui care
posedă presa
- marile mass-media se află în slujba propagandei şi a dezinformării (mijloacele de
informare sunt considerate ca o sursă de venituri la fel ca o fabrică de încălţăminte, astfel sunt
înclinaţi înspre manipulare, minciună, disimilare pentru a nu displăcea cumpărătorilor de
spaţiu publicitar);
- incompetenţa, lipsă de cunoştinţe sau de profesionalism a jurnaliştilor (salariaţii din
mass-media se lasă uşor corupţi)
- trândăvia, neglijenţa, servilitatea faţă de patron şi directori, setea de celebritate a
jurnaliştilor (ceea ce duce la goana după exclusivitate, aroganţi, refuzul de a recunoaşte
propriile greşeli, lipsa criticii şi autocriticii, conservatorismul);
- jurnaliştilor li se mai reproşează: plagiatul, călătoriile gratuite sau activităţi externe
foarte bine plătite, lipsă de respect faţă de viaţa privată, furtul documentelor, răspândirea de
zvonuri, de inexactităţi, de simulări şi trucaje, de minciuni şi defăimări, vulgaritatea, pasiune
pentru vedete, cancanuri, adultere, perversităţi, conflicte deschise, terorism, sânge şi orori
inutile.

Reproşuri mai puţin frecvente:

- omisiuni - cea mai gravă greşeală a presei, se datorează lipsei de resurse, de
informaţii, lacunelor jurnaliştilor dar, cel mai des, intervenţiei patronului în selectarea
informaţiei;
- confuzia dintre divertisment şi informaţie (divertismentul mediatic poate face ca
informaţiile neplăcute să devină atractive cu condiţia ca ele să fie separate de informaţia
serioasă, să nu fie marginalizate sau deformate; pot fi enumerate: căsătoria unei vedete, unele
rezultate sportive, un atac asupra unei bănci, erupţia unui vulcan dintr-o ţară mai îndepărtată,
un accident de avion sau chiar anumite războaie;
- mai degrabă ştiri decât informaţii – publicul are nevoie mai mult de informaţii şi
mai puţin de ştiri; jurnaliştii nu trebuie să fie numai mesageri ci şi exploratori, iniţiatori;
unele aspecte ale realităţii sunt prea mediatizate dacă nu sunt senzaţionale (de exemplu,
descoperirile şi reflecţiile savanţilor).
paharul pe jumătate gol – jurnaliştii sunt preocupaţi numai de eşecuri, accidente,
masacre, scandaluri sau uragane; societatea are şi părţi pozitive
- pseudo-informaţiile – marile ştiri sunt fabricate de către cei care profită de pe urma
lor sau inventate chiar de jurnalişti;
- informaţiile de aceeaşi întindere şi la ora fixă – mass-media au obiceiul de a fabrica
un produs aproape identic în fiecare zi, la aceeaşi oră; pachetele de ştiri sunt înainte
confecţionate iar dimensiunea lor poate varia în funcţie de moment;
- informaţie de neînţeles – cele două carenţe jurnalistice o constituie vechiul obicei
de a se adresa unei elite chiar şi atunci când se vorbeşte marelui public şi insuficienta
pregătire a jurnalistului pentru domeniul pe care îl tratează; jurnaliştii neglijează faptul că
oamenii cu un nivel sub medie au dificultăţi în înţelegerea cuvintelor şi conceptelor utilizate
de către mass-media;
- interesant şi important – mijloacelor de comunicare de masă le revine sarcina de a
stimula atenţia celor care nu sunt înclinaţi să perceapă corect realitatea pentru că este necesar
ca majoritatea membrilor unei societăţi să aibă o percepţie corectă asupra lumii întregi; acest

18
obiectiv este greu de atins pentru că nu avem garanţia că ceea ce ni se transmite prin mass-
media reflectă realitatea;
- dezbatere publică şi campanii de reformă – mass-media se sperie de ideile noi,
nonconformiste sau profunde cu toate că rolul presei într-o democraţie constă în încurajarea
dezbaterilor publice energice pe marginea subiectelor de interes general; mass-media trebuie
să dea cuvântul cetăţenilor şi să-i încurajeze să participe la viaţa socială şi politică, chiar
mass-media ar trebui să descopere şi totodată să facă publice problemele unei societăţi şi
posibile soluţii.
2. Remedii posibile

Dictaturile de tip fascist suprimă libertatea de exprimare fără a aduce, de obicei,

atingere proprietăţii mass-media.
Dictaturile de tip comunist suprimă libertatea de exprimare şi libertatea de iniţiativă.
În ambele cazuri mass-media devine un instrument de îndobitocire.
Ce se întâmplă cu mass-media în ţările de tranziţie ?
Ce se întâmplă cu mass-media în ţările capitaliste puternice economic şi militar?
Răspunsul pare uşor de dat dar greu de acceptat şi destul de periculos. Pentru toată
lumea. Să analizăm numai scandalurile de la Evenimentul zilei şi România liberă din ultimul
timp, scandalurile petrecute într-o ţară democrată, liberă şi în plină tranziţie de la nimic la
capitalism.
a) Deontologia: fundament, actori, reguli şi aplicare
- Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, dar a fost murdărit prin păcatul
originar. La început jurnalistul se supunea conştiinţei sale, cel rău risca să aibă de a face cu
jandarmii şi magistraţii. Cu timpul, dar mai ales astăzi, guvernanţii caută pretexte pentru a
limita libertatea presei iar conştiinţa individuală a jurnalistului este grav afectată în momentul
când mass-media au devenit o mare industrie.
Codurile - Primul cod al presei a apărut în 1910, la Kansas, USA. După 1945, şi mai
ales după 1960, codurile s-au înmulţit, din Africa de Sud până în Islanda, din Israel până în
Japonia. Toate ţările Europei posedă unul sau mai multe coduri.
Îndatoririle esenţiale ale jurnaliştilor ce rezultă din Declaraţia îndatoririlor
jurnaliştilor, text adoptat de congresul Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, Bordeaux,
1956, sunt următoarele:
1. Să respecte adevărul şi virtutea dreptului publicului de a-l cunoaşte.
2. Să apere libertatea informaţiei, a comentariului şi a criticii.
3. Să publice doar informaţii a căror origine este cunoscută, să nu suprime informaţii
esenţiale şi să nu falsifice documente.
4. Să nu folosească metode incorecte pentru a obţine informaţii, fotografii şi
documente.
5. Să rectifice orice informaţie publicată şi dovedită inexactă.
6. Să păstreze secretul profesional în ceea ce priveşte sursa informaţiilor obţinute în
mod confidenţial.
7. Să îşi interzică plagiatul, calomnia, defăimarea, bârfa şi acuzaţiile nefondate, ca şi
primirea oricărei răsplăţi în vederea publicării sau suprimării unei informaţii.
8. Orice jurnalist demn de acest nume îşi face o datorie din a respecta principiile
sus-menţionate: recunoscând legile cunoscute ale fiecărei ţări, jurnalistul nu acceptă, în plan
profesional, decât jurisdicţia colegilor săi, excluzând orice amestec guvernamental sau de altă
natură.
Cu toate că aceste reguli fundamentale se găsesc în majoritatea codurilor, puţini sunt
jurnalişti sau, mai bine zis, o mică parte din mass-media ţine cont de ele. Oamenii se

19
comportă faţă de aceste reguli fundamentale aşa cum se comportă, de obicei, faţă de cele zece
porunci din religie.
b) Mijloace de a face respectată deontologia - Ele există la îndemâna tuturor. Cine
va acţiona în acest sens? În nici un caz statul sau patronii mass-media. Sarcina revine
oamenilor de presă şi publicului. Oamenii din mass-media ştiu bine ce trebuie şi ce poate fi
făcut pentru a ameliora mass-media. Patronii sunt mai îngrijoraţi de rentabilitate decât de
deservirea publicului.
Elita redactorilor şi realizatorilor consideră că fac parte dintr-o profesie liberală, la fel
ca şi doctorii şi avocaţii dar, spre deosebire de aceştia, lor nu li se cere să obţină diplome
speciale, nici o autorizaţie oficială pentru a o exercita şi muncesc rareori independent.
Publicul nu are nici o pârghie valabilă pentru a influenţa cu succes conţinutul
materialelor difuzate prin mass-media.. Singura lor armă constă în renunţarea de a mai
cumpăra o anumită publicaţie sau de a urmări un anumit post de radio sau TV. Opiniile lor
critice greu vor fi acceptate, în principiu, şi foarte greu date publicităţii. Rezultatele sondajelor
efectuate la noi nu sunt relevante în acest sens. Fiecare beneficiar cunoaşte cel puţin un
eveniment, o întâmplare mai bine decât un jurnalist. Dacă va întâlni în mijloacele de
informare de masă prezentarea denaturată a acestui fenomen cunoscut de el, beneficiarul va
pune la îndoială toate celelalte ştiri, informaţii şi comentarii transmise de mass-media şi
despre care el nu a avut ocazia să se informeze în mod direct
Se neglijează, în mod intenţionat, un principiu simplu de înţeles şi anume: Nu putem
avea o democraţie fără cetăţeni informaţi şi nu pot exista oameni bine informaţi fără
mass-media de calitate.

20
[7]
PROFESIILE DIN DOMENIUL MASS-MEDIA

Meseria de jurnalist este cea mai cunoscută pentru că este cea mai vizibilă. Pe lângă ei
activează o serie de profesionişti cu competenţe şi activităţi foarte diverse, care intervin de-a
lungul procesului de realizare şi apoi de difuzare a produselor mediatice.

1. Redactarea

Ziaristul trebuie să parcurgă trei etape care îi caracterizează demersul profesional:

colectarea, selectarea şi prelucrarea informaţiei. Pe parcursul acestor etape, el intră în relaţie
cu alţi profesionişti din domeniul informaţiei şi comunicării.

a) Informarea –sursele informaţiei jurnalistice

- Agenţiile de informaţii – este o întreprindere comercială având drept scop căutarea,

colectarea, redactarea şi distribuirea de informaţii sub formă de texte, reportaje, fotografii,
benzi sonore, filme video sau dosare de presă şi toate celelalte elemente ce presupun o
redactare. Informaţiile sunt difuzate fie unor întreprinderi însărcinate cu difuzarea lor, fie unor
persoane particulare în modul cel mai rapid posibil şi în schimbul unei plăţi. Agenţiile
mondiale de informaţii (de exemplu France Presse) dispun de o mare putere în ansamblul
sistemului mediatic deoarece constituie furnizorii dominanţi şi la care majoritatea instituţiilor
de presă sunt abonate.
- Colectarea de informaţii - se realizează prin reţeaua corespondenţilor formată din
jurnalişti care urmăresc realitatea din locurile în care sunt instalaţi, supraveghează
evenimentele şi le transmit în orice moment. Mai există un ansamblu vast de întreprinderi, de
administraţii, de profesionişti sau de asociaţii care produc informaţie şi sunt în poziţia de a o
adresa agenţiilor (de exemplu organizatorul unui concert va adresa informaţia agenţiilor de
informaţii şi unor mijloace de informare).
- Prelucrarea informaţiilor – Agenţia de informaţii primeşte toate informaţiile şi este
singura care le redifuzează după ce le-a verificat şi redactat într-o formă accesibilă şi
economică. Ştirea transmisă trebuie să fie clară şi simplă, concisă şi precisă şi să răspundă la
întrebările Cine? Ce? Când? Unde? De ce? Cum? Jurnalismul de agenţie este un tip special
de jurnalism, cere o mare precizie, o mare putere de sinteză, cunoaşterea a cel puţin două
limbi străine, unde engleza este obligatorie, dar şi spaniola este deosebit de cerută.
Cunoscătorii de arabă, rusă, chineză sau japoneză nu pot lipsi din personalul agenţiei. Mizele
concurenţei stau în viteza de elaborare şi căutarea faptului important.
- Difuzarea – Ştirea verificată şi redactată este difuzată prin reţeaua agenţiei pe adresa
clienţilor. Fiecare abonat primeşte ştirile difuzate de serviciul la care este abonat şi este liber
să le utilizeze după cum găseşte de cuviinţă. Liberul drept de folosire este inclus în preţul
abonamentului. Instituţia de presă care reproduce ştirea ca atare, este obligată să citeze
numele agenţiei emiţătoare. Agenţiile sunt principalii furnizori de informaţii mass-media.

21
 - Sursele instituţionale - Întreprinderi, administraţii şi organizaţii se referă la
instituţii economice, politice, sociale şi culturale, la întreprinderi, administraţie, guvern,
sindicate, asociaţii la toate nivelurile naţionale şi internaţionale. Specialişti ai informării şi
comunicării, ataşaţi de presă, specialişti în relaţii publice şi consilieri în comunicare
administrează informaţia pe care întreprinderile şi organizaţiile doresc să o facă publică prim
mijlocirea mass-media. O altă sursă de informaţii o constituie Serviciile de documentare şi
băncile de date a căror sarcină constă în constituirea unor colecţii de documente şi informaţii,
analizate în mod constant.
- Carnetul de adrese – Jurnalistul are nevoie de legături personale, de o reţea de relaţii
pentru a verifica sau completa documentarea în funcţie de trei criterii utilitate, originalitate şi
eficacitate. Încrucişarea acestor surse diverse (agenţii, instituţii, persoane) este ceea ce
conferă credibilitatea informaţiilor difuzate.
- Prezenţa pe teren – prezenţa jurnalistului pe teren este motivată mai ales de
necesitatea de a strânge informaţii complementare de primă mână, de a-şi putea îndeplini
funcţia de observator, de martor.
b) Selecţia informaţiei

Fiecare jurnalist participă la selecţie, fiecare alege în cadrul serviciului său, la nivelul
său de specialitate. Apoi, fiecare şef de serviciu judecă în raport cu activitatea generală a
serviciului său. Hotărârile definitive sunt luate în cadrul şedinţei de redacţie şi de către
redactorii-şefi. Jurnaliştii din fiecare serviciu al redacţiei se reunesc cu toţii în jurul şefului de
serviciu şi hotărăsc în colectiv ce trebuie reţinut. Şefii de serviciu sunt aceia care vor merge să
propună şi să apere textele selectate la conferinţa de redacţie. Fiecare serviciu a început chiar
pregătirea articolelor cu girul şefului de serviciu şi ţinând cont de macheta şi de spaţiul
afectat.
- Şedinţa de redacţie – este condusă de director de redacţie sau de redactor-şef. La ea
participă şefii de servicii (redacţionale), secretarii de redacţie şi serviciu de documentare care
transmit şi argumentează propunerile redactorilor lor. Este un loc de dezbatere, de pregătire în
comun, de arbitraj şi de luare de decizii. Aici se hotărăşte selecţia şi ierarhizarea informaţiilor,
dimensiunea articolelor şi locul ocupat în ziar. În şedinţa de redacţie se hotărăşte şi
programarea numărului respectiv, orele limită la care se predau articolele în funcţie de ora
prevăzută pentru închiderea ediţiei. Tot în cadrul şedinţei se face apoi un examen critic al
ediţiei precedente. Întors în departamentul său, şeful de serviciu prezintă hotărârile luate şi
joacă rolul de mediator între redactori, ceea ce însemnă că autonomia redactorilor este relativ
redusă.

c) Scriere, verificare, aprofundare

După şedinţa de redacţie, munca de redactare continuă. Jurnalistul scrie dar face şi o
muncă de verificare şi aprofundare, valorificând elemente originale de informaţii până la
satisfacerea răspunsurilor la cele cinci întrebări: cine? ce? unde? când? de ce? Calităţile
aşteptate de la orice text jurnalistic: precizia, claritatea, concizia, veridicitatea şi
inteligibilitatea.
d) Genurile jurnalistice

- Informaţia brută – Este folosită pentru evenimente de mai mică importanţă; are o
structură apropiată de ştire de agenţie; aici intră: ştirea scurtă, notă în casetă, articole de
montaj şi relatarea.
- Expunerile – Povestesc evenimentele de la faptul divers de cea mai mică importanţă
până la catastrofa naturală de interes internaţional. Reportajul este forma cel mai des folosită.

22
 - Cercetările – Arhetipul articolului de cercetare este ancheta. La o informaţie brută şi
relatarea evenimentului se aduc date noi: date istorice, precizări despre persoanele implicate,
amintirea unor fapte identice sau cu aceleaşi implicaţii etc.
Comentariul – Reflectă unele opinii mai personale, comentează actualitatea, oferă
piste de interpretare. Aici intră: editorialul, cronica, tableta, critica literară, cinematografică,
teatrală, muzicală.
- Declaraţia exterioară – Aici intră interviul, poşta redacţiei, opiniile liber exprimate,
revistele de presă şi comunicatele. Ele permit să se facă auzite şi alte voci decât cele ale
jurnaliştilor şi sunt realizate în exteriorul ziarului.

2. Profesiile care pun în valoare informaţia

Ziaristul îşi introduce textul pe terminalul său pe calculatorul său personal folosind un
program de editare de text. Acest program contorizează numărul de semne (caractere, litere,
cifre şi spaţii) la care jurnalistul are dreptul. Textul apoi este trimis, prin reţeaua internă, la
serviciul de paginare şi apoi la fotoculegere. De aici intră la machetare ceea ce este zonăade
competenţă a secretarului de redacţie şi a machetatorului. Secretarul de redacţie poate fi şi
machetator şi invers. Ei sunt consideraţi jurnalişti, la fel ca şi redactorii.
Secretarul de redacţie este pivotul organizării informaţiilor şi punerii lor în pagină. El
colaborează cu machetatorul, el caută cea mai bună estetică posibilă a paginii, participă la
alegerea fotografiilor. El este responsabil şi cu controlul de calitate. El trebuie să citească şi să
corecteze textele pentru a se asigura de calitatea lor ca formă şi fond.
Machetatorul este responsabilul artistic al paginii respectând vizualul: linia grafică,
dispunerea coloanelor, asamblarea textelor cu ilustraţii. Machetatorul joacă un rol major în
presa-magazin unde lucrează sub conducerea unui director artistic care trasează liniile mari
ale fiecărui număr, intervine în procesul de alegere a fotografiilor şi în aşezarea lor în pagină.

3. Celelalte profesii din cadrul mass-media

Există o serie de meserii legate de producerea materială a mijloacelor de informare. Să

amintim doar că, în anul 1994, Le Monde avea 1008 salariaţi, dintre care 230 de jurnalişti, 226
de funcţionari, 350 de muncitori şi 202 cadre de conducere în sectoarele administrative şi
tehnice.

a) Procesul de fabricaţie în presă

- Fotoculegerea şi gravarea ilustraţiilor - Articolul cules şi pus în pagină trebuie

transpus pe foaie de hârtie, adică tipărit. Pagina este fotografiată pe un film transparent cu
ajutorul unei maşini de fotoculegere. Paginile astfel culese pot fi tipărite la locul producerii lor
sau expediind clişeele la distanţă pentru a fi tipărite în alt loc (este o transmitere prin fax).
Ansamblul operaţiilor precedente: culegerea textului, montajul paginilor şi
prelucrarea filmelor la fotoculegere se numeşte preimprimare.
- Tipărirea – se realizează, cel mai des, prin tiparul offset. Pornind de la filmul produs
la fotoculegere, se realizează o placă metalică acoperită cu un produs fotosensibil, ea este
acoperită cu cerneală. Amprenta astfel obţinută este transpusă pe un rulou de cauciuc care
vine în contact direct cu hârtia de imprimare. Plăcile şi rulourile sunt instalate pe cilindrii de
tipărire ai rotativelor. Rotativele sunt maşini imense pe care se pot instala bobine de hârtie de
peste un metru diametru, bobine ce permit tipărirea în continuu. O rotativă offset permite să se
imprime 8 pagini o dată şi astfel să se tragă 200.000 de exemplare dintr-un ziar de 48 de
pagini într-o oră.

23
 Şef de fabricaţie –alege prestatorii sau executanţii pentru anumite activităţi specifice:
conceperea machetei, culegerea documentului, relaţia cu tipografia.
Culegător – este operator dactilograf însărcinat să culeagă textele pe tastatura unui
calculator.
Supraveghetor – este numele generic dat muncitorilor şi tehnicienilor însărcinaţi cu
programarea, reglarea şi controlul maşinilor, rotativelor şi liniilor de asamblare.
La ieşirea din rotativă, ziarele sunt adunate în fascicole, tăiate şi apoi legate în pachete.
Ziarele sunt date în sarcina întreprinderilor de distribuţie (mesageriile şi distribuitorii)
pentru trimiterea exemplarelor spre punctele de vânzare sau spre centrele de triere poştale.

4. Servicii

La întreprinderile mediatice regăsim serviciile care există în orice categorie de

întreprindere: servicii de gestiune (administraţie, finanţe, resurse umane), serviciul juridic,
serviciul comercial (publicitate, marketing, vânzare).
Personalul angajat la Serviciul juridic trebuie să posede o foarte bună cunoaştere a
dreptului comunicării. Acest serviciu se angajează în rezolvarea unor probleme interne ale
întreprinderii (contracte de lucru, contracte de servicii), fie este util pentru a reacţiona la
plângerile legate de conţinutul materialelor publicate.
Activităţile comerciale şi profesionale sunt încredinţate unor profesionişti ai
vânzărilor, marketingului şi publicităţii.
Departamentele de studii ale întreprinderilor mediatice asigură urmărirea cu
rigurozitate a audienţei suportului mediatic şi observă evoluţia pieţei şi a concurenţei.
Instituţia trebuie să rămână atentă la părerile şi la criticile publicului, să urmărească apariţia
noilor produse. Aceste servicii de studii în cadrul mijloacelor de informare lucrează şi cu
societăţi specializate institute de studii şi sondaje precum şi a celor specializate în urmărirea
audienţei mijloacelor de informare.

