Istoria Europei Nordice şi Baltice, Curs 10 – Statele baltice sub ocupaţia statului totalitar sovietic

I. Ţările baltice în timpul stalinismului

Adesea nevoite să împartă un destin asemănător în trecutul lor, în special în perioada ţaristă, naţiunile baltice
au avut parte de o istorie comună de 50 de ani sub dominaţia sovietică. Anexate în 1940 de Uniunea Sovietică, acestea
au fost nevoite să facă faţă unui regim de sovietizare foarte crud, continuat până la ocupaţia germană din 1941.
Întâmpinată cu speranţe, adesea cu flori, armata germană nu venise în Ţările baltice pentru a reda libertatea balticilor,
ci pentru a-şi impune propria dominaţie sub forma unui protectorat german. Încă înainte de declanşarea operaţiunii
Barbarossa, Rosenberg, care superviza ocuparea şi administrarea Ţărilor baltice, a decretat, în mai 1941, obiectivul
anexării acestora la Reichul german şi asimilării populaţiei lor, astfel încât Marea Baltică să devină lac german.
Curând, balticii au înţeles acest lucru, o parte a lor alăturându-se rezistenţei antigermane, în vreme ce o altă parte a
populaţiei considera că slăbirea Germaniei echivala cu mărirea posibilităţii ca Armata Roşie să ocupe din nou regiunea
baltică.
Temerile unei noi dominaţii ruseşti s-au adeverit în 1944. Numai Curlanda a rezistat ocupaţiei sovietice până
la sfârşitul conflagraţiei. Reimpunerea dominaţiei Moscovei a fost un proces extrem de dureros. Numeroşi baltici, mai
ales intelectuali şi elemente înalt calificate, care ştiau că puteau deveni victime ale noului regim sovietic, şi-au părăsit
patria natală şi au ales calea refugiului. Drumul lor spre libertate trecea adesea prin lagărele de refugiaţi din Germania
de Vest. Cei care au îndrăznit să rămână şi să-şi apere drepturile au ales fie „calea codrului”, alăturându-se „fraţilor
pădurii”, fie au încercat să-şi manifeste această opoziţie refuzând să accepte preluarea silită de către stat a bunurilor şi
proprietăţii lor, adesea ajungând din această cauză să fie deportaţi în zonele nordice, extrem de reci, ale U.R.S.S.
Deportările au schimbat, între 1944-1952, în opinia istoricilor britanici John Hiden şi Patrick Salmon, destinul vieţii a
124.000 de estonieni, 136.000 de letoni şi 245.000 de lituanieni. O altă parte a ales să colaboreze cu noile autorităţi
din motive ideologice sau oportuniste sau să încerce să salveze ce mai se putea salva din viaţa lor privată, fără a se
opune regimului dar şi fără a participa la viaţa publică. Alienaţi faţă de regim, neîndrăznind să i se opună în mod
deschis, aceştia au constituit majoritatea tăcută la care mai întâi fraţii pădurii, mai apoi dizidenţii din anii 1980 vor
face apel (adesea cu succes) pentru renaşterea naţională.
Regiunea baltică va deveni o zonă de o importanţă strategică foarte mare pentru Uniunea Sovietică în epoca
Războiului Rece. Această afirmaţie este susţinută de faptul că regiunea Kaliningrad era cartierul general al Flotei
Sovietice Baltice. Liniile de comunicaţie dintre Kaliningrad şi Moscova treceau pe teritoriul Lituaniei. În Ţările
baltice existau numeroase instalaţii militare sovietice, precum şi centre de investigare şi analiză a evenimentelor se
desfăşurau în Occident. Insulele estoniene Hiiumaa şi Saaremaa erau folosite în scopuri militare, în vreme Liepaja era
portul folosit de submarinele sovietice. Aceste motivaţii au dat un impuls suplimentar strângerii controlului Moscovei
asupra acestor naţiuni.

I.1. Estonia în timpul perioadei staliniste

I.1.a. Războiul de după război: mişcarea de rezistenţă estoniană
În ciuda rezistenţei militare comune germane şi estoniene, în toamna anului 1944 ocupaţia sovietică a fost
restabilită în Estonia. Între timp, nu mai puţin de 70.000 de estonieni - având deja experienţa primei perioade de
ocupaţie sovietică - îşi părăsiseră ţara cu destinaţia Germania şi Suedia. Şeful statului estonian, Jüri Uluots, s-a aflat şi
el printre cei care au ales calea exilului, după ce numise un guvern provizoriu. Comitetul Naţional al Republicii
Estonia nu va fi la fel de norocos. Datorită unor probleme tehnice, ambarcaţiunea care urma a-i transporta pe membrii
acestui for în Suedia a întârziat. Numai câţiva membri ai comitetului au reuşit să ajungă la destinaţie. Majoritatea, în
frunte cu primul ministru în funcţiune, Otto Tief, au fost arestaţi de trupele Armatei Roşii.
Teroarea sovietică nu a întârziat să se facă simţită. În toamna anului 1944 nu mai puţin de 30.000 de locuitori
ai Ţărilor baltice au fost deportaţi de către regimul sovietic reinstalat la putere. Ţinta principala a fost constituită de
aceia care serviseră în cadrul forţelor armate germane şi finlandeze, dar nimeni nu se putea considera deasupra
suspiciunii staliniste. De altfel, mulţi dintre foştii combatanţi părăsiseră ţara sau se refugiaseră în păduri unde vor
continua lupta armată împotriva trupelor Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (N.K.V.D.), fiind cunoscuţi
sub numele de fraţii pădurilor.
Aceste „frăţii ale pădurilor” (metsavennad) au început să acţioneze imediat ce teritoriul ţării fusese ocupat în
vara anului 1940. Un rol important în debutul acestei mişcări a fost jucat de Liga Apărării ( Kaitseliit), ai cărei membri
reuşiseră să ascundă o parte din armament înainte de a fi confiscat de autorităţile sovietice. Grupurile de rezistenţă au
acţionat iniţial în scopul de disemina informaţii politice despre evenimentele interne şi internaţionale. De ziua
naţională a Estoniei independente, la 24 februarie 1941, au fost distribuite foi volante şi arborate pe instituţii publice
steagurile albastru-negru-alb ale Estoniei, acum interzise. În toamna anului 1940 se formase o organizaţie naţională de
rezistenţă condusă de un comitet secret alcătuit din trei membri. Scopul acesteia era restabilirea independenţei
Estoniei. Organizaţia acţionase pentru procurarea de armament, stabilirea unor linii de comunicaţie cu Occidentul,
contactarea soldaţilor estonieni care se refugiaseră în Finlanda şi pregătirea unor grupuri de acţiune care să fie
operaţionale în cazul unui război germano-sovietic. N.K.V.D.-ul reuşise să-i descopere, aresteze şi execute pe membrii
comitetului. Totuşi, mişcarea fraţilor pădurilor continuase, iar numărul refugiaţilor în pădurile estoniene sporise după
valul de deportări în masă din 14 iunie 1941.
Declanşarea Operaţiunii Barbarossa redeşteptase speranţele unei populaţii tradiţional ostile Germaniei că
Reichul va contribui la renaşterea statului independent estonian. Până când aceste speranţe să fie expuse realităţii
ocupaţiei germane, sovieticii au declanşat un nou val de teroare. Autorităţile sovietice au reacţionat în faţa avansului
armatelor germane printr-o politică a pământului pârjolit aplicată de „batalioanele de distrugere” sovietice. Formarea
acestor batalioane debutase în Estonia la 27 iunie 1941. Membrii batalioanelor aveau mandatul de a executa orice
persoană suspectă şi, în consecinţă, au distrus numeroase sate, şcoli, fabrici şi clădiri publice. În august 1941, în nord-
estul Estoniei, în localitatea Viru-Kabala, sovieticii au ucis toţi locuitorii pe care puseseră mâna, inclusiv copii de
vârste fragede aflaţi în braţele mamelor lor. În replică, fraţii pădurilor declanşaseră un război de partizani în care au
fost implicaţi zecile de mii de estonieni care se refugiaseră în păduri (după estimările lui Mart Laar, fost prim ministru
al Estoniei independente după 1991, era vorba de circa 30.000 de oameni). Frăţiile pădurilor au atacat unităţi militare
şi batalioane de distrugere sovietice şi au protejat populaţia civilă de brutalităţile Armatei Roşii.
Luptele cele mai aprige au avut loc în nordul Estoniei, unde forţele germane au ajuns două săptămâni mai
târziu decât în sud. Un rol important în aceste lupte va fi jucat de grupul de recunoaştere şi diversiune estonian „Erna”,
antrenat în Finlanda cu sprijinul tacit al autorităţilor finlandeze, mai cu seamă al serviciilor secrete din această ţară. La
31 iulie numeroase unităţi ale N.K.V.D., batalioanelor de distrugere şi de grăniceri au declanşat o acţiune
impresionantă care viza înconjurarea din trei părţi a detaşamentelor de fraţi ai pădurilor şi lichidarea mişcării de
rezistenţă estoniene. Grupul Erna a reuşit însă să străpungă încercuirea, creând un culoar liber care a fost accesibil şi
pentru refugiaţi. Trupele sovietice s-au răzbunat pentru acest eşec prin distrugerea a numeroase ferme şi uciderea a
zeci de localnici care au avut ghinionul să se afle în aria lor de acţiune. Partizanii estonieni au reuşit să obţină succese
notabile înainte de sosirea armatelor germane. Al doilea oraş al Estoniei, Tartu, fusese eliberat de partizani la 10 iulie
după o ofensivă condusă de maiorul Friedrich Kurg. Aceştia au reuşit să pună capăt unui masacru executat de sovietici
la închisoarea din Tartu, masacru care deja costase viaţa a 192 de civili. În acest oraş universitar a fost reunit un
consiliu politic estonian condus de Uluots, care solicitase comandamentului militar german restaurarea independenţei
Estoniei. Iniţiativa nu concorda însă cu planurile germane. Wehrmachtul, odată stabilit ferm în Estonia, a acţionat
pentru dezarmarea grupurilor de partizani. Armata germană, iniţial salutată ca eliberatoare, s-a dovedit curând a fi
instrumentul unui nou regim de ocupaţie. În ciuda acestui fapt, grupurile de partizani s-au abţinut de la acţiune
împotriva germanilor pentru a nu slăbi frontul acestora împotriva sovieticilor.
Odată cu reinstaurarea ocupaţiei sovietice, fraţii pădurilor şi-au reluat activitatea, sperând într-o susţinere din
partea puterilor democratice occidentale. Istoricul britanic David J. Smith consideră că faza activă a acestei mişcări a
durat timp de nouă ani (1944-1953) şi a antrenat aproximativ 30.000 de persoane, punând sfârşitul ei în legătură cu
stabilizarea regimului sovietic în Estonia şi năruirea speranţelor în susţinerea Occidentului, în vreme ce Mart Laar
consideră că punctul final al acestei mişcări a fost reprezentat de anul 1956 când orice speranţă într-o asistenţă a
Vestului a pierit odată cu inacţiunea Statelor Unite şi aliaţilor săi în faţa suprimării revoluţiei ungare. Istoricul
american de origine estoniană Toivo U. Raun acordă mai multă atenţie unor procese sociale precum colectivizarea,
care lipsise de sprijin forţele de partizani; în plus, istoricul american evocă şi importanţa amnistiei sovietice din 1955
care i-a determinat pe mulţi fraţi ai pădurii să iasă din ascunzătorile lor. În opinia lui Toivo Raun, anul 1955 a marcat
şi sfârşitul acţiunilor de guerilă estoniene.
În legătură cu numărul total al estonienilor care au luat „calea codrului”, Mart Laar este mai evaziv, afirmând
că, la începutul anului 1945, erau câteva zeci de mii de estonieni ascunşi în păduri, incluzând aici femei şi copii
(evident, nu toţi aceştia erau partizani, aşadar „fraţi ai pădurilor”). Toivo Raun consideră că numărul fraţilor pădurilor
între 1944-1946 se situa undeva în jurul cifrei de 5.000 de oameni. Circa 80% dintre aceştia se adăposteau în regiunile
împădurite Virumaa (situată în nord-estul ţării), Võrumaa (din sud-est) şi Pärnumaa (din vest). Într-o lucrare colectivă
publicată în 1997 (şi tradusă în limba engleză în anul 2000) numărul fraţilor pădurilor din Estonia este estimat la
30.000, din care aproximativ 10.000 erau luptători de guerilă.
În perioada în care s-au manifestat ca forţă de opoziţie faţă de regimul sovietic, partizanii estonieni au sperat
că fie prin aplicarea prevederilor Chartei Atlanticului, fie prin intervenţia Statelor Unite şi Marii Britanii (mai cu
seamă după debutul Războiului Rece) soarta micilor state anexate de sovietici va fi rediscutată. Speranţa unui nou
război mondial a animat, de asemenea, mişcarea, în special după începutul relaţiei conflictuale dintre Washington şi
Moscova. Celor care se ascunseseră în păduri înainte de restaurarea regimului sovietic, li se vor adăugau în toamna
anului 1944 şi veterani ai armatei germane care luptaseră în Estonia şi care căutau să evite arestarea de către N.K.V.D.
Mai mult, recrutările realizate de armata sovietică în Estonia în toamna anului 1944 şi în primăvara 1945 au
determinat alţi estonieni să se alăture mişcării de partizani sau, pur şi simplu, să-şi caute adăpost în păduri.
Acţiunile fraţilor pădurilor urmăreau întreţinerea spiritului de rezistenţă şi erau îndreptate împotriva
personalului de securitate sovietic, batalioanelor de distrugere şi unităţilor militare mai mici, având ca ţintă ofiţeri
superiori. Nu erau iertaţi nici colaboratorii acestora din rândurile populaţiei civile, în special aceia care încărcau
populaţia cu obligaţii excesive, participau la arestări şi la raiduri (fiind colaboratori ai forţelor de securitate), preluau
2
proprietatea persoanelor arestate, locuiau în casele preluate de la proprietarii lor de drept. De obicei, aceştia primeau
mai întâi o scrisoare de avertisment pentru a-i determina să-şi schimbe conduita. Dacă scrisoarea nu avea un efectul
scontat, persoana în cauză era pasibilă să fie ucisă. Partizanii estonieni evitau să atace unităţile militare mai mari.
Tactica de acţiune preferată era lansarea unui atac în grupuri mici, urmat de retragere şi ascunderea în păduri.
Convoaiele de prizonieri erau de asemenea vizate în scopul de a-i elibera pe deţinuţi. Erau avute în vedere şi
transporturile de bunuri şi bani. Această practică a determinat autorităţile sovietice în 1948-1949 să ia măsuri ca
efectuarea unor asemenea transporturi să se realizeze numai sub escortă armată. Ca revanşă pentru distrugerea
monumentelor Războiului de Independenţă estonian, monumentele închinate Armatei Roşii erau sistematic distruse.
Realitatea este că în anii 1945-1947, perioada de vârf a rezistenţei partizane în Estonia, fraţii pădurilor deţineau
autoritatea în zonele rurale. Sovieticii deţineau formal puterea în timpul zilei, în vreme ce fraţii pădurilor îşi exercitau
autoritatea pe timpul nopţii. Numeroase trupe sovietice erau cantonate în Estonia pentru a menţine puterea sovietică.
Controlul sovietic nu a ajuns în cătunele cele mai îndepărtate ale Estoniei până la deportările în masă din
1949. Atunci, în noaptea de 25/26 martie, între 20.000 şi 60.000 de estonieni - reprezentând oricum mai mult de 2,5%
din populaţia Estoniei sovietice (David Smith dă credit cifrei de 60.000 de deportaţi, în vreme ce Toivo Raun înclină
să situeze numărul acestora între 50.000 şi 60.000) - au fost deportaţi în Siberia. Majoritatea celor deportaţi erau femei
şi copii care au fost trimişi în principal în Krasnoiarsk şi în provincia Novosibirsk. Cea mai mare parte a lor proveneau
din mediul rural (în special din judeţele Viljandi, Valga şi Pärnu) iar scopul deportărilor a fost acela de a-i teroriza pe
ţărani şi a-i determina să se alăture cooperativelor agricole. O altă motivaţie a deportărilor era constituită de planul de
a determina scăderea sprijinului acordat fraţilor pădurilor în mediul rural.
Organizarea fraţilor pădurilor a variat începând de la persoane care acţionau individual până la unităţi armate
relativ mari (ajungând până la 50-60 de oameni). Arsenalul lor era alcătuit din armament abandonat de unităţile
germane dar şi din capturi realizate din arsenalul Armatei Roşii. Necesităţi vitale precum cele de hrană şi
îmbrăcăminte erau acoperite prin sprijinul acordat de comunităţile rurale învecinate. Informaţiile strategice erau
colectate tot de la locuitorii satelor învecinate. Erau menţinute contacte prin radio cu estonienii din emigraţie care-i
încurajau pe fraţii pădurilor să reziste. Grupurile de rezistenţă nu au primit însă nici un sprijin extern consistent.
În 1946-1947 s-a construit treptat şi o organizaţie mai amplă a fraţilor pădurilor intitulată Liga Rezistenţei
Armate (Relvastatud Võitluse Liit). Scopul acesteia era restaurarea independenţei Estoniei. Organizaţia se afla în
aşteptarea unor evenimente care să-i permită să acţioneze (de genul unui război declarat de Marea Britanie şi S.U.A.
Uniunii Sovietice sau al unei lovituri de stat desfăşurate la Moscova). Liga era condusă de un comandant care
răspundea doar în faţa guvernului legal al Estoniei din exil. Acesta numea comandanţii organizaţiilor judeţene. De la
sfârşitul anului 1947, Liga a trebuit să facă faţă (adesea cu succes) încercărilor N.K.V.D.-ului de a o infiltra. S-au
făcut însă greşeli de organizare care au condus, treptat, la un val de arestări implicând 500 de partizani, acesta
constituind nucleul cel mai activ al Ligii Rezistenţei Armate. Deja în 1948-1949 conducerea Ligii a fost în cea mai
mare parte anihilată (în 1949 doi dintre cei mai vânaţi fraţi ai pădurilor, Richard Saaliste şi Endel Redlich -
comandantul Ligii, au fost ucişi) iar din 1950 se poate afirma că aceasta a încetat să existe ca organizaţie.
În afară de acei fraţi ai pădurilor care desfăşurau acţiuni armate împotriva ocupanţilor sovietici, au existat şi
numeroşi estonieni (adesea familii întregi) care s-au ascuns în păduri pentru a trăi o viaţă simplă, neideologizată,
liberă. Dificultăţile cu care se confruntau aceştia erau de a-şi procura hrana şi de a înfrunta frigul iernii. Exista şi riscul
de a fi prinşi de sovietici. Aceştia celebrau sărbătorile tradiţionale estoniene (inclusiv Ziua Independenţei), citeau
Biblia, trăiau aşadar o viaţă ascetică în aşteptarea eliberării.
Este realmente dificil de estimat câte victime au făcut fraţii pădurilor din rândurile adversarilor lor. Cifrele
oficiale indică că numărul acestora ar fi fost de 891, cele mai multe fiind membri ai batalioanelor de distrugere
(denumite oficial unităţi de Apărare Populară), secretari de partid locali, şefi ai Komsomolului, personalul de
securitate sovietic şi colaboratorii acestora. În legătură cu originea socială a mişcării, sursele sovietice dau indicii
false, încercând să acrediteze ideea leninistă că rezistenţa era alcătuită din reprezentanţi ai claselor sociale înstărite
care se opuneau progresului. În realitate, marea majoritate a partizanilor proveneau din rândul ţărănimii, fiind de
regulă fermieri, muncitori agricoli sau ţărani săraci. Existau însă şi ofiţeri sau fermieri bogaţi implicaţi în mişcare. Cea
mai mare proporţie a fraţilor pădurilor provenea din rândul ţăranilor mijlocaşi. Aceştia se alăturaseră mişcării de
guerilă din dorinţa de a se opune unui ocupant străin care transformase forţat fabrica socială al ţării.
Ultimul frate al pădurilor, August Sabe, fiul unui morar şi el însuşi morar, a fost ucis abia la 28 septembrie
1978. Mişcarea era demult istorie. Alte forme de menţinere a limbii, culturii şi ideologiei naţionale estoniene erau la
modă. Deja se formase în Estonia o mişcare dizidentă care va căpăta proeminenţă în deceniile următoare, conducând
în cele din urmă la recâştigarea statutului de stat independent. Nu numai estonienii care au luat arma în mâini pentru a
se opune regimului sovietic sau cei care s-au sustras de la controlul ideologic al acestui regim au avut de suferit. Au
fost afectaţi de represiune şi localnicii acuzaţi de a fi susţinut ocupaţia germană sau de a nu fi fost loiali statului
sovietic. Între 1944 şi 1954 nu mai puţin de 30.000 de oameni au fost arestaţi sub una dintre aceste acuzaţii.
De altfel, totalitarismul apare în forma stalinismului în puritatea sa desăvârşită. Ramuri întregi ale ştiinţei au
fost abuziv desfiinţate. Nici o părticică din viaţa omului nu putea să scape controlului regimului comunist. Omul
3
trebuie să capete o nouă personalitate, o nouă identitate care să corespundă tiparelor marxist-leniniste. Noţiunea de
adevăr a fost subiectivizată şi supusă dogmei. Valorile morale existau în măsură în care erau decrete de partid.
Discursul era dogmatic şi arunca proiecţii asupra viitorului măreţ, adesea fără vreo legătură cu punctul de plecare,
trecutul sau prezentul. Teroarea era sistematică şi era legitimată prin adevărul superior pe care-l deţinea elita
Partidului Comunist şi pe care ceilalţi nu-l înţelegeau sau nu-l acceptau.

I.1.b. Estonia sub regimul stalinist

La începutul anului 1945, Estonia sovietică a cunoscut două schimbări teritoriale. Acestea au făcut ca
suprafaţa totală a Republicii Socialiste Sovietice Estonia să fie redusă la 45.215 Km², cu 5% mai puţin decât avusese
Estonia independentă. Mai întâi, Moscova a trecut aproape ⅔ din provincia Petserimaa în cadrul regiunii Pskov,
aparţinând Rusiei sovietice (decretul din 23 august 1944). La fel s-a întâmplat şi cu teritoriul de la est de râul Narva,
devenit parte a regiunii Leningrad. Anexările au fost realizate sub masca unor „numeroase solicitări” ale locuitorilor
de a se alătura Rusiei, exprimate prin petiţii adresate Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Estoniene. Aceste
anexări au lipsit Estonia de o bună parte din populaţia sa rusească interbelică, lăsând o ţară care era în proporţie de
93% etnic estoniană. În nou-anexatele teritorii ale Estoniei şi Letoniei integrate în provincia Pskov în 1950 a avut loc
o deportare în masă care a afectat circa 1.400 de estonieni şi letoni.
Estonia a parcurs câteva schimbări şi din punct de vedere administrativ. Cea mai importantă dintre acestea,
produsă în octombrie 1950, a dus la înlocuirea vechilor unităţi administrative estoniene (considerate prea mari de
autorităţi) cu 39 de raioane sovietice. Oraşele cele mai mari din Estonia (Tallinn, Tartu, Kohtla-Järve, Narva şi Pärnu)
au fost plasate sub autoritatea directă a Consiliului de Miniştri al R.S.S. Estonia. În mai 1952 au fost create trei
oblasturi având centrele la Tallinn, Tartu şi Pärnu. Vechile comune au fost desfiinţate, lăsând loc sovietelor săteşti.
Partidul Comunist a fost în centrul sistemului politic estonian, în mod analog cu situaţia din Uniunea
Sovietică, stat totalitar condus de Stalin. Partidul Comunist Estonian era, de altfel, totalmente supus Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice, de ale cărui directive asculta. Ca în aproape toate ţările est şi central-europene, unde
Partidul Comunist a fost adus la putere prin presiunile politice şi militare ale Moscovei, numărul membrilor acestui
partid era în 1945 extrem de mic: numai 2.409. Numărul de membri a crescut la sfârşitul anului 1945 până la 7.139,
mai cu seamă prin aderarea la partid a veteranilor din Corpul estonian de Puşcaşi întorşi acasă. La începutul ultimului
an de viaţă al lui Stalin, 1953, cifra urcase la 22.320, dintre care doar mai puţin de 50% erau estonieni.
Datorită pierderilor umane suferite de partid în rândurile structurii sale de conducere, Moscova a decis să
trimită după 1945 cadre de partid experimentate care să ocupe poziţii influente în organizaţia centrală şi în cele locale.
Totuşi, primul secretar al Comitetului Central al partidului, Nikolai Karotamm, ales în septembrie 1945 pentru a-l
înlocui pe Karl Säre, căzut în mâinile germanilor, era un estonian localnic. Karotamm avea să-şi păstreze această
poziţie până în 1950. Biroul Politic era însă dominat de ruso-estonieni şi de ruşi, iar al doilea secretar al Comitetului
Central, Serghei Sazonov, făcea parte dintre cadrele sovietice trimise în Estonia sovietică. Doar Sovietul Suprem
republican - cu atribuţii pur formale - va reuşi să obţină o majoritate estoniană începând din 1955.
În anii 1950-1951 P.C.E. a fost zguduit de acuzele de naţionalism burghez aduse unora dintre liderii săi.
Principala victimă a fost chiar secretarul general Karotamm. Acesta a fost acuzat că nu a respectat principiul
colegialităţii în conducerea partidului, nu a luptat împotriva naţionalismului burghez cu suficientă vigoare şi i s-au
imputat greşeli în munca ideologică. Principalul cap de acuzare adus lui Karotamm a fost însă naţionalismul. Noul
prim-secretar al partidului a devenit un alt estonian, Ivan (Johannes) Käbin, care s-a născut în Estonia, dar a trăit de
copil în Rusia, de unde s-a întors doar în 1941. Biroul Comitetului Central al partidului a ajuns, după Congresul al VI-
lea al Partidului Comunist Estonian din aprilie 1951, să fie dominat de elemente alogene. Singurul localnic care mai
deţinea o poziţie influentă în Estonia era scriitorul August Jakobson, care fusese numit în 1950 preşedinte al
Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Estonia. Jakobson i-a succedat în această funcţie lui Johannes Vares (1940-
1941; 1944-1946) şi ruso-estonianului Eduard Päll. Compoziţia etnică şi biografia ocupanţilor principalelor poziţii în
ierarhia P.C.E. spune multe despre politica de cadre a lui Stalin. Dictatorul sovietic era total neîncrezător în fidelitatea
cadrelor care nu se formaseră şi nu-şi făcuseră educaţia politică în Uniunea Sovietică, iar sistemul lui de guvernământ
era opus oricărei autonomii locale.
Guvernul comunist estonian fusese reconstituit în toamna anului 1944, după ce trupele germane fuseseră
îndepărtate de pe teritoriul Estoniei. Comunistul estonian Arnold Veimer conducea acest guvern. Deoarece
administraţia centrală a fost creată pe baza celei din 1940-1941, majoritatea comisarilor poporului erau estonieni
localnici. În martie 1946 denominaţia de comisar al poporului a dispărut, în locul ei fiind adoptată denumirea clasică
europeană de ministru. În anii 1950-1951 compoziţia etnică a guvernului a fost schimbată. În 1951 prima poziţia în
guvern a fost preluată de un ruso-estonian, Aleksei Müürisepp. Dintre cei 26 de membri ai guvernului, 17 erau ruso-
estonieni şi 9 ruşi. Nu a mai rămas în guvern nici un singur comunist estonian localnic.
Käbin a fost reconfirmat ca prim-secretar al partidului la Congresul din 1951 unde a denunţat rămăşiţele
naţionalismului burghez din Estonia şi orice conexiune cu regimul politic şi social interbelic, preţuind în mod
corespunzător „ajutorul dezinteresat” al poporului sovietic. Între timp, primului secretar i s-a alăturat un nou adjunct,
4
în persoana rusului Vasili Kosov. De altfel, în perioada stalinistă a devenit o normă ca cel de-al doilea secretar să fie
un rus. De asemenea, Comitetul Central al P.C.U.S. a format în noiembrie 1944 la Moscova un Birou Estonian condus
de un rus cu scopul declarat de a cimenta legătura dintre P.C.U.S. şi P.C.E. De altfel, după cum remarca istoricul
Toivo Raun, P.C.E. nu era în nici un caz o formaţiune politică independentă, ci doar o filială a P.C.U.S. Acest lucru
este dovedit şi de faptul că orice membru al P.C.U.S. transferat în Estonia devenea automat membru al P.C.E.

I.1.c. Economia Estoniei staliniste

Războiul a dus la distrugerea multor clădiri şi la diminuarea masivă a capacităţii industriale a Estoniei.
Situaţia cea mai dramatică s-a înregistrat în oraşul Narva unde 97% dintre clădiri au fost distruse. În Tallinn şi Tartu
distrugerile au afectat aproximativ jumătate din numărul clădirilor. Capacitatea industrială a ţării s-a diminuat cu 45%
comparativ cu anul 1941. Germanii au distrus sistematic industria petroliferă în timpul retragerii lor din 1944, în timp
ce sovieticii au procedat în acelaşi an la bombardamente masive şi sistematice pentru a-i determina pe germani să
părăsească ţara.
Toate acestea au determinat autorităţile sovietice să ia măsuri de refacere a potenţialului economic al Estoniei.
Deja în 1946 industria petrolieră, de o importanţă strategică, fusese restaurată. Un număr substanţial de prizonieri de
război germani au fost trimişi în Estonia pentru a susţine refacerea industriei estoniene, a staţiei centrale de cale ferată
sau a Teatrului Estonia din Tallinn. Estonia a obţinut, de asemenea, o parte din capacităţile industriale germane aduse
în U.R.S.S. după război.

I.1.d. Agricultura de la proprietatea individuală la cea colectivă şi de stat

Economia Estoniei independente fusese axată pe o agricultură care avea ca factor principal de producţie
fermele mici şi mijloci şi pe o industrie care se baza pe folosirea resurselor şi forţei de muncă locale. Am analizat deja
modul în care reforma agrară radicală şi exproprierea din 1919-1926 duseseră la crearea a numeroase ferme mici şi
mijlocii care s-au dovedit viabile şi au asigurat dezvoltarea durabilă a agriculturii estoniene. Spre deosebire de
rosturile acestei reforme, care reuşise să astâmpere dorinţa seculară de pământ a estonienilor, „reforma” sovietică din
1944-1951 a avut obiective opuse. Prin urmare, şi reacţia populaţiei locale la această reformă a fost antagonică, ţăranii
estonieni alimentând adesea mişcarea de rezistenţă din păduri.
„Transformarea socialistă a agriculturii” - aşa cum era aceasta desemnată în ideologia oficială - a început
printr-o politică de redistribuire a pământurilor şi colectivizare voluntară. În câţiva ani însă, după ce colectivizarea
voluntară s-a dovedit a fi un eşec, s-a apelat la politica pe care sovieticii au aplicat-o în întreaga Europă Răsăriteană, şi
anume aceea de colectivizare forţată. Mai întâi, s-a adoptat decizia de micşorare a parcelelor familiale la maximum 30
de ha. Apoi, s-a trecut la creşterea masivă - din 1947 - a taxelor plătite de ţărani. Totul a culminat în 1949 cu
deportările în Siberia. Asociaţiile cooperatiste din perioada interbelică au fost dizolvate şi s-a trecut la producţia
colhoznică. În această perioadă, au fost create şi fermele de stat şi centrele de echipament agricol şi tractoare (care se
vor dezvolta în echivalentul Staţiunilor de Maşini şi Tractoare - S.M.T. - din România).
În termeni statistici, realitatea se prezintă astfel. Prin politica sovietică de expropriere a pământului din
perioada 1944-1947 au fost preluate de către stat 927.047 ha. Două treimi din această suprafaţă a fost distribuită
ţăranilor, de obicei ţăranilor cu pământ puţin sau veteranilor Armatei Roşii, iar o treime a rămas statului. Fermierii
erau datori să vândă statului producţia agricolă la preţuri simbolice, fermierii cu pământ mai mult având sarcini mai
grele. Anumite corvezi erau, de asemenea, impuse ţăranilor: tăierea pomilor, repararea drumurilor. La sfârşitul anului
1946 deja conducerea comunistă a Estoniei a decis colectivizarea agriculturii. Presiunea venită de la Moscova a
accelerat acest proces. În mai 1947 Comitetul Central al P.C.U.S. va adopta o directivă care propunea crearea fermelor
colective în cele trei state baltice. În acelaşi an, au fost formate cinci cooperative şi s-a început propaganda împotriva
culacilor (iniţial 2.700 de ţărani au fost etichetaţi astfel).
La începutul anului 1948 numai 0,03% din suprafaţa agricolă a Estoniei fusese colectivizată. În aceste condiţii
s-a produs o creştere şi mai consistentă a taxelor impuse culacilor, al căror număr a fost artificial sporit prin lărgirea
definiţiei. Propaganda comunistă urmărea acum „lichidarea culacilor ca clasă”. Politica de colectivizare forţată a fost
aşa de brutală încât, la sfârşitul anului 1949, 65% dintre gospodăriile individuale se alăturaseră colhozurilor iar doi ani
mai târziu 95% dintre acestea fuseseră deja colectivizate. Aceasta a condus la dezinteres faţă de producţia agricolă
ceea ce a determinat, în primă instanţă, o înrăutăţire a situaţiei agriculturii estoniene.

I.1.e. Industrializare socialistă

Dezvoltarea masivă a industriei grele a fost cheia de boltă a ideologiei comuniste şi un stadiu obligatoriu în
direcţia dezvoltării unei economii puternice în care să fie angajată o forţă de muncă cu o „conştiinţă avansată”. Estonia
nu a putut evita încadrarea în acest model sovietic de dezvoltare industrială. Oricum, datorită distrugerilor masive
suferite în timpul războiului, prioritate absolută au căpătat în anii de după război refacerea industrială şi reconstrucţia.
Estoniei i-a fost alocată o parte a sectorului industrial preluat de Uniunea Sovietică din Germania după cel de-al doilea
război mondial.
5
 Estonia va deveni, treptat, integrată deplin în sistemul economic stalinist a cărui caracteristică principală era
gradul înalt al centralizării. În cadrul celui de-al patrulea plan cincinal al Moscovei, Estonia a primit sarcina de a-şi
dezvolta capacităţile petroliere în scopul de a deveni una dintre principalele furnizoare de energie pentru zona nord-
vestică a Uniunii Sovietice. Deja în 1948 a fost pusă în funcţiune o conductă de gaz care făcea legătura între
Leningrad şi Kohtla-Järve, regiune situată în zona de producţie a Estoniei (abia în 1952 se va deschide o conductă
similară între Kohtla-Järve şi Tallinn). Investiţiile mari de capital în această industrie (aproximativ 40% din totalul
investiţiilor din Estonia potrivit planului cincinal) au fost responsabile în bună măsură de ratele de creştere industrială
mari din Estonia: 36% în perioada 1946-1950, 14,4% între 1951-1955.
În fapt, Estonia va fi transformată, treptat, într-o zonă economică care să răspundă necesităţilor aprovizionării
oraşului şi regiunii Leningrad (care avea o populaţie de aproximativ 5 milioane de locuitori). Gazul produs în această
regiune era folosit la Leningrad, iar petrolul de către Flota Mării Baltice. În regiunea minieră a avut loc un influx de
populaţie şi s-au deschis mereu alte mine. De altfel, centrele acestei regiuni, Kohtla-Järve şi Sillamäe, au căpătat
statutul de oraşe. În ultimul dintre aceste noi centre urbane a fost construită o fabrică secretă dedicată producţiei
militare. Muncitorii care lucrau la această fabrică erau aduşi din alte regiuni ale Uniunii Sovietice. Sillamäe a devenit,
ca şi Paldiski, oraş închis, unde nu oricine putea avea acces. De altfel, existau şi alte întreprinderi care depindeau
direct de Complexul Producţiei Militare a UR.S.S. (ca de pildă Dvigatel în Tallinn, Baltiyets în Narva) şi despre a
căror producţie şi număr de lucrători nu aveau informaţii oficiale nici măcar autorităţile comuniste ale Estoniei.
Din 1950 a început o transformare economică masivă în direcţia industriei grele. Noua politică era deja
vizibilă în 1950 dacă luăm în considerare proporţia capitalului investit: industria de energie şi chimică (29,7%),
producătoare de maşini şi metalurgică (16,8%), industrie uşoară (15,5%), alimentară (13,4%), lemnului şi hârtiei
(9,6%). Ingineria mecanică şi industria metalurgică au fost mult extinse. Iniţial, foste clădiri industriale au fost folosite
pentru producerea echipamentul necesar statului sovietic. Industria estoniană a început să producă şi echipamentul
necesar în industria energetică şi în alte sectoare. Uzinele „Volta” au devenit o instituţie foarte mare care producea
10% din toate motoarele electrice fabricate în U.R.S.S.
Dezvoltarea industriei grele a dus la crearea unor mari întreprinderi care nu corespundeau dimensiunilor
Estoniei ci erau gândite pentru a da viaţă unor obiective planificate la Moscova pentru a acoperi din necesităţile
întregii Uniuni Sovietice. Materia primă şi muncitorii erau adesea aduse din afara republicii, iar producţia era vândută
în alte regiuni ale vastului imperiu sovietic. Datorită stabilirii masive de imigranţi, industrializării şi urbanizării o
creştere semnificativă a cunoscut-o industria materialelor de construcţii. Deşi a beneficiat de mai puţine investiţii
decât alte ramuri industriale, şi industria uşoară estoniană s-a refăcut şi chiar dezvoltat după 1944. Fabricile de
bumbac din Tallinn şi Narva au fost puse din nou în funcţiune. Mâna de lucru a fost adusă din afara Estoniei, iar
producţia vândută pe piaţa sovietică.