24
[8]
CE ESTE RADIOUL ?

După DEX prin RADIO se înţelege: 1. Instalaţie de transmitere a sunetelor prin

unde electromagnetice, cuprinzând aparatele de emisie şi pe cele de recepţie. 2. Sistemul
şi activitatea de difuzare a programelor de ştiri, de muzică etc. prin radio .3. Instituţia
care dirijează problemele referitoare la radio. 4. Aparat de recepţie radiofonică,
radioreceptor.
Nu există loc în lume, oricât de departe ar fi el, unde să nu ajungă undele radio. În
prezent, la nivel mondial, există peste 40.000 de posturi de radio.
În anul 1885 germanul Heinrich Hertz a reuşit să demonstreze existenţa undelor
electromagnetice, şi astfel a început epoca radioului. Până în 1906, pe undele radio s-au auzit
doar semnalele morse. În 1919 Germania a început prin intermediul emiţătorului să transmită
sinteze de ştiri, recepţionate la aproximativ 80 de oficii poştale şi distribuite ziarelor locale.
Lipseau aparatele adecvate pentru recepţionarea emisiunilor. În anul 1920 în Anglia existau
posturi locale de radio care difuzau program mixt iar în anul 1923, în Germania a putut fi
recepţionat pentru prima dată un program de radio în accepţiunea zilelor noastre, iar în SUA
erau deja peste un milion de radioascultători cu aparatele radio în propria locuinţă. Prima
reclamă plătită prin radio a fost difuzată în America în anul 1922.
Pe 29 octombrie 1923, la ora 20, în Germania a intra în funcţiune primul post public
de radio. Cetăţenii trebuiau să obţină o aprobare anuală de la Ministerul Poştelor pentru
instalarea unui aparat de rado-recepţie contra unei taxe pentru radio.
Între 1920-1924 au fost inaugurate sisteme de radio în toate ţările mari, iar în 1930
majoritatea statelor de pe glob dispuneau de staţie de radioemisie.
În România, primele emisiuni experimentale de radio au avut loc în l925, sub egida
Institutului Electrotehnic al Universităţii din Bucureşti. În octombrie 1927 a fost înfiinţată
Societatea de Difuzare Radiotehnică din România, transformată ulterior în Societatea română
de Radiodifuziune, cu participare mixtă, de stat şi particulară, care în 1948, a trecut în
patrimoniul statului. Primele emisiuni de radio s-au transmis în noiembrie 1928. La sfârşitul
anului 1956 a intrat în funcţiune prima staţie de televiziune din ţară.

1. Radioul – sursă de informare

Este foarte important ca un ascultător să fie informat obiectiv şi cuprinzător.

Una dintre cele mai puternice tensiuni existente astăzi în mass-media nu este între
director şi redacţie sau între editor şi redactor, nici între directorul de programe şi realizator,
tensiunea există între producătorii de programe şi cei care cercetează audienţa. Producătorul
de programe are datoria de a oferi, cu mult tact, un program care să răspundă cerinţelor pieţei.
Ascultătorul are aşteptări precis conturate, el poate să-şi selecteze din mai multe produse
concurente pe acelea care îi dau sentimentul că este bine servit. Radioul este un mediu al
sentimentului şi reacţionează ca o fiinţă pentru că întregul post de radio constituie o fiinţă
sentimentală. Deci, radioul este un mijloc de informare bazat pe sentiment, întreaga echipă

25
este cea care produce sunetul. Fiecare colaborator al unui post de radio se înţelege pe sine ca
parte a unui întreg.
Receptorul nu optează numai pentru radio sau televiziune, ci foloseşte un fel de cocteil
mass-media pentru care achiziţionează diverse ziare şi reviste, urmăreşte emisiuni la televizor
şi radio. În cazul radioului, nu se decide numai pentru o serie de emisiuni, ci pentru întregul
program. În cadrul acestui cocteil mass-media, ziarele, radioul şi televiziunea se află într-un
raport de concurenţă directă, mai ales la noi în ţară. Radioul se poate asculta la orice oră, mai
ales ziua, televiziunea se urmăreşte, cu precădere, seara, presa se citeşte, de obicei,
dimineaţa. Este o constatare optimistă. În mod practic, majoritatea cetăţenilor de pregătire
medie şi sub medie recurg la radio pentru că le permite să-şi desfăşoare activitatea
profesională paralel cu ascultarea unui post de radio. Indiferent de formele de programe
pentru care optează un post de radio, important este ca el să se diferenţieze de celelalte
posturi. Nu trebuie uitat că, şi în cazul mass-media, totul depinde de piaţă, sursele investite
trebuie recuperate cu un anumit profit. Acţionarul (patronul) în cazul posturilor particulare şi
Consiliul de Administraţie, în cazul posturilor publice nu pot neglija acest aspect
fundamental.
Postul de radio este subîmpărţit în diverse sectoare, numărul lor depinde de caracterul
postului, internaţional, naţional, local (direcţia – directorul general, director executiv,
directorul de programe, şeful de producţie, redactorul şef, directorul tehnic-; producţie,
difuzare – programare - teme, reclame, anunţuri, vânzări – marketing - publicitate, magazin;
actualităţi, autopromovare, sectorul muzical, ştiinţă şi tehnică ,relaţii publice, sectorul tehnic
etc.). Important este de menţionat că toate serviciile şi domeniile de activitate depind unele de
altele şi conlucrează într-un întreg.
Conducerea – este creierul care trebuie să ştie tot şi care recunoaşte întotdeauna
direcţia. Teoretic, aşa este. Practic, totul depinde de cel care selectează şi numeşte o
conducere de interesele lui personale (dacă această o face patronul ) sau de interesele de grup,
de partid (dacă este nu un post public sau, aşa zis, public). Nici un post de radio din lume nu
funcţionează doar pentru a satisface cerinţele cetăţeanului, el este ultimul din calcul; în mod
serios este luat în seamă numai de plătitorii de publicitate.
Secţia difuzare – programare – teme, aici se coordonează funcţionarea întregului
organism. Aici se decide ce, când, de ce şi cât de des urmează să se difuzeze. Secţia are cea
mai mare influenţă asupra comenzilor de publicitate, în stabilirea raporturilor bine
proporţionate între fluxurile muzicale şi fluxurile verbale în emisiune.
Secţia de producţie – programe orientează întregul organism, ea poziţionează postul
de radio în contextul pieţei.. Multe posturi de radio difuzează cam acelaşi tip de informaţii,
multe posturi transmit cam acelaşi tip de muzică. Doar puţine reuşesc însă să-şi contureze un
profil clar, o imagine bine definită printr-un serviciu de producţie-programe bine organizat şi
coordonat.
Serviciul tehnic este subordonat programului, el trebuie să fie perfect pliat pe
necesităţile programului, aici se creează premisele pentru ca redacţiile să îşi poată îndeplini
sarcinile.
Relaţii publice – formează frontul spre exterior în atragerea surselor financiare şi
materiale, a colaboratorilor cu personalităţi, cu instituţii, cu agenţii de informare dar şi cu alte
posturi de radio
Muzica - un post de radio este apreciat, la un prim contact, mai ales pe baza
învelişului său muzical, abia apoi datorită calităţii conţinuturilor sale.
Serviciul vânzări – marketing – publicitate, – constituie o soluţie indispensabilă
pentru aprovizionarea cu surse financiare provenite din publicitate. Dacă clienţii plătitori de
publicitate pot cumpăra spaţiul necesar difuzării repetate, pentru a ajunge astfel la un număr
cât mai mare de ascultători, de ce nu ar fi valabilă regula şi pentru difuzarea unor informaţii

26
importante pentru societate, informaţii de larg interes public? Respectul faţă de proprii
ascultători duce la un asemenea raţionament. Pentru a furniza ascultătorilor informaţii
importante în domeniul social, ele trebuie programate cu mai multe difuzări în program
conform unui principiu de rotaţie convenit.
Departamentul autopromovare – anunţurile promoţionale sunt reclama ce prezintă
avantajele respectivului post de radio cu toate că multe posturi de radio preferă să vorbească
despre orice altceva decât despre ele însele.

2. Radioul – joc, sport, divertisment

Prea des se uită că radioul trebuie să producă şi plăcere, să aibă, pentru toţi cei
implicaţi şi caracterul unui joc. Niciodată lucrurile nu trebuie să devină prea serioase, nu
trebuie să lipsească umorul. Important este să nu-ţi pierzi niciodată simţul umorului, astfel
munca la radio nu mai are nici un haz, se transformă într-o afacere brutală cu un mare grad de
uzură şi care nu va mai reuşi să trezească ascultătorilor sentimentul necesar de simpatie, pe
care se mizează.
Posturile de radio cu tradiţie îndelungată deţin numeroase punţi de legătură cu
ascultătorii şi au avantaje ce decurg din deprinderile de ascultare ale acestora. Deprinderile de
ascultare bine încetăţenite îi conferă unui post de radio un grad de popularitate ridicat, care
poate conferi avantaje economice, chiar dacă programele nu sunt recepţionate cu regularitate.
Relaţiile îndelungate sau chiar prieteniile cu agenţii de publicitate, cu clienţii de publicitate
bine situaţi, pot aduce mari avantaje.

3. Radioul – comunicare sută la sută

Lupta pentru audienţă se duce pentru fiecare ascultător în parte. Se poate cuceri o
naţiune de ascultători, cucerindu-l pe fiecare în parte. Când o emisiune dobândeşte câteva mii
de ascultători pe o oră în plus, decizia ascultătorilor în favoarea respectivului post de radio nu
a fost luată de ei în grup, ci în cadrul unui proces individuala. Ascultătorii de radio nu se
cunosc, între ei nu există nici o comunicare. Fiecare ascultător deschie sau închide aparatul de
radio şi face selecţia posturilor în mod individual. Acest mecanism trebuie avut permanent în
vedere când vorbim despre câştigarea sau pierderea unor segmente de public. Se poate,
aşadar, că radioul nu este un mijloc de informare în masă, ci un mijloc de informare
individuală.
Deşi este bine cunoscută legătura pur tehnică ce duce prin intermediul stâlpului de
emisie şi al undelor radio spre ascultătorii aflaţi la locul de muncă, acasă sau în altă parte,
omul de radio trebuie să-şi imagineze fiecare situaţie individuală de ascultare în parte, trebuie
să o poată vedea pur şi simplu. Doar aşa va reuşi să se adreseze fiecărui ascultător şi nu unor
mase anonime.
Prezentatorul trebuie să fie permanent conştient de aria zonei de acoperire a
programelor sale. Nu există nici un fel de explicaţie ştiinţifică, se constată doar că un anumit
redactor are mare priză la ascultători. Fiecare ascultător îşi face, involuntar, o anumită
imagine despre cel care i se adresează de la microfon. Multor prezentatori le-a fost dat până
acum să audă Arăţi cu totul altfel decât mi-am imaginat. Constatarea întâlnită şi la noi după
1989, când am avut ocazia să-i vedem pe reporterii de la postul de radio Europa liberă.
Imaginea lor reală, cunoscută prin apariţia lor la TV, era, în majoritatea cazurilor, cu totul alta
faţă de cea a milioanelor de ascultători necunoscuţi. Motivul este că fiecare individ percepe şi
interpretează vocile în mod diferit. Marea arta a prezentatorului constă în a reuşi să-şi
imagineze un profil comun al ascultătorilor, astfel încât fiecare individ să aibă impresia că
programul îi este adresat lui şi numai lui. Radioul este un mijloc de comunicare pentru mase

27
dar care se sprijină pe un sistem de comunicare aparte, unul transmite, celălalt recepţionează
fără posibilitatea de a riposta direct, de a intra in contact cu cel pe care îl ascultă.

4. Radioul – captarea ascultătorului

Captarea ascultătorului nu se realizează peste noapte. Posturile de radio nou înfiinţate

parcurg o metamorfoză a deprinderilor de ascultare, procesul putând să se întindă pe mai
mulţi ani. Culoarea sonoră, particularităţile de timbru ale noului post de radio constituie
primele elemente pe care le sesizează ascultătorul. În această etapă este important pentru un
post nou de radio să-şi creeze o imagine sonoră proprie care să fie percepută de ascultători ca
altceva.
Urmează faza a doua în care ascultătorul începe să emită judecăţi de valoare legate de
motivul pentru care optează pentru acest post. Ascultătorul va lua o decizie raţională,
conformă cu aşteptările sale. Postul de radio va încerca, în această fază, să devină cât mai util
ascultătorului şi va accentua caracterul social al programelor sale.
Ascultătorul de radio acţionează din instinct şi loialitate la diversele programe şi la
personalităţile aflate în spatele acestora, personalităţile cu umor şi har. În faza a treia, se vor
construi programele de divertisment de bună calitate. Dacă ascultătorul va realiza că
programul unui post nou de radio îi place, el va rămâne devotat prezentatorului (redactorului)
chiar dacă se va întâmpla ca şi acesta să greşească.
Captarea ascultătorilor nu prezintă o evoluţie în linie dreaptă sau ascendentă.
Personalităţile din program pot fi privite şi judecate diferenţiat . Astfel apar aprecieri de felul:
Muzica îmi place destul de mult, dar animatorii sunt slabi  sau Animatorii sunt deosebiţi,
muzica e bună dar ştirile ar putea să fie mai bune. Un post de radio va relua de mai multe ori
cele trei trepte de captare a ascultătorilor. In momentul în care ascultătorul are impresia că
postul său de radio şi-a pierdut ţinuta, el va înceta să-i rămână credincios şi se va orienta
instinctiv spre o altă imagine sonoră.
Programele radio sunt nevoite să se adapteze la permanentele oscilaţii şi modificări în
comportamentul ascultătorilor. Modificările aplicate programelor generează, la rândul lor, un
comportament nou al publicului.

5. Radioul – teatru imaginar

Teatrul este compus din scenariu, regie şi reprezentaţie. Prin analogie, radioul se
compune din conţinuturi, structuri şi o reprezentare corespunzătoare. Deşi radioul nu dispune
de o componentă optică mediatoare, el poate produce totuşi impresii vizuale, cu un efort
minim de percepţie şi mijloace mult mai simple decât în cazul televiziunii sau al teatrului.
Lipsa imaginilor permite radioului să creeze imagini mentale individuale pentru sute
de mii de ascultători. Este o şansă unică să te adresezi fiecărui ascultător în parte şi, în acelaşi
timp, să îţi atragi mulţi ascultători. Radioul este un teatru în cap, un spectacol imaginar,
limitat la fantezia fiecăruia.

28
[9]
CELE ŞAPTE ELEMENTE OBIECTIVE

Diversele elemente ce se succed absolut independent unele de altele pot părea că nu au

nimic în comun. Nu se obişnuieşte ca elementele vorbite, serioase, cum sunt cele de la
actualităţi, ştiri etc., sau emisiunile tip magazin să fie cuprinse în aceeaşi matrice
informaţională alături de elementul publicitate. În acest caz, se poate afirma pe drept că nu
există nici o legătură de conţinut. Şi, nu au, poate doar prin efectul invers pe care îl au asupra
ascultătorului. Vorbind din punct de vedere al ascultătorului fidel al posturilor de radio, nu
există nici o motivaţie plauzibilă pentru întreruperea emisiunilor serioase cu serii repetate de
calupuri de publicitate doar dacă nu se urmăreşte enervarea ascultătorului care va schimba
postul. Dacă acest lucru se va repeta de mai multe ori, ascultătorul respectiv nu va mai reveni
niciodată.
Pornind de la această constatare foarte des neglijată, vom trece în revistă cele 7
elemente obiective ale structurii programelor de radio: publicitatea, anunţuri de interes
public, autopromovare, structuri, magazine, rubricile şi actualităţile.

1. Publicitatea

Nu este vorba despre conţinutul şi durata unui spot publicitar ci despre momentul
plasării lui abuzive în program fără a ţine cont de protejarea ascultătorului. Posturile de radio
mai mari sunt adesea asistate de către agenţiile de specialitate sau de societăţile profilate pe
desfacerea produselor şi, ca atare, posturile de radio au doar arareori posibilitatea să intervină
în conţinutul sau structura diverselor spoturi publicitare. De regulă, doar o mică parte din ele
se produc în respectivul post de radio.
Posturile de radio regionale şi locale, produc frecvent spoturile publicitare comandate
de clienţi, ele pot influenţa structura care urmează să fie utilizată pentru un post sau altul.

2. Anunţuri de interes public

Nu există nici un fel de reguli scrise în legătură cu spaţiile ce trebuie rezervate pentru
anunţurile publice. În Europa aceste subiecte sunt tratate sub formă de comentarii, ştiri,
anunţuri. Când un client cumpără un spaţiu pentru publicitate ce urmează să fie redifuzat cu o
anumită frecvenţă, el mizează repetarea ceea ce sporeşte şansele ca produsul său să se vândă.
Exact acesta este şi efectul care se urmăreşte atunci când un subiect social sau de interes
public este abordat ca un anunţ de interes public. Fiecare manager de post de radio aprobă,
dacă doreşte, să transmită un asemenea anunţ. Un anunţ privind campania lansată împotriva
celor care se urcă la volan sub influenţa alcoolului poate fi acceptată dar una care face
reclamă, chiar şi ascunsă, la tutun sau la băuturi alcoolice trebuie refuzată. Este neîndoielnic
că informaţiile de utilitate publică şi ele sociale care sunt prezentate într-o manieră similară cu
reclamele, produc efectul scontat.
Radioul, chiar dacă nu dispune de componenta optică, poate stimula ascultătorul prin
imaginile pe care le creează în mintea acestuia.

29
 3. Autopromovare

Este un tip de reclamă de care beneficiază propriile acţiuni organizate de postul

de radio, diversele emisiuni şi programe care sunt popularizate prin intermediul unor
asemenea structuri. Scopul urmărit este atragerea atenţiei ascultătorului asupra unor acţiuni,
avantaje etc., oferite de postul de radio. Cu toate că în numeroase posturi de radio lipsesc încă
formele organizatorice şi structura necesară pentru a utiliza respectivul tip de materiale, în
zilele noastre autoreclama este indispensabilă oricărui post. Ea trebuie mereu reprogramată
pentru a fi acceptată de către ascultători.

4. Structuri

Spotul este un produs în întregime cu voce însoţită de ilustraţie muzicală, el se copiază

pe bandă de magnetofon, pe casetă sau pe hardul PC şi este introdus de serviciul
Difuzare/Programare în planul emisiei. În cadrul emisiei, spotul se difuzează de pe casetă sau
bandă, iar textul de adaos final se rosteşte de către prezentator, ceea ce permite utilizarea unei
mari varietăţi de texte informative. Textul prezentat în viu poate avea un anumit ambalaj,
adică poate fi secundat de un anumit veşmânt sonor, menit să creeze o anumită ambianţă.
Posturile mari de radio resping ideea de a prezenta reclamele pe viu pentru că, în opinia lor,
acest lucru poate dăuna imaginii prezentatorului. Tipurile speciale de publicitate,
sponsorizările culturale sau sportive etc., vor şterge treptat diferenţele dintre posturile publice,
care ar trebui să adopte o strategie cu caracter tot mai pronunţat comercial, şi posturile de
radio şi televiziune private.

5. Magazine

Prin magazin înţelegem prelucrarea unei teme şi evenimente în program, în afara

ştirilor.
Spaţiul de emisie poate fi
- La liberă alegere – Integrarea materialului într-un asemenea spaţiu depinde de
relevanţă şi actualitatea temei. Elementele vorbirii pot fi produse anterior, prelucrate sau nu,
sau pot fi prezentate pe viu;
- Spaţiul fix de emisie – Anumite elemente vorbite au locuri fixe în program;
ascultătorul este obişnuit să primească într-un anumit moment al zilei un anumit tip de
informaţii (de exemplu, la prânz, cursul valutar). Locurile fixe se bazează pe faptul că
ascultătorul este sclavul obişnuinţei şi au avantajul că pot fi planificate. Dezavantajul constă
în faptul că atunci când apare un eveniment de maximă importanţă, structurile prestabilite ale
emisiunii pot fi răsturnate. Dar un spaţiu fix în program nu jenează de fapt în nici un fel
flexibilitatea magazinului. În schimb, el oferă posibilitatea de a planifica strategic
introducerea în program a informaţiilor conform aşteptărilor şi necesităţilor ascultătorilor. De
ce oare toate posturile de radio difuzează ştirile la fiecare oră fixă? Pentru că ascultătorul
aşteaptă să le primească exact atunci.
Multe redacţii sunt specializate, subiectele sunt prelucrate de redacţiile de profil sau de
diverse secţii redacţionale specializate. Decizia în legătură cu genul publicistic adecvat unui
anumit subiect se ia în redacţia de profil, gama putând varia de la o emisiune monotematică de
una sau mai multe ore, unde intră comentariu, interviu telefonic, emisiune interactivă,

30
anchetă pe stradă etc. Lungimea unui material nu garantează calitatea şi nici interesul
ascultătorului. Factorii care influenţează interesul pentru un material sunt în primul rând o
documentare minuţioasă, alegerea unei forme de tratate adecvate subiectului şi o prezentare
calificată.