I.1.f. De la o naţiune omogenă, la o republică multinaţională.

Transformări sociale şi demografice în Estonia sovietică
Industrializarea a necesitat şi o forţă de muncă suplimentară adusă din alte regiuni ale Uniunii Sovietice, în
special din Rusia. Această forţă de muncă a fost distribuită predominant în regiunea energetică Kohtla-Järve şi în
marile întreprinderi din Tallinn şi Narva. Numărul de muncitori industriali s-a triplat în intervalul 1944-1950 (de la
26.000 la 80.000). Industrializarea forţată şi dorinţa de a înfrânge rezistenţa estoniană faţă de comunizarea şi anexarea
ţării au determinat transformări demografice radicale şi cu ample consecinţe asupra viitorului acestei ţări. Nu trebuie
uitat din ecuaţie - când este analizată politica de amalgamare etnică a Uniunii Sovietice - nici interesul geopolitic al
Rusiei de a-şi asigura controlul asupra porturilor utilizabile întregul an situate pe coasta estoniană a Mării Baltice
precum şi pe ţărmurile insulelor Saaremaa şi Hiiumaa. Obiectivul final al politicii de mixtură etnică era, aşadar, acela
de amestec cultural al micii naţiuni estoniene cu celelalte naţiuni sovietice, aşadar de asimilare ideologică şi naţională
şi creare a marii naţiuni sovietice.
Datorită ocupaţiilor succesive (sovietică şi germană) şi politicilor asociate cu aceste ocupaţii, precum şi a
războiului, Estonia a pierdut în intervalul 1939-1955 peste 200.000 de locuitori, reprezentând 17,5% din populaţia sa
interbelică. Anexarea celor două regiuni cu predominanţă rusă a contribuit la omogenizarea etnică a populaţiei
Estoniei, care la începutul anului 1945 era alcătuită în proporţie de 95% din naţiunea titulară (854.000 locuitori).
Între 1945 şi 1988 numărul de neestonieni pe teritoriul Estoniei va spori de 26 de ori. Numărul populaţiei
slave va cunoaşte cea mai impresionantă creştere ajungând la o jumătate de milion în 1988. Datele recensământului
sovietic din 1989 arătau că numărul de copii născuţi din părinţi stabiliţi la prima generaţie în Estonia atingea proporţia
de 26,3%, având astfel dimensiunile unui adevărat record european. Ca rezultat al politicilor de industrializare şi
omogenizare, în anul 1989 populaţia rusească ajunsese să alcătuiască 30% din numărul total al locuitorilor republicii
(474.834 din totalul de 1.565.662). Majoritatea acestora ocupau regiunile industrializate din nord-estul ţării şi
Tallinnul.
Dacă analizăm aceste transformări sub raport cantitativ vom observa că se pot degaja câteva faze mai
importante de stabilire a populaţiilor alogene, în special a ruşilor, în Estonia. Într-o primă fază (1945-1959), asociată
6
cu industrializarea şi cu înfrângerea rezistenţei estoniene, procentul estonienilor a scăzut de la 95% la 75%, în vreme
ce procentul minorităţii ruse a ajuns la nu mai puţin de 20%. Aceasta a fost o fază de mare transfer demografic între
Estonia şi restul Uniunii Sovietice. Majoritatea celor sosiţi în această fază erau muncitori necalificaţi sau foşti ţărani
care au adus cu ei tradiţii, obiceiuri, o limbă şi cultură diferită. În următoarele două decenii pătrunderea populaţiilor
alogene a continuat dar într-un ritm mult mai lent: în 1979 proporţia populaţiei titulare scăzuse la 65% în vreme ce
procentajul ruşilor crescuse la 28%. Este însă util de amintit şi faptul că, printre aceşti imigranţi ruşi, s-au numărat şi
câteva zeci de mii de estoniano-ruşi, adică estonieni crescuţi în Rusia şi care cel mai adesea îşi pierduseră limba şi
cultura maternă. La sfârşitul anilor 1970 a urmat o nouă fază de rusificare care a cunoscut însă un transfer de populaţii
mai puţin dramatic decât faza precedentă, balanţa ajungând la 61,5% contra 30,3% în 1989. În districtele nord-estice
precum Narva şi Kohtla-Järve estonienii reprezentau doar o mică minoritate şi, chiar în Tallinn, aceştia îşi pierduseră
statutul de majoritari. Deoarece imigranţii erau mai tineri şi aveau un o rată a naşterilor mai mare, estonienii au ajuns
tot mai mult să se teamă că într-o zi vor ajunge să fie simpli minoritari în propria republică.
Industrializarea sovietică a fost responsabilă şi de o altă transformare esenţială: creşterea rapidă a numărului
populaţiei urbane. În 1945 procentul populaţiei citadine era de 31,3%. Acest procentaj a crescut la 47,1% în 1950 şi a
depăşit numărul populaţiei rurale, ajungând la 52,5%, în anul morţii lui Stalin, 1953. Urbanizarea a crescut astfel în a
doua jumătate a anilor 1940 cu 3,2% pe an, ritmul de creştere rămânând mare şi în anii 1950. Influxul de imigranţi a
fost una dintre cauzele majore ale acestei sporiri a populaţiei urbane dar nu trebuie neglijat nici sporul demografic la
nivelul Estoniei din anii 1945-1949 (20,6% la mia de locuitori) şi 1950-1953 (18,3%). Oraşul-capitală, Tallinn, a fost
martor al acestei urbanizări fără precedent: populaţia sa s-a dublat în intervalul 1944 (133.000 de locuitori) - 1955
(260.000).
Aşa după cum era de aşteptat, chiar mai mult decât realitatea exprimată în aceste cifre, stalinismul a avut
consecinţe foarte profunde asupra societăţii estoniene. Moscova a declarat că Estonia atinsese stadiul socialismului la
1 ianuarie 1953. Aceasta semnifica o recunoaştere a faptului că republica anexată de Moscova fusese, în linii mari,
integrată în sistemul sovietic. Numărul membrilor P.C.E. era în plină creştere, iar din rândurile acestora se recruta
nomenclatura republicană. Noua intelighenţie tehnică şi profesională, dar şi cea artistică care urma îndrumările
partidului în ceea ce priveşte exprimarea artistică, alcătuia noua elită sovietică din republică. O dezvoltare apreciabilă
a cunoscut şi Uniunea Tineretului Comunist care şi-a înşesit numărul de membri între 1946 şi 1952, ajungând la cifra
de 60.000 de utecişti. Aceştia urmau să slujească ca bază de antrenare şi recrutare pentru a alimenta rândurile
comuniştilor estonieni.
Categoria socială favorizată printre membri obişnuiţi ai societăţii estoniene erau muncitorii calificaţi şi
necalificaţi, în special aceia din industria grea. Ca peste tot în sistemul comunist, ţăranii au fost categoria socială care
a avut cel mai mult de suferit în timpul stalinismului, obţinând venituri mult reduse faţă de cantitatea şi calitatea
muncii depuse. Noua elită rurală nu vor mai fi ţăranii mijlocaşi şi cei bogaţi, ca altădată, ci muncitorii de pe fermele de
stat (sovhoznici).

I.2. Letonia în timpul perioadei staliniste

După al doilea război mondial puterea sovietică a fost restabilită şi în Letonia. De acum, sovietizarea părea a
nu mai avea nici un obstacol în calea sa şi, prin urmare, a debutat o nouă fază, mai agresivă, a acesteia. Din 1945
regimul sovietic nu s-a dat ferit să folosească forţele armate şi de securitate pentru a obţine obedienţa naţiunii letone.
De altfel, numărul de trupe sovietice din zonă era impresionant. Regiunea Militară Baltică (care cuprindea Ţările
baltice şi Kaliningradul), cu cartierul general la Riga, fusese gândită special pentru a menţine un control ferm asupra
unei zone considerate antisovietice.

I.2.a. Războiul de după război: mişcarea de rezistenţă letonă

De altfel, sovieticilor nu le-au lipsit motivele de a se considera într-o regiune ostilă, deoarece majoritatea
populaţiei considera ocupaţia sovietică drept un sfârşit al independenţei naţionale şi începutul uneia dintre cele mai
negre perioade din istoria lor. Tocmai de aceea nu este surprinzător faptul că mulţi letoni au ales calea rezistenţei
antisovietice pe o scară chiar mai mare decât în Letonia. De altfel, aceste lupte de guerilă vor fi cele mai îndelungate şi
mai eroice din întreaga Europă postbelică.
Ca şi în cazul Estoniei, rezistenţa letonă a debutat încă din perioada primei ocupaţii sovietice (1940-1941).
Rezistenţa nu a fost iniţial una organizată. În primă instanţă au fost înregistrate numai câteva cazuri de rezistenţă ale
forţelor armate letone şi ale organizaţiei paramilitare „Aizsargi”. Astfel, o unitate militară germană situată în regiunea
Madona a deschis foc împotriva trupelor sovietice. Ciocniri s-au mai înregistrat şi la Ventspils şi Liepaja. La sfârşitul
verii, opinia publică a început să fie tot mai ostilă ocupaţiei sovietice. Aceasta a determinat circa 100.000 de letoni să
se alăture germanilor care au fost repatriaţi de Hitler. În septembrie deja se alcătuiseră grupări antisovietice.
Ca şi în Estonia, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 sovieticii au căutat să slăbească rezistenţa la adresa
regimului prin deportarea a 16.000 de letoni în Siberia. Aceasta i-a determinat pe mulţi letoni să treacă la acţiune.
Numeroşi localnici s-au refugiat în păduri şi au început o nouă luptă de partizani, de această dată mai radicală. Această
7
luptă a fost ajutată de declanşarea ostilităţilor Germaniei împotriva Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941. În acest
context, în cadrul mişcării de partizani a devenit practic angajată aproape întreaga naţiune, în speranţa că suferinţele
sale vor lua sfârşit. Partizanii, iniţial fără nici o coordonare, au distrus căi ferate şi linii de comunicaţii şi au atacat
unităţi din ariergarda sovietică aflate în retragere. În zonele rurale mulţi locuitori au organizat unităţi de apărare care
constau din foşti poliţişti, forţe paramilitare şi dezertori din Armata Roşie. Aceste unităţi au încercat să prevină furtul
şi rechiziţia de hrană, cai şi mijloace de transport. Dezertările din Corpul teritorial de Puşcaşi numărul 24 au debutat
imediat ce a început războiul. Aşa a procedat, de exemplu, întreg Batalionul de Transmisionişti şi Regimentul de
Puşcaşi 285. Numai aproximativ 3.000 de soldaţi letoni s-au retras împreună cu Armata Roşie. Membrii organizaţiilor
antisovietice care nu fuseseră arestaţi de sovietici au întreprins acţiuni împotriva Armatei Roşii. Multe localităţi letone
au fost astfel eliberate înainte de sosirea trupelor germane. Cele mai sângeroase ciocniri cu Armata Roşie s-au
înregistrat la 4 iulie la Limbazi, la 5 iulie la Olaine şi la 9 iulie la Aluksne. Toate aceste localităţi au fost eliberate de
partizanii care acţionau şi în Riga şi alte oraşe mai mari.
Pentru prima dată în istorie germanii - a căror înfrângere la Cesis la 23 iunie 1919 (când letonii au luptat
alături de estonieni) fusese privită ca o mare sărbătoare naţională - au fost salutaţi în Letonia ca eliberatori. Însă
planurile germanilor nu vizau crearea unei Letonii independente. La 8 iulie aceştia au dat un alt ordin în care se arăta
că menţinerea securităţii devenea responsabilitatea lor şi prin care se interzicea purtarea de uniforme negermane.
Iniţial, forţele defensive letone au fost desfiinţate, pentru a fi ulterior reînfiinţate sub supravegherea germană.
Statutul Ţărilor baltice a fost decis la 16 iulie 1941 la o întrunire la care au luat parte Hitler, consilierul său
pentru teritoriile răsăritene, Alfred Rosenberg, mareşalul Göring, şeful N.S.D.A.P., Bormann etc. Hitler a insistat că
numai germanii trebuiau să fie înarmaţi. S-a decis ca autorităţile civile care vor fi formate după ocuparea acestor
regiuni să se afle sub autoritatea lui Rosenberg. Planuri cu privire la colonizarea ţării şi germanizarea locuitorilor -
care aminteau de cele din timpul Marelui Război - urmau să fie puse în aplicare. Părea că istoria s-a întors cu peste 20
de ani înapoi.
Comportamentul german va schimba atitudinea letonilor, care au început să nu-i mai considere pe germani
eliberatori, ci ocupanţi. Prin urmare, mişcarea de rezistenţă şi-a reluat activitatea. Aceasta nu era coordonată şi nu avea
un caracter unitar din punct de vedere politic şi ideologic: exista o rezistenţă naţională, una comunistă, alta poloneză
etc. Acestea acopereau întreg teritoriul Letoniei. Unul dintre grupurile de rezistenţă a fost condus de profesorul de la
Universitatea Letonia, Konstantins Čakste. Acest grup includea personalităţi ale vieţii academice, diplomatice şi
politice. La activitatea sa a luat parte şi fostul ministru de externe, Ludvigs Seja. Grupul a ajuns să cuprindă 300 de
membri, mai ales studenţi, şi a operat în special în Riga, dar şi în alte oraşe mari. Obiectivul său a fost restaurarea unui
stat leton independent şi democratic. Această grupare pornea de la convingerea că Germania va pierde războiul,
conflict ce va fi câştigat de S.U.A. şi Marea Britanie. Gruparea a reuşit să ia legătura în 1943 cu miniştrii letoni din
străinătate, precum şi cu guvernele statelor occidentale. În februarie 1942 au reuşit să-şi reia activitatea, în
clandestinitate, şi membrii Partidului Muncitoresc Social-Democrat. Partidul încerca să găsească cele mai bune
formule de organizare a viitorului stat leton independent.
Deja la 13 august 1943 reprezentanţi a patru mari partide letone care funcţionaseră în perioada interbelică au
avut o întrunire la care s-a hotărât formarea Comitetului Central Leton. În platforma sa politică, această organizaţie
arăta că poporul leton nu va accepta nici o dependenţă faţă de Uniunea Sovietică sau Germania; că Republica Letonia
continua să existe conform legilor internaţionale; că acesta trebuie să-şi recâştige independenţa; că în organizarea sa
viitoare principalele principii guvernante vor fi democraţia şi libertăţile civice. Organizaţia nutrea convingerea că
puterile occidentale vor fi învingătoare în război. Comitetul urma a fi condus de prezidiul fostei Saeima, această
decizie semnificând reînnodarea legăturii cu Letonia independentă. Comisia de Relaţii Externe şi Comisia de
Informaţii menţineau un contact permanent cu străinătatea pe care o informau cu privire la situaţia din Letonia.
Ministrul Letoniei de la Washington, Alfreds Bilmanis, juca un rol foarte important în acest proiect. Cele două
organisme au avut ca sarcină şi menţinerea legăturii cu rezistenţa din celelalte state baltice, alături de care au luat parte
la conferinţe comune. Comisia Militară, foarte activă, îi avea în frunte pe generalul Janis Kurelis şi căpitanul Kristaps
Upelnieks (ultimul fiind liderul rezistenţei militare). În aprilie 1944 membrii Comitetului Central Leton şi liderul
acestora, Konstantins Čakste, au fost arestaţi. Ultima întrunire a Comitetului Central a avut loc la 8 septembrie 1944.
La această întrunire, Pauls Kalnins, în calitate de preşedinte executiv al Letoniei şi preşedinte al Saeimei, a semnat o
declaraţie cu privire la restaurarea independenţei Letoniei. A doua zi Kalnins a plecat în exil.
Generalul Kurelis a fondat o altă grupare în iulie 1944 intitulată „Grupul Aizsargi General Kurelis”.
Aceasta avea ca obiectiv protejarea fermelor letone de jaful şi violenţele armatei germane, aflate în retragere.
Gruparea a menţinut contactul radio cu Suedia. În noiembrie 1944 grupul a fost dezarmat şi arestat de germani. Din
acest grup se va forma ulterior organizaţia Puşcaşii din Viesturs. Pe această bază se va aşeza mişcarea de partizani
antisovietică.
Rezistenţa antisovietică de după 1944 a reprezentat o reacţie spontană a populaţiei împotriva ocupaţiei
sovietice într-un moment în care căile dialogului nu mai erau posibile. Prima cauză a rezistenţei a fost dorinţa letonilor
de restaurare a statului lor independent. A doua a fost reprezentată de temerile faţă de acţiunile instituţiilor represive
8
sovietice. Violarea libertăţilor individuale şi a proprietăţii au reprezentat alte motivaţii care au făcut ca oamenii să se
retragă în păduri şi chiar să ia armele în mâini pentru a lupta împotriva autorităţilor de ocupaţie. Rezistenţa
antisovietică din Letonia a inclus numeroase organizaţii şi forţe politice. Unele dintre acestea au preferat lupta armată,
altele au vehiculat mijloace nonviolente. Istoricul Heinrihs Strods disjunge atitudinea letonă faţă de ocupaţia sovietică
în trei nivele: o parte a populaţiei a format rezistenţa armată (circa 20.000 de oameni) ajutaţi de alţi circa 100.000 de
susţinători; cel de-al doilea grup a fost constituit de „majoritatea tăcută”: aceştia şi-au văzut de activităţile cotidiene,
au urmat instrucţiunile autorităţilor şi nu s-au implicat în politică. Cel de-al treilea grup a fost constituit de
colaboratori ai sovieticilor - liderii Partidului Comunist (P.C.L.) şi al Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.), poliţiei,
serviciilor secrete. Strods tinde să-i includă în acest grup pe cei mai mulţi membri ai P.C.L., ceea ce constituie în
opinia noastră o exagerare: cei mai mulţi dintre etnicii letoni comunişti s-au constituit, ca şi în Estonia, în aceeaşi
majoritate tăcută care a acceptat o colaborare moderată cu regimul, în scopul de a-şi putea conduce activităţile
cotidiene fără interferenţa autorităţilor.
Activităţile partizanilor s-au bazat pe nucleul de 20.000 de patrioţi înarmaţi care au dorit să lupte împotriva
autorităţilor de ocupaţie. Cei mai mulţi dintre aceştia erau tineri care au evitat să fie incluşi în divizia letonă din armata
germană sau dezertori din armata sovietică. Acestora li s-au adăugat şi grupurile organizate de germani pentru a lupta
în spatele liniilor Armatei Roşii. După capitularea armatei germane, acestea, sub comanda căpitanului Boriss Jankavs,
s-au alăturat partizanilor (existau circa 462 de membri ai lor în primăvara anului 1945).
În anii 1944-1945 au fost formate, după model militar, patru grupări de partizani mai importante, împărţite în
divizii, regimente, companii. În zona estică a Letoniei acţiona Uniunea Gărzilor Patriotice Letone (U.G.P.L.); în
nordul Letoniei era activă Uniunea Naţională a Partizanilor Letoni (U.N.P.L.); în nordul Curlandei lupta de partizani
era coordonată de Organizaţia Naţională a Partizanilor Letoni; în sudul Curlandei era activă organizaţia „Ulii Patriei”.
Activitatea acestor organizaţii nu a primit decât un sprijin minimal din partea inamicilor Uniunii Sovietice din timpul
Războiului Rece. Astfel, între 1949 şi 1956 serviciul britanic secret de informaţii MI 6 a trimis mai mulţi emigranţi
letoni şi lituanieni înapoi, în ţările de unde proveneau, pentru a sprijini mişcarea de partizani. Aceştia au fost imediat
prinşi de K.G.B. care a avut cunoştinţă, prin informatorii săi, despre locurile lor de destinaţie.
Pentru a face faţă luptei partizanilor letoni, sovieticii au numit persoane speciale din rândurile P.C.L. care să
coordoneze acţiunea organelor represive. Aceste persoane se aflau în subordinea Comitetului Central şi al comitetelor
locale de partid. Nu mai puţin de 15 regimente N.K.V.D. vor acţiona împotriva partizanilor letoni până în 1949.
Aceste regimente vor fi gândite ca principalul instrument de represiune, mai cu seamă că ele nu vor include membri ai
naţiunilor baltice.
Lupta de partizani letonă poate fi divizată în patru perioade:
 iulie 1944 - iulie 1946 - perioadei luptei marilor unităţi de partizani, la care au luat parte 20.000 de
combatanţi antisovietici, din care jumătate făceau parte din unităţi operative; acestea au reuşit să deţină controlul
asupra unor districte ale Letoniei;
 1946-1948 ar fi a doua perioadă: în acest timp, după vizita generalului N.K.V.D. Ivan Serov,
modalităţile de luptă împotriva partizanilor au fost schimbate; sovieticii au lansat o luptă mai perfidă, au infiltrat
unităţile de partizani, au luptat mult mai coordonat, aceasta având ca urmare împrăştierea marilor unităţi de partizani;
partizanii vor ataca acum cel mai adesea trupele Ministerului de Interne, K.G.B.-ului şi Komsomolui;
 a treia perioadă a debutat cu masiva deportare a 42.000 de letoni în Siberia la 25 martie 1949; aceasta
a condus la micşorarea bazei de aprovizionare şi informaţii a partizanilor; numărul celulelor organizate de partizani s-a
micşorat, în ciuda faptului că, după deportare, acestora li s-au adăugat alte câteva sute de oameni;
 1953-1956 a marcat cea de-a patra perioadă din istoria luptelor de partizani; partizanii şi-au pierdut
acum orice speranţă de ajutor din Occident ceea ce pe unii i-a făcut să caute să-şi refacă viaţa civilă iar pe alţii să lupte
cu disperare.
În perioada 1944-1947 fraţii pădurii letoni au desfăşurat mai cu seamă acţiuni ofensive împotriva ocupantului
sovietic şi a susţinătorilor săi. Situaţia s-a schimbat în anii 1948-1953 când lupta a căpătat o tentă mai ales defensivă.
Între 1944 şi 1950 au fost ucişi aproximativ 2.500 de partizani, în vreme ce între 1950 şi 1956 au fost ucişi alţi 3.000.
De partea cealaltă, partizanii au ucis între 1944-1953 3.243 de soldaţi ai Armatei Roşii. Lupta de partizani în Letonia a
luat sfârşit în 1956 când mişcarea a fost practic înfrântă. Lupta armată nu a fost singura manifestare a opoziţiei
letonilor faţă de regimul antinaţional sovietic. Publicarea de ziare şi foi volante, celebrarea sărbătorilor Letoniei
independente etc. s-au constituit în tot atâtea mijloace de luptă împotriva politicilor Moscovei.

I.2.b. Letonia sub regimul stalinist

Ca şi Estonia, Letonia a fost şi ea lipsită de o parte din teritoriul său naţional în 1944-1945. Letonia a pierdut
şase dintre judeţele sale estice şi oraşul Abrene, totalizând o suprafaţă de 1.294 km² (reprezentând 2% din teritoriul
statului leton interbelic). Din punct de vedere administrativ, această ţară a parcurs aceleaşi faze care au dus în 1950 la
constituirea regiunilor.

9
 Regimul sovietic a început un plan ambiţios de a transforma rapid Letonia într-o republică sovietică obişnuită.
În cadrul acestui plan, un rol important a fost atribuit ambiţiosului prim-secretar al Partidului Comunist Leton, Janis
Kalnberzins (care a condus P.C.L. din 1940 până în 1959). În primii ani postbelici, în ciuda faptului că regimul s-a
confruntat cu dificultăţi în recrutarea unui personal calificat pentru agenţiile guvernamentale, P.C.L. a reuşit să-şi
lărgească baza de putere prin recrutarea de noi membri de partid. Dacă în 1945 numărul acestora nu depăşea cifra de
5.000, un an mai târziu numărul de membri se dublase, cunoscând o creştere progresivă, an de an, ajungându-se la
cifra de 45.000 în anul 1955. Motivaţia acestor adeziuni la partid trebuie căutată atât în dorinţa cetăţenilor de
stabilitate familială şi profesională, cât şi în carierismul şi ambiţia unei părţi a elitei letone care ştia că ocuparea unei
poziţii influente era legată de apartenenţa la partid. Însă cel mai mare adaos la mişcarea comunistă letonă şi la elita
acesteia a fost dat de revenirea în Letonia a circa 100.000 de letoni rusificaţi, cei mai mulţi incapabili să mai vorbească
limba maternă.
Spre deosebire de Estonia, care avea o proporţie mai mare de populaţie titulară dar nu a reuşit să ajungă decât
târziu la primatul etnic în P.C.E., letonii par a fi constituit circa 53% din numărul de membri de partid încă din 1949.
Explicaţia constă în aceea că în Letonia - al cărei oraş capitală, Riga, fusese un mare centru industrial de la sfârşitul
sec. al XIX-lea - ideile socialiste şi comuniste avuseseră tradiţional mai mult răsunet decât în mult mai rurala Estonie.
Oricum, situaţia va fi numai temporară, ulterior cei mai mulţi letoni rămânând alienaţi faţă de politica comunistă. În
ceea ce priveşte ierarhia de partid trebuie afirmat că, asemănător cu situaţia din Estonia, cel de-al doilea secretar al
P.C.L. a fost mai întotdeauna rus: Ivan Lebedev (1944-1949), Fedor Titov (1949-1952) şi V.N. Erşakov (1952-1953).
În fruntea guvernului Letoniei sovietice s-a aflat în perioada 1940 şi 1944-1949 un comunist din Letonia interbelică:
Vilis Lacis (1904-1966). Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem Leton a fost în această perioadă Augustus
Kichensteins, primul şef al guvernului care contribuise la sovietizarea ţării în 1940.
După război, P.C.L. a apelat în mod repetat la Moscova pentru a trimite în republica sovietică cadre de
încredere capabile să vorbească limba letonă. Moscova a trimis însă mai cu seamă cadre de partid „de încredere”, care
nu stăpâneau limba letonă. Circa 9.000 de comunişti au fost transferaţi în Republica Sovietică Letonia între 1945 şi
1951. Acei „tovarăşi” care stăpâneau limba letonă fuseseră deja lichidaţi de Stalin în 1936-1937. Această stare de
lucruri a întărit convingerea letonilor că partidul era impus de Moscova şi nu avea rădăcini în mediul politic leton.
Stalin considera însă că trimiterea de ruşi va putea frâna „rămăşiţele de naţionalism burghez” din Letonia.
Ca şi în Estonia, perioada stalinistă a fost cea mai neagră din întregul interval de o jumătate de secol de
dominaţie sovietică. Oricine putea fi arestat, judecat şi pedepsit pentru crime politice fără a fi avertizat şi fără a fi
vinovat. Numărul celor arestaţi a atins 14.702 letoni în 1945 şi s-a menţinut la nivelul de două - trei mii de cetăţeni
până în 1951, apoi coborând la mai puţin de o mie de cetăţeni. Zeci de mii de cetăţeni au căzut astfel victime
aparatului represiv stalinist. Singurii susţinători ai regimului din cadrul populaţiei locale au fost bolşevicii letoni,
cadrele venite din Uniunea Sovietică şi tinerii comunişti care se înscriseseră în partid în timpul războiului mondial.
Aceştia din urmă erau recunoscători sovieticilor pentru avantajele oferite de sistem: adesea fii de ţărani săraci sau
tineri muncitori, aceştia erau trimişi la universităţi şi institute tehnice pentru a mări numărul elementelor proletare în
învăţământul superior, sau făceau cariere în aparatul de partid şi stat. Comuniştii letoni astfel educaţi au reuşit să
ajungă la poziţii influente în stat şi partid, şi au fost susţinătorii naţional-comunismului în perioada dezgheţului
hruşciovian.

I.2.c. Economia Letoniei staliniste

Ca şi în cazul Estoniei, şi în Letonia a fost nevoie în prima fază a regimului sovietic nu numai de eforturi
pentru a lichida rezistenţa opusă de populaţie şi pentru a impune dominaţia totalitară sovietică, dar şi pentru a
reconstrui ţara atât de afectată de război. În planurile sovietice, Letonia trebuia transformată într-o republică
industrială sovietică. Deja în 1947 o bună parte din infrastructura industrială interbelică fusese refăcută şi s-au făcut
planuri pentru construcţia de noi întreprinderi industriale, axate mai ales pe dezvoltarea mamuţilor industriali de tip
sovietic. Importanţa deosebită ataşată de către conducerea sovietică programului de industrializare al Letoniei şi
Estoniei are de-a face şi cu resursele de energie ale zonei, cu existenţa capacităţilor tehnice şi manageriale ale
populaţiilor locale, precum şi cu nivelul înalt de educaţie existent aici încă din perioada ţaristă.

I.2.d. Agricultura de la proprietatea individuală la cea colectivă şi de stat

Proprietatea privată în agricultură fusese deja naţionalizată în 1940, cu excepţia proprietăţilor de până la 30 de
ha. Guvernul nu slăbise însă foarte mult proprietatea privată în condiţiile în care fuseseră distribuite parcele de 10 ha.
celor fără pământ sau cu pământ puţin. De aceea, după 1945 agricultura letonă era încă departe de principiile sovietice.
Prin urmare, autorităţile au început să ia măsuri pentru colectivizarea şi etatizarea proprietăţilor private, mai cu seamă
că ţăranii letoni refuzau să se lase amăgiţi de promisiunile comuniste pentru a renunţa la proprietatea asupra
pământurilor lor. Statul a început să efectueze astfel presiuni tot mai intense asupra societăţii rurale. Fiind presate şi de
la Moscova, autorităţile letone au început să ridice continuu numărul ţăranilor letoni desemnaţi sub numele de culaci.
Autorităţile au folosit tactica sporirii impozitelor şi a rechiziţiilor pentru a-i lămuri pe ţărani să renunţe la opoziţia lor.
10
 Măsurile adoptate au reprezentat un succes parţial: în 1948 au fost create 617 colhozuri care integrau 13.814
de gospodării individuale (12,5% din numărul total al acestora). P.C.L. era nemulţumit de ritmul acestui proces. Prin
urmare, după cum am arătat, aproximativ 42.133 de ţărani (12.987 de familii de „culaci”, cu un număr la fel de mare
de copii, dintre care 3.369 aveau sub 7 ani, precum şi 734 de octogenari) au fost deportaţi în Uniunea Sovietică la 25
martie 1949. Aceste deportări i-au convins pe ţăranii letoni că mijloacele avute la dispoziţie de regimul comunist erau
nelimitate în cruzimea lor. Foarte mulţi ţărani letoni s-au grăbit să-şi salveze familiile şi vieţile cu preţul renunţării la
suprafaţa lor de pământ. La sfârşitul anului 1950 numai 4,5% din gospodăriile ţărăneşti erau încă în afara colhozurilor
sau sovhozurilor. În Letonia luaseră deja naştere 14.700 de colhozuri. Viaţa şi existenţa lor, de acum, depindea în
întregime de stat care avea la dispoziţie toate mijloacele posibile de control. Ca şi în Estonia, tradiţia fermelor
individuale va rămâne totuşi să fie păstrată în micile loturi individuale ale ţăranilor.

I.2.e. Industrializare socialistă

Ca în întreg lagărul socialist, şi industria letonă va fi puternic planificată, centralizată şi axată pe dezvoltarea
industriei grele. Producţia industrială nu era gândită pentru a acoperi necesităţile locale ci era racordată la interesele
Uniunii Sovietice, în ansamblu. Primul plan cincinal sovietic a fost introdus în Letonia în ianuarie 1945. Pentru
realizarea sa era însă necesar un influx de specialişti. Aceştia au fost aduşi din Uniunea Sovietică creând grave mutaţii
demografice în Letonia (de altfel, special urmărite de Stalin pentru a-şi întări dominaţia asupra regiunii baltice).
Numai în 1946 au fost trimişi în Letonia 41.000 de externi, din care 30.000 s-au stabilit în regiunea din jurul Rigăi. În
timpul primelor două cincinale au pătruns în Letonia, pentru a lucra în industria grea, în construcţii şi în alte domenii
nu mai puţin de 535.000 de muncitori din alte părţi ale U.R.S.S. În 1948 circa 45% din muncitorii din Letonia nu
aparţineau naţiunii titulare.

I.2.f. De la o naţiune titulară dominantă, la o republică multinaţională.

Transformări sociale şi demografice în Letonia sovietică
Ca şi în cazul Estoniei, nici letonii nu şi-au făcut nici o iluzie cu privire la viitorul lor în cadrul statului
sovietic. De aceea, în vara-toamna anului 1944 nu mai puţin de 120.000 - 150.000 de letoni s-au refugiat spre vest,
către Germania, iar în primăvara anului 1945 către Suedia. Mulţi dintre aceştia aveau vârste cuprinse între 30 şi 50 de
ani şi aparţineau categoriilor profesionale educate, incluzând circa 200 de preoţi luterani. Printre refugiaţi se mai aflau
şi peste 2.000 de profesori, 197 de membri ai staff-ului universitar, peste jumătate din numărul de medici, ingineri,
arhitecţi. Aceşti refugiaţi se vor adăuga pierderilor demografice imense suferite de Letonia ce vor face ca populaţia
acestui stat să scadă de la 2 milioane de locuitori în 1939 la 1,4 milioane în 1945. Ca rezultat al acestor repetate
tragedii umane, elementul minoritar a avut totuşi mai mult de suferit decât cel majoritar. Acesta a făcut ca naţiunea
titulară să sporească procentual în ansamblul populaţiei de la 73% la 80% la sfârşitul războiului. Letonia era acum mai
omogenă etnic ca niciodată în sec. al XX-lea.
Această situaţie nu va dura mult. Procesul de industrializare forţată le-a permis sovieticilor să creeze un
melting pot populaţional fără precedent în regiunea baltică. Sporirea populaţiei între 1945 şi 1955 s-a realizat cu un
număr de 650.000 de oameni, din care doar 115.000 erau letoni. Restul erau ruşi, ucraineni, bieloruşi. În 1950
populaţia Letoniei era de 1,9 milioane, din care doar 1,2 milioane mai erau letoni. Aproximativ 120.000 de letoni se
aflau în Occident (10% din numărul de letoni din Letonia) iar circa 12% se aflau împrăştiaţi în Uniunea Sovietică, în
diferite lagăre de muncă şi închisori. În 1959 proporţia de letoni în ansamblul populaţiei va ajunge la 62%, cea de ruşi
la 26,6%, din restul populaţiei 2,9% fiind bieloruşi şi 1,4% ucraineni. Numărul de letoni va continua să scadă şi în
perioada următoare ajungând în 1979 la 53,7% din numărul total al populaţiei, urmaţi de ruşi cu 32,8%, bieloruşi cu
4,5% şi ucraineni cu 2,7%. În 1989 exista deja temerea că letonii vor înceta să mai fie naţiune dominantă în propria
ţară: procentul lor scăzuse la doar 52%, în timp ce cel al ruşilor urcase la 33,9%, al bieloruşilor la 4,5% şi al
ucrainenilor la 3,4%. Unul dintre oraşele cele mai afectate de acest influx de populaţie din întreaga regiune baltică a
fost capitala Letoniei, Riga. Populaţia letonă a oraşului a scăzut continuu, de la 44,6% în 1959 la 40,9% în 1970 şi la
numai 36,5% în 1989.
Letonii au reuşit să deprindă cunoştinţe de limba rusă într-o proporţie foarte mare (60%), în acest fel ajungând
cea mai bilingvă naţiune din U.R.S.S., după bieloruşi. Aceasta se explică, desigur, şi prin prezenţa masivă a
elementelor rusofone în Letonia. Numărul letonilor care vorbeau rusa ca primă limbă a crescut insignificant până la
cifra de 29.000 de oameni. Interesant este şi un alt aspect legat de marele număr de căsătorii mixte (circa 25% din
numărul total de căsătorii) din anii 1970-1980. Copiii născuţi din aceste căsători erau însă cel mai frecvent descrişi la
starea civilă ca fiind letoni (71%). Aceste cifre nu dovedesc asimilarea letonilor în marea familie sovietică, visul
leninismului. Dimpotrivă, după cum arată istoricii letoni Artis Pabriks şi Aldis Purs, în ultimele două decenii de
dominaţie sovietică populaţia letonă s-a consolidat tot mai mult în jurul unor valori etno-culturale precum limba şi
cultura. Letonii şi-au consolidat sentimentele de respingere a tot ceea ce era rus şi sovietic. Ca argument, este invocată
dorinţa letonilor de a lucra în republica lor şi de a-şi alege pregătirea superioară în funcţie de această motivaţie, ca şi
de limba de predare. Cei mai mulţi studenţi letoni se înscriau la Academia de Artă, Academia de Muzică, Academia
11
de Agricultură şi Universitatea Letonia (unde procentul lor era de 55%). La Institutul de Aviaţie Civilă, unde limba de
predare era rusa, doar 1,4% dintre studenţi erau letoni.
Acestea transformări demografice au afectat profund relaţia majoritate-minoritate şi au creat temeri fireşti că
însăşi supravieţuirea naţiunii letone era în pericol. Letonii au ajuns să se teamă că, în aceste condiţii, până şi statutul
lor de republică unională ar putea fi desfiinţat. Transformările demografice fără precedent, această agresiune a statului
sovietic împotriva realităţilor etnice şi demografice, vor crea climatul ce a făcut posibilă naşterea unei mişcări de
opoziţie, imediat ce situaţia politică a permis manifestarea acesteia. Tocmai de aceea, după epoca dezgheţului,
pătrunderea elementelor alogene, deşi a continuat, după cum am văzut, nu va mai fi la fel de masivă.