6. Rubricile

Există 3 tipuri de rubrici:

a) Rubrică difuzată zilnic - de luni până vineri, la aceeaşi oră, în cadrul unui
spaţiu
fix şi care abordează o anumită temă. De exemplu, o rubrică privind consultanţă referitoare la
sistemul de impozitare, care poate fi intitulată şi Recomandări fiscale, îşi propune o analiză în
detaliu a problemelor legate de acest subiect.
b) Rubricile ce tratează domeniul economic pe larg, de luni până vineri. În
fiecare zi se abordează un alt subiect economic, poate fi intitulată şi Actualitatea economică.
c) Rubricile cu un caracter mai restrâns şi care se ocupă de fiecare dată de
acelaşi subiect, ca de exemplu Bursa pe scurt.
Toate rubricile necesită un ambalaj specific. Redacţia, care stabileşte ce conţinut va
avea o rubrică, trebuie să facă sectorului de producţie recomandările necesare în acest sens.

7. Actualităţi

Prin actualităţi înţelegem toate materialele vorbite care oferă informaţii de bază:
ştirile, circulaţia, starea vremii, actualitatea sportivă sau alte informaţii cu conţinut utilitar.
Există posturi de radio care difuzează numai programe de actualităţi non-stop. Alte posturi
renunţă în totalitate la ştirile din actualitatea zilei oferind, totuşi, o serie de informaţii din
surse actuale. Un buletin de ştiri ar putea avea următoarea structură: element de ambalaj;
ştire completă; efect sonor de separare, ştire scurtă; efect sonor de separare, ştire completă;
element de ambalaj; ştire scurtă; ştire scurtă; ştire scurtă; element de ambalaj; documentar;
element de ambalaj; efect sonor de separare, meteo; circulaţie; element de ambalaj.
Din punct de vedere calitativ, nu este relevant dacă ştirile sunt prezentate în manieră
clasică seci sau ambalate cu ajutorul unor elemente de producţie. Esenţial este doar impactul
asupra ascultătorului.
Unele posturi de radio au început să-şi diversifice materialele de actualitate prin
folosirea unor inserturi adică fragmente de declaraţii sau corespondenţe externe sau prin
relatări produse în redacţie şi citite de o altă voce decât cea a prezentatorului.
Şi autorii unor materiale redacţionale ar trebui să fie capabili să intervină cu prezentări
pe viu. Personalitatea unor prezentatori poate imprima unui post de radio un stil caracteristic,
permiţând ascultătorului să identifice postul imediat.
Scopul emisiunilor informaţionale prezentate într-o anumită ordine cu efecte
informative şi psihologice şi cu repetarea lor în cursul unei zile, urmăreşte acordarea unui
eveniment sau unui subiect mai multe şanse de a se impune în program. Nu este suficient ca o
anumită temă să fie prelucrată într-un singur sector redacţional. O temă care este integrată în
program în cele mai variate forme de emisie, genuri publicistice şi maniere de prezentare va
produce ascultătorilor o impresie mai puternică decât alta, care nu a beneficiat decât de o
singură abordare, oricât de importantă ar fi ca eveniment.
Prin utilizarea informaţiilor în cunoştinţă de cauză, ascultătorii pot constata dacă un
program vorbit este echilibrat şi specific în totalitatea sa

31
[ 10 ]
INSTRUMENTARUL NECESAR
RESPONSABILULUI DE PROGRAME

1. Susţinerea vizuală – Imagini de ascultat

Independent de forma programului, toţi factorii responsabili au ceva în comun: ei

trebuie să fie capabili să îşi asculte programul. Această ureche interioară trebuie să le
ghideze toate eforturile pentru că ei încearcă să alcătuiască un program bazându-se pe
sentimente. Este adevărat că există tot felul de responsabili de programe, unii nu prea ştiu ce
vor, alţii nu vor să asculte producţiile propriului post de radio, dar majoritatea lor îşi cunosc
bine drepturile dar şi obligaţiile de serviciu.
Trebuie să reuşeşti „să vezi” ceea ce „auzi”. Sarcina principală a unui responsabil de
programe este să se priceapă să-şi mobilizeze coechipierii. Este necesar să se stabilească în
prealabil, de comun acord, formula de comunicare în interiorul postului de radio. Importante
sunt formele vizuale de prezentare.
Înainte ca responsabilul de programe să înceapă cu transmiterea ideilor sale către
coechipieri, el însuşi ar trebui să verifice cât de bine s-au cristalizat aceste deziderate. Se
recomandă să îşi ordoneze, în acest scop, în scris, gândurile. S-ar putea întâmpla ca la început
ideile să fie mai confuze şi haotice, ele se vor limpezi ulterior şi vor fi transmise cu uşurinţă
tuturor colaboratorilor, pe baza unui limbaj simbolic de uz intern ca, de pildă, prin intermediul
unui desfăşurător.
Desfăşurătorul orar este unul dintre secretele cele mai bine păzite ale unui post de
radio. El reflectă, în esenţă, structura unei ore standard de emisie şi maniera în care sunt
structurate conţinuturile, succesiunea elementelor de program conform definiţiei formatului
de program respectiv. Acest lucru este valabil atât pentru elementele muzicale, cât şi pentru
cele vorbite.
La stabilirea orarului trebuie avute în vedere şi următoarele:
a) Se va recurge sau nu la elemente vorbite (informative)? Care este ponderea
acestor elemente?
b) Vor fi introduse, în interiorul unei ore de emisie, spoturi publicitare? Dacă
da, care va fi durata lor? Câte calupuri publicitare sunt necesare?
c) Ce alte elemente de program ar mai trebui să fie prezente pe parcursul unei
ore? (informaţii meteo, buletine rutiere, oferte speciale de muzică, concursuri cu premii,
promo etc.).
Calupurile publicitare sunt cel mai greu de introdus deoarece orele la care urmează să
fie difuzate sunt convenite de comun acord cu clienţii de publicitate. Calupurile publicitare
devin elementele de program cel mai puţin îndrăgite de ascultători, ele constituie principala
cauză pentru comutarea pe alt post sau închiderea radioului. Repetarea acestor adevărate acte
de agresiune la timpul şi plăcerile ascultătorului duce la evitarea postului respectiv de radio.
Şi elementele vorbite pot deveni un factor de comutare dacă sunt prost plasate în program sau
prost difuzate. Tot ceea ce întrerupe fluxul muzical trebuie tratat cu atenţie maximă şi trebuie
astfel amplasat încât să garanteze continuitatea sfertului de oră.

32
 Un ascultător care urmăreşte programul timp de cel puţin 5 minute în cursul unui sfert
de oră este considerat o persoană. Dacă acelaşi ascultător va mai asculta acelaşi post, pe
parcursul unui alt sfert de oră, timp de alte 5 minute, va fi considerat o a doua persoană. De
aceea, de mai mulţi ani se recurge la amplasarea calupurilor publicitare cât mai departe de
graniţele sferturilor de oră pentru ca ascultătorul să poată fi ademenit printr-o ofertă uşor
digerabilă şi să asculte emisiunea şi în sfertul următor.
După stabilirea locului elementelor vorbite (şi publicitare) în program, urmează să se
stabilească unde şi la ce tip de elemente de producţie se va recurge. Următorul pas îl
constituie amplasarea muzicii. Se vor stabili ce categorii muzicale vor ocupa anumite poziţii
şi ce condiţii suplimentare (intensitate, ritm etc.) vor trebui să îndeplinească diferitele titluri.

2. Reprezentarea vizuală a pieţei

În general vorbind, există câteva mari categorii de radio: radiouri care difuzează în
general muzică; radiouri care difuzează în general muzică populară sau cu iz popular;
radiouri cu orientare muzicală clasică şi radiouri care oferă mult material vorbit. Tendinţa
permanentă a fiecărui tip de radio constă în a atrage cât mai mulţi ascultători devotaţi postului
de radio concurent prin tematica şi calitatea materialelor prezentate.
La construirea unu post de radio comercial de succes, nu este suficient să ţinem seama
doar de existenţa marilor posturi de radio cu un spectru larg ci, la început, trebuie să ne
concentrăm mai mult pe muzică. Cu timpul programul îşi va diversifica oferta mai ales prin
ocuparea domeniilor mai puţin aglomerate. În momentul în care piaţa existentă nu mai are
ferestre neocupate, care să permită noilor sosiţi succesul, nu mai rămâne altceva de făcut
decât angajarea în luptă pentru supremaţie sau pentru eliminarea adversarului.
Suprafaţa, spectrul vizat pentru a fi ocupat nu poate fi acaparat din primele luni de
apariţie pe piaţă. În funcţie de relaţiile concurenţei şi de resursele interne ale noului venit,
acesta poate să se transforme într-un proces cu o durată de unu sau mai mulţi ani.
Responsabilul de programe trebuie să-şi urmărească scopurile cu consecvenţă, chiar şi
atunci când unele rezultate negative duc, temporal, la regres. A avea succes cu propriile
programe presupune adesea multă răbdare şi rezistenţă până în momentul în care reuşeşti să
răzbeşti pe piaţă.
A avea o audienţă mai restrânsă nu însemnă neapărat că produsul este slab. Este
suficient să oferi un produs care să reziste din punct de vedere economic. Treptat va fi necesar
să te adresezi unui public cât mai larg pentru a te bucura de o audienţă potenţială cât mai
numeroasă. Cu toate că este mai simplu să creezi o anumită imagine sonoră recurgând la un
singur profil muzical, este necesar să încerci să împleteşti mai multe genuri muzicale.
Formatele înguste sunt adesea mai ieftine şi mai simplu de pus în practică dar nu asigură
eficienţa economică pentru că numărul ascultătorilor este mai redus.

3. Vizualizarea şi poziţionarea unui post de radio

Fluxul programului poate fi temperat sau intensificat. Unei echipe mai tinere de
redactori de radio îi va fi mai greu să producă programe pentru un grup-ţintă mai vârstnic.
Este una dintre problemele cu care se confruntă mai ales posturile particulare de radio, care
angajează cu predilecţie personal redacţional tânăr. În acest caz, nu ar fi suficient să imaginezi
un anumit flux al programului şi să obţii o poziţionare îndreptată spre un grup–ţintă mai
vârstnic. Ar exista riscul ca programul să se abată de la sine spre categoria celor mai tineri.
Pentru mai multă siguranţă programul trebuie ancorat pentru cei vârstnici prin prezentarea
unor programe agreate, măcar parţial, de ambele secvenţe de ascultători. De altfel, succesul

33
unui program de radio nu depinde doar de conţinutul programului, ci şi de structura şi forma
de prezentare, de imaginea pe care şi-a creat-o în faţa ascultătorilor.

4. Vizualizarea unui grup-ţintă

Poziţionarea unui program de radio are mai multe dimensiuni:

a) criteriile socio-demografice, categoriile de vârstă (tineri, persoane de vârstă
mijlocie, bătrâni, femei căsătorite, necăsătorite, cu copii, fără copii, activ
profesional etc.);
b) criteriile psihografice (intensitatea programului)
c) tipul ascultătorilor (progresişti, de centru, conservatori).
Prin emisiunile speciale şi segmente de programe, se va trece suplimentar la
extinderea cercului de ascultători al respectivului post de radio prin cuprinderea şi a
grupurilor-ţintă marginale. Măsurile de adaptare a programului în acest sens ar putea arăta
cam în felul următor:
- Programele în timpul zilei
- Programele de seară
- programele de profil pentru grupurile-ţintă marginale ale ascultătorilor tineri,
progresişti (muzică nouă)
- programele de pofil pentru grupurile-ţintă marginale mai vârstnice,
conservatoare (şlagăre, muzică mai veche).
Măsura menţinerii stricte în grupul-ţintă şi măsura în care se poate capta şi atenţia
grupurilor marginale, depind de numărul concurenţilor pe aceeaşi piaţă şi de formatul
programelor pentru care a optat concurenţa. Nu vom capta interesul, de exemplu, al grupului
marginal vârstnic (conservatori) dacă emitem şlagăre ştiind că acestui grup i se făcuse deja o
ofertă anterioară de către concurenţă. Este riscant să te foloseşti doar de criteriul vârstei pentru
a diferenţia grupurile-ţintă pentru că ascultătorii de aceeaşi vârstă pot manifesta preferinţe
foarte diferite în ceea ce priveşte programele radio.
Din punct de vedere al realizatorilor, grupurile-ţintă pot fi cel mai bine descrise ca
grupuri cu acelaşi stil de viaţă şi nu neapărat de aceeaşi vârstă. Tineretul nu ascultă doar
muzica la modă iar vârstnicii numai piese melodioase şi muzică clasică. Ascultătorul obişnuit
are preferinţe muzicale mult mai variate decât se crede de obicei. Un grup-ţintă poate fi
diferenţiat după vârstă dar, numai pe această bază, încă nu poţi să-i găseşti şi stilul de viaţă şi
deprinderile de ascultare. Există oameni mai în etate foarte progresişti, după cum există şi
tineri conservatori.

5. Vizualizarea spaţiului de emisie

Directorul de programe ar trebui să valorifice atât datele privind cotele de audienţă,

competenţa de audienţă de care beneficiază concurenţa cât şi repartiţia geografică a audienţei
potenţiale a postului său de radio.
Cifrele privind repartiţia ascultătorilor potenţiali după regiuni urbane şi rurale sunt de
mare importanţă la elaborarea propriei strategii. Responsabilul de programe ar putea să obţină
o anumită cotă de audienţă în aglomeraţiile urbane dar se recomandă să se gândească de două
ori înainte de a face un asemenea pas. Este adevărat că în aglomerările urbane trăiesc circa 1/3
din potenţialul ascultătorilor unde există 60% din programele radiofonice în timp ce în mediul

34
rural trăiesc 2/3 din potenţialul ascultătorilor unde există numai 20% din programele
radiofonice. Un post de radio nou trebuie să se orienteze în primul rând spre captarea
publicului din zona rurală cu toate că eficienţa economică poate fi, la început mai mică pentru
că plătitorii de publicitate sunt interesaţi mai mult de captarea publicului de la oraşe care
dispune de mijloace financiare mai mare pentru achiziţionarea produsului său sau pentru a
apela la serviciile oferite prin reclamă.

[ 11 ]
SARCINILE DIRECTORULUI DE PROGRAME
ŞI ALE PRINCIPALILOR SĂI COLABORATORI

1. Directorul de programe

Directorul de programe trebuie să aibă o imagine de ansamblu asupra programului şi

asupra funcţiilor şi sarcinilor ce revin echipei în totalitatea ei. Caietele de sarcini (fişele de
post) ale sectoarelor divertisment, producţie, tehnică, redacţie, promovare şi muzică îl ajută
pe directorul de program să dobândească o imagine de ansamblu asupra întregii activităţi.
Următoarele sarcini intră în atribuţiile directorului de programe:

Tehnica:
- definirea standardelor tehnice şi a bazei tehnice necesare dotării studiourilor
şi procesării sunetului;
- stabilirea şi controlul bugetului pentru sectorul tehnic.

Programul:
- garantarea c\ toate activităţile menite să creeze o grilă de programe se
desfăşoară întocmai;
- planificarea structurală şi de conţinut a programului
- dezvoltarea continuă în raport cu modificările conjuncturale ale pieţei şi
concurenţei;
- conducerea diverselor sectoare;
- calificarea şi perfecţionarea profesională a personalului de specialitate;
- controlarea permanentă a produsului şi garantarea calităţii;
- analiza neîntreruptă a concurenţei şi a pieţei;
- planificarea propriilor sondaje calitative şi cantitative a audienţei şi
cunoaşterea celor efectuate de alte instituţii;
- repartizarea şi controlul bugetului pentru diversele sectoare ale programului;
- stabilirea unui necesar bugetar pentru departamentul de programe şi cel
tehnic şi controlarea respectării acestuia.

Personalul:
- dezvoltarea, formarea, motivarea unui personal de specialitate;
- selectarea şi angajarea personalului;
- aprecierea performanţelor şi adaptarea corespunzătoare a salarizării;
- garantarea eficienţei în ceea ce priveşte personalul;
- motivarea colaboratorilor;
- organizarea unor cursuri de perfecţionare sau asigurarea participării la
specializare;
- garantarea bunei circulaţii a informaţiei;
35
 - controlarea prezenţei la serviciu şi planificarea concediilor.

Sarcini de reprezentare:
- cultivarea bunelor relaţii interumane ale postului de radio cu reprezentanţi ai
diverselor organizaţii şi societăţi;
- calitatea de membru în diverse organizaţii importante;
- organizarea de reuniuni, conferinţe, prezentări;
- participarea la diverse manifestări;

Preocupare pentru propria perfecţionare:

- perfecţionarea individuală continuă a nivelului de informare şi cunoaştere
- perfecţionarea la şcolarizări, conferinţe, târguri de specialitate, seminarii.

2. Şeful departamentului muzical

Şeful departamentului muzical este direct subordonat directorului de programe.

Următoarele sarcini intră în atribuţiile şefului departamentului muzical:
- păstrarea formatului muzical impus (în colaborare cu directorul programului);
- păstrarea şi completarea inventarului muzical de comun acord cu directorul
programului)
- rotaţia săptămânală a pieselor muzicale;
- asigurarea calităţii optime a suportului de sunet (discuri, CD, bandă
magnetică);
- controlarea materialului înregistrat;
- buna păstrare a materialului şi securitatea acestuia;
- inventariere anuală;
- realizare de programe speciale muzicale în conformitate cu directivele şi
deciziile şefului de programe;
- arhivarea şi administrarea literaturii de specialitate, de interes pentru
departament;
- cunoaşterea scenei muzicale interne şi externe;
- observarea şi analizarea mijloacelor de informare concurente;
- analiza concurenţilor recepţionaţi pe propria piaţă, a posturilor cu un format
asemănător;
- analiza continuă a propriului program;
- stabilire şi întreţinere a contactelor cu industria producătoare de discuri;
- poziţionarea optimă a muzicii în cadrul programului general;
- asigurarea confidenţialităţii datelor;
- asigurarea unui sistem de rotaţie pentru programele muzicale de sezon (vară,
Crăciun, Revelion etc.), manifestări şi evenimente excepţionale;
- administrarea bugetului alocat departamentului;
- planificarea prezenţei la serviciu, a concediilor personalului redacţiei
muzicale;
- evaluarea prestaţiilor personalului redacţiei muzicale;
- întocmirea fişei de piese cu drepturi de difuzare şi ale celor pentru care
urmează să se plătească drepturile de autor.

3. Şeful sectorului redacţional (Redactorul-şef)

Şeful departamentului redacţional este direct subordonat directorului de programe.

36
 Următoarele sarcini intră în atribuţiile şefului sectorului redacţional:
- răspunde de conţinuturile redacţionale ale elementelor vorbite din program în
spiritul legii presei şi la legislaţia referitoare la mass-media în general;
- distribuirea subiectelor zilei şi a celor săptămânale
- repartiţia pe oameni a rubricilor fixe;
- distribuirea spaţiilor de difuzare;
- pregătirea unui program echilibrat şi adaptat grupului-ţintă şi la specificul
sezonului, a segmentului zilei şi a orei de difuzare;
- analiza curentă a mass-media electronice recepţionabile pe piaţă:
- calificarea şi specializarea întregului corp redacţional;
- evaluarea performanţelor şi asigurarea eficienţei redactorilor;
- programarea prezenţei la serviciu şi a concediilor;
- supravegherea fluxului redacţional în interiorul redacţiei şi între
departamente;
- crearea şi întreţinerea unei reţele informaţionale;
- organizarea şi întreţinerea unei arhive (a publicaţiilor) şi a fonotecii
(vorbite);
- analiza curentă a propriilor programe vorbite;
- controlul materialelor redacţionale în colaborare cu directorii de programe;
- lectura şi evaluarea corespondenţei sosite;
- avizarea formelor de plată pentru colaboratori externi şi corespondenţi;
- controlul calitativ al serviciilor prestate de diverse agenţii de ştiri;
Redactorului şef i se subordonează secretariatul de redacţie, sectoarele redacţionale
de actualităţi (ştirile locale, regionale, naţionale, sportul, informaţiile rutiere, corespondenţii,
studiourile exterioare, dispeceratul redacţional, diverse redacţii de profil etc.).

4. Şeful compartimentului (redacţiei) divertisment

Şeful compartimentului divertisment este direct subordonat directorului de programe.

Următoarele sarcini intră în atribuţiile şefului compartimentului divertisment:
- analizarea manierei, a stilului redactării materialelor vorbite care constituie
elementele de divertisment din program;
- programarea şi configurarea elementelor de divertisment în program;
- stabilirea, împreună cu redactorul-şef, a zilei, a săptămânii şi a spaţiului de
emisie a subiectelor înainte de repartizarea lor pe redactori;
- programarea şi configurarea anunţurilor promo de comun acord cu
compartimentul producţie;
- coordonarea muzicii, a materialelor vorbite;
- analiză curentă a concurenţei;
- calificarea profesională şi perfecţionarea prezentatorilor şi redactorilor din
compartimentul (redacţia) divertisment;
- planificarea tuturor realizatorilor şi prezentatorilor, a concediilor etc.
- întreţinerea contactelor personale cu organizaţii şi persoane relevante pe plan
social;
- alcătuirea unei reţele de colaboratori externi;
- selecţionarea şi formarea profesională a prezentatorilor tineri;
- analiza curentă a producţiei altor posturi de radio;
- planificarea pe termen lung a evenimentelor din domeniul divertisment;
- alcătuirea şi dezvoltarea unei fonoteci proprii compartimentului divertisment;
- alcătuirea şi întreţinerea unei arhive;

37
 - analiza curentă a programului în întregime;
- preia înainte de difuzare şi răspunde de elementele de actualitate din
programele de divertisment;
- avizează formele de plată pentru colaboratori externi;

5. Şeful compartimentului producţie

Şeful compartimentului producţie este direct subordonat directorului de programe.