I.3. Lituania în timpul perioadei staliniste

Spre deosebire de anul 1940, Ţările baltice au rezistat realmente eroic reimpunerii dominaţiei sovietice în
1944. Iar dintre toate naţiunile baltice, rezistenţa lituaniană a fost de astă dată cea mai acerbă. Rezistenţa lituaniană a
durat circa un deceniu şi a pus Moscova la grea încercare. Trupe ale N.K.V.D.-ului, armatei, batalioanelor de
distrugere au fost atrase în ciocnirile cu fraţii pădurii lituanieni. Prin rezistenţa lor, lituanienii au demonstrat că
pretenţiile că alipirea la U.R.S.S. prin voinţa lor, aşa cum acestea fuseseră formulate de Stalin, nu aveau o bază reală.

I.3.a. Războiul de după război: mişcarea de rezistenţă lituaniană

În ciuda consistenţei sale de după 1944, mişcarea de rezistenţă lituaniană nu a debutat în acel an. Încă din vara
anului 1940 reprezentanţii diplomatici ai Lituaniei în exterior au demascat natura antidemocratică, antinaţională şi
anticonstituţională a demersurilor sovietice de anexare a Lituaniei. Ministrul Lituaniei la Washington, Povilas
Zadeikis, îi atrăgea atenţia secretarului de stat Cordell Hull asupra mijloacelor de forţă folosite de Moscova pentru
încorporarea Lituaniei. De altfel, eforturile acestor reprezentanţi diplomatici se înscriau în încercarea de a obţine
nerecunoaşterea juridică a actului de anexare a statului lituanian. În august 1940 catolicii lituanieni din S.U.A. au creat
Consiliul pentru Eliberarea Lituaniei, iar la Toronto s-a constituit Consiliul Lituanienilor Canadieni. O activitate şi
mai prolifică a avut loc în Europa, mai cu seamă în Italia, Elveţia şi Germania. La o întrunire diplomatică care a avut
loc la Roma, la 19 septembrie 1940, şi a fost găzduită de şeful serviciului diplomatic lituanian, Stasys Lozoraitis, a
fost constituit Comitetul Naţional Lituanian, care-i avea în frunte pe fostul prim-ministru Ernestas Galvanauskas, ca
preşedinte, şi pe Lozoraitis, ca vicepreşedinte. Comitetul urma să joace rolul unui guvern în exil al Lituaniei. Scopul
său era de a coordona activitatea de renaştere statală lituaniană şi de a reprezenta statul lituanian pe timpul ocupaţiei
străine. Din nefericire, Comitetul nu a devenit niciodată o instituţie activă.
O parte a reprezentanţilor diplomatici lituanieni au considerat că singura posibilitatea pentru realizarea
obiectivelor lor naţionale o reprezenta cooperarea cu Germania. Prin urmare, aceştia încercau să lege reconstrucţia
naţională lituaniană de planurile naziste de realizare a unei noi Europe. Liderul acestei facţiuni era Kazys Skirpa, care
rezida în Germania, petrecuse mulţi ani în această ţară, ajungând să-şi însuşească o parte din idealurile naţional-
socialismului, inclusiv ideile antisemite. Skirpa a fondat la Berlin, în ziua de 17 noiembrie, „Frontul Activiştilor
Lituanieni”. Interesant este că, în cadrul acestei organizaţii, au intrat politicieni cu vederi politice şi doctrinare diferite,
de la dreapta la social-democraţi. Pe toţi aceştia îi unea naţionalismul şi dorinţa apărării intereselor statului lituanian.
La 30 martie 1941 a fost fondată mâna înarmată a mişcării, intitulată „Protecţia Muncii Naţionale”.
Ocupaţia Lituaniei a generat o mişcare de rezistenţă spontană, care reprezenta adevărata măsură a
„popularităţii” regimului comunist sovietic pe teritoriul Lituaniei. Rezistenţa a îmbrăcat forme diferite, începând de la
rezistenţa pasivă (boicotul activităţilor politice) şi până la rezistenţa armată. O activitate foarte răspândită era aceea a
împrăştierii de manifeste. Până la 15 mai 1941 au fost descoperite de către noile autorităţi 583 de manifeste de diferite
tipuri. O bună parte dintre acestea au fost împrăştiate odată cu apropierea zilei de 16 februarie (în care era aniversată
declaraţia de independenţă din 1918). Manifestele chemau la refacerea unei Lituanii independente, solicitau
locuitorilor Lituaniei să boicoteze alegerile, să nu plătească taxele către stat şi le cereau ţăranilor să nu predea recoltele
statului. Fiecare val de manifeste a fost foarte atent monitorizat de statul comunist. Aceasta a acordat o atenţie specială
arestării unor foste figuri publice lituaniene şi unor posibili oponenţi ai noii ordini. Numai între 10 şi 17 iulie au fost
arestaţi circa 500 de membri ai fostelor partide politice, ai unor organizaţii şi societăţi. Scopul regimului comunist era
acela de a distruge toate simbolurile fostului stat independent lituanian, ceea ce i-a condus pe lituanieni la concluzia că
Moscova practica o politică de genocid, un efort sistematic de decapitare a intelighenţiei naţionale, în scopul de a
priva naţiunea de orice conducere naţională.
În primul an de ocupaţie sovietică mişcarea de rezistenţă lituaniană a fost mult mai puţin impresionantă decât
mai târziu. Existau numeroase organizaţii dar unele dintre acestea aveau doar câţiva membri, adesea doar elevi de
şcoală. De exemplu, organizaţia cunoscută sub denumirea de „Partidul Independenţei” era alcătuită din elevi. 26 dintre
aceştia au fost arestaţi. În schimb, în Samogiţia a fost formată o organizaţie denumită „Coloana a Cincea”. Aceasta a
menţinut legătura cu alte organizaţii de rezistenţă din Lituania şi cu „Frontul Activiştilor Lituanieni”. 31 dintre
membrii organizaţiei au fost arestaţi. Cea mai serioasă provocare la adresa autorităţilor sovietice a venit din partea
„Corpului Teritorial de Puşcaşi nr. 29”, format pe osatura armatei lituaniene. Mulţi militari lituanieni au protestat la
12
adresa depunerii jurământului de credinţă faţă de Uniunea Sovietică şi îmbrăcarea uniformei Armatei Roşii. Divizia
179, alcătuită din lituanieni, a constituit locul de naşterere al unei organizaţii antisovietice condusă de maiorul
Vytautas Bulvicius şi căpitanul Juozas Kilius. Aceasta a luat contact cu diferite unităţi lituaniene din Vilnius în scopul
de a pregăti militari dispuşi ca, în anumite condiţii, să acţioneze împotriva Uniunii Sovietice. Au fost stabilite contacte
cu Frontul Activiştilor Lituanieni şi cu ţări străine prin intermediul comunicaţiilor radio şi prin curieri. Grupul a jucat
un rol esenţial în tipărirea şi distribuirea ziarului „Lituania Liberă”. Organizaţia a fost descoperită de sovietici şi 16
dintre membri săi au fost arestaţi începând din aprilie 1941, opt fiind executaţi în decembrie 1941.
Poate că referendumul cel mai bun în privinţa popularităţii regimului sovietic din Lituania a fost reprezentat
de revolta antisovietică din Lituania care a însoţit atacul Germaniei împotriva U.R.S.S. Momentul propice pe care-l
aşteptase Frontul Activiştilor Lituanieni, în sfârşit, se ivise. Deportările în masă din 13-14 iunie 1941 (care afectaseră
circa 18.000 de lituanieni, din care circa 5.000 de copii) au alimentat revolta antisovietică. Numărul participanţilor la
revoltă şi al victimelor înregistrate de partizani este foarte controversat. Istoricul lituanian Valentinas Brandisauskas
pune la îndoială cifrele prezentate de istoricii occidentali sau de anumite surse sovietice care estimează un număr total
de rebeli de circa 90.000-131.000. În schimb, cercetările lui Brandisauskas par să acrediteze cifra de 16.000-20.000 de
participanţi la revolta antisovietică. Estimările sunt la fel de controversate în privinţa numărului de victime din rândul
partizanilor: de la circa 2.000-6.000, cifra este coborâtă de istoricul citat la circa 650. Deşi în stadiul actual al
cercetărilor este greu de căzut de acord asupra unor cifre exacte, este însă clar că numărul partizanilor a fost relativ
mare, incluzând mai ales oameni tineri, acestora alăturându-se şi rezistenţa pasivă a numeroşi alţi lituanieni.
Oraşul Kaunas a devenit centrul revoltei. Grupuri de circa 200-300 de partizani au luptat împotriva trupelor
sovietice. La 22 iunie radioul a fost ocupat şi, prin intermediul studiourilor sale, a fost difuzată declaraţia citită de
reprezentantul Frontului Activiştilor Lituanieni, Leonas Prapuolenis. În cadrul declaraţiei se anunţa restabilirea
statului lituanian şi compoziţia guvernului. Lupta de partizani a început să fie coordonată, în limita posibilităţilor sale
de comunicaţii, de „Autoritatea de Protecţie Locală”. Luptele în Kaunas au continuat între 23 şi 25 iunie. În seara zilei
de 23 iunie au început luptele şi la Vilnius. La 24 iunie a fost ocupată clădirea radioului, iar pe Dealul Gediminas a
fost înălţat steagul naţional lituanian. Militari lituanieni din Armata Roşie s-au alăturat rebelilor.
Sosirea trupelor germane a fost întâmpinată cu flori. Era nutrită speranţa iluzorie că, sub patronajul Berlinul,
statul lituanian va putea renaşte. Noul guvern condus de Skirpa părea să se bucure de susţinerea Germaniei. Însă
dezamăgirea va urma curând marilor speranţe. Skirpa nu a fost lăsat să părăsească Berlinul, conducerea guvernului
fiind preluată de Juozas Ambrazevicius. Guvernul provizoriu, care a încercat să retrocedeze proprietăţile confiscate şi
să organizeze poliţia şi administraţia statului, a fost înlăturat la 5 august de autorităţile germane. Şi alte instituţii care
susţineau ideea unei Lituanii independente au întâmpinat aceeaşi soartă. La 26 septembrie Frontul Activiştilor
Lituanieni a fost desfiinţat. În decembrie 1941 toate partidele politice lituaniene au fost interzise.
Lituanienii au ajuns la concluzia logică că Germania nu era dispusă la recunoaşterea statului independent
lituanian. De aceea, în timpul dominaţiei germane, au fost formate mai multe organizaţii secrete cu intenţia de a
restabili, la momentul oportun, independenţa Lituaniei. Din unificarea acestora a rezultat, la 25 noiembrie 1943,
„Comitetul Suprem pentru Eliberarea Lituaniei”. Presa acestor organizaţii va contribui din plin la eşecul planului de
formare a unui batalion S.S. lituanian. Totuşi, în condiţiile apropierii Armatei Roşii de teritoriul lituanian, germanii au
acceptat crearea unor unităţi teritoriale lituaniene care să acţioneze numai pe teritoriul Lituaniei. Circa 30.000 de
voluntari s-au alăturat acestor unităţi. Germanii şi-au încălcat promisiunile de neimplicare a lor în afara Lituaniei, ceea
ce a condus la conflict cu conducerea militară lituaniană. În mai 1944 germanii au împrăştiat aceste unităţi, generalul
Povilas Plechavicius şi ofiţerii săi trimişi într-un lagăr de concentrare la Salaspils, zeci de soldaţi executaţi şi câteva
mii arestaţi. Comitetul Suprem pentru Eliberarea Lituaniei a fost desfiinţat, mulţi dintre membri acestuia refugiindu-se
în Occident.
În vreme ce, în iulie 1944, Armata Roşie invada estul Lituaniei, în vestul acestei ţări au fost organizate, cu
acceptul germanilor, „Corpurile de Apărare Naţională”. La 7 octombrie, acestea au încercat zadarnic să oprească
ofensiva unei armate profesioniste în Zemaitija. Supravieţuitorii acestei lupte s-au alăturat eforturilor germanilor de a
construi fortificaţii sau s-au alăturat unităţilor de partizani aflate în formare. Cea mai activă formaţiune de partizani era
„Lietuvos laisves armija” (Armata de Eliberare Lituaniană), care încerca să construiască o rezistenţă naţională
lituaniană. Lituanienii s-au alăturat unităţilor de partizani din patriotism, în speranţa restaurării statului independent
lituanian.
La 13 iulie Armata Roşie a ocupat Vilniusul şi a ordonat conscripţia recruţilor lituanieni. În prima lună de
conscripţie numai 14% dintre lituanieni au respectat ordinul. După cucerirea ţării, sovieticii au lăsat în Lituania unităţi
ale Armatei Roşii şi ale N.K.V.D. Comisarul adjunct al N.K.V.D., Serov, a fost special trimis în Lituania pentru a
crea, la 15 iulie, forţele N.K.V.D. ale R.S.S. Lituania. Imediat au început arestările, fiind vizaţi cei care au luat parte la
acţiunile împotriva Armatei Roşii din iulie 1941, aceia care s-au alăturat diverselor grupări de rezistenţă antinazistă
sau antisovietică, precum şi conscrişii care nu răspundeau chemărilor autorităţilor. Aceste acţiuni au făcut ca, prin
noiembrie, nu mai puţin de 33.000 de oameni să se găsească ascunşi de autorităţile sovietice prin păduri. Într-o acţiune
punitivă întreprinsă în jurul Crăciunului, trupele N.K.V.D. au ucis peste 400 de oameni. În anii 1944-1945 nu mai
13
puţin de 13.200 de lituanieni au fost ucişi sau torturaţi până la moarte. 108.000 de oameni (dintre care 82.000 de
lituanieni) au fost conscrişi în Armata Roşie, mulţi luaţi cu arcanul.
În ciuda tuturor aceste măsuri opresive, rezistenţa a continuat. Aceasta a fost prelungită iniţial de speranţa că
principiile Chartei Atlanticului, ale Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului (din 5 decembrie 1948) sau ale
Convenţiei de la Geneva (12 august 1949) îşi vor găsi aplicabilitate şi în Lituania. Dar, şi mai mult, s-a sperat că
Războiul Rece se va transforma într-unul fierbinte, înlăturând astfel dominaţia sovietică din răsăritul Europei şi din
regiunea baltică. În aşteptarea acestui moment a fost creată o structură secretă centralizată pentru a mobiliza oameni, a
asigura apărarea ţării, a organiza administraţia şi a pune la cale desfăşurarea de alegeri parlamentare libere. De
asemenea, s-au luat măsuri pentru a obstrucţiona instalarea noii administraţii, organizarea „alegerilor” sovietice şi
conscripţiei în Armata Roşie.
Istoricul lituanian Nijole Gaskaite-Zemaitiene discerne trei faze mai importante în istoria mişcării de
rezistenţă lituaniene: iulie 1944-mai 1946; mai 1946-noiembrie 1948; noiembrie 1948-mai 1953. Prima fază este
asociată cu o rebeliune generală a populaţiei lituaniene, cea de-a doua cu stabilirea unor unităţi de partizani
centralizate coroborată cu încercarea autorităţilor de a le distruge acestora baza de susţinere în mediul rural, iar ultima
cu intensificarea eforturilor sovietice de a pune capăt mişcării de rezistenţă în condiţiile în care aceasta se reduse mult
ca intensitate. Fiecărei faze i-a corespuns o schimbare a tacticilor de luptă ale ambelor părţi.
La rândul său, istoricul Juozas Starkauskas distinge trei faze în acţiunile trupelor sovietice de represiune
N.K.V.D. şi M.V.D. În prima fază (1944-1945) trupele N.K.V.D. au folosit tactica „tătaro-căzăcească” de jaf şi
distrugere. A doua fază a început în martie 1946 când au fost stabilite 200 de garnizoane permanente pentru a lupta
împotriva partizanilor. În această fază, sovieticii controlau oraşele şi acele zone rurale unde trupele lor erau
încartiruite, în vreme ce partizanii erau preponderenţi în zonele rurale. Cea de-a treia fază a debutat în 1949 când
sovieticii au obţinut supremaţia. Forţele principale de represiune au fost constituite în această fază de Divizia a 4-a de
Puşcaşi.
În prima etapă a luptei lor, lituanienii au format şapte regiuni („apygarda”). Acestea constau din corpuri de
partizani, la rândul lor împărţite în unităţi mai mici: companii - detaşamente - plutoane - escadroane. Unităţile mai
mari erau organizate având în frunte o structură de comandă, aveau statute şi regulamente moştenite de la fosta armată
lituaniană, depuneau jurământul de credinţă. Din 1946 vor fi introduse uniformele militare şi semne de identificare.
Acţiunile partizanilor vizau atacarea oraşelor, împiedicarea formării noilor autorităţi şi dezarmarea unităţilor punitive.
Locuitorii satelor au refuzat să se alăture administraţiei locale. Ca şi în Estonia, satele se aflau sub controlul fraţilor
pădurilor în timpul nopţii, iar unele localităţi chiar şi în timpul zilei.
Autorităţile au răspuns prin încurajarea celor care se aflau ascunşi să revină la casele lor. Membrii familiilor
celor care nu ascultau acest ordin erau deportaţi în Siberia. Aceasta a determinat 43.800 de oameni să-şi părăsească
adăposturile între 1944-1945. Circa 7.000 dintre aceştia au fost arestaţi, alţii trimişi în armată, în vreme ce aceia care
nu au rezistat presiunilor au devenit colaboratori ai N.K.V.D. Mii de trupe ale N.K.V.D.-ului şi-au folosit întreaga
dotare tehnică pentru a-i prinde pe partizani. Trupurile mutilate ale partizanilor prinşi erau expuse public în sate pentru
a-i înspăimânta pe cei care ar fi putut îndrăzni să cuteze să se alăture mişcării. Sătenii şi elevii de şcoală erau chemaţi
la întruniri lângă trupurile celor ucişi unde li se explica că aceasta va fi soarta care-i aşteaptă pe „inamicii poporului”.
Prizonierii erau torturaţi în mod sadic, supuşi la presiuni psihologice, în imposibilitatea de a se odihni, înconjuraţi de
informatori ai organelor N.K.V.D. Din 1946 organele de securitate au început să formeze unităţi fantomă de partizani
pentru a-i putea astfel contacta pe fraţii pădurii, infiltra conducerea acestora şi în cele din urmă a-i aresta. Numai în
1951 au fost recrutaţi 27.700 de agenţi şi informatori, mulţi însă inactivi. Un rol foarte important în acest sens a fost
jucat de agentul Juozas Markulis care a ajuns liderul unei organizaţii formate în iunie 1946. Acesta a reuşit să
acţioneze pentru distrugerea unei întregi apygarda, cu toţi liderii şi membrii grupurilor sale de partizani.
Totuşi, partizanii au continuat să acţioneze, în special împotriva coloniştilor care se aşezau pe pământurile
populaţiei rurale deportate în timpul campaniei de colectivizare. Aceştia erau mai întâi avertizaţi şi numai ulterior erau
întreprinse acţiuni împotriva lor. La 16 noiembrie 1947 partizanii din apygarda Tauro au ucis 24 de colonişti. Aceasta
i-a determinat pe colonişti să evite stabilirea în zonele rurale. Luptele erau însă foarte dure în condiţiile în care ordinul
dat de Beria în 1944 trupelor N.K.V.D. era acela de a lichida mişcarea de partizani într-o noapte. În septembrie 1944
adjunctul lui Beria, Serghei Kruglov, vizitase Lituania şi ordonase impunerea, cu orice preţ, a ordinii sovietice. Aceste
ordine determinaseră, începând din 1944, uciderea multor oameni nevinovaţi, alături de partizani. Ofiţerii, subofiţerii,
soldaţii care arestau sau ucideau partizani erau recompensaţi prin acordarea de salarii, promovări, cadouri, concedii,
permisii. Numărul de civili ucişi a scăzut abia în 1946, atunci când Divizia a 4-a de Puşcaşi a devenit singura
responsabilă de lupta împotriva rezistenţei armate.
Între 1946-1948 numărul partizanilor s-a micşorat simţitor. Existau 4.500 de partizani în 1946 şi numai 2.300
doi ani mai târziu. Luptele continuau cu victime relativ egale de ambele părţi. Regiunile de partizani publicau ziare
care să informeze populaţia despre evenimentele interne şi internaţionale, dar mai cu seamă urmăreau să păstreze
credinţa în viitorul naţiunii lituaniene şi în valorile sale culturale. În timpul războiului de partizani au fost publicate 54
de ziare şi alte 18 publicaţii. Ziarul care a avut apariţia cea mai îndelungată a fost „ Laisves varpas” (Clopotul
14
Libertăţii) care a apărut între 1946 şi primăvara anului 1953 în 176 de numere. Un alt ziar lituanian al rezistenţei a fost
publicat până în 1957. Au fost publicate, de asemenea, lucrări literare, precum cele cinci volume de poezie şi cântece
tipărite de apygarda Prisikelimo. Elita mişcării de rezistenţă era alcătuită din foşti ofiţeri de armată (căpitani,
locotenenţi), profesori, poliţişti, studenţi, elevi de liceu, ţărani.
Deportările din mediul rural şi colectivizarea din 1948-1949 au micşorat simţitor sprijinul de care se bucurau
partizanii. Din acel moment, aceştia au fost nevoiţi să se îngrijească ei înşişi de provizii, ceea ce de multe le expunea
locaţia şi atrăgea după sine intervenţia forţelor de ordine. Din 1948 un rol important în organizarea partizanilor
lituanieni a fost jucat de comandantul apygardei Kestucio, căpitanul Jonas Zemaitis. La 10 iulie acesta a creat
„Mişcarea de Luptă pentru Libertate”. Între 10-20 februarie 1949 în satul Minaiciai apygarda Prisikelimo a organizat
cea mai mare întrunire a liderilor rezistenţei. Cu această ocazie a fost creată „ Mişcarea Lituaniană de Luptă pentru
Libertate”, condusă de un prezidiu, al cărui lider era Zemaitis. Din prezidiu făceau parte reprezentanţi ai tuturor
regiunilor. Reprezentantul regiunilor din sud, Adolfas Ramanauskas, a fost ales comandant-şef al armatei. În cadrul
întrunirii s-au discutat chestiuni importante precum scopurile mişcării de rezistenţă în cazul unei ocupaţii prelungite.
La 16 februarie, cu ocazia aniversării Zilei Independenţei, a fost publicată o declaraţie în care se arăta că Mişcarea
Lituaniană de Luptă pentru Libertate era cea mai înaltă autoritate politică care conducea lupta pentru libertate şi că, în
final, mişcarea va crea un guvern responsabil şi va organiza alegeri parlamentare libere. Însă, deoarece comunicaţiile
dintre diferitele regiuni erau foarte proaste, la 13 martie 1950 Prezidiul mişcării a fost împărţit în trei secţiuni care
controlau în mod direct regiunile. Cu această ocazie, a fost lansat şi un buletin care urma să slujească ca un forum de
discuţie şi de informare.
Însă forţele militare sovietice continuau să întreprindă acţiuni împotriva partizanilor. În 1946 aceste forţe
totalizau cel puţin zece divizii ale armatei sovietice (numărând circa 40.000 de soldaţi). Acestea, ajutate şi de alte forţe
comuniste, întreprindeau zilnic acţiuni împotriva partizanilor. În anii 1947-1948 au fost întreprinse, anual, numai de
către unităţile armatei, circa 500 de acţiuni împotriva rezistenţei. Existau acţiuni care durau o zi, dar cele mai multe
durau mai multe zile sau chiar săptămâni. În 1944-1945 circa 10.000-15.000 de soldaţi au fost angajaţi zilnic în lupta
împotriva partizanilor. În plus, erau expediate zilnic numeroase grupuri de 10-15 soldaţi care căutau partizanii în
păduri sau prin sate. Numai în 1947 au fost utilizate circa 72.000 de grupuri în asemenea misiuni. Între 30% şi 50%
din soldaţii sovietici din Lituania au fost folosiţi în acest scop. Operaţiunile sovietice includeau acţiuni ofensive,
alcătuirea de cordoane şi posturi de observaţie, formarea de grupuri de recunoaştere şi organizarea de ambuscade.
Ultima tactică de luptă îndreptată împotriva partizanilor a fost organizarea de grupuri permanente de luptă (alcătuite
din 10-30 de cekişti) care luptau numai împotriva unei anumite unităţi de partizani, obţinând mai întâi informaţii
detaliate despre aceasta şi, numai ulterior, încercând anihilarea sa.
Deşi, în continuare, Zemaitis va căuta să întărească rezistenţa şi să stabilească legături cu mişcările din
Polonia, Belarus, Letonia, deja mişcarea începuse să dea semne de dezintegrare. În 1952 nu mai rămăseseră decât 500
de fraţi ai pădurii. Aceştia sufereau pierderi grele în luptele cu autorităţile sovietice şi nu mai reuşeau să provoace
pagube serioase inamicului. Mai apăreau totuşi 17 ziare ale rezistenţei. În ultima etapă a conflictului miliţia sovietică
i-a eliminat pe partizani mai cu seamă prin infiltrarea de agenţi. În 1951 Zemaitis a suferit un infarct şi şi-a revenit
abia în 1953. Fostul căpitan al armatei lituaniene, ajuns lider al rezistenţei, a fost arestat la 30 mai acelaşi an. La 25
iunie acesta a fost interogat la Moscova de însuşi Beria şi, la 26 noiembrie, executat prin împuşcare. Ramanauskas a
fost arestat în 1956. Acesta a fost torturat şi împuşcat la 29 noiembrie 1957. Numărul de partizani se va afla de acum
înainte într-un continuu declin. În 1956 mai rămăseseră numai 45.
Războiul de partizani a reuşit să demonstreze - în ciuda pierderilor foarte grele - voinţa de libertate şi
independenţă lituaniană. Numărul de colonişti ruşi în Lituania a fost micşorat prin lupta fraţilor pădurii. Preţul a fost
unul foarte greu: dacă socotim numai victimele umane directe ajungem la cifra de 20.200. Victimele colaterale, răniţii,
deportaţii urcă această cifră mult peste 100.000 de oameni. Circa patru cincimi dintre cei ucişi au căzut victimă
trupelor de interne sovietice. Numărul de victime de care sunt responsabile trupele sovietice a fost de 2.143 (1946),
1.540 (1947), 1.135 (1948), 1.192 (1949), 635 (1950), 590 (1951), 457 (1952), peste 200 (1953). Toţi aceşti oameni au
fost victime ale unui regim de ocupaţie inuman impus prin forţă, împotriva voinţei naţiunii lituaniene şi a legilor
internaţionale. Partizanii au ucis, la rândul lor, circa 10.000 de colaboratori sovietici.

I.3.b. Lituania sub regimul stalinist

Scopul principal al politicii Uniunii Sovietice în Lituania a fost acela de a integra deplin noul stat sovietic în
arealul imperiului lui Stalin. Aceasta însemna sovietizarea, transformarea lituanianului în homo sovieticus, aşadar
modificarea elementelor de bază ale identităţii sale, inclusiv cele naţionale, introducerea economiei de comandă
dirijată de Moscova, naţionalizarea şi colectivizarea mijloacelor de producţie, distribuţie şi schimb, impunerea formei
totalitare de guvernare, eliminarea societăţii civile. Toate aceste politici sunt responsabile pentru dificultăţile pe care le
va traversa ţara în anii 1990 (în momentul în care va avea posibilitatea din nou să fie stăpână pe soarta ei) în
reconstruirea societăţii civile şi a statului de drept, precum şi a unei economii viabile.

15
 Perioada de până la moartea lui Stalin a fost martora folosirii celor mai violente mijloace de impunere a
sistemului sovietic. Acest proces a avut de făcut faţă dificultăţilor generate de lipsa de personal lituanian de încredere.
Intelighenţia şi clasele profesionale lituaniene fuseseră deja greu încercate de ucideri, deportări sau plecarea în exil.
Această situaţie i-a determinat pe politicienii de la Moscova să aducă în Lituania ruşi care să ocupe locurile vacante
din Partidul Comunist Lituanian, organele de securitate, birocraţie, sistemul judiciar şi întreprinderi. Aceasta a
continuat până în momentul în care vor fi formaţi lituanieni „de încredere” care să poată ocupa aceste poziţii. Astfel s-
a ajuns la situaţia în care limba de comunicare folosită în eşaloanele superioare ale partidului şi guvernului să fie
limba rusă.
În toamna anului 1944 o parte din liderii guvernului sovietic din 1940-1941 (Snieckus, Gedvilas şi Paleckis)
s-au întors la Vilnius, reluându-şi vechile poziţii în administraţie. În ceea ce priveşte conducerea de partid, Moscova a
păstrat un control strâns asupra Biroului Comitetului Central al P.C.Lit. În fruntea partidului lituanian a revenit, după
1944, Antanas Snieckus. Acestea fusese prim-secretar al P.C.Lit. încă din 1936 şi-şi va menţine funcţia până la
moartea sa în 1974, ajungând să stabilească un adevărat record. Secretul lui Snieckus a constat în evitarea implicării în
luptele pentru putere de la Moscova. A reuşit astfel să evite ca amploarea epurării naţional-comuniştilor din 1959 să
fie mare. Biroul Organizatoric al Comitetului Central a încăput în mâinile lui Mihail Suslov. Acesta avea sarcina de a
elimina rezistenţa din Lituania. Politica Moscovei - deschisă colaborării cu forţele locale care doreau să facă o carieră
politică în P.C. - a produs ceva roade. Idealişti, care credeau în idealurile marxist-leniniste, sau carierişti s-au alăturat
PC.Lit. Multe dintre noile cadre de partid erau oameni relativ needucaţi, ceea ce a necesitat trimiterea lor la cursuri
liceale sau serale, ulterior la şcoli de partid. Oricum, spre deosebire de celelalte republici sovietice baltice, în Lituania
erau mult mai mulţi comunişti recrutaţi dintre membrii naţiunii titulare. Numai Armenia şi Georgia depăşeau Lituania
în această privinţă.

I.3.c. Economia Lituaniei staliniste

Ca şi în cazul celorlalte naţiuni baltice, şi în Lituania politicile economice ale Uniunii Sovietice au vizat în
primul rând naţionalizările întreprinderilor, băncilor, atelierelor etc. Acestea au fost apoi urmate de o politică
economică care viza integrarea Lituaniei în ansamblul Uniunii Sovietice. Gândite la Moscova, aceste politici de
centralizare şi industrializare nu aveau în vedere câtuşi de puţin interesele localnicilor.

I.3.d. Agricultura de la proprietatea individuală la cea colectivă şi de stat

Din 1946 a debutat o campanie consistentă de colectivizare. Campania a pornit cu stângul deoarece, în anul
1948, numai 4% dintre fermele lituaniene fuseseră colectivizate. Poate chiar mai mult decât vecinele sale baltice,
naţiunea lituaniană resimţea un ataşament profund faţă de pământul pe care-l stăpânea. Din 1947 administraţia a
răspuns acestei situaţii prin desemnarea ţăranilor mai avuţi cu termenul de culaci („buozes”). Iniţial în această
categorie au fost integraţi numai ţăranii care deţineau mai mult de 18 ha. de pământ. Ulterior, s-a coborât cifra la
numai 5 ha. Culacilor li s-au impus sarcini duble a căror neîndeplinire era pedepsită prin închisoare şi confiscarea
pământului. Între 1944 şi 1953 circa 140.000 de ţărani au fost trimişi la tribunal sub acuzaţia neîndeplinirii sarcinilor
de grâne sau neplăţii taxelor. Inspectori financiari şi oficiali ai P.C.Lit., însoţiţi de escorte înarmate, au purces la
înregistrarea recoltelor şi inventarului agricol şi animalier al ţăranilor. Aceştia au avut adesea de-a face cu fraţii
pădurii care le distrugeau inventarele.
În acest condiţii, conducerea comunistă a adoptat cele mai drastice măsuri. Autorităţile staliniste au folosit în
special deportările (s-a constatat că acestea aveau cele mai consistente efecte în privinţa înfrângerii rezistenţei
ţăranilor). Între 1944 şi 1949 au fost deportaţi nu mai puţin de 300.000-350.000 de oameni (10% din populaţia
Lituaniei). Aceştia au fost transferaţi în Siberia, Kazahstan şi nordul arctic unde au suferit de frig, foame şi boală. În
cadrul acestui proces, au fost „ridicate” familii întregi, inclusiv oameni în vârstă, bolnavi şi muribunzi, femei
însărcinate, copii mici. Soţii au fost despărţiţi de soţiile lor şi trimişi în locuri diferite, adesea situate la mare distanţă
unele de altele. Toate aceste măsuri au fost interpretate - aşa cum şi erau gândite - ca un război de exterminare la
adresa naţiunii lituaniene, ca o purificare etnică care, aşa cum ameninţa un lider de partid, va duce la crearea unei
Lituanii fără lituanieni. Există, desigur, o exagerare în ameninţările acestuia şi ele trebuie interpretate în climatul de
teroare al acelor vremuri, dar nu se poate nega că politicile staliniste vizau o delituanienizare a populaţiei, populaţie
care trebuia transformată în însăşi esenţa sufletului său prin folosirea pe scară largă a terorii.
Înteţirea campaniei de colectivizare a fost marcată de rezoluţia Comitetului Central al P.C.Lit. şi de cea a
Consiliul de Miniştri din martie 1948 intitulată „Asupra organizării cooperativelor colective în republică” şi de noua
lege agrară de la începutul anului 1949. Intrarea în cadrul colectivelor a devenit din acest moment o obligaţie. Activişti
înarmaţi ai partidului au organizat întruniri cu ţăranii unde aceştia erau obligaţi să semneze cereri de intrare în
cooperativele agricole (colhozuri). Cei care refuzau erau trecuţi pe listele de deportare. De altfel, din cei 300.000-
350.000 de deportaţi lituanieni, mulţi au fost ţărani care s-au opus colectivizării. Până în 1948 se organizaseră deja
valuri de deportări: 30.000 de lituanieni la sfârşitul anului 1944, 60.000 în august-septembrie 1945, 40.000 în
februarie 1946, 70.000 la sfârşitul anului 1947. Între 22 şi 27 mai 1948 circa 30.000 de miliţieni şi membri ai
16
N.K.V.D., ajutaţi de 11.000 de comunişti, au fost implicaţi în deportarea unui număr estimat a fi cuprins între 40.000
şi 70.000 de lituanieni. Persoanele care adăposteau copii pentru a-i scăpa de deportare au fost condamnate la cinci ani
de închisoare. În martie 1949 circa 30.000 de oficiali au fost din nou implicaţi în deportarea unui număr estimat între
29.000 şi 40.000 de lituanieni. În vara anului 1949 a avut loc un nou val de deportare cuprinzând 40.000 de persoane.
Toţi aceşti deportaţi fuseseră ridicaţi în miez de noapte, cu puţinele lucruri pe care reuşiseră să le ia cu ei, apoi urcaţi
în trenurile care-i aşteptau şi trimişi apoi spre o destinaţie necunoscută. Cel puţin în această privinţă practicile
comuniste nu erau mai blânde decât cele pe care naziştii le-au practicat faţă de evrei. E adevărat, lituanienii şi vecinii
lor baltici sau românii basarabeni nu au fost gazaţi. Nici o acuzaţie formală nu era adresată celor deportaţi.
Politica de teroare sovietică şi-a atins iniţial obiectivele. La sfârşitul anului 1949 nu mai puţin de 62,4% din
proprietăţile lituaniene fuseseră alăturate colhozurilor. Deja în ianuarie 1951 nu mai puţin de 89% dintre proprietăţi
erau parte a gospodăriilor colective. 300.000 de gospodării individuale fuseseră distruse şi proprietarii lor transformaţi
în ţărani cooperatori. Clădirile cu destinaţie agricolă din aceste gospodării au fost transferate şi ele colhozurilor.