Următoarele sarcini intră în atribuţiile şefului compartimentului producţie:
- supravegherea, organizarea şi realizarea producţiei (programelor) interne şi
externe (publicitate);
- producţia proprie a elementelor de ambalaj necesare propriilor programe;
- înnoirea permanentă a elementelor de ambalaj de comun acord cu directorul
de programe;
- controlul calitativ al tuturor elementelor de producţie incluse în programe;
- observarea tendinţelor noi pe plan naţional şi internaţional din sfera
producţiilor radiofonice şi preluarea lor în propriile programe ţinând seama de propriul
format;
- observarea şi analiza programelor de radio concurente;
- calificarea personalului din sectorul tehnic de producţie;
- sprijinirea şi consilierea colaboratorilor din compartimentul producţie;
- planificarea turelor de prezenţă la program şi a concediilor de odihnă;
- evaluarea performanţelor şi garantarea utilizării eficiente a personalului;
- alcătuirea şi cultivarea unei arhive a compartimentului producţie;
- alcătuirea şi cultivarea unei echipe de prezentatori externi (pentru publicitate
şi promo);
- administrarea şi controlul materialului arhivat;
- producerea unor materiale comandate din exterior;
- elaborarea textelor pentru spoturile publicitare;
- autoperfecţionarea permanentă.

6. Şeful sectorului de promovare

Şeful sectorului promovare este direct subordonat directorului de programe.

Următoarele sarcini intră în atribuţiile şefului sectorului promovare:
- planificarea, coordonarea şi realizarea tuturor concursurilor cu premii şi
campaniilor promoţionale;
- promovarea şi administrarea în colaborare cu serviciul achiziţii-vânzări a
premiilor necesare acestor acţiuni;
- administrarea unei bănci de date privind câştigurile;
- înştiinţarea ascultătorilor şi oferirea (expedierea) premiilor;
- pregătirea propriei instituţii cu replică la activităţile promoţionale organizate
prin surprindere de către concurenţă;
- coordonarea difuzării anunţurilor promoţionale şi a reclamelor citite pe viu;
- coordonarea sarcinilor şi activităţilor împreună cu direcţia programelor şi
compartimentului producţie.

7. Şeful sectorului de relaţii publice

38
 Şeful sectorului relaţii publice poate fi subordonat directorului de programe.
Următoarele sarcini intră în atribuţiile şefului sectorului relaţii publice:
- elaborarea unui plan pe termen scurt şi a unui plan pe termen lung privind relaţiile
publice pentru întreţinerea bunei comunicări din interiorul şi din afara instituţiei;
- informarea conducerii întreprinderii în legătură cu toate aspectele muncii de relaţii
publice;
- cunoaşterea şi valorificarea tuturor surselor posibile de informare din afara
instituţiei;
- acordare de consultanţă conducerii în luarea anumitor decizii;
- sprijinirea conducerii instituţiei în cazul apariţiei unor evenimente nedorite şi cu
efecte negative asupra imaginii şi bunului renume al instituţiei;
- planificarea, pregătirea şi participarea la toate manifestările specifice activităţii de
relaţii publice;
- elaborare de comunicate şi ştiri legate de anumite evenimente actuale;
- controlarea rezultatelor obţinute prin activitatea relaţiilor publice;
- întreţinerea contactelor personale cu reprezentanţii presei scrise; redactarea
răspunsurilor la întrebările ascultătorilor; furnizarea informaţiilor utile despre postul de radio
şi activitatea sa;
- coordonarea publicistică a propriilor publicaţii destinate opiniei publice;
- consilierea şi sprijinirea angajaţilor în elaborarea unor lucrări, discursuri, interviuri
ce urmează a fi publicate în afara instituţiei;
- procurarea şi administrarea materialului promoţional, respectiv a premiilor ce pot fi
oferite;
- urmărirea activităţii de relaţii publice practicate de instituţiile concurente şi
prezentarea conducerii a unor rapoarte lunare privind aceste activităţi;
- elaborarea şi administrarea unui material documentar privind postul de radio şi
personalul lui.

8. Şeful compartimentului tehnic

Şeful compartimentului tehnic este direct subordonat directorului de programe.

Următoarele sarcini intră în atribuţiile şefului compartimentului tehnic:
- dezvoltarea şi garantarea unei emisii de o calitate ireproşabilă din punct de
vedere tehnic;
- întreţinerea permanentă a tuturor instalaţiilor tehnice existente;
- înnoirea şi completarea echipamentelor la timp şi ţinând cont de necesităţi;
- şcolarizarea şi îndrumarea angajaţilor din sectorul tehnic;
- realizarea tehnică şi supravegherea transmisiunilor de pe teren;
- asigurarea unei transmisii optime a semnalului către emiţător;
- elaborarea lunară a unui proces-verbal al activităţilor de întreţinere;
- inventarierea anuală a materialului tehnic;
- actualizarea listei de echipamente tehnice existente;
- perfecţionarea profesională continuă.

39
40
[ 12 ]
SECTORUL REDACŢIONAL

Radioul privat, bazat pe principiile economiei de piaţă, este obligat să se ghideze după
cotele de audienţă şi să tindă, prin alcătuirea programelor, spre o cât mai mare audienţă.
Programele tentante din punct de vedere gazetăresc, cu elemente vorbite substanţiale nu atrag
decât un public restrâns. Ar fi greşit ca, de aici, să tragem concluzia că la radio cuvântul este
doar un element auxiliar, care nu face decât să producă cheltuieli fără să sporească numărul de
ascultători. Dimpotrivă, la un post de radio cu orientare muzicală, informaţia poate să aibă un
efect benefic şi să-i determine pe ascultători să urmărească acest program.
Info-management înseamnă să plasezi cu dibăcie informaţia în program pentru a crea
ascultătorului senzaţia că este bine informat . Acest lucru este mai greu de realizat pentru că
fiecare ascultător are nevoie de o informaţie individuală-variabilă şi are un sentiment de valori
propriu. Ascultătorul nu poare selecta informaţia radio, aşa cum se procedează cu un ziar.
Managementul informaţional trebuie să aibă grijă să nu ofere informaţii neimportante unui
ascultător neinteresat, într-un moment nepotrivit.
A. Ştirile radio parcurg trei etape de dezvoltare numite faza urechii, faza
minţii şi faza stomacului.
a) Faza urechii – începe în momentul în care ascultătorul apreciază sonoritatea ştirilor,
fără voci stridente; fără experienţe (ora de difuzare să fie cea obişnuită); să se înceapă cu ştiri
pozitive; ascultătorul trebuie convins că informaţiile furnizate sunt obiective, corecte şi
suficiente pentru necesităţile sale. Credibilitatea nu este legată de seriozitate, deşi seriozitatea
inspiră credibilitate. Credibilitatea nu se obţine numai printr-o voce de bariton, sigură pe sine,
ci mai ales prin priceperea prezentatorului de ştiri de a trezi în fiecare ascultător sentimentul
că informaţiile îi sunt adresate numai şi numai lui şi că, în acel moment pe lume nu există
nimic mai important decât acele ştiri. Durata primei faze este pentru fiecare program alta. Ea
determină, în mare măsură reuşita. Dacă primul contact a fost pozitiv, atunci începe cea de a
doua fază – faza minţii.
b) Faza minţii – începe în momentul când ştirile nu sunt apreciate emoţional, ci
raţional. Acum ascultătorul are ocazia să efectueze comparaţii cu alte programe radiofonice.
Acum trebuie avute în vedere următoarele puncte pe care un post de radio nu are voie să le
uite:
- să descopere vidul în oferta informaţională (prin analiza concurenţei);
- să-şi creeze o personalitate distinctă în raport cu concurenţii săi;
- să servească piaţa –să ofere ce se cere.
c) Faza stomacului - Este momentul când un post de radio şi-a făcut un număr de
ascultători devotaţi pe care trebuie să şi-i păstreze. Această legătură emoţională cu postul meu
de radio este foarte puternică. În această fază se marchează anumite accente pentru a fixa şi
mai mult legătura existentă între ascultător şi postul de radio:
- cultivarea personalităţii prezentatorului de ştiri;
- fixarea temelor şi abordarea lor pe parcursul întregului program.

41
 B. Noi forme de ştiri constau în folosirea aşa numitelor ştiri cu insert.
Ascultătorul s-a obişnuit să urmărească buletine de ştiri în forme clasice: un redactor de ştiri
citeşte informaţiile una după alta şi încheie cu starea vremii. În cazul ştirilor în insert se
folosesc scurte corespondenţe şi alte intervenţii ca mijloc stilistic pentru sporirea efectului de
autenticitate.
Principalele caracteristici ale ştirilor în insert:
- Ambalajul – urmăreşte să atragă atenţia asupra celor ce vor urma; trezeşte
atenţia, trezeşte interesul (efectele sonore, semnalele de pauză) ; trezeşte o dorinţă, o
necesitate; acţionează pentru satisfacerea unei necesităţi.
- Selecţia şi evaluarea – trebuie selectate şi prelucrate cele mai relevante ştiri.
O ştire este cu atât mai importantă cu cât îndeplineşte mai multe criterii specifice:
- Proximitatea – un eveniment, chiar cu puţine victime dar dintr-o zonă apropiată
geografic este mai important pentru un ascultător decât o catastrofă de 100 de victime dintr-o
zonă îndepărtată şi mai puţin cunoscută;
- Utilitatea – ştirea trebuie să fie utilă. Trebuie eliminate toate ştirile cu caracter
declarativ, care nu au nici un fel de valoare de ştire şi servesc doar ca umplutură pentru a
confirma un punct de vedere deja cunoscut. Utile sunt ştirile despre scumpirea bunurilor de
larg consum, informaţii bursiere zilnice, starea vremii, informaţii despre trafic, ora exactă etc.
- Noutatea – constituie axa temporală a ştirilor. Se vor selecta evenimentele mai noi,
mai apropiate de momentul difuzării. Pentru un eveniment, oricât de nou ar fi, dacă nu este
nici apropiat, nici util, nu va merita să fie preluat în buletinul de ştiri.
C. Utilizarea insertelor – implică un mare risc. Insertele trebuie folosite în
mai multe buletine de ştiri succesiv, de fiecare dată pe poziţii de frunte. Unele posturi îşi
procură mai întâi un insert şi apoi trec la redactarea unei ştiri potrivite cu banda existentă. Mai
logică pare situaţia inversă, cea în care mai întâi a apărut ştirea iar ulterior se poate încerca
îmbunătăţirea acestei informaţii şi cu un insert. Există următoarele posibilităţi de folosire a
insertului:
a) Insertul original – cel mai adesea este vorba despre declaraţia unui om politic sau a
unui înalt funcţionar în legătură cu un subiect relevat. Astfel se înlocuieşte citatul verbal sau
vorbirea indirectă practicată la ştiri. Insertul nu trebuie să fie mai scurt de 10 secunde dar nici
să depăşească 25 de secunde.
b) Insertul traducere - constă în traducerea declaraţiilor într-o altă limbă.
Recomandabil este să nu se lase în emisie mai întâi originalul şi apoi să-l traducă. Mai util
pare a fi ca un al doilea prezentator (nu cel care prezintă ştirile) să suprapună traducerea
textului peste banda în original, fără a acoperi total originalul dar abia după ce se difuzează
primele cuvinte ale vorbitorului pentru a permite o mai bună identificare a persoanei şi se
încheie simultan cu textul original.
c) Inserturi redacţionale – posibilitatea intrării în legătură cu un corespondent local
pentru a obţine o înregistrare pe banda magnetică, adică un insert original. Redactorul poate
înregistra pe bandă un fel de corespondenţă, fără a încerca să sugereze ascultătorului că se
află la locul evenimentului. Transmiterea nu este realizată prin telefon, ea este înregistrată în
studio sau poate fi citită, de către autor, direct în emisie. Durata nu poate depăşi 50 de
secunde. Acest fel de inserturi poate fi utilizat de mai multe ori în buletine de ştiri succesive.
Inserturile redacţionale pot fi:
- inserturi închise - este un paragraf independent în text. Prezentatorul ştirilor
va încheia enunţul iar banda cu insertul va introduce, practic, o nouă idee.
- insertul semideschis – continuă o idee începută de către prezentatorul ştirilor,
sau invers, prezentatorul ştirilor este cel care continuă o idee care a fost enunţată printr-un
insert. Acest insert în buletinele de ştiri este mai greu de realizat decât insertul închis pentru

42
că în momentul redactării textului trebuie să fi mult mai atent în construcţia frazelor şi la
conţinut.
- insertul deschis - continuă o idee introdusă de către prezentatorul ştirilor. În
continuarea insertului pe bandă, prezentatorul preia, din nou, ideea din insert, într-o legătură
logică şi o încheie. Insertul deschis se recomandă în situaţiile în care benzile cu inserte sunt
foarte scurte şi greu de înţeles dacă s-ar prezenta de sine stătătoare. Este recomandabil ca
textul prezentatorului să aibă înţeles de sine stătător aşa încât în cazul în care insertul nu poate
intra din motive tehnice, ascultătorul să nu simtă greşeala.
Inserturile pentru buletinele de ştiri se înregistrează pe carturi sau bandă magnetică şi
se incripţionează corespunzător. Eticheta va conţine toate informaţiile relevante necesare, care
să permită difuzarea repetată a cartului sau inventarierea în fonetica vorbită.
d) Corespondenţa – Înainte de a se comanda o corespondenţă care urmează să fie
introdusă în buletinul de ştiri, trebuie clarificat scopul pe care acesta va trebui să-l
îndeplinească. Ele nu ar trebui să dureze mai mult de 50 de secunde, ideal este 35-40 de
secunde. La sfârşit există un moment în care corespondentul îşi ia rămas bun, moment care
permite continuarea ştirilor iar ascultătorul va înţelege că relatarea s-a încheiat.
Corespondenţa de la faţa locului oferă o bilă albă postului de radio care nu s-a limitat la a citi
ştirea din studio, ea conferă emisiunii un anumit grad de autenticitate. Unui corespondent de
la faţa locului i se acordă o mai mare credibilitate decât prezentatorului buletinului de ştiri.
Trebuie asigurată o calitate bună de recepţie fără a pune în dubiu caracterul autentic al
transmisiunii. Se poate întâmpla, în cazul calităţii acustice desăvârşite a transmisiei
corespondentului, autenticitatea corespondenţei să nu fie credibilă pentru că ascultătorului îi
va fi mai greu să-şi imagineze că a ascultat, să presupunem, o corespondenţă de la Tokio,
adică de la o depărtare de mii de kilometri, când, din punct de vedere acustic, ai impresia că
informaţia provine din acelaşi studio în care se află şi prezentatorul.
D. Stilul ştirilor – Criteriile cele mai importante ale stilului de redactare şi
prezentare a ştirilor constă în: credibilitate, în diferenţiere faţă de stilul agenţiilor de presă şi
de stilul comunicatelor emise de administraţie şi să fie cât mai aproape de limbajul
ascultătorilor fără să-şi piardă însă obiectivitatea şi expresivitatea.
Fraza de deschidere a unei ştiri este mai lungă şi menită să capteze atenţia şi să
răspundă la seria de întrebări clasice: cine? unde? când? cum? etc. Cea de a doua frază sau
propoziţie trebuie să fie mai scurtă, a treia mai lungă etc. Diferenţa de lungime în construcţia
frazelor şi volumul diferenţiat de aer pe care prezentatorul îl trage în piept pentru a le da
citire, permit o ştire mai articulată. Propoziţiile formate din mai mult de 14 cuvinte devin greu
de urmărit şi de prelucrat. Prea puţine propoziţii scurte, de 8-10 cuvinte, sunt, de asemenea, de
evitat, pentru că ele creează stilul sacadat. Frazele lungi nu trebuie să depăşească 18-24 de
cuvinte, iar cele scurte, 8-10.
Lungimea unui buletin de ştiri normal este de 5 minute. Într-o zi săracă de evenimente
nu poate fi redus la 1 minut. Redactorul-şef trebuie să intuiască lipsa de evenimente şi să
pregătească materiale atemporale sau tampoane muzicale, care pot fi folosite în astfel de
situaţii pentru a umple spaţiul rezervat ştirilor de 5 minute.
Atunci când avem de a face cu cifre economice importante, cifrele trebuie rotunjite
(300 de mii în loc de 265.945) şi nu trebuie plasate la începutul ştirii, ci la sfârşitul ei, pentru
a-i oferi ascultătorului răgazul de a reflecta asupra informaţiei pentru care a fost pregătit.
Utilizarea numelor proprii însemnă dobândirea tot atâtor ascultători. Receptorul
doreşte să se regăsească pe sine în mijloacele de informare preferate, inclusiv la radio.
E. Structurarea optică - a unei ştiri duce la claritatea şi simplitatea acesteia.
De aceea se recomandă respectarea unor principii precum:

43
 - Fiecare ştire se scrie pe o foaie separată. Acest lucru permite operarea unor
eventuale modificări de ultim moment în ordinea ştirilor, uneori chiar în timpul prezentării
buletinului.
- În fruntea ştirii se indică data difuzării, iniţialele autorului şi ora difuzării.
- Fiecare nouă propoziţie să înceapă cu un aliniat nou.
- După fiecare propoziţie completă este bine să se lase un rând gol. Ştirea poate fi mai
uşor analizată din privire. Prezentatorul poate deduce durata ştirii pentru a-şi regla respiraţia
şi a duce fraza până la capăt.
- Numele proprii dificil de pronunţat se scriu cu litere mari.
- Nu se folosesc prescurtări de genul cm pentru centimetri şi nici simboluri de genul
$ pentru dolari.
F. Prezentarea – Oricât de bine documentată şi redactată ar fi o ştire, dacă este
prost citită, informaţia nu va ajunge la ascultător şi tot efortul va fi inutil. Radioul este altceva
decât ziarul, la radio nu îţi poţi permite să revii asupra unei pagini deja parcurse când nu ai
înţeles ceva, aşa încât prezentarea devine factorul critic în emiterea ştirilor. Prezentatorul
ştirilor trebuie să-şi spună că el nu vorbeşte în faţa unei mulţimi anonime de mai multe mii de
oameni, ci se adresează de mii de ori unui anume individ..
G. Ordonarea ştirilor de-a lungul zilei - Ziua poate fi divizată în mai multe
segmente care au particularităţi diferite:
- orele 5.00 – 9. 00 - Timpul destinat ştirilor este foarte limitat, interesul principal al
ascultătorilor este concentrat pe starea vremii, ora exactă, informaţii rutiere, informaţii de
bază legate de evenimentele serii anterioare şi ale nopţii, să afle dacă lumea a rămas aceeaşi
de când s-a dus el la culcare (in principiu, după ore 22.00).
- orele 9.000 - 12.000 - Durata ascultării creşte şi se schimbă categoria de vârstă şi
structura pe sexe a audienţei, în favoarea ascultătorilor mai vârstnici şi a femeilor dar nu
trebuie neglijaţi nici cei de la locul de muncă. Buletinele de ştiri se axează la aceste ore mai
mult pe informaţii utilitare.
- orele 12.000 – 17.000 - O bună parte din evenimentele zilei s-au produs, iar radioul
deţine rolul de sursă de informare primară. Este intervalul perfect de care radioul trebuie să
profite.
- orele 17.000 – 22.000 - În primele ore ale serii creşte spectaculos utilizarea
televizorului şi, ca atare, descreşte semnificativ importanţa radioului ca mijloc primar de
informare.
- orele 22.000 – 5.000 - Noaptea, radioul este pentru mulţi ascultători un tovarăş de
companie (şoferii de cursă lungă, asistentele medicale, portarii hotelurilor, bolnavilor etc.).
Atenţia pentru cuvântul vorbit este în mod cert mai mare decât în timpul zilei. Buletinele de
ştiri trebuie să ofere o variaţie pentru că blocurile informaţionale care s-ar repeta întocmai de
la oră la oră ar fi recepţionate, practic, de acelaşi public.
H. Exemple de organizare a redacţiei de ştiri - Organizarea redacţiei de ştiri
se ghidează după necesităţile activităţii în ture. Echipele sunt astfel alcătuite încât orele de
vârf să se suprapună pentru a exista continuitate. Funcţia redactorului-şef în cadrul unei ture o
preia şeful de tură sau redactorul de noapte.
Şeful de tură are responsabilităţi legate strict de sarcinile echipei din tura sa,
responsabilităţi care pot fi îndeplinite, alternativ, de mai multe persoane. Sarcinile unui şef de
tură sunt:
- evaluarea, prelucrarea, redactarea şi prezentarea ştirilor. La nevoie el
poate fi sprijinit de redactorul de ştiri care îi va furniza materialele. El este şi responsabil de
conţinutul informaţiilor. El are o imagine de ansamblu asupra întregului program.

44
 - responsabilitatea pentru întregul program în cadrul unei ture. Este ultima
instanţă decizională în activitatea curentă de programare. El decide care materiale, interviuri,
inserări merită să fie arhivate.