I.3.e. Industrializare socialistă

Aplicarea politicilor de investiţii sovietice a trebuit să întârzie în Lituania din cauza rezistenţei mai intense a
locuitorilor. Un mediu stabil pentru investiţii ar fi fost dat numai de încetarea luptelor de partizani şi a deportărilor.
Investiţiile sovietice pe cap de locuitor au atins în primii ani ai reîncorporării Lituaniei numai un sfert din valoarea
celor din Estonia şi jumătate din cele letone. Numai la sfârşitul anilor 1950 acestea au putut fi accelerate pentru a
prinde din urmă celelalte state baltice. Contextul era însă diferit. Stalin murise şi succesorii săi au diminuat din
brutalitatea industrializării. Regimul Hruşciov a permis un control republican mai mare asupra planificării şi
imigraţiei. Astfel a fost posibilă menţinerea unei majorităţi lituaniene confortabile în republică, ceea ce a întărit odată
mai mult sentimentul de identitate naţională al populaţiei lituaniene.
Aşadar, spre deosebire de Estonia şi Letonia, în Lituania vom aborda procesul industrializării mai ales în
conjuncţie cu politicile economice ale lui Hruşciov. Industrializarea s-a realizat prin dezvoltarea industriilor deja
existente - precum cele textilă, alimentară, piscicolă, de procesare a lemnului (mai cu seamă pentru producerea
mobilei) precum şi aceea a materialelor de construcţie. Alături de acestea, s-au făcut investiţii în industrii noi precum
cea a construcţiilor de maşini, a utilajelor de precizie, în industria chimică, energie şi alte ramuri de procesare a
lemnului. Din 1960 industria chimică a cunoscut o mare dezvoltare ceea ce a transformat Lituania într-un producător
important de plastic, fibre artificiale, polimeri sintetici şi fertilizatori chimici.

I.3.f. Cum a reuşit Lituania să-şi păstreze omogenitatea etnică?

Transformări sociale şi demografice în Lituania sovietică
Lituania a urmat drumul celorlalte naţiuni baltice în numeroase aspecte ale sovietizării. Parţial, traseul său a
parcurs şi fenomenul imigraţiei ruseşti care viza sovietizarea lituanienilor. Însă acest drum nu a fost parcurs până la
capăt. Sau, mai corect spus, startul pentru parcurgerea lui a fost dat prea târziu. În ciuda faptului că, din diferite motive
enunţate anterior, Lituania a pierdut circa un milion de locuitori între 1939 şi 1959, totuşi procentul de lituanieni a
rămas situat în jurul cifrei de 80% din populaţie. Cauzele care au dus la această fericită situaţie sunt cele legate de
nivelul redus de investiţii în Lituania (care îşi are parţial rădăcina în rezistenţa antisovietică a partizanilor), absenţa
unei baze industriale importante care să rivalizeze cu cea letonă sau cu cea estoniană, fertilitatea mai mare a
populaţiei. Totuşi, rusificarea s-a făcut simţită mai cu seamă în cadrul guvernului şi al elitei manageriale din Lituania.
În anii 1945-1946 circa trei cincimi dintre preşedinţii şi vicepreşedinţii consilii populare erau ruşi. Ca şi în Estonia,
nici practica căsătoriilor mixte (mult mai rare în Lituania) nu a reuşit să aducă o creştere semnificativă a prezenţei
ruseşti, deoarece cel mai adesea copiii rezultaţi adoptau limba şi identitatea lituaniană. Interesant este faptul că, în
perioada sovietică, lituanienii au reuşit să-şi sporească prezenţa în oraşul-capitală, Vilnius, ajungând la 43% din
populaţia acestuia în 1970.
În ceea ce priveşte forţa de muncă angajată în agricultură şi industrie, perioada comunistă a fost martora unei
schimbări importante a balanţei. Proporţia de populaţie angajată în agricultură a scăzut la jumătate până în 1970
(ajungând la circa 30% din totalul populaţiei). Natural, în aceeaşi perioadă, procentul populaţiei angajată în alte
sectoare s-a dublat. În 1970 în oraşe locuiau circa 45% dintre locuitorii Lituaniei, pentru ca în 1989 proporţia acestora
să urce la 68%. Populaţia urbană avea o proporţie mai mică a naţiunii titulare (circa 69%). Restul era alcătuit din
populaţia rusofonă care nu a depăşit totuşi procentul de 20% din populaţie.

II. Ţările baltice sub urmaşii lui Stalin

Schimbările survenite odată cu venirea lui Hruşciov la putere au fost pe deplin resimţite în Ţările baltice,
teritorii supuse terorii de stat sistematice în perioada stalinistă. Desigur, dezgheţul s-a realizat treptat, dar efectele sale
au fost benefice pentru supravieţuitorii gulagului stalinist şi pentru cultura naţională baltică. Noua politică sovietică nu
era însă o deviere a cursului sovietic sau a intenţiilor de creare a poporului sovietic. Era doar o schimbare de tactică, o
încercare de a atrage prin mijloace mai subtile naţiunile baltice la linia Moscovei. Tocmai de aceea s-ar putea spune că
17
mai degrabă continuitatea a fost aceea care a marcat politicile elitelor republicane. Însă climatul de teroare anterior a
fost mult diminuat. Aceasta a făcut posibilă recrearea unui surogat de viaţă privată pentru locuitorii din această
regiune, mobilizarea populaţiei fiind mai puţin folosită de Hruşciov şi chiar de Brejnev decât de Stalin.
În ciuda tuturor problemelor adiacente pe care le-a generat, industrializarea a început şi ea să-şi arate roadele.
Standardul de viaţă al populaţiei a crescut simţitor. O varietate mult mai mare de bunuri de consum, multe fabricate în
regiune, au intrat acum pe piaţă. Prosperitatea mai mare precum şi climatul politic şi cultural mai destins au făcut
posibilă un început de acomodare a naţiunilor baltice cu noul lor destin. De la începutul anilor 1960 un număr sporit
de baltici, în special oameni tineri, au început să se arate dispuşi să se alăture sistemului de guvernământ din idealism
sau pentru a-şi construi o carieră. Desigur, noua situaţie era întru totul pe placul Moscovei, datorită oportunităţii mai
mari de asimilare a naţiunilor baltice. Naţiunile baltice, mai ales cea estoniană, au devenit în noua conjunctură,
datorită demografiei reduse, poziţiei limitrofe, educaţiei, istoriei mai recente a economiei libere, terenuri fertile de
experimentare a noilor mecanisme economice gândite de Hruşciov şi Gorbaciov.
Existau însă şi motive de îngrijorare resimţite de naţiunile baltice, mai ales legate de efectele industrializării
asupra compoziţiei etnice a populaţiei şi asupra mediului. Afluxul de populaţie rusofonă era privit de naţiunile titulare
cu mare îngrijorare. Îngrijorarea îi marca mai cu seamă pe estonieni şi letoni, unde fenomenul era mai prezent. Mai
grav, odată cu venirea la putere a lui Brejnev, treptat, climatul politic, cultural şi economic s-a înrăutăţit. Brejnev s-a
întors la închistarea culturală şi la tiparele antehruşcioviene. Stagnarea economică a contribuit odată mai mult la
ruperea contractului nescris dintre baltici şi Moscova. Balticii au început să compare situaţia lor economică cu aceea a
Finlandei sau Suediei. Memoria colectivă a balticilor reţinea faptul că diferenţele faţă de standardul de viaţă al acestor
naţiuni apropiate geografic nu erau aşa de mari în perioada interbelică. Prin urmare, de aici s-a născut ideea că
anexarea sovietică nu numai că le-a răpit libertatea acestor naţiuni, dar nici măcar nu le-a adus vreun beneficiu
economic, ba, mai mult, le-a îndepărtat de realităţile economice europene. Astfel, faptul că nivelul lor de viaţă era
mult mai ridicat în comparaţie cu acela al altor părţi ale Uniunii Sovietice îşi pierdea din relevanţă. Prin urmare, nu
este surprinzătoare continuarea opoziţiei baltice faţă de dominaţia sovietică manifestată prin apariţia dizidenţilor,
grupurilor de apărare a drepturilor omului sau de protecţie a mediului. Acestea au fost vânate de Brejnev şi de
autorităţile sovietice, deşi în Lituania au fost, uneori, susţinute de elita comunistă republicană. Grupurile de protecţie a
mediului au devenit şi mai proeminente odată cu explozia nucleară de la Cernobîl.

II.1. Estonia sub urmaşii lui Stalin

Condiţiile politice din Estonia sovietică au fost afectate, în anii 1950, de două evenimente esenţiale: moartea
lui Stalin la 5 martie 1953 şi suprimarea revoltei ungare de către trupele sovietice în 1956. Primul eveniment a fost
urmat de o perioadă de „dezgheţ” în Uniunea Sovietică, ce a făcut posibilă o liberalizare în aproape toate sferele de
activitate. Cel de-al doilea eveniment a consemnat dispariţia oricăror speranţe de asistenţă pentru eliberarea ţării venită
din partea Occidentului. Activitatea dizidentă, care renăscuse pentru scurt timp în Estonia, a cunoscut un declin
accentuat din momentul înfrângerii revoltei ungare. Aceste evenimente, alături de diminuarea luptei de partizani şi
refacerea agriculturii, au facilitat procesul de adaptarea a estonienilor la noile realităţi. Estonienii care au ajuns la
maturitate în anii 1960 au afişat un „nou pragmatism” faţă de sistemul sovietic (după cum arăta D.J. Smith). Aceştia
au simţit că sistemul sovietic nu va putea fi înlăturat uşor şi, prin urmare, mai cu seamă în anii 1960, au început să fie
preocupaţi de îmbunătăţirea condiţiilor lor de existenţă.
Din perspectivă sovietică, Estonia va deveni ceea ce cu un secol înainte era Finlanda pentru Rusia: un caz-test
pentru întreaga Uniune Sovietică. Estonia va ajunge să fie considerată republica-exemplu a uniunii. Motivaţiile pentru
care această republică a fost aleasă de către conducerea sovietică ca laborator pentru a fi testate noi strategii politice,
manageriale şi economice au avut în vedere suprafaţa sa redusă din punct de vedere teritorial şi demografia scăzută,
societatea sa mai sofisticată din punct de vedere cultural şi intelectual. Formula „laborator pentru perestroika” va fi
preluată în cadrul programului de perestroika de către Gorbaciov şi de ministrul său de externe Eduard Şevarnadze.
Noua stare de spirit a estonienilor îşi va găsi condiţii prielnice de împlinire în noile politici interne şi externe
ale U.R.S.S. desfăşurate în timpul în care la conducerea Uniunii Sovietice s-a aflat Nikita Hruşciov (1956-1964).
Doctrina acestuia cu privire la posibilitatea urmării unor căi diferite pentru dezvoltarea statului socialist a dat
estonienilor posibilitatea unui minim de existenţă naţională în limitele impuse de comunismul sovietic. Temutelor
forţe de securitate li s-a diminuat rolul şi noul climat a permis multor supravieţuitori ai Gulagului sovietic să se
întoarcă în Estonia. Datorită deschiderii mai mari pe care Hruşciov a manifestat-o faţă de lumea exterioară (prin
conceptul său de „coexistenţă paşnică” cu Occidentul), Estonia a avut posibilitatea să restabilească contactele cu
Vestul, în primul rând cu Finlanda, începând din 1956. De la sfârşitul anilor 1950 tot mai mulţi străini au vizitat
Estonia. Numărul acestora a crescut foarte mult după deschiderea liniei de vase de pasageri directe Helsinki-Tallinn în
1965. În următorii 12 ani numărul turiştilor care vizitau Estonia a crescut de zece ori (de la 9.400 în 1965 la 94.100 în
1977). Construirea de hoteluri finlandeze la Tallinn a avut menirea de a încuraja acest flux turistic. Deşi în număr
mic, estonienilor li s-a permis de asemenea să călătorească în exterior.

18
 II.1.a. Partidul Comunist Estonian în epoca poststalinistă: continuitate sau schimbare?
Treptat, P.C.E. va căpăta un oarecare grad de putere decizională. Acesta era condus de Johannes Käbin (care
a rămas la putere timp de 28 de ani). Mesajul lui Hruşciov a fost pe deplin înţeles şi aplicat de către conducerea
Estoniei sovietice, care căuta realizarea unui modus vivendi cu populaţia locală. Fără îndoială, Käbin era mult mai
obedient Moscovei decât fusese înaintaşul său. Însă el nu era nici pe departe un stalinist şi nici - aşa cum speraseră
suporterii săi - omul care să susţină o politică de rusificare masivă a Estoniei. Käbin nu a susţinut nici ideea altor
deportări în Siberia după moartea lui Stalin. Staliniştii cei mai înfocaţi îşi vor pierde, de altfel, curând, poziţiile din
fruntea partidului.
Johannes Käbin a promovat o politică de echilibru între interesele Moscovei - care erau întotdeauna pe
primul-plan - şi interesele locale. Primul secretar a fost un oportunist desăvârşit trebuind să-şi ajusteze politicile la
condiţiile existente în perioada stalinismului, dezgheţului şi apoi epocii stagnării, reuşind să-şi păstreze poziţia.
Relaţiile sale cu Hruşciov au fost foarte bune. Aceasta a permis Estoniei să câştige avantaje din punct de vedere
economic. Astfel, în perioada în care Käbin a fost la putere, nevoile populaţiei locale în aprovizionarea cu alimente au
fost avute în vedere în mod primordial, şi numai apoi erau expediate cantităţile rămase disponibile pentru stocul
Uniunii Sovietice. Situaţia se va schimba numai după ce Leonid Brejnev va veni la putere. La invitaţia primului-
secretar, Hruşciov a efectuat o vizită neoficială în Estonia în 1954.
Numărul membrilor P.C.E. a ajuns la 40.000 la mijlocul anilor 1960, din care aproximativ jumătate erau
estonieni. În perioada stagnării brejneviene numărul membrilor de partid a urcat până la aproape 100.000 în 1981.
Calculat în funcţie de numărul de membri de partid la mia de locuitori, Estonia a ajuns pe locul al treilea în U.R.S.S.
în anii 1970. Cei mai mulţi dintre membrii de partid erau funcţionarii (45,8%), muncitorii manuali (în creştere, 42,6%)
şi colhoznicii (11,6%). În cadrul Comitetului Central al P.C.E. estonienii au atins 70-80% în anii 1960-1970. Oricum,
majoritatea acestora erau estonieni proveniţi din Rusia. În Biroul Politic estonienii localnici nu au reuşit însă să ocupe
mai mult de un sfert din fotolii până la mijlocul anilor 1980, când au ajuns să deţină jumătate dintre acestea.
Principalii susţinători ai lui Käbin au fost estonienii moderaţi născuţi în Rusia. Preşedinţi ai Consiliului de
Miniştri au fost Aleksei Müürisepp (1951-1961) şi Valter Klauson (1961-1984). După Johan Eichfeld (1958-1961),
preşedinţi ai Prezidiului Sovietului Suprem au fost Aleksei Müürisepp (1961-1970) şi Artur Vader (1970-1978),
urmaţi apoi de Käbin (1978-1983) şi Arnold Rüütel (din 1983). După cum arătat, lui Käbin îi va urma în fruntea
partidului Karl Vaino (1978-1988). Pentru a ocupa poziţia de al doilea secretar al partidului în perioada 1953-1970
vor înceta să fie desemnaţi ruşi. Doi estonieni crescuţi în Rusia vor ocupa în acest interval oficiul: Leonid Lentsman
(1953-1964) şi Artur Vader (1964-1970). Tradiţia va fi însă reluată însă în 1978 prin desemnarea lui Konstantin
Lebedev (1971-1982), Aleksandr Kudriavţev (1982-1985) şi Gheorghi Aleşin (1985-1989) pentru a ocupa această
poziţie. Istoricul american Toivo Raun nu ezită - pentru a reliefa influenţa poziţiei de al doilea secretar - să pună în
conjuncţie perioada de înflorire a culturii estoniene sovietice din anii 1960 cu absenţa ruşilor din poziţiile cele mai
influente ale P.C.E., inclusiv din postul amintit.
În perioada hruşcioviană, urmând Congresului al XX-lea al P.C.U.S., atunci când au început să fie demascate
crimele staliniste, s-a făcut simţit şi în Estonia un proces de reabilitare a unora dintre persoanele care fuseseră epurate
în timpul lui Stalin. Reabilitarea a vizat mulţi oameni educaţi care şi-au putut relua activitatea de creaţie. Nu a existat
însă o politică oficială de denunţare a politicii de violenţă sistematică, îndreptată împotriva poporului estonian, ci doar
menţionarea unor greşeli minore. Destinderea a fost, de altfel, foarte moderată de vreme ce mulţi dintre aceia care
fuseseră la putere în perioada stalinistă ocupau încă cele mai înalte poziţii în stat.
La mijlocul anilor 1970, atunci când era în discuţie succesiunea lui Käbin în fruntea P.C.E., candidatul care
avea aparent cele mai multe şanse era Vaino Väljas (născut în 1931), un estonian nativ care avusese o carieră
fulminantă în cadrul partidului. La numai 24 de ani era candidat pentru poziţia de membru al Biroului Politic. La 30 de
ani era deja prim-secretar al Comitetului de Partid Orăşenesc Tallinn. A deţinut apoi poziţia influentă de secretar cu
ideologia al Comitetului Central al P.C.E.. Prin poziţia sa proeminentă era aşadar succesorul natural al vârstnicului
Käbin. Cu atât mai surprinzătoare a fost aşadar numirea în iulie 1978 a lui Vaino ca nou prim-secretar şi trimiterea lui
Väljas ca ambasador al Uniunii Sovietice în Venezuela şi Nicaragua.
Motivaţia acestei numiri reiese cu precădere din faptul că lui Vaino îi lipseau voinţa, experienţa şi prestigiul
de a apăra interesele estoniene exact în momentul în care în Uniunea Sovietică se desfăşura o campanie de promovare
a limbii ruse ca principală limbă de comunicare la nivel unional. Pe termen lung, cel puţin, se poate afirma că această
numire a fost extrem de inoportună întrucât problema naţională începea din nou să aducă în discuţie metastaza de
sistem a regimului brejnevian. De altfel, în chiar anul numirii lui Vaino, Comitetul Central al P.C.U.S. a decretat o
sporire a statutului limbi ruse ca limbă de predare în şcoli, începând de la nivelul grădiniţei. Acelaşi principiu se aplica
şi în universităţi, unde toate tezele de doctorat trebuiau scrise în limba rusă. Conducerea P.C.E. în frunte cu Vaino (el
însuşi incapabil să vorbească limba estoniană) a adoptat aceste schimbări, care au fost percepute însă de majoritatea
populaţiei estoniene ca având motivaţii asimilatoare. Singurul lucru pozitiv care se va petrece în perioada conducerii
lui Vaino, în perioada 1981-1986, va fi înlocuirea treptată a membrilor de frunte ai conducerii P.C.E. cu estonieni
nativi. Aceasta a asigurat probabil cadrul necesar restabilirii pe cale paşnică a independenţei Estoniei.
19
 II.1.b. Sistemul guvernamental estonian
Aşa după cum deja am arătat, după moartea lui Stalin a avut loc o reorganizare a administraţiei estoniene. În
mai 1954 s-a format un Comitet pentru Securitatea Statului (K.G.B.), aflat sub jurisdicţia guvernului R.S.S. Estonia.
Influenţa acestei instituţii nu va mai fi niciodată la fel de mare ca în vremea lui Stalin. După ce în anii 1950 un rus,
Ivan Karpov, a condus K.G.B.-ul estonian, din 1961 acesta a fost înlocuit de un estonian format în Rusia, August
Pork. În 1982 lui Pork i-a succedat Karl Kortelainen, un personaj misterios cu nume finic.
În ceea ce priveşte activitatea economică, primul-ministru Aleksei Müürisepp a susţinut sistemul Sovnarkoz
introdus de Hruşciov în 1957, un sistem de management economic regional. Acest sistem a trecut 70% din industria
estoniană în subordinea unui Consiliu Economic Regional (Sovnarkoz). Aceasta constituia o mare schimbare, dat fiind
faptul că, anterior, trei sferturi din întreprinderi fuseseră în mâinile ministerelor de la Moscova. Prin urmare, elitele
locale au avut de acum posibilitatea să limiteze fluxul de forţă de muncă provenit din Uniunea Sovietică. În fruntea
Sovnarkozului estonian a fost numit comunistul estonian Arnold Veimer. Venirea la putere a lui Brejnev a marcat
renunţarea la acest sistem şi întoarcerea la un sistem economic centralizat.
Consiliul de Miniştri a cunoscut şi el o schimbare în perioada poststalinistă, atât în ceea ce priveşte mărimea
cât şi compoziţia sa. Numărul de poziţii ministeriale aproape s-a dublat, ajungând la 45 în 1980. La mijlocul anilor
1950 se alcătuiseră noi ministere care aveau atribuţii în ceea ce priveşte afacerile externe şi apărarea (acesta din urmă
desfiinţat ulterior), precum şi numeroase ministere economice. Rolul ruşilor a cunoscut un declin în această perioadă.
În 1952 ruşii alcătuiau un procent de 40% din numărul total al miniştrilor. În 1980 deja se constata o scădere
dramatică a procentajului acestora până la 10% din total. Elementul dominant rămâneau însă estonienii crescuţi şi
educaţi în Rusia, care inspirau mult mai multă încredere conducerii centrale. Abia în ianuarie 1984 la conducerea
Consiliului de Miniştri a ajuns un estonian nativ, Bruno Saul.
În conjuncţie cu promulgarea noii Constituţii a Uniunii Sovietice în 1977, şi în Estonia a fost promulgată o
nouă lege fundamentală. Aceasta proclama rolul conducător al Partidului Comunist şi definea obiectivul acestuia ca
fiind construirea comunismului. Documentul codifica tendinţele centralizatoare care au urmat îndepărtării lui
Hruşciov de la putere.