[ 13 ]
PREZENTATORUL

1. Particularităţile prezentatorului

Adesea se spune despre un prezentator că este slab sau bun. Arta prezentatorului este
o chestiune de talent. Marii prezentatori se nasc cu acest dar.
Diversele caracteristici ale prezentatorului sunt preluate din mass-media. Sunt atribute
prin care ascultătorii chestionaţi i-au caracterizat pe diverşii prezentatori de-a lungul timpului.
Particularităţile prezentatorului sunt nelimitate. Prin urmare, un prezentator poate fi perceput:
- pozitiv: a) profesionist, interesant, spontan, carismatic, prietenos, lejer, cu glas,
plăcut;
b) firesc, cu haz, plin de umor, motivat, credibil, uman, săritor, demn
de încredere;
c) receptiv, autocritic, simpatic, abil, fără artificii, inteligent;
- neutru: a) isteţ, obraznic, sensibil, o personalitate, nu te întrerupe,
experimentat, vorbeşte în dialect, corect;
b) amical, captivant, voce joasă, limpede, cu un limbaj elevat, obiectiv,
ancorat la actualitate;
- negativ: a) plicticos, plin de el, arogant, egoist, dezlânat, cu voce stridentă;
b) emotiv, nătâng, necritic, sec, rece, distant.
Fiecare prezentator ar trebui să obţină cu regularitate opinii critice la adresa
emisiunilor sale pentru a avea oglinda progreselor înregistrate sau a greşelilor comise.
Directorul de programe sau adjunctul său sunt cei care urmăresc evoluţia prestărilor
prezentatorilor. Ei trebuie să analizeze fiecare punct ce trebuie criticat printr-o propunere
constructivă. Aprecierile nu trebuie să constituie nişte sentinţe ci punţile comunicării care nu
trebuie retezate prin neînţelegeri.

2. Cine poate deveni prezentator?

Un prezentator ar trebui să aibă cât mai multe trăsături pozitive. Nu există căi
bătătorite pentru a deveni prezentator şi în acelaşi timp aproape toate căile sunt posibile. Mulţi
redactori care, până în acel moment, au activat doar în spatele culiselor îşi dezvoltă de-a
lungul timpului dexteritatea de a prezenta emisiuni. Şi teatrul poate fi un loc de formare a
unor viitori prezentatori. Aici se exersează apariţiile în faţa publicului, cum să te stăpâneşti şi
să te prezinţi în faţa unei mulţimi, cum să te transpui în diverse situaţii. Mulţi prezentatori au
fost muzicieni înainte de a deveni prezentatori la radio. Ei au un simţ deosebit pentru muzică
şi capacitatea de a mânui cu dibăcie aparatura tehnică. Operatorii de sunet, prezentatorii care
au colaborat la producerea spoturilor pot deveni prezentatori.

45
 Dar şi din domenii mai puţin înrudite pot fi racolaţi uneori prezentatorii: animatori de
la cluburile de vacanţă, organizatorii de conferinţe etc.

3. Prezentatorul ideal

Mulţi manageri consideră că ar trebui să angajeze prezentatori care au dobândit o

experienţă deosebită de viaţă. Acest lucru este cu siguranţă corect, dar, recomandabil este să
fie angajat un prezentator care a reuşit într-adevăr să se formeze în urma acestei experienţe,
experienţe de prezentator. Este simplu să găseşti un prezentator printre cei care au mai
colaborat cu posturile de radio, mai greu este şi necesită mult fler ca să descoperi un adevărat
talent în arta de a prezenta programele radiofonice în afara sistemului.
Un prezentator ideal trebuie să fie atoateştiutor şi atotecunoscător. Acest bărbat sau
această femeie minune ar trebuie să aibă nenumărate calităţi printre care şi cele referitoare la:
- Lectura – Trebuie să citească toate ziarele, revistele, cărţile relevante pentru
piaţă, pentru grupul-ţintă de ascultători şi pentru formatul postului de radio la care lucrează;
- Ascultarea – Trebuie să asculte şi alte posturi de radio pentru a-şi cunoaşte
concurenţa. Cel mai important însă este să se priceapă să-i asculte pe oameni.
- Privirea - Trebuie să ştie să privească şi să priceapă ce anunţă afişele, ce se
prezintă la televizor şi ce preocupă pentru moment publicul.
- Pregătirea – Poate fi dobândită doar limitat în şcoli sau universităţi. Scopul
unei educaţii cât mai cuprinzătoare este ca prezentatorul să ştie întotdeauna despre ce vorbeşte
pentru că a mai auzit, citit sau văzut cel puţin o dată lucrurile pe care le menţionează.
- O persoană mondenă – Prezentatorul trebuie să fie o persoană sociabilă şi
mondenă. El trebuie să ghicească stările de spirit şi curentele de opinie, să prelucreze
prezentul şi să intuiască viitorul. Pentru a reuşi în toate acestea, el trebuie să se ralieze
societăţii.
- Devotamentul ascultătorilor – Ar fi o tactică greşită să încerci să te
îndepărtezi de ascultători în momentul în care ai devenit prea celebru. El trebuie să cunoască
permanent ce gândesc şi cum reacţionează ascultătorii. O legătură strânsă între ascultător şi
postul de radio depinde de priceperea prezentatorului de a stimula şi lărgi contactele cu
ascultătorii.
- Cunoştinţe psihologice - El trebuie să ştie cum să se poarte cu oamenii.
Prezentatorul ar trebui să încerce să vadă în primul rând omul din ascultători, colegi, şefi etc.
- O atitudine pozitivă – În ciuda dificultăţilor cotidiene, prezentatorul trebuie
să-şi menţină un tonus,să conserve un strop de optimism şi să-şi dezvolte imaginaţia.
- Sănătatea – Prezentatorul trebuie să dispună de o sănătate robustă.
Ascultătorul ne prea este dispus să manifeste înţelegere faţă de efortul pe care îl presupune o
emisiune de mai multe ore pe zi. El trebuie să continue să creadă că a lucra la radio este cel
mai simplu lucru din lume.. De altfel, exact această impresie trebuie să i-o trezim
ascultătorului.
- Viaţa particulară – Prezentatorul trebuie neapărat să aibă un cerc intim de
prieteni, chiar dacă acesta nu este prea larg. Calitatea prietenilor joacă un rol foarte important.
Prezentatorii sunt indivizi cu o dorinţă puternică de a se împărtăşi, da a comunica, pe care
trebuie să şi-o satisfacă.
- Inteligenţa – Prezentatorul trebuie să aibă o inteligenţă vie şi o capacitate de
reacţie rapidă; să aibă o gândire analitică şi să nu-i privească pe ascultători de sus.
- Disciplina - Prezentatorul trebuie să-şi impună o disciplină strictă, să fie
capabil să-şi învingă multe tentaţii, să fie consecvent şi să ştie ce vrea.
- Experienţa de viaţă - Este cea mai importantă calitate a unui prezentator
dobândită prin multe şi variate evenimente şi trăiri pe plan profesional şi particular.

46
 - Emisiunea – un examen - Faptul că fiecare emisiune constituie zi de zi un nou
examen, influenţează pozitiv formarea prezentatorului. Slăbiciunile pot fi înlăturate treptat,
calităţile pot fi dezvoltate, noi dexterităţi pot fi dobândite.

4. Recomandări şi trucuri pentru prezentatori

În literatura de specialitate au fost formulate câteva sugestii şi sfaturi practice:

a) Să înregistreze fiecare emisiune şi să o mai asculte o dată după difuzare.
Înregistrarea se face pe casetofoane ca pornesc înregistrarea doar în momentul deschiderii
microfonului din pupitrul studioului de emisie.
b) Să îşi impună câte o îmbunătăţire la fiecare emisiune. Fiecare prezentator ar trebui
să se gândească, înainte de intrarea în emisiune, ce ar putea să mai îmbunătăţească în
programul său. Cum să-şi pună mai bine în valoare calităţile şi să-şi estompeze punctele slabe.
c) Să priceapă importanţa notiţelor scrise. Toate ideile şi modalităţile trebuie reţinute
imediat în scris. Chiar dacă s-ar întâmpla să-şi piardă, de emoţie, şirul gândurilor, va putea să
arunce o privire asupra adnotărilor şi să redevină stăpân pe situaţie.
d) Să vorbească cu proprii ascultători. Să nu ezite niciodată să ridice receptorul.
Tocmai telefonul de la ascultători este sursa directă privind laudele şi criticile din partea
audienţei.
e) Să-şi controleze propria evoluţie. Prin comparaţia înregistrărilor vechi cu cele noi
se pot observa modificările vocii, ale atitudinii şi ale stilului.
f) Să se străduiască să ia prin surprindere. Ascultătorul nu trebuie să ştie niciodată ce
se va întâmpla în minutul următor. Pentru el important este doar că se va întâmpla ceva.
g) Să-şi supravegheze concurenţa. Concurenţa trebuie urmărită înainte de către
prezentator în timpul şi după se iese din emisie. Adesea sunt suficiente doar câteva secunde de
analiză a concurenţei pentru a te simţi motivat pozitiv.
h) Odată cu pregătirea emisiunii, să-şi creeze şi un fel de plasă de protecţie. Mulţi
prezentatori care par spontani şi spirituali sunt astfel pentru că sunt bine pregătiţi. Ei cunosc
temele ce urmează să fie tratate, cunosc elementele care le stau la dispoziţie, cunosc fiecare
piesă muzicală. Poate să dedice unei presupuse persoane un cântec, buletinul meteo unei
mame, care tocmai se întreabă cum să-şi îmbrace copilul.
i) Să folosească vocabularul propriului ascultător. Pericolul apare când ascultătorul
nu mai reuşeşte să înţeleagă ce vrea să spună prezentatorul. La fel de important este însă ca
prezentatorul să nu-i considere proşti pe ascultători.
j) Să transmită doar o idee printr-un enunţ. Să nu încerce să spună tot ce ştie.
k) În studio să existe panouri cu adnotări şi diverse trimiteri. Tăbliţele magnetice sau
clasica tăbliţă neagră oferă posibilitatea de a expune chiar în studio diferite informaţii,
trimiteri legate de modificări în program.
l) Să nu facă reclama numai propriilor emisiuni. În cursul zilei se pot difuza anunţuri
promoţionale nu numai pentru emisiunile imediat următoare din program, ci şi cele din
programele serii.
m) Să nu lase să-i scape ideile bune. Munca de creaţie are faze creatoare, nu se ştie
când ne poate veni o idee importantă pentru activitatea noastră. Orice idee trebuie notată în
momentul în care a venit, astfel există pericolul să se piardă.

47
 n) Fiecare post trebuie să-şi amenajeze o bibliotecă pentru prezentatori. Să cuprindă
lucrări relevante, reviste de specialitate etc., care se referă la activitatea prezentatorului şi la
sectorul de divertisment. Aici trebuie să se păstreze arhiva tuturor acţiunilor speciale ale
respectivului post.

5. Câteva recomandări de la prezentatori celebrii

Literatura de specialitate aduce recomandări mai multor prezentatori celebrii.

A. Recomandări din partea lui Scott Shannon, prezentator al emisiunilor
matinale şi director de programe din Los Angeles:
1. Să ai întotdeauna la tine un aparat de înregistrat sunetul.
2. Să ai întotdeauna baterii de rezervă.
3. Citeşte tot.
4. Fii atent la tot.
5. Răspunde la telefoanele care îţi sunt destinate.
6. Ţine legătura cu oamenii obişnuiţi.
7. Profită de ocazie.
8. Inventează subiecte de conversaţie.
9. Adu-ţi aminte trei cuvinte: pregătire, concentrare, prezentare.
B. Recomandările din partea lui Ross Brittain, prezentatorul programului matinal,
New York:
1. Pregăteşte-te mai mult decât îţi trebuie.
2. Fă ce fac şi ascultătorii tăi.
3. Exagerează un pic evenimentele pentru a le da importanţă.
4. Gândeşte-te precis la ce ai de spus, înainte să ţi se deschidă microfonul.
5. Gândeşte-te la cine te ascultă înainte de a hotărî ce şi cum spui.
6. Fereşte-te de prea multă informaţie.
7. Îmbracă pauzele publicitare şi evită vorbărie între piese.
8. Mai puţină vorbă.
9. Fi concis şi nu pierde esenţialul
10. Adu-ţi aminte că tu ţii ritmul emisiunii.
C. Recomandările din partea lui Matt Siegel, prezentatorul programului matinal,
Boston:
1. Fii cinstit. Laudă ce-ţi place, critică ce nu-ţi place. Nu minţi de dragul unei glume
2. Foloseşte-ţi propria experienţă de viaţă şi nu inventa.
3. Fii amuzant. distrează-i.
4. Oferă date concrete, nume.
5. Arată-te vulnerabil, spune ceva foarte personal.
6. Comportă-te ca un adult.
7. Nu face glume pe seama femeilor.
8. Fi amabil şi binevoitor, indiferent unde vrei să ajungi.
9. Nu fi laş, arată că ai coloană vertebrală.
10. Nu spune niciodată 'neaţa la toată lumea dacă nu iei în serios această urare.

6. Priorităţi în utilizarea prezentatorilor

48
 Un post de radio are cei mai mulţi ascultători în segmentul de dimineaţă între orele
5.00 şi 9.00. Acest spaţiu precum şi perioada cuprinsă între orele 9.00 şi 18.00 dintr-o zi de
lucru şi orele 6.00 şi 12.00 duminica solicită folosirea prezentatorilor de vârf, cu cea mai mare
experienţă, cei mai cunoscuţi de ascultători care deja formează o echipă închegată.
Pentru intervale orare marginale cuprinse, în zilele de lucru, între orele 19.000 şi
24.00 şi în week-end, între orele 12.00 şi 24.00 se recomandă utilizarea prezentatorilor aflaţi
încă în procesul de formare profesională .
Intervalele nocturne cuprinse între orele 24.00 şi 5.00 se consideră câmp de
desfăşurare pentru începători. Aici nu se difuzează publicitate şi se folosesc relativ puţine
materiale redacţionale.
Emisiunile specializate, vorbite sau muzicale, necesită adesea experţi pe post de
prezentare cu toate că, în aceste emisiuni tema se află în prim-plan, punându-se mai puţin
accentul pe stilul prezentatorului.

49
[ 14 ]
ORGANIZAREA

În price post de radio pot fi identificate patru sectoare pe care le regăsim în cele mai
diverse forme de organizare. Aceste sectoare sunt:
a) Sectorul administrativ
b) Sectorul programe
c) Sectorul tehnic
d) Sectorul vânzări/marketing.

1. Forme de organizare
Forma de organizare a unui post de radio depinde de următorii factori:
a) Concurenţa (situaţia comercială)
b) Dimensiunea pieţei (aria tehnică de acoperire;
piaţa mică numărul maxim de ascultători 500.000
piaţa medie numărul maxim de ascultători 1.000.000
piaţa mare numărul de ascultători peste 1.000.000
c) Volumul potenţial al comenzilor de publicitate
d) Cadrul legal şi politic
e) Formantul programului.
Toţi aceşti factori trebuie evaluaţi din punct de vedere cantitativ şi calitativ înainte de
stabilirea structurii organizatorice.
Fiecare sector are, la rândul lui, mai multe secţii şi sarcini diferenţiate. Pentru acestea
pot fi elaborate programe pe sectoare. În funcţie de orientarea comercială a postului şi, mai
ales, de mărimea lui, un angajat poate avea mai multe atribuţii în cadrul unui sector.

2. Comunicarea
La posturile mari de activitate se poate întâmpla ca diversele sectoare de activitate să
dezvolte un fel de dinamică proprie şi, prin aceasta, o tendinţă de a se izola de celelalte
sectoare. O ieşire dintr-un asemenea impas poate fi oferit de continua comunicare între
diversele sectoare. Aceasta se poate realiza prin mai multe puncte de contact:
- Şedinţele interdepartamentale – Organizarea şedinţelor săptămânale ale
reprezentanţilor tuturor sectoarelor;
- Întâlniri periodice cu toţi angajaţii – Vor fi prezentaţi noii angajaţi sau se pot
comunica decizii care privesc întreaga instituţie. Aici pot fi exprimate şi critici şi opinii.
- Întâlniri-fulger – la nivelul diverselor redacţii şi servicii pentru stabilirea obiectivelor
comune şi realizării unui consens pentru atingerea ţelurilor propuse.
Comunicare internă; Panou de afişaj – Cele mai frecvente metode de comunicare
utilizate în interiorul instituţiei. Pot fi difuzate informaţii adresate tuturor angajaţilor instituţiei
sau doar anumitor sectoare sau secţii.

50
 3. Personalul
A. Managementul personalului
Un manager al radioului modern este un om chinuit. El trebuie să demonstreze că
deţine
cunoştinţe solide în diverse specialităţi şi că are tactul şi flerul necesar pentru a le transpune
perfect în viaţă. Cu toate că stilurile de conducere sunt la fel de diferite, ca şi managerii înşişi,
există şi calităţi manageriale care sunt general valabile.
a) Stabilirea obiectivelor – Angajaţii care cunosc obiectivele pe care şi le-a
propus instituţia şi au înţeles calea pe care trebuie să o urmeze pentru a atinge ţelurile
respective sunt mai motivaţi, mai amabili şi mai dispuşi să conlucreze la planificarea pe
termen lung. Ei vor parcurge următoarele trepte:
- Învăţarea sistemului şi deprinderea meseriei, rezistenţă şi calificarea personală
(începând cu prima lună şi până în luna 18)
- Şlefuirea, perfecţionarea, fixarea, continuarea calificării (18-24 luni)
- Prima analiză, luarea deciziilor (18-36 luni)
- Progres în direcţia obiectivului stabilit (24-42 luni)
- Apărarea poziţiei (36-52)
- Începe cea de a doua etapă, iar prima etapă şi treptele sale de dezvoltare sunt
încheiate (de la luna 42 şi în continuare).
b) Scopuri personale - Obiectivele personale ale angajaţilor sunt un factor
suplimentar pentru succesul unei metode manageriale. Atunci când angajaţii vor reuşi să îşi
realizeze scopurile profesionale şi de viaţă simultan cu cele pe care şi le propune instituţia,
devine posibilă colaborarea reciproc profitabilă. Însă în cazurile în care angajaţii vor constata
că obiectivele instituţiei nu mai coincid cu cele personale, sau le sunt chiar potrivnice, încep
să se gândească la plecarea din instituţie.
B. Selectarea personalului
Managerii îşi doresc un personal cât mai bine calificat. Ierarhizarea priorităţilor
depinde de strategia şi filozofia fiecărei instituţii. Cele mai importante criterii aplicate la
selectarea personalului sunt: talentul (chemarea), personalitatea, experienţa şi calificarea.
Un post de radio este ca un fel de mare familie, fiecare se află într-un contact strâns cu
fiecare. O echipă unită, care conlucrează armonios, are mai multe şanse de reuşită decât o
echipă dezbinată. Integritatea, inteligenţa creativitatea şi voinţa de succes sunt, ca atare,
elementele de bază de care trebuie să se ţină cont când se fac noi angajări.
Recomandări pentru cei ce decid primirea de noi angajaţi:
- Acordă toată atenţia acelor potenţiali angajaţi:
- care doresc să fie cei mai buni, pe asemenea oameni se bazează succesul;
- care sunt apţi să înţeleagă critica constructivă şi să o valorifice în avantajul lor;
- care sunt deschişi şi dovedesc că au simţ autocritic
-Alte trăsături de caracter importante sunt:
- răbdarea, rezistenţa, entuziasmul, disciplina, ordinea, logica, sociabilitatea
- Un manager trebuie să găsească timpul cuvenit pentru:
- a purta discuţii amănunţite cu candidaţii
- a solicita informaţii şi recomandări de la foşti angajaţi
- a utiliza mijloacele filozofice şi psihologice ajutătoare (diagramele de structură
psihică, teste ale tipologiei personalităţii).
Întrebări din interviul de angajare a personalului redacţional
Nu există răspunsuri corecte sau greşite într-un interviu de angajare. Unele întrebări
pot da greş în totalitate în ceea ce priveşte atingerea scopului propus, adică în a-l cunoaşte mai
bine pe angajat.

51
 Vom enumera, în continuare, câteva întrebări neutre care pot fi folosite în interviul de
angajare.
1. Povestiţi-mi ceva despre trecutul dumneavoastră personal şi profesional.
2. Cum vă petreceţi timpul liber?
3. La ce publicaţii sunteţi abonat? Ce vă interesează în mod special în publicaţiile pe
care le citiţi?
4. Ce emisiuni de televiziune urmăriţi în mod curent? Ce vă interesează cel mai mult
în aceste programe?
5. Care sunt cele cinci evenimente din viaţa dumneavoastră care v-au marcat cel mai
puternic?
6. Cum şi pentru ce aţi dori să fiţi apreciaţi de ascultătorii dumneavoastră?
7. Care sunt cele cinci teme pe care le-aţi aborda astăzi în emisiune dumneavoastră?
8. Aţi sesizat lacune şi puncte slabe în programele noastre? Dacă da, care sunt
acestea?
9. Consideraţi că deţineţi calităţi care să ne poată ajuta în îmbunătăţirea activităţii
noastre?
10. Aţi putea sesiza anumite puncte tari în programele noastre? Dacă da, care?
11. Consideraţi că dumneavoastră aveţi anumite pretenţii sau puncte slabe pe care ar
trebui să le cunoaştem?
12. Care sunt obiectivele dumneavoastră pe termen scurt/ mediu/lung?
13. Cum credeţi că veţi putea să atingeţi aceste obiective activând în instituţia noastră?
C. Strategia de personal pentru cadrele de conducere
Analizele la care sunt supuşi viitorii angajaţi, trebuie aplicate şi la nivelul şefilor de
secţie şi personalului de conducere. Competenţele profesionale sunt diferite de la o secţie la
alta. La angajarea, de exemplu, a unui director de programe se poate recurge la un interviu
care să cuprindă, printre altele, şi următoarele întrebări:
1. Care sunt, după părerea dumneavoastră, cele mai bune trei posturi de radio din
regiunea noastră?
2. Ce discuri/CD-uri deţineţi în colecţia dumneavoastră particulară?
3. Povestiţi-mi ceva despre postul de radio la care lucraţi(sau aţi lucrat) până în
prezent.
4. Dacă aş avea ocazia să vorbesc cu colaboratorii dumneavoastră ce credeţi că îmi
vor spune despre dumneavoastră?
5. Vă rog să faceţi o analiză a pieţei radiofonice din zonă.
6. Care a fost cea mai reuşită campanie promoţională din cele coordonate de
dumneavoastră şi de ce?
7. Care a fost colaboratorul care v-a cauzat cele mai mari greutăţi? De ce? Cum aţi
rezolvat problema?
8. Ce fel de informaţii deţineţi despre concurenţă? Cum le obţineţi?
9. În ce constă succesul unui post de radio devenit celebru?
10. Cum reuşiţi să vă motivaţi angajaţii?
11. Ce anume din activitatea dumneavoastră cotidiană vă frustează cel mai mult?
12. Care a fost motivul pentru care aţi avut cea mai puternică confruntare cu
directorul dumneavoastră executiv?
13. Ce veţi face dacă prezentatorul emisiunilor dumneavoastră matinale vă anunţă că
demisionează? Aveţi o listă cu potenţiali înlocuitori?
14. Inmânaţi-mi o casetă cu un fragment din programul difuzat de postul
dumneavoastră de radio (orele7.00 -8.00) etc.
Dacă doriţi să aveţi angajaţi deosebiţi, dacă vă doriţi un responsabil de programe
deosebit, atunci trebuie să puneţi şi alte întrebări ieşite din comun.

52
 D. Decizia greşită
Cu toate că am fost foarte atenţi, că am condus un număr mare de interviuri, cu toate
acestea se dovedeşte că am luat o decizie greşită, unul din angajaţii noi nu corespunde
aşteptărilor. Dacă este vorba despre un angajat obişnuit se mai poate închide un ochi, în cazul
unei funcţii de conducere acest lucru nu este posibil. Printre multiplele modalităţi menite să
influenţeze decizia de concediere, de exemplu, a unui director de programe, este şi realizarea
unui sondaj în rândul angajaţilor (de toate gradele) cu următoarele întrebări:
1. Reuşeşte directorul de programe să-şi motiveze angajaţii?
2. Directorul de programe obişnuieşte să ia deciziile din burtă sau bazându-se pe
fapte?
3. Cum se desfăşoară colaborarea directorului de programe cu conducerea sectorului
de vânzări?
4. Cotele de audienţă sunt cumva în scădere?
5. Ce părere are directorul dumneavoastră de programe despre apelarea la o
consultanţă din afară?
6. Este previzibil modul în care se desfăşoară ziua de lucru a directorului
dumneavoastră de programe?
7. Aveţi cumva sentimentul că vă este tot mai greu să-l motivaţi pe directorul
dumneavoastră de programe?
8. Nu cumva orgoliul directorului dumneavoastră de programe a devenit mai mare
decât postul de radio însuşi?
Nici unul din punctele enumerate mai sus nu este, în sine, un motiv suficient de
puternic pentru a ne despărţi de directorul de programe, dat toate pot fi indicii în acest sens.

4. Tactica managerială
Angajaţii unui post de radio lucrează într-un climat de stres continuu care poate genera
conflicte ce trebuie stinse cu mult tact şi pricepere. Să luăm un caz fictiv:
Se constată unele deficienţe. Un angajat încearcă să rezolve problemele constatate.
Această încercare este percepută, de către cel implicat, ca un fel de agresiune la adresa sa,
astfel că victima îşi caută un protector. La rândul să, protectorul nu doreşte decât ca
rezolvarea problemei să se desfăşoare corect şi i se adresează, în acest sens, celui care a
iniţiat încercarea de rezolvare. Rezultatul este că agresorul se simte, din acest moment, la
rândul său agresat de protector, care se vede astfel transformat şi el în agresor. Este rândul
celui agresat, devenit acum victimă, să-şi caute, la rândul lui, un protector. Jocul va continua
astfel la nesfârşit.
Un asemenea cerc vicios trebuie evitat cu orice preţ într-o încărcătură emoţională atât
de puternică cum este un post de radio. Echipa managerială trebuie să se străduiască să nu
declanşeze niciodată o critică pe plan personal. Pentru a păstra deschise căile de comunicare
aceste aspecte trebuie depăşite.

5. Calificarea şi specializarea internă a personalului

Continua calificare şi perfecţionare profesională a angajaţilor constituie un factor
important, mai ales pentru posturile comerciale de radio. Şi posturile publice trebuie să se
străduiască să recupereze avansul de inovaţii pe care îl deţin unele posturi private. În general,
se face deosebirea între modalităţile de calificare şi specializare interne şi cele externe.
Existenţa sectoarelor, în cadrul fiecărui post de radio, în care se desfăşoară un fel de
practică cu scop de calificare pentru anumite locuri de muncă. Se elaborează un plan
amănunţit de pregătire pe baza căruia se pot forma viitorii angajaţi conform specificului şi
necesităţilor.
Modelul de plan de calificare profesională:

53
 1. Bazele jurnalisticii: Bazele dreptului mass-media; Legea presei; Bazele sistemului
mass-media; Bazele sistemului politic; Educaţia lingvistică şi cultivarea limbii; PC în
domeniul redacţional.
2. Programe: Tipul, structura şi organizarea unui post de radio; Procesele
profesionale într-un post de radio; Documentarea, selecţia şi prelucrarea anunţurilor de interes
public; Programarea de anunţuri utilitare şi anunţuri tip PROMO; Prelucrarea apelurilor
telefonice dintr-o emisiune interactivă; Alcătuirea unui plan de emisie; Organizarea unor
emisiuni-eveniment cu difuzarea unor anunţuri promoţionale şi a unor rubrici speciale;
Coordonarea cu celelalte sectoare şi servicii ale postului de radio.
3.Redacţia:
A. Ştirile – Construcţia şi structura unei ştiri; Tipologia specifică ştirilor; Criteriile formale şi
de conţinut ale unei ştiri; Selectarea, asamblarea şi plasarea ştirilor pe parcursul zilei;
Documentarea în domeniul ştirilor; Redactarea ştirilor; Prezentarea ştirilor; Prelucrarea de
inserturi şi corespondenţe destinate buletinelor de ştiri; Realizarea de ştiri cu inserturi;
Prezentarea de ştiri cu inserturi; Documentarea, selectarea şi prelucrarea de informaţii din
domeniul rutier; ; Documentarea, selectarea şi prelucrarea de informaţii din domeniul meteo;
Studierea introductivă a diferenţelor dintre o ştire şi o notă (comentariu, consemnare).
B. Magazinul: Documentarea pentru găsirea unor subiecte potrivite radiomagazinelor de
actualităţi; Construirea şi prelucrarea de reportaje, anchete, interviuri etc.; Selectarea şi
prelucrarea subiectelor de magazin; Forme diverse de prelucrare şi prezentare (ancheta pe
stradă, interviul telefonic, materialul produs cu inserturi, relatarea, interviul); Redactarea unor
materiale elaborate de alţii (fonotecare, prelucrare); Construirea unor emisiuni tip magazin;
Amplasarea materialelor destinate magazinelor în desfăşurătorul zilei; Acomodarea cu
activitatea corespondenţilor din birourile destinate informaţiilor din afară.
C. Rubricile – Construcţia şi structura rubricilor; Utilizarea elementelor de ambalaj;
Prelucrarea rubricilor; Poziţionarea rubricilor în desfăşurătorul zilei; Prezentarea rubricilor;
Documentarea şi prelucrarea unor emisiuni tematice sau speciale.
Tematici specifice sunt realizate şi pentru serviciile Tehnic, Producţie, Divertisment şi
Muzical.
O altă formă de calificare şi specializare internă o constituie şcolarizarea care constă
în organizarea, cu o anumită regularitate, de seminarii interne. Ele servesc unui dublu scop:
a) Se împrospătează cunoştinţele de bază ale colaboratorilor, se elaborează obiective
comune şi se decid măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.
b) Se transmit cunoştinţe de bază şi se comunică obiectivele postului de radio noilor
angajaţi din instituţie.

6. Calificarea şi specializarea externă a personalului

Se poate realiza la institute şi universităţi; la târguri şi congrese de specialitate în ţară
şi în străinătate ,la cursuri şi seminarii în străinătate, prin stagii de documentare şi specializare
în străinătate, schimb de experienţă etc. Toate acestea sunt cunoscute conducerilor din
instituţiile mass-media şi ele stabilesc un program de priorităţi pe baza necesităţilor din
fiecare instituţie şi a posibilităţilor lor materiale.
==================================================================
Câteva cugetări interesante pentru discuţia privind personalul, de pretutindeni şi din
totdeauna:
În fiecare organizaţie există o persoană care le ştie pe toate. Această persoană
trebuie descoperită şi concediată, altfel organizaţia nu poate să funcţioneze (J.N. Parkinson,
n.1909., istoric şi scriitor britanic).
Străduţi-vă să treziţi, de la început, antipatii, astfel puteţi fi sigur că veţi fi luat în
serios (Konrad Adenauer).

54
 Este mai înţelept să aprinzi o lumină decât să te plângi că e întuneric (Proverb
chinezesc).

[ 15 ]
TELEVIZIUNEA

1. Ce este televiziunea?

Ca element constitutiv al mass-media, televiziunea este relativ nouă în comparaţie cu

celelalte două elemente componente (presa şi radioul) şi constituie cel mai important şi cel
mai eficace mijloc de informare, educare şi distracţie dar şi de dezinformare şi manipulare.
Televiziunea are o cotă de audienţă foarte mare în România datorită situaţiei
economice precare a majorităţii populaţiei care nu-şi poate permite alte distracţii. Dacă până
în anul 1990 aveam doar două posturi de TV cu câte două ore de program zilnic şi acela
integral politic, acum există zeci de posturi, româneşti si străine cu programe de 24 de ore
zilnic.
Sistemul de televiziune prin cablu este răspândit în oraşe şi în plină dezvoltare în zona
rurală. În scurt timp el va cuprinde întreaga suprafaţă a ţării şi atunci concurenţa va fi mult
mai puternică.
Televiziunea de stat din România deţine 4 canale TV: România 1 (programul principal
de ştiri); TVR 2 (post orientat către tineret); TV România internaţional (emite în special pentru
străinătate, acoperă patru continente) şi TVR Cultural.
Televiziunea comercială privată este structurată în jurul unor trusturi de presă cu
interese financiare şi politice complexe: Pro TV, Antena 1, Prima TV, Tele 7 ABC, Acasă TV,
B1 TV, PAX, Naţional TV, TVRM, Realitatea, OTV,PRO Cinema, TV Sport etc.
Dintre posturile TV străine urmărite în România, cele mai cunoscute sunt Discovery,
Hallmark, Animal Planet, National Geographic, HBO, Euro sport precum şi o serie de posturi
europene netraduse (germane, italiene, franceze, spaniole, maghiare etc).
Majoritatea oraşelor dispun de posturi de TV locale care încep să concureze posturile
centrale mai ales prin tematica orientată spre realităţile locale şi mai puţin prin calitatea
emisiunilor.

În ultimul timp oferta specialiştilor a început să echilibreze cererea. Se impun oameni

de presă şi televiziune care practică profesia din pasiune şi doresc să o perfecţioneze dar şi
jurnalişti de ocazie, care obţin o legitimaţie de presă la o publicaţie şi folosesc această
legitimaţie pentru a forţa anumite privilegii. Cu toate că în România nu există un sistem de
atestare (asemănător Germaniei sau Franţei), există şi aici anumite bariere de intrare pe piaţă
atât la nivel de profesionalizare a debutului cât şi bariere financiare. Vor rămâne încă mult
timp valabile relaţiile personale. Cu toate acestea, în momentul când cineva decide să devină
jurnalist TV ar trebui să fie conştient de faptul că această profesie necesită aprofundare şi
specializare pe termen mediu.

De aici şi existenţa anumitor bariere de ieşire din sistem. Varianta de ieşire din această
profesie implică, în general, schimbarea totală a carierei şi a studiilor iar motivul principal al
ieşirii îl poate reprezenta situaţia veniturilor destul de scăzute în majoritatea cazurilor.

55
Este una dintre cele mai frumoase profesii dar cu multe riscuri, dezamăgiri şi, uneori,
compromisuri. Chipurile, vedetele de pe ecran sunt doar partea vizibilă a contextului, un
context complex care macină mulţi nervi şi distruge iluziile celor care ajung nepregătiţi în
sistem. Majoritatea vedetelor citesc doar textele scrise de alţii sau reacţionează la ceea ce li se
spune în cască. Cu alte cuvinte, decizia nu le aparţine, dar acest fapt contează mai puţin decât
celebritatea..

Trebuie să menţionăm şi faptul că astăzi nu există un conflict real între profesionaliştii

mai multor generaţii. Ei se vor susţine reciproc întotdeauna, chiar dacă au 30 sau 60 de ani.
Există conflicte şi încercări de blocare a unor cariere de către acei oameni, tineri sau mai puţin
tineri, care nu cunosc profesia şi trăiesc cu teama permanentă că li se va lua locul. Niciodată
un profesionist nu se va teme de un debutant sau de un om în plină carieră. Solidaritatea
profesională, indiferent de instituţie şi în ciuda aparentei concurenţe, este foarte mare la acest
nivel.

2. Managementul carierei TV

a) Pregătirea formală şi informală

Jurnalismul, ca instituţie de învăţământ superior, seamănă foarte mult cu Institutul de
Teatru şi Film, prin faptul că nu oricine se înscrie la cursuri va avea un paşaport de intrare
pentru acest tip de carieră. Putem urma cu entuziasm cursurile unei facultăţi de jurnalism sau
de imagine TV dar acest lucru nu înseamnă că devenim brusc profesionişti, artişti sau
jurnalişti. Este o profesie în care învăţământul formal rămâne un sprijin obligatoriu, dar care
nu ne garantează nimic decât dacă preluăm totul pe cont propriu. Profesionalismul ţine în
mare parte de mentalitate şi de educaţie civică.

b) Funcţiile jurnalismului TV
Corelaţia dintre poziţiile :
crainic – reporter - editor - editor general – producător
în cazul programelor mai complexe există şi: documentarist, scenarist, regizor etc.
Crainicul sau prezentatorul este cel care prezintă, care se vede pe ecran şi care poate
deveni potenţială vedetă. Nu se recomandă, dar în România se mai practică cumularea de
funcţii de către un crainic: crainic şi reporter, crainic şi redactor, crainic şi editor sau chiar
crainic şi producător.
Reporterul adună informaţiile de pe teren, propune montajele şi începe faza de
producţie împreună cu echipa de filmare.
Redactorul centralizează informaţiile, le pregăteşte pentru difuzare şi decide ce
imagini sunt necesare la montajul materialului.
Editorul este specializat pe un anumit domeniu. Poate exista un editor pentru
economic, altul pentru sport, politică externă, politică internă, pentru cultură etc. El verifică
importanţa subiectelor şi propune o ierarhizare a lor în
cadrul programului stabilit de editorul general.
Editorul general dă coerenţa şi consistenţa ansamblului gândit de producător. el are
viziunea de ansamblu asupra programului, urmăreşte şi corectează textele, alcătuieşte
structura finală pe baza deciziilor producătorului.
Producătorul răspunde de alegerea materialelor ce vor intra în producţie, ierarhizarea
lor în funcţie de actualitate şi importanţa evenimentelor şi aprobă forma finală de difuzare. El
răspunde juridic şi financiar de întreaga producţie pe care o coordonează. Este o funcţie de
decizie şi nu una de redactare. Producătorul provine din rândul oamenilor de televiziune, dar
el necesită o pregătire aparte atât managerială cât şi din punct de vedere al producţiei TV.

56
 c) Instituţia producătorului
În sistemul occidental este una dintre cele mai bine plătite profesii. Acolo producătorii
lucrează, în general, pe cont propriu şi licitează sau propun anumite proiecte posturilor TV. Ei
ajung să îşi ofere practic serviciile sub aceste contracte temporare doar de câteva luni pe an,
pe valoarea la care este cotat pe piaţa profesioniştilor. S-a încercat şi la noi de mai multe ori
realizarea acestui sistem, dar se pare că nu există încă suportul juridic şi dorinţa celor din
piaţă, de teama pierderii anumitor avantaje. O parte din vedete sunt plătite prin propriile firme
pentru că impozitul este mai mic faţă de fiscalitatea în cazul salariului. Acest lucru nu
însemnă că avem entităţi independente.
Producătorul independent nu pare încă o opţiune de carieră valabilă la noi.
Producătorul de televiziune este cea mai importantă funcţie dintr-o echipă, funcţia de
decizie. Pregătirea unui producător necesită investiţii financiare şi de timp destul de ridicate.
El trebuie să cunoască, chiar dacă nu la un nivel de mare performanţă, activităţile fiecărui
membru al echipei în parte. Este chiar de dorit ca el să fi trecut prin aceste etape până la
numirea lui în post de producător.
Un producător bun este acela care are iniţiativă şi creează performanţe şi nu cel care
administrează o emisiune la nivel de supravieţuire.
La ocuparea unei poziţii în ierarhia TV o mare importanţă o au tipul de temperament,
calităţile şi defectele pe care le are fiecare persoană. O personalitate agresivă va fi un bun
reporter pe când o personalitate analitică (pentru care un oraş este compus din cartiere, un
cartier din străzi, o stradă din clădiri etc) va oferi performanţe mult mai bune ca producător
sau editor.

d) Aptitudini de comunicare şi negociere

Aptitudinile de comunicare şi cunoaşterea bună a ştiinţelor sociale constituie baza
profesiei de jurnalist. Meseria de jurnalist cuprinde şi stăpânirea noţiunilor de istorie, de
politică internă şi externă, de economie, de cultură şi civilizaţie şi, desigur, cunoaşterea a cel
puţin două limbi străine de circulaţie internaţională.
Obţinerea oricărei informaţii este o formă de negociere. Există două tipuri de
negocieri: interogativă şi distributivă. Negocierea interogativă este considerată cea mai
modernă şi implică un rezultat în care ambele părţi câştigă. Negocierea distributivă este aceea
în care o parte câştigă şi cealaltă pierde. Este folosită la plata unor poliţe sau pentru a distruge
imaginea unei persoane, condamnată de justiţie şi poate duce la distrugerea propriei cariere.

e) Jurnalismul de război
Se referă la mediatizarea conflictelor internaţionale. Jurnalismul de
război, sau jurnalismul din zone de conflict, este o secvenţă aparte a
jurnalismului TV care, cel puţin în România se află în faza de pionierat.
În timpul celor două războaie mondiale nu a existat tehnica necesară pentru
astfel de transmisiuni. Totul a început în 1991 când s-a pus problema asigurării aparaturii
speciale pentru transmiterea directă de la faţa locului ceea ce a fost realizat în anul 2003.
Jurnalistul de război trebuie să cunoască bine zona, tradiţiile locale şi să fie un
specialist în comunicare şi negociere pentru că autorităţile militare şi administrative locale
funcţionează diferit în zonele de conflict faţă de birocraţiile întâlnite în viaţa de zi cu zi.
Jurnalistul se poate deplasa împreună cu autorităţi armate ale uneia dintre părţi sau
poate fi pe cont propriu. Obiectivul lui trebuie să rămână obţinerea unor informaţii corecte şi
în timp real. El nu va avea posibilitatea de a verifica informaţia din mai multe surse, aceasta
devenind unilaterală, furnizată doar de una dintre părţi Pe de altă parte, jurnalistul de război
este supus unui instructaj foarte strict, el nu are voie să dezvăluie locaţia unde se află trupele,
intenţiile de deplasare a acestora, dotarea tehnică sau numărul militarilor.

57
 Jurnalismul de război este o posibilitate de carieră incitantă, riscantă, dar bine plătită.
Nu trebuie neglijat nici faptul că, pe front, nu au fost rare cazuri când, cu legitimaţie
falsă de jurnalist, acţionau spionii şi nu numai ceea ce poate compromite statutul de jurnalist
de război.
Într-o lume democrată şi civilizată, spre care tinde omenirea, profesia de jurnalist de
război ca şi războaiele ar trebui să dispară cu desăvârşire.

[ 16 ]
LATURA COMERCIALĂ A TELEVIZIUNII

Televiziunile comerciale sunt fondatoare de opţiuni, atitudini, gusturi sau preferinţe.

Ele nu deţin, însă, rolul cel mai important în educarea telespectatorilor, mai ales a celor mai
tineri. Este adevărat că televiziunile comerciale lansează grile şi produc emisiuni care
exploatează vulgaritatea şi slăbiciunile unei clase sub medii, cu o mentalitate limitată.
Producătorii susţin că ele sunt prezente la televiziune pentru că sunt cerute, lucru dovedit prin
sondaje profesionaliste care indică nivelul preferinţelor publicului. Este şi aceasta o explicaţie
dar în nici un caz o justificare.