II.1.c. Economia în epoca poststalinistă

În deceniile ce au urmat morţii lui Stalin accentul pus pe industrializare şi integrare economică s-a păstrat, în
general, cunoscând totuşi anumite limitări în perioada hruşcioviană. La sfârşitul anilor 1950, pentru prima dată în
istoria Estoniei, numărul forţei de muncă ocupate în industrie l-a depăşit pe cel al forţei de muncă ocupate în
agricultură. În anii 1960-1970 proporţia forţei de muncă ocupate în industrie a rămas la nivelul de 34-35% (numărul
de muncitori industriali era de 186.500 în 1975), în vreme ce proporţia celei ocupate în agricultură a scăzut la
jumătate: 13% în 1980. Mecanizarea a compensat însă pentru numărul redus de forţă de muncă din agricultură. Rolul
industriei era dominant şi în ceea ce priveşte contribuţia la venitul naţional măsurată în ruble (industria aducându-şi în
1983 un aport de 63% din totalul venitului naţional, comparativ cu numai 17% agricultura). Construcţiile au constituit
şi ele o parte însemnată a contribuţiei la venitul naţional (cu circa 9% din total).
Estonia prelua 82% din ceea ce îi era necesar consumului intern din Uniunea Sovietică şi expedia 93% din
„exportul” ei tot pe piaţa sovietică (1977). 40% dintre importurile sale erau alcătuite din materii prime şi carburant, în
vreme ce exporturile erau dominate de industria uşoară (30%), produse alimentare (24%) şi instalaţii (19%). Structura
importului şi exportului prezintă imaginea unei ţări relativ dezvoltate din punct de vedere economic, aflată la un nivel
comparativ cu celelalte republici sovietice sau comuniste. Principalii parteneri comerciali ai Estoniei, din rândul
republicilor U.R.S.S., erau Rusia (cu aproape 60% din cei doi indicatori) şi Ucraina (cu 12%). Din afara U.R.S.S.,
Estonia desfăşura schimburi comerciale cu ţările din Europa de Est, cu Finlanda şi cu Europa Occidentală. Ca rezultat
al dezvoltării sale economice, produsul naţional brut a crescut în intervalul 1958-1968 cu 90%, în comparaţie cu
creşterea generală de 67% la nivelul U.R.S.S.

II.1.d. Industria Estoniei poststaliniste

În planificarea industrială a Estoniei poststaliniste s-a acordat importanţă crescândă şi altor ramuri industriale
în afară de cele dezvoltate prin primul plan cincinal ca, de pildă, ingineria mecanică, metalurgia, industria textilă,
pescuitul. Au fost puse în funcţiune două noi termocentrale gigantice situate lângă Narva, care exportau energia
produsă către Leningrad, Pskov şi Riga. În circa trei decade (1950-1980) producţia de energie electrică a Estoniei a
crescut de 43 de ori (ajungând la 18,9 miliarde de kilowaţi/oră). Estonia se situa, astfel, pe locul trei în lume în ceea ce
priveşte producţia de energie electrică pe cap de locuitor după Norvegia şi Canada. Însă aproximativ două treimi din
energia produsă era exportată pe piaţa unională la preţuri mai mici decât cele de pe piaţa internă estoniană. Interesantă
este dezvoltarea pescuitului industrial în care scop Estoniei i s-a alocat o flotă oceanică mare precum şi baze de
menţinere şi aprovizionare a acesteia.

20
 După înlocuirea sistemului Sovnarkoz aproximativ jumătate din industria estoniană a revenit în administrarea
guvernului central de la Moscova. De exemplu, industria minieră, cea mai importantă din Estonia din perspectiva
autorităţilor sovietice, era controlată în întregime de Moscova. Cea mai importantă reformă economică din Estonia a
început la mijlocul anilor 1960. Accentuând în continuare importanţa planificării centralizate, autorităţile sovietice au
delegat mai multe puteri administratorilor locali, inclusiv posibilitatea de a dispune de profit (care devenise deja
principalul mod de a măsura eficienţa).
Estonia se transformase într-o o ţară industrială, care dispunea de multă energie ce putea fi utilizată pentru a
mări şi mai mult ritmul de creştere economică. Toate aceste realizări industriale se făceau însă nu în concordanţă cu
nevoile locale, ci cu cele unionale şi cu preţul poluării intensive a aerului, solului şi apelor. Ele vor da naştere unui
puternic criticism în cadrul societăţii estoniene care a devenit tot mai îngrijorată de proporţiile explozive ale acestei
poluări, mai ales în anumite regiuni. Problema mediului se adăuga astfel celei naţionale în pregătirea „exploziei”
activismului politic al anilor 1980.

II.1.e. Agricultura Estoniei poststaliniste

Datorită eşecului politicii agricole staliniste, liderii care i-au succedat dictatorului au regândit politică agrară
aplicată în Estonia. Aceste schimbări au avut efecte pozitive asupra agriculturii estoniene. În 1953 normele de vânzări
obligatorii de produse agricole au fost reduse, preţurile acestora sporite iar taxele pentru micile gospodării individuale
micşorate. Din 1954 persoanele care lucrau la fermele colective au început să fie plătite pentru munca lor, o parte a
salariilor fiind acordate în numerar. O nouă transformare s-a petrecut la sfârşitul anilor 1950 când au fost abolite
normele obligatorii de vânzare a producţiei agricole pentru gospodăriile individuale. Mai mult, centrele de echipament
agricol şi tractoare au fost vândute gospodăriilor agricole colective ceea ce a eficientizat acţiunea lor. Toate aceste
transformări au creat populaţiei rurale o nesperată capacitate de decizie care a facilitat refacerea agriculturii estoniene.
Acesta nu a fost un proces facil. Producţia de grâu sau de lapte nu a depăşit rezultatele sfârşitului secolului al XIX-lea
şi nu a ajuns la producţia interbelică până la sfârşitul anilor 1960.
În epoca Brejnev au început să se opereze schimbări la nivelul sovhozurilor. Moscova încerca să crească
productivitatea prin acordarea unei mai mari iniţiative factorului local. În 1967 a fost pus la cale, la nivelul întregii
Uniuni Sovietice, un program experimental de autogospodărire, în care au fost incluse 390 de sovhozuri. Estonia a fost
aleasă ca un câmp experimental, din moment ce toate cele 168 de sovhozuri ale sale au fost introduse în acest
program. Programul a fost un succes ce va determina conducerea centrală să extindă programul la nivelul întregii
uniuni în 1975. În acest fel, similar cu ceea ce se întâmpla în industrie, şi agricultura estoniană a putut să beneficieze
de şansa de a fi fost inclusă în laboratorul de experienţe sovietic. Suprafaţa mică a republicii, baza sa agricolă deja
dezvoltată şi forţa de muncă calificată o făceau aptă pentru asemenea experimente.
Estonia a devenit astfel până la sfârşitul epocii sovietice una dintre ţările cu productivitatea cele mai mari la
nivel unional. În ciuda acestui lucru, productivitatea loturilor private ale ţăranilor era întotdeauna mult mai mare. În
1980 pe suprafaţa de 4% rămasă în proprietate privată era produsă 29% din cantitatea totală de cartofi, 27% din cea de
ouă şi 19% din cea de lapte. Aceasta demonstrează că modul de producţie comunist nu reuşise să câştige aprecierea
oamenilor care erau mai interesaţi de dezvoltarea micilor lor suprafeţe agricole decât a fermelor colective sau a celor
de stat. Proprietatea privată şi nu cea de stat părea să ofere totuşi terenul dezvoltării durabile agriculturii estoniene.

II.1.f. Cultura şi dizidenţa intelectuală în perioada poststalinistă

După moartea lui Stalin, care prin politicile sale reuşise să îngheţe producţia culturală în jurul unor linii şi
modele rigide, impuse de partid, scriitorii au obţinut, treptat, o libertate artistică mai mare. Desigur, literatura ca atare
nu se putea dezvolta în mod liber până când motivul care o ţinea îngrădită nu dispărea totalmente. Noul dezgheţ
ideologic a creat posibilitatea apariţiei unor publicişti care aveau acum o mai mare libertate de a dezvălui neîmplinirile
societăţii. Desigur, abordarea publicisticii sociale, implicate, necesita mult curaj şi putea fi o misiune periculoasă. Prin
urmare, pentru a te avânta în publicistică era necesar un fundament solid (din perspectivă sovietică): a fi luat parte la
război de partea sovietică sau a te fi refugiat în teritoriul neocupat de germani al U.R.S.S., o origine socială
„sănătoasă” puteau fi foarte utile.
Un asemenea personaj a fost Juhan Smuul (1922-1971), originar din Insula Muhu. În al doilea război mondial
acesta a fost recrutat forţat în Armata Roşie şi făcut acolo membru de partid. Întors în Estonia, în 1949 Smuul a scris
un poem dedicat lui Stalin, care i-a adus în 1952 Premiul Stalin şi, un an mai târziu, preşedinţia Societăţii Scriitorilor.
În ciuda acestui trecut, Smuul a rămas un om deschis la minte, devenind un comunist onest şi luptând pentru drepturile
oamenilor. El critica aspecte ale societăţii sovietice, inclusiv faptul că adesea o hârtie era mai importantă decât un om.
În 1959 Smuul a obţinut Premiul Lenin pentru jurnalul de călătorie intitulat „Cartea Îngheţată”, scrisă după o călătorie
în Antarctica. Lucrarea este o operă care degajă dragostea autorului pentru umanitate, precum şi preţuirea pentru cei
care încep o nouă viaţă. Lucrarea a fost tradusă în numeroase limbi străine, inclusiv în limba română.
Dezgheţul ideologic a permis şi refacerea poziţiilor unor scriitori trecuţi la index. Scriitori ca Tuglas şi
Semper au fost reintegraţi în breaslă. Câteva dintre operele lui Tuglas au fost republicate. Andresen a fost eliberat, la
21
fel ca mulţi alţi scriitori închişi. Valorile au fost reevaluate şi, de exemplu, clasicii estonieni, precum marele scriitor
Tammsaare , au fost republicaţi. Traducerile din literatura rusă şi sovietică au fost înlocuite cu publicarea celor mai
mari opere ale literaturii universale. Editura „Loomingu Raamatukogu” s-a specializat cu precădere în acest domeniu
şi a eforturile sale s-au bucurat o deosebită receptivitate, dat fiind marele interes al estonienilor faţă de literatură. De
asemenea, a fost posibil pentru prima dată să se discute despre scriitorii estonieni din exil, şi chiar au fost publicate în
1958 opere alese ale Mariei Under. În 1960 şi alţi scriitori din exil au fost republicaţi.
Viaţa ştiinţifică s-a îmbogăţit şi ea substanţial în anii 1960-1970. Estonia era foarte avansată în domeniul
tehnologiei informatice, în 1960 luând naştere Institutul Cibernetic al Academiei de Ştiinţe Estoniene. Universitatea
din Tartu a rămas un centru important de studii şi cercetări în domeniul ştiinţelor naturale. Profesorul Endel Lippmaa a
devenit o figură marcantă pe plan internaţional în domeniul biologiei moleculare.
În 1955 au fost efectuate primele transmisii ale televiziunii estoniene. Desigur, televiziunea nu a devenit o
parte a vieţii cotidiene estoniene până mult mai târziu. În anii 1970 s-a făcut trecerea la televiziunea color. Un aspect
important al apariţiei televiziunii este legat de posibilitatea locuitorilor din nordul Estoniei de a urmări emisiunile
posturilor de televiziune finlandeze, care introduceau în casele lor un stil de viaţă occidental şi-i ajutau pe estonieni să
înţeleagă şi mai bine rămânerea în urmă a Uniunii Sovietice în comparaţie cu Statele Unite şi Europa Occidentală.
Radioul estonian şi-a sporit numărul de ore de emisie. În 1967 acestuia i s-au mai adăugat două noi staţii:
„Vikerradio” şi „Stereoradio”. A existat o diferenţă majoră în ceea ce priveşte radioul şi televiziunea estoniană. În
vreme ce aproape 90% din emisiunile posturilor de radio estoniene erau transmise în limba naţiunii titulare, doar mai
puţin de 20% din programele T.V. erau transmise în estoniană. Situaţia se datora parţial faptului că circa 2/3 din
acestea erau transmise de la Moscova şi Leningrad şi, parţial, politicii de promovare a limbii ruse (chiar dintre
programele locale mai puţin de 50% erau transmise în estoniană).
În anii 1960 s-a născut, treptat, o mişcare reformistă în cadrul Komsomolului Universităţii din Tartu, din care
se vor recruta, mai târziu, liderii mişcării de renaştere naţională din anii 1980: Marju Lauristin, Rein Ruutsoo, Siim
Kallas, Trivimi Velliste. Acestei mişcări îi va pune capăt, pentru un timp, noul climat de îngheţ care s-a instaurat după
formularea Doctrinei Brejnev. La sfârşitul anilor 1960 s-a născut o nouă dizidenţă care se exprima public prin
răspândirea de eseuri şi periodice samizdat. Cele mai multe dintre acestea au fost publicate de autori anonimi şi
exprimau temeri legate de supravieţuirea estonienilor ca naţiune şi neliniştea acestora în faţa dispariţiei valorilor
tradiţionale ale culturii estoniene. În anii 1970 au fost depuse eforturi pentru a aduce situaţia Estoniei în faţa opiniei
publice internaţionale prin trimiterea de scrisori Naţiunilor Unite, Amnesty International şi postului de radio B.B.C.
Principala preocupare a semnatarilor era legată de teama că estonienii vor fi asimilaţi de numărul tot mai mare de ruşi
imigranţi. „Procesul Helsinki”, început în 1975, a consemnat şi o mărire a numărului de activişti pentru democraţie şi
respectarea drepturilor omului. Cei mai mulţi dintre aceştia au fost însă trimişi în lagăre de muncă. Dar problema nu
s-a rezolvat în acest mod.
În a doua jumătate a anilor 1970 atenţia a fost