1. Finanţarea unui post TV

Funcţionarea unui post TV costă mult, chiar foarte mult, în comparaţie cu alte afaceri,
iar profitul este greu de anticipat şi realizat. Difuzarea unui spot publicitar de 30 de secunde la
o oră de vârf (la telejurnal, de exemplu, costă în jur de 3.500- 5.000 de dolari, la fiecare dintre
posturile aflate în topul audienţelor din Româna. Contractele de publicitate nu sunt semnate
direct de către companiile cu bugete de publicitate, ci prin intermediul agenţiilor de
publicitate. Tendinţa pe piaţa mondială este de creştere a tarifelor de difuzare. Grupul
umoristic Vacanţa mare a vândut la PRO TV în anumite perioade minutul de publicitate cu
10.000 de dolari. Un post TV poate încheia un contract de barter cu un cotidian de mare tiraj.
Cotidianul difuzează publicitate pentru postul respectiv, iar acestea, în contrapartidă, va
difuza clipuri ale ziarului.
Practic, interesul general este acela de creştere a pieţei de publicitate ca volum. Se
afirmă că nivelul actual se situează mult sub cel echivalent al altor ţări din aceeaşi zonă a
Europei cu toate că, din experienţa noastră afirmaţiile de acest fel nu par realiste. Publicitatea
difuzată de audiovizualul din România este enormă şi plasată în momentele în care îi irită pe
telespectatori până la enervare şi schimbare de post. Avem adesea impresia că televiziunea, de
exemplu, există doar pentru a difuza reclame şi, între două calupuri de 20 de minute fiecare,
difuzează şi o secvenţă dintr-un film.

2. Agenţiile de publicitate

Au o dublă funcţie: a) de producători şi administratori ai campaniilor marilor

companii şi b) de agenţi media.
Agenţiile de media intră în relaţie directă cu postul de televiziune, aflându-se între
client (companie) şi posturi TV.
Staţia TV are un catalog de preţuri pe fiecare tronson orar sau emisiune, denumit rate
card. Dacă un client ar sări peste agenţie şi s-ar adresa direct postului TV, ar plăti publicitatea
ce urmează a fi difuzată la preţul de rate card, de catalog, Agenţia însă cumpără sau rezervă
spaţii de volum mai ridicat la un post TV pentru care obţine o reducere, de exemplu, de 18%
şi oferă acest spaţiu clientului cu o reducere de 15% câştigând un comision de 3%. Astfel
toate părţile sunt avantajate: clientul a economisit 15% (ceea ce este destul de mult la o

58
campanie de 1 milion de dolari), agenţia a câştigat un comision iar televiziunea a făcut o
vânzare de volum către o agenţie care este vechi partener de afaceri. În felul aceste
funcţionează simplificat sistemul de contractare a publicităţii la televiziune. Mai există multe
amănunte pentru că, în tranzacţiile reale apar mulţi alţi factori ce sunt luaţi în considerare.
Astfel, se mai poate obţine un discont de 15% de către un client care cumpără minute în
valoare de 1,5 milioane de dolari iar pentru o vânzare de 26. 000 de dolari se oferă un discont
de 12%. Acest discont se numeşte discont de volum.
Piaţa este împărţită ca audienţă iar fiecare post urmăreşte anumite segmente sociale
după mai multe criterii demografice, de venit, educaţie, geografice sau sex. Piaţa românească
a pornit la drum cu televiziuni generaliste. Prima televiziune independentă apare în anul 1990,
TV SOTI care rămâne doar ca un caz aparte cu meritul de a fi grăbit dezvoltarea pieţei de
televiziune din România. Acum televiziunile de top ale pieţei autohtone sunt generaliste. Ele
îşi structurează grilele de programe şi audienţele în funcţie de structura pieţei. Cu timpul a
început o împărţire relativă a audienţei nu prin restructurarea programelor sau din dorinţa de a
atrage o anume secvenţă a populaţiei, departe de acest gând, ci prin orientarea politică a
postului de televiziune. Urmăresc un post de televiziune pentru că la el nu apar persoanele sau
personalităţile ale căror convingere politică sau atitudine civică nu corespunde cu preferinţele
mele. Împărţirea audienţei pe criterii politice este deosebit de vizibilă in preajma alegerilor
locale sau generale. Orice altă explicaţie este o iluzie sau o (auto)manipulare.
Difuzarea filmelor artistice are un alt statut, bineînţeles dacă în timpul rulării nu se
difuzează publicitatea cu caracter politic, ceea ce, în general, se evită. Achiziţiile de filme
artistice sunt destul de scumpe pentru finanţarea pe care o poate oferi piaţa românească de
publicitate. Dacă un film de categorie inferioară (cu cota B şi C) poate fi cumpărat în medie
cu 2000-4000 de dolari, un film bun (de categoria A) poate costa câteva zeci de mii de dolari.
Dar, şi preţul difuzării de publicitate în cadrul filmului este destul de ridicat.
Pe plan internaţional există televiziuni comerciale specializate. Acestea se pot adresa
iubitorilor de sport (Euro Sport), iubitorilor de afaceri (EBN Europeab Business Newss),
iubitorilor de ştiri (CNN) etc. (Discovery Channel, Animal Planet, Travel Channel). Canalele
specializate au o audienţă mult mai stabilă decât cele generalizate, dar mai scăzută.
Stabilitatea le oferă acestor posturi TV posibilitatea realizării unor venituri din abonamente,
cum este şi în România canalul de filme HBO.
Poziţionarea şi identificarea publicului ţintă este foarte importantă pentru managerii
unui post TV, pentru că este vorba de principala sursă de finanţare. Un post TV se lansează şi
administrează în strânsă relaţie cu potenţialul pieţei de publicitate. Este foarte bine ca un post
TV să fie lansat în ultimele luni ale anului, perioada în care companiile mari îşi stabilesc
bugetele şi apoi le contractează către agenţii în lunile februarie-martie iar majoritatea
contractelor de publicitate se realizează în lunile aprilie-mai. Dacă lansăm un post TV după
aceste contractări, nu vom putea fi luaţi în calcul la structurarea bugetelor de publicitate din
acel an.
Principala perioadă a unei zile în programul TV este cuprinsă între orele 18-22 iar
audienţa maximă este în timpul difuzării jurnalelor TV.
Produsul sau serviciul care trebuie vândut, şi pentru care există un buget anual destinat
publicităţii (calculat încă din luna februarie a fiecărui an) se adresează unui anumit public
ţintă. Dacă vând detergenţi nu voi contracta publicitate la o emisiune sportivă sau
automobilistică, emisiuni care se adresează bărbaţilor. Un produs de masă poate fi vândut prin
televiziune, iar un produs specializat printr-o revistă, aplicând acelaşi principiu al atingerii
publicului ţintă. Dacă doresc să cresc vânzările unui echipament medical, mă va costa mai
puţin să public reclama mea într-o revistă dedicată medicilor decât să plătesc o audienţă
maximă la un jurnal TV.

59
 Există institute de sondaje care, cu ajutorul unor aparate speciale de măsură, pot
publica zilnic procentele de audienţă şi structura publicului atins de fiecare media. În cazul
presei, se ia în calcul tirajul, verificat de un organism independent special constituit pentru
această activitate.
Dacă dorim să facem publicitate unui produs într-o localitate de peste 2 milioane de
locuitori şi cu o staţie TV şi un jurnal local, trebuie să luăm în calcul, de exemplu, că postul
TV poate fi recepţionat numai de 1.900.000 de locuitori. Dar, din acest număr total, să
presupunem că doar 450.000 urmăresc postul TV local în momentul ales de noi. Se calculează
rating-ul (= raport procentual între audienţă şi acoperire şi este oferit de institutele de
sondare şi măsurare a audienţelor); în exemplul nostru, avem un rating egal cu raportul dintre
450.000 şi 1.900.000, adică 23,58%. Costul curent pentru o difuzare (extras din rate card)
este de 2000 de dolari. Calculând mai departe, pentru 1000 de telespectatori se cheltuiesc 4,
44 de dolari (2000 de dolari împărţiţi la 450.000 de persoane).
Dacă apelăm la ziarul din aceeaşi localitate cu un tiraj de 120.000 de exemplare,
fiecare exemplar poate să treacă pe la mai mulţi cititori şi atunci cifra poate fi de 2-3 ori mai
mare (deci 240.000-360.000 de cititori). Reclama noastră (în pagina dedicată femeilor şi de
mărimea unei cincimi de pagină) va costa, să, spunem, 460 de dolari pentru o difuzare. În
cazul acesta costul pentru 1.000 de subiecţi este de 3,84 dolari (460 dolari la 120.000 sau mult
mai mică dacă luăm în calcul numărul total, posibil, de cititori.).
Prin calcularea costulurilor de publicitatela o mie la mai multe ziare şi la mai multe
staţii TV se alege mass-media cea mai convenabilă, nu neapărat şi cea mai ieftină.
Principalii clienţi de publicitate pot fi urmăriţi şi din perspectiva dezvoltării pieţei de
consum din România. Nu este importantă aici perioada de difuzare dar este interesant de
urmărit ponderea specifică a diferitelor tipuri de produse. Produsele de larg consum sunt
produse cu ciclu de achiziţie scurt (avem nevoie să cumpărăm pasta de dinţi periodic).
Produsele de folosinţă îndelungată se achiziţionează mai rar şi generează o implicare mai
mare. Nu cumpărăm o maşină de spălat sau un televizor o dată pe an, reclama este totuşi
plasată măcar pentru a nu se uita marca, numele şi notorietatea producătorului.

În ţările dezvoltate şi cu un buget stabil, majoritatea televiziunilor publice nu

difuzează publicitate. Ele sunt subvenţionate de la bugetele locale sau naţionale.TV România
1, de exemplu, care este o televiziune publică, ar trebui să renunţe la câteva zeci de milioane,
pe care le realizează din publicitate, pentru că este subordonată intereselor guvernului. Pare
absurd faptul că o televiziune este la dispoziţia partidului de guvernare (care la noi nu trece de
20% din populaţie), de foarte multe ori se manifestă împotriva opoziţiei, a masei celor care o
plătesc. Deci, majoritatea populaţiei plăteşte obligatoriu abonamente la o televiziune sau un
post radio ale căror programe nu corespund cu aspiraţiile, convingerile, dorinţele lor.
Televiziunea plătită din banii publici trebuie să fie neutră, cel puţin politic atât pe plan intern
cât şi pe cel extern. În timpul campaniilor electorale, majoritatea TV comerciale acceptă orice
publicitate din partea partidului la guvernare (pentru că sunt bine plătite şi pe lungă durată) şi
reduc la minimum prezenţa opoziţiei în emisiunilor lor.

Să mai amintim şi faptul că publicitatea difuzată de TV româneşti private sau de stat în

timpul unor emisiuni captivante (film, divertisment, meci etc.) duce la crearea unei atitudini
negative faţa de produsele cuprinse în publicitate până la refuzul de a le cumpăra.

60
[ 17 ]
MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI
COMPONENTELE PRODUCŢIEI

1. Înfiinţarea unui post TV

Există două tendinţe opuse: mulţi investitori cred că un post TV nu se poate lansa fără
20-30 milioane de dolari, alţii consideră că televiziunea constituie un domeniu nereglementat
şi uşor de condus, în care este important doar să ai bani. Un post TV cu emisie pe satelit se
poate construi cu o sumă ce variază în jurul unui milion de dolari.
O descriere simplă, pe scurt, a înfiinţării şi funcţionării unui post TV pleacă de la
discutarea mai multor teme precum:
- audienţa, publicul ţintă, obiectivele de marketing (decizii şi măsuri pentru plasarea
optimă a produsului);
- segmentarea pieţei şi poziţionarea noului post faţă de cele existente;
- obiectivele financiare, de afaceri;
- tipul emisiei şi costurile aferente obţinerii licenţelor şi autorizaţiilor; (licenţa de
emisie se obţine de la Consiliul Naţional al Audiovizualului =CNA; autorizaţia
tehnică ce se obţine de la Ministerul Comunicaţiilor);
- variante de sateliţi şi echipamente de transmisie;
- tipul de televiziune – tipul dominant de programe (ştiri, divertisment, stiluri de viaţă)
această etapă este necesară pentru evaluarea costului echipamentelor;
- stabilirea dimensiunii televiziunii în raport cu obiectivele afacerii şi ţinând cont de
elementele de mai sus;
- bugetul iniţial disponibil şi posibilitatea de finanţare lunară până la apariţia primelor
autofinanţări din publicitate; raportul lunar privind venituri şi cheltuieli.
Există două tipuri principale de emisie TV: hertziană (terestre) şi prin satelit.
Emisia hertziană însemnă că semnalul este transmis printr-o reţea de relee. Fiecare
releu preia semnalul primit, îl amplifică şi acoperă o anumită zonă. Este un sistem costisitor
pentru că necesită achiziţionarea şi întreţinerea unei reţele complexe de comunicaţii. Totuşi
este singurul mod în care se poate acoperi teritoriul în întregime. Tot ce poate recepţiona cu
ajutorul unei antene proprii, este emisie hertziană. O astfel de licenţă se obţine mai greu,
numărul licenţelor naţionale fiind limitat. TVR 1 deţine o asemenea emisie.
O a doua variantă este aceea de a emite prin satelit. Semnalele audio şi video ale unui
post TV sunt codate şi lansate către un satelit. De aici ele sunt retransmise către operatorii de
cablu sau către staţiile locale care decodifică semnalul şi îl emit hertzian, prin relee.
Televiziunile comerciale au interesul să acopere publicul cu putere mare de cumpărare –
public căutat de mesajele publicitare, din oraşe mari şi în jurul acestora, deci, nu acoperă tot
teritoriul ţării. Astfel, posturile comerciale preferă să obţină o licenţă naţională de satelit şi
apoi să liciteze licenţe hertziene locale sau regionale.

61
 Mai ieftin pentru televiziune pare a fi preluarea programelor doar de societăţile de
cablu. Proprietarii posturilor oferă operatorilor de cablu decodarea pentru semnalul lor şi
încheie contracte de difuzare. Telespectatorii se abonează la o societate de cablu.
Cel mai uşor se obţine o licenţă de emisie prin satelit care costă în jur de 20.000 de
dolari pe lună prin parcurgerea drumului:
semnal audio şi video – codare semnal- ridicare semnal – satelit- coborâre semnal-
decodare semnal – transmisie către telespectatori.
Trebuie stabilit cărui public ne adresăm şi ce grilă de program stabilim. Trebuie să se
emită cel puţin 6 ore pe zi, în primul an, cu stabilitatea procentelor privind ponderea
emisiunilor informative, educative, culturale etc. Este nevoie şi de un consultant juridic şi
unul tehnic.
Pentru inaugurarea unui post TV minimul necesar(în valoare de 1 milion de dolari)
constă în:
- 20 camere de teren cu accesorii - chirie satelit, ridicare semnal
- echipamente montaj emisiuni, ştiri - achiziţii programe
- echipamente studio, 3 camere, lumini - salarii
- echipamente control studio, regie emisie - alte cheltuieli (chirii, combustibil
etc)
Cheltuieli lunare (ating circa 130.000 de dolari) şi constau în:
- chirie satelit, ridicare semnal - salarii
- achiziţii programe - alte cheltuieli
Este proiectul unei televiziuni modeste, dar perfect funcţională şi profitabilă cu toate
că nu se va autofinanţa încă din primele luni.

2. Fluxurile principale

Sistemul producţiei TV este compus din elementele tehnice, manageriale şi de

comunicare. În momentul în care avem nevoie să lansăm un nou post TV (sau doar un
departament cu o oarecare autonomie) vom proiecta principalele fluxuri necesare atât
informaţional cât şi tehnologic, decizional. Vom considera trei fluxuri principale: fluxul de
producţie, fluxul de emisie şi fluxul de programe care sunt interdependente şi nu pot fi
analizate ca fiind total autonome.
Emisia rămâne elementul central al proprietarului de licenţă, ea este şi elementul final
al unei televiziuni. Structurile media nu dispun de un grad ridicat de mobilitate, nu sunt uşor
adaptabile unor condiţii de moment. Televiziunea comercială câştigă în principal din
publicitate, cu precizarea că ea necesită o susţinere financiară puternică în primii ani,
investiţia putând fi recuperată în medie în 5-7 ani. Piaţa publicitară analizează poziţia fiecărei
televiziuni şi vor contracta publicitatea la o anumită televiziune pentru o anumită oră.
Telespectatorii nu urmăresc un program pentru că aparţine unui anumit post, ci pur şi simplu
pentru că el reprezintă o formulă de succes, îl atrage şi îl ţine în faţa micului ecran. În faza
proiectării fluxului de producţie trebuie să ştim foarte clar ce fel de televiziune dorim să
lansăm.

a) Fluxul de producţie
Este elementul central a unei televiziuni, el poate fi exteriorizat total sau parţial.
Deciziile de producţie internă aparţin teoretic echipelor de realizatori, echipe
coordonate de producători cu grade diferite de autonomie faţă de conducerea postului.
Programele pot fi producţii de flux sau producţii de stoc.
Producţiile de flux (cele mai cunoscute sunt emisiunile de ştiri) nu se pot rula după un
timp mai îndelungat pentru că îşi pierd actualitatea . Ele sunt realizate de postul TV şi devin

62
cele mai vizate în momentul în care există interese politice sau economice ale patronului sau
ale managerului.
Producţiile de stoc (cele mai cunoscute sunt cele de divertisment sau filmele
documentare culturale, turistice etc.) se reiau cu o anumită periodicitate. În cazul în care ele
sunt produse în exteriorul canalului TV, fiecare reluare este negociată şi stabilită de la început
în contractul de difuzare între producător şi postul TV. Producţiile de stoc sunt mai scumpe.
În România, programele de divertisment sunt produse de posturile TV. Decizia de începere a
producţiei este luată de producător, el alcătuieşte echipa de teren care va filma materialul. La
întoarcere de pe teren se redactează, se montează o structura primară a materialului, se
elaborează textul şi se montează. În final, materialele sunt supervizate de producător care îşi
asumă răspunderea editorială şi juridică. În momentul în care materialul este finalizat şi îşi
găseşte locul în desfăşurătorul programului, el pleacă spre fluxul de programe. În cazul
ştirilor, fluxul de programe este eliminat, materialul ajungând direct la emisie iar răspunderea
producătorului de ştiri sau a directorului de departament este mai mare (răspunderea nu se
mai împarte cu cei de la programe). Pentru telespectatori, cea mai vizibilă parte a acestui flux
o reprezintă echipa de filmare, de exemplu, la o conferinţă de presă.

b) Fluxul de programe
Este mai puţin vizibil de telespectatori. Grilele de programe reprezintă structuri
aproximativ fixe. Există grile diferite de programe pentru vară, primăvară sau iarnă. Pe
timpul verii, de exemplu, audienţa scade, implicit şi încasările, moment în care se recurge la
emisiuni de divertisment şi transmisii directe care durează câteodată 5-6 ore zilnic. Şi
companiile care fac publicitate se schimbă, vara fiind dominată de firmele producătoare de
sucuri răcoritoare.
Grilele sunt alimentate permanent cu emisiuni. Departamentul de Programe are rolul
de asigura continuitatea acestui flux prin preluarea materialelor de la fluxul de producţie sau
de la producători independenţi.Departamentul poate si considerat ca intermediar între
producţie şi emisie şi are de realizat şi coordonat grila de programe. Departamentul de
programe trebuie să găsească o soluţie în cazul în care nu vine invitatul sau când o emisiune
de 30 de minute sosită de la producţie este mai scurtă, fără ca telespectatorii să observe că
există o problemă. Pe baza grilei (adică a emisiunilor programate) se va completa un
desfăşurător sub forma unui tabel în care se menţionează caseta corespunzătoare fiecărei
emisiuni şi caracteristicile ei (când va intra şi când va ieşi din emisie sau alte detalii
tehnice).Fiecare emisiune din grilă are alt producător, fiecare producător vine cu altă casetă
iar secretarul de emisie are de recepţionat multe materiale şi de redactat un desfăşurător foarte
riguros. Departamentul păstrează întotdeauna programe de stoc numite programe de fugă,
care pot intra oricând în locurile rămase libere. Când un program este prea scurt, se introduc
calupurile de auto-promo, clipurile muzicale sau desenele animate.
Tendinţa internaţională este de a se apela la sisteme automate cu programe care
înlătură, în mare parte, prezenţa umană iar casetele sunt redate conform ordinii stabilite prin
programarea computerului.
Fluxul de programe dispune de mijloace tehnice proprii pentru vizionare,
cronometrare şi, eventual, transpunere a materialelor preluate din interior sau preluate de la
producători independenţi.

c) Fluxul de emisie
Este un flux dominant tehnic, dar foarte important în proiectarea şi funcţionarea unui
post de televiziune. Aici este concentrată cea mai mare parte a investiţiei într-un post de
televiziune. Aici munca este foarte tensionată, iar schimburile personalului din emisie nu
depăşesc în mod normal 6 ore. Fluxul este centrat în jurul punctului de unde se introduc

63
casetele cu programe şi se emite semnalul final către releele de transmisie, loc numit regie de
emisie. În această etapă are loc transmisia programelor. Semnalul va fi transmis de releu către
compania care ridică semnalul la satelit sau către o staţie terestră, hertziană. Emiţătorul face
corecţia finală a imaginii şi a sunetului. Pentru că imaginea şi sunetul nu au aceeaşi viteză de
transmisie, sunt necesare echipamente speciale de sincronizare. Dereglările din acest flux sunt
cele mai grave şi pot duce la întreruperea emisiunii şi pierderea licenţei.

[ 18 ]
COMPONENTELE PRODUCŢIEI TV

1. Birocraţia producţiei TV

Prin birocraţie se înţelege personalul destinat producţiei şi nu cel impus de şefii de

departamente pentru a justifica importanţa structurii conduse de ei.
Fie că este vorba despre un reportaj sau un program cu grad mai mare de complexitate,
totul porneşte de le o idee.
Funcţiile producţiei TV ar trebui să fie foarte clare în orice instituţie profesionistă.
Definirea ambiguă a atribuţiilor rămâne cea mai frecventă greşeală pe care o fac posturile
autohtone. Fiecare membru al echipei (documentarist, reporter, redactor, editor, editor
general, producător) are atribuţii foarte diferite. Un sistem în care toţi ajung să facă acelaşi
lucru şi să îndeplinească aceleaşi atribuţii va funcţiona foarte slab. Reporterul, sprijinit de
documentarist, trebuie să propună producătorului un anumit subiect care să devină reportaj.

a) Costurile unei idei

Tema propusă trebuie să intereseze cât mai multă lume iar materialul să fie realizabil.
Orice producţie trebuie gândită în termeni de venituri şi cheltuieli. Previziunea, planificarea
cheltuielilor arată seriozitatea şi profesionalismul producătorului sau a directorului de
program. Este normal ca licenţele să fie exclusive pentru aceleaşi regiuni sau ţări. Trebuie să
ştim foarte clar când gândim o temă cărui public ne adresăm şi în ce sistem ne încadrăm;
producem pentru un program local de ştiri, o companie naţională sau urmează să vindem
programul în 36 de ţări? Tema noastră va fi raportată realist la resursele financiare existente şi
la eficienţa cheltuirii acestora.
După stabilirea temei de comunicare cu producătorul, următorul pas îl reprezintă
realizarea unui plan de idei. Stabilim planul în funcţie de posibilităţile de filmare. Vom stabili
în câte locuri va trebui să filmăm, ce interviuri avem de realizat, ce imagini sugestive sunt
necesare pentru susţinerea temei noastre sau a ideii centrale. Planul de idei este foarte
important şi el precede începerea procesului de producţie.

b) Când şi cum se realizează un scenariu TV?

Pentru faza următoare a producţiei TV, înainte de plecare la filmare, este nevoie de un
scenariu. care reprezintă textul căruia i se ataşează indicaţii despre imagine şi desfăşurarea
vizuală a acţiunii. Scenariul simplu este alcătuit din trei coloane: video, audio şi observaţii.
Înainte de filmare trebuie să ştim:
- ce dorim să transmitem cu acest material
- care sunt locurile de filmare şi care sunt particularităţile fiecărui loc
- ce tip de filmare este necesară (exterioară sau interioară); necesarul de filtre

64
 - necesitatea luminilor şi ce tip de lumină avem nevoie
- ce fel de echipament de sunet este necesar
- care este durata materialului filmat
- care sunt cadrele cheie ale materialului
- ce probleme de autorizare şi ce riscuri putem întâmpina
- stabilirea echipei şi a echipamentelor necesare
- ce mijloc de transport avem nevoie pentru deplasarea echipei şi a
echipamentelor
- care este termenul final de realizare a materialului.

c) Imaginea
Camermanul sau operatorul video realizează imaginea unei emisiuni. Comunicarea cu
operatorul este foarte importantă. El trebuie să ştie înaintea plecării la filmare care sunt ideile
producţiei respective, cadrele cheie, durata medie a cadrelor necesare şi minutele utile filmate
pentru realizarea materialului. Cu cât camermanul este mai bun cu atât raportul dintre
materialul total şi cel util (bine filmat) este mai mic. Este ideal să se lucreze constant în
aceeaşi echipă, pentru că în acest caz membrii ei ajung să se cunoască, să-şi înţeleagă
exigenţele şi să asigure un mod de lucru comun, de calitate.
Operatoria necesită realizarea unor studii serioase superioare pentru că trebuie să se
cunoască foarte bine noţiunile de compoziţie a imaginii, de repartizare a maselor, culorilor şi
elementelor de luminozitate în cadru.
Din echipa de teren, de filmare, mai fac parte electricianul (care se ocupă şi de
lumini), sunetistul şi conducătorul autoturismului.
Pregătirea echipamentului şi adaptarea sa la condiţiile de filmat este foarte importantă.
Trebuie cunoscute sursele de lumină, dacă se vor face filmări exterioare sau interioare.
Luminaţia se referă la semnalul alb-negru al imaginii.
Culorile se modifică în funcţie de lumină. Operatorul trebuie să regleze balansul de
alb înainte de a începe filmarea. Aceasta este operaţiunea care are loc atunci când se aşează o
foaie albă în faţa camerei. Culorile vor fi redate corect în momentul în care s-a realizat
raportarea la alb. Când vedem imagini cu dominanta puternică roşiatică sau de albastru,
înseamnă că operatorul nu a realizat balansul la alb şi a greşit filmul ce trebuia folosit pentru
lumina existentă la locul filmării.

d) Montajul TV
În televiziune o secundă conţine 25 de fotograme iar în montajul pe peliculă se
folosesc 24 de fotograme pentru o secundă. Caseta beta, cel mai des folosită, are un cod care
conţine ore, minute, secunde, fotograme. Montajul este coordonat de redactor sau producător
(ei îşi asumă responsabilitatea finală a emisiunii) şi realizat de către unul din membrii echipei
care lucrează la aparatul de montaj..
Montajul implică selecţionarea imaginilor corespunzătoare şi aşezarea (lipirea) lor pe
caseta finală. Avem nevoie de un magnetoscop de redare (player), de înregistrare (recorder) şi
de un echipament de control ce va coordona activitatea celor două aparate (edit controller).
Pentru montajele complexe, cu efecte, avem nevoie de surse multiple de redare, de mai multe
playere. O casetă are patru piste (audio şi video) numite insert. După finalizarea montajului,
caseta se verifică, au loc ultimele corecţii şi se redactează fişele ce cuprind datele tehnice
(minut de început, de sfârşit, durata, locul unde se va însera calupul de publicitate) şi
celelalte repere destinate emisiei.

e) Programele de studio şi transmisiile TV

Transmisiile complexe, de divertisment sau sportive, prezintă anumite particularităţi.

65
 Transmisiile cu carul de reportaj se realizează cu un număr mai mare de camere video
sincronizate prin intermediul unui mixer central. Deşi transmisiile complexe sunt şi ele
coordonate de un producător, regizorul de montaj, care lucrează cu mixerul şi face comutaţiile
între camere, devine un membru cheie al echipei. La fel de importantă este şi poziţia
regizorului de montaj în cadrul jurnalelor de ştiri. Regia de montaj rămâne una dintre cele
mai importante profesii ale producţiei de televiziune.
O transmisie sportivă se realizează cu cel puţin 6 camere, fiecare cameră
individualizată prin unghiul şi tipul său de încadratură. Camerele se etalonează la fiecare
transmisie pentru a nu exista diferenţe de culoare sau luminozitate la comutări iar regizorul
ţine permanent legătura cu operatorii prin căşti şi coordonează mişcările acestora. Camerele
folosite în teren sunt mult mai scumpe, au un canal de cameră care permite realizarea legăturii
cu mixerul şi efectuarea reglajelor de imagine, de diafragmă (luminozitate) direct din regie la
pupitrul central (locul unde se află mixerul).
Dacă în cadru avem două persoane, putem folosi doar trei camere: câte una pentru
fiecare şi una pentru un cadru general care să includă cele două personaje şi masa între ei..
Acest sistem nu necesită mişcări de cameră sau schimbări frecvente de încadrări. Cadrele,
imaginile sunt în general fixe, se fac doar câteva corecţii pe parcursul discuţiilor. Şi în acest
caz regizorul comunică prin căşti pentru că el are în perete atât monitoarele care îi prezintă
intrările (cele trei camere) cât şi ieşirea adică imaginea care pleacă în emisie.

f) Luminile şi efectele de studio

Luminile pun în valoare personajele sau scenografia (decorurile) şi sunt foarte
importante. Lumina poate fi directă (lumina de spectacol) sau difuză, cu ajutorul unor filtre
(baia de lumină) care asigură o oarecare uniformizare a luminii şi implicit o atenuare a
umbrelor.
La filmarea pe teren sunt necesare cel puţin două surse de lumină: o lumină
principală, directă, situată în faţa personajului şi o lumină de contur care se poziţionează în
spatele personajului şi direcţionată spre umeri şi cap (din spate) şi creează un fel de aură
asupra persoanei aflate în cadru, oferind profunzimea şi decupând personajul din fundal. Din
păcate, pe teren este instalată, de cele mai multe ori, numai lumina principală, din faţă.
Se mai folosesc şi alte surse de lumină. Ele pot fi de modelare, de umplere sau de
fundal. Primele două ajută la înlăturarea umbrelor şi la punerea în valoare a anumitor zone din
cadru. Luminile de fundal sunt folosite la înlocuirea fundalului cu alte imagini şi de
transpunere astfel a personajului în alte locuri sau peisaje. Acest efect se realizează pe culori
reci (albastru deschis sau verde). În cazul culorilor reci avem senzaţia de depărtare, iar pentru
cele calde senzaţia de apropiere, că vin spre noi. Senzaţii similare avem privind semafoarele
din intersecţie: roşu vine spre noi, este o culoare caldă, agresivă, ne face să ne oprim; verdele
pare că se depărtează, este o culoare rece, oferă adâncime, ne lasă sau ne invită să trecem.

66
[ 19]
DEPARTAMENTUL DE ŞTIRI

Conducerea departamentului (sau redacţiei) de ştiri este direct subordonată

managementului de vârf al postului sau chiar proprietarului instituţiei media. Din punct de
vedere al constanţei procesului de urmărire, ştirile sunt programele cele mai urmărite de
telespectatori. Programele de ştiri generează un reflex al telespectatorului mediu, acestea
alcătuindu-şi programul de seară în funcţie de principalul buletin informativ. De aceea tarifele
de publicitate sunt cele mai ridicate pentru acest tronson situat între orele 19-21. Cu cât
jurnalul este mutat mai devreme, cu atât există riscul de a deveni incomplet, iar publicul va
sesiza acest lucru într-un timp destul de scurt. S-a încercat apoi o formulă clasică, anunţarea
principalelor subiecte ale jurnalului cu o oră sau cu o jumătate de oră în avans, ca un fel de
avanpremieră. Apariţia crainicului preferat poate avea un efect foarte bun asupra audienţei.
Jurnalele vizează în general un public eterogen, de masă dar există şi programe
speciale adresate unui anumit tip de telespectatori (economic, de exemplu).
Telespectatorul nu poate reţine foarte multe informaţii despre orele de difuzare. Este
recomandabil ca jurnalul (sau filmul serii) să înceapă în fiecare zi la aceeaşi oră. O grilă de
programe în care filmul nu începe în fiecare zi la 20,00, 21,00, sau 21,30, ci este programat la
20,18, 20,35 sau 21,35, va pierde foarte mulţi telespectatori, pentru că nu poate genera reflexe
de urmărire în rândul audienţei.
Pentru tineri informaţia se pare că devine o necesitate, pentru persoanele în vârstă ea
joacă mai mult rol de divertisment. astfel că, ştirile tind să se transforme în spectacole
mediatice. Majoritatea telespectatorilor sunt cu studii submedii sau medii. Publicul cu studii
superioare apelează într-o proporţie mai mică la ştirile TV şi aprofundează informaţia prin
consultarea ziarelor. Publicul de ştiri acordă o atenţie maximă jurnalului de seară.
Un departament de ştiri are propriile fluxuri de informaţii, o organizare aparte şi
oarecare autonomie faţă de restul instituţiei. Este cea mai mare consumatoare de resurse
umane şi financiare.

a) Puterea informaţiei
Avalanşa continuă de informaţii este canalizată prin intermediul unor instituţii şi pieţe
ale informaţiei. Aici apar speculaţii şi se creează curente şi tendinţe la nivel internaţional.
Există şi efecte negative ale excesului de informaţie, ale suprainformării, ale manipulării prin
informaţii. Informaţia transmisă prin televiziune devine comprimată şi unidirecţonală, de la
jurnalişti către publicul de masă. De foarte mult timp întâlnim la televiziunea română
recurgerea la senzaţionalism de unde lipseşte atitudinea pozitivă a comentariilor, pentru că se
speculează mai mult necazurile oamenilor şi se urmăreşte mai puţin crearea unui curent de
opinie sau stimularea găsirii unor soluţii. Atitudinea şi modul de abordare rămân chestiuni
fundamentale, la fel cum un post TV nu poate, şi nu ar trebui, să acţioneze fără orientarea dată
de o politică de programe explicită.

67
 Au apărut două curente de opinie diferite referitoare la etica jurnalistului: microetica şi
macroetica. Adepţii microeticii susţin că jurnalistul trebuie să prezinte strict oglinda societăţii
iar cei ai macroeticii solicită asumarea unei răspunderi pentru consecinţele transmiterii
informaţiei.
Pentru a obţine subiecte în exclusivitate sau în premieră, jurnalistul menţine contactul
permanent cu anumite persoane care îi pot oferi informaţii confidenţiale. Acestea sunt cazurile
în care trebuie cunoscută foarte bine legislaţia din ţara respectivă privind secretul profesional
şi protecţia resurselor. Reglementările statelor democratice consideră că jurnalistul îşi poate
proteja sursele, cu excepţia cazurilor când informaţiile deţinute de acesta sunt necesare în
rezolvarea unor cazuri penale. Mai multe ţări au încercat stabilirea graniţelor între informaţie
publică şi secret naţional sau profesional. Reglementările privind accesul la informaţie şi a
dreptului de transmitere a informaţiilor pot fi regăsite în art. 10 şi 19 al Declaraţiei Universale
a Drepturilor Omului. Constituţia României garantează aceste drepturi prin art. 30 şi 31.

b) Cum ajung ştirile pe ecran

Jurnalismul TV, dar mai ales cel de ştiri, implică o mare responsabilitate.
Departamentul de ştiri trebuie să asigure zilnic aproximativ trei ore de programe informative,
iar jurnalul principal al zilei rămâne cel mai important moment. Există două fluxuri principale
de intrare: ştirile interne şi ştirile externe care sunt asigurate prin abonamente la agenţiile
internaţionale de presă sau media. În afara acestora, considerate surse secundare, mai există şi
surse primare provenite din relaţiile directe ale reporterilor cu persoanele ce oferă informaţii.
Într-un program de ştiri este bine să există cât mai multe ştiri provenite din surse primare.
Sumarul jurnalului va suferi schimbări permanente, până cu câteva minute înainte de intrarea
în emisie. Nu ajung la redacţie doar ştirile pe care le vedem pe posturile TV. Cantitatea de
informaţii este foarte mare. Sunt selecţionate cele mai interesante din mii de ştiri care vin în
flux continuu, doar circa 6% vor fi difuzate.
Specialiştii care fac selecţia pot fi, şi sunt ori subiectivi ori sub influenţa comenzii
politice pentru că, majoritatea ştirilor interne şi externe se referea la nenorocirile produse de
oameni (agresiuni militare, atacuri sinucigaşe, accidente rutiere grave, omoruri, violuri) ca şi
cum la noi şi în lume totul este scăldat în sânge. Iresponsabilitatea unor asemenea sumare ale
jurnalelor de ştiri este inexplicabilă într-o ţară în care se petrec atâtea şi atâtea lucruri
frumoase. Cu toate că există o ierarhie destul de clară a funcţiilor (reporter - redactor - editor
- editor general - producător) comanda politică este hotărâtoare.
Teoretic lucrurile ar trebui să se desfăşoare în felul următor:
- evenimentele anunţate pentru a doua zi sunt difuzate de agenţiile de ştiri după
ora 21,00 sau în jur de 8,30 - 9,00 dimineaţă. Pe baza acestora şi a informaţiilor primare, are
loc o şedinţă de sumar în dimineaţa zilei respective, se stabileşte o schiţă de sumara pe care se
lucrează în continuare. Schiţa se modifică succesiv în funcţie de evenimentele care apar.
Ştirile sunt ierarhizate, cele cu impact maxim deschid jurnalul. Ierarhizarea informaţiilor se
face pe baza a cinci criterii:
a) Actualitatea - se referă la distanţa de timp dintre producerea evenimentului şi difuzarea
ştirii; evenimentele de ieri nu sunt ştiri.
b) Proximitatea – ştirile de aproape de casă sunt cele mai importante.
c) Proeminenţa – cu cât este mai cunoscută o persoană, cu atât este mai importantă ştirea.
d) Consecinţe – evenimentul este evaluat în funcţie de impactul consecinţelor pe care le
produce; un accident apare la ştiri dacă există victime.
e) Implicarea emoţională – evenimentele sunt generate de informaţiile dramatice,
spectaculoase, bizare, ironice; telespectatorul trebuie să-şi dea seama că aşa ceva i se poate
întâmpla şi lui.

68
 Transmiterea unei ştiri nu durează mai mult de 40-90 de secunde. Structurarea ştirilor
se poate face:
- structura piramidei inversate – se porneşte de la ştirile cele mai importante
către cele mai puţin importante, se răspunde la întrebări: cine? ce? când? unde? cu sau fără
cum? şi de ce?
- structura unităţii dramatice – compusă din punct culminant, cauză şi efect,
toate trei redate ca o singură idee, printr-o singură frază.
Repartizarea cantităţii de informaţie pe parcursul jurnalului trebuie să permită
asimilarea lui de către public, să ţină cont şi să asigure o continuitate emoţională
programului. Pe de altă parte, riscul pierderii telespectatorilor la calupurile de publicitate în
timpul jurnalului sunt foarte mari.
CUM SĂ COLABORÂM CU TELEVIZIUNEA

a) Emoţiile – Cu toţii avem un anumit grad de emotivitate. Teama de camera video şi

apariţia emoţiilor vin din faptul că ne gândim câtă lume va vedea şi va auzi ce spunem.
Soluţia este relativ simplă, trebuie să ne concentrăm asupra propriei persoane şi să ignorăm
camera şi telespectatorii care ne vor privi. Avem o discuţie cu un reporter, care trebuie să
devină importantă. Dacă ne gândim cum vom fi judecaţi de către fiecare din mulţimea
telespectatorilor, suntem pierduţi. Ne vom simţi mici de tot şi vom avea senzaţia că am uitat
tot ce am avut de spus. Deci, să nu ne gândim la audienţă, ci la ce avem de făcut. Acest mod
de gândire ne salvează de emoţii generale, dar nu trebuie să exagerăm. Este momentul să ne
mobilizăm, dar să luăm totul pas cu pas.
Să nu încercăm niciodată să venim cu un discurs învăţat pe de rost sau scris, oricât de
bună memorie am avea. Să ne fixăm doar un plan de idei, scurt şi pe puncte. Pentru oamenii
politici de rang înalt se foloseşte destul de frecvent sistemul aplicat în cazul jurnalelor de ştiri,
denumit prompter. Persoana respectivă citeşte discursul de pe un ecran situat imediat sub
nivelul obiectivului, astfel că privirea să pară îndreptată spre acesta. Chiar dacă nu avem
nimic scris, trebuie să facem o ierarhizare a ideilor importante ce trebuie expuse pe rând,
începând cu cele mai importante. Spaţiul la televiziune este mai scurt ca timp şi, spre
deosebire de ziare, audienţa nu va putea reciti informaţiile pe care le oferim. Dacă dorim să
dăm detalii sau să oferim date statistice, trebuie să apelăm la ziare şi nu la televiziune. Să nu
uităm că vorbim unui public larg, trebuie să folosim cuvinte simple şi să ne purtăm firesc.
b) Contactul cu televiziunea – Comunicatul de presă este cel mai folosit mijloc de
comunicare între o instituţie şi posturile TV. Trebuie folosită regula piramidei inversate,
informaţia cea mai importantă apare în prima frază. Jurnalistul va publica informaţia dacă are
un grad mare de noutate, dacă prezintă ceva deosebit, inedit, sau cu consecinţe pentru o
anumită categorie socială. Toate acestea sunt valabile şi pentru conferinţele de presă. Pentru
fiecare dintre noi, problemele noastre sunt cele mai importante, dar jurnalistul trebuie să aibă
o imagine de ansamblu când alege temele ce vor fi difuzate. În cazul interviului înregistrat, se
cunoaşte de la început câte minute vor fi transmise. Depăşirea spaţiului va fi reglată de la
montare. De la început trebuie să ne concentrăm asupra enunţului principal, dacă mai rămâne
timp, putem da şi câteva detalii. Să nu uităm, de exemplu, că pe client, pe cumpărător nu-l
interesează cât de grozavă este compania ta, ci care sunt avantajele lui în momentul în care îţi
achiziţionează produsul.
c) Dezbateri politice – Din punct de vedere al repartizării, este mai avantajat
personajul aflat în dreapta ecranului televizorului. Pentru că citim de la stânga la dreapta,
avem tendinţa de a privi ecranul mai mult spre dreapta. Dacă avem două personaje, unul mai
corpolent, altul mai slab, îl vom aşeza pe cel corpolent în aşa fel încât să apară în stânga
ecranului.

69
 Culorile deschie sugerează un personaj pozitiv. Producătorul trebuie să ne spună în ce
culoare să nu ne îmbrăcăm (în general albastru), altfel nu ne vom pune în valoare cromatic.
Dacă aflăm că fundalul este verde sau roşu, nu ne vom îmbrăca în verde, respectiv roşu pentru
că vom deveni foarte şterşi. De asemenea nu se vor folosi costume sau îmbrăcăminte cu linii
sau cu puncte, pepite, aceste modele tremură pe ecran.
În studio avem teoretic nevoie de toate tipurile de lumină, inclusiv lumina de contur.
Culoarea albă reflectă puternic lumina, pierde conturul hainelor, în timp ce culoarea neagră
absoarbe lumina.
O regulă de aur: Nu vorbiţi cu aparatul de filmat ci cu reporterul, cu moderatorul.

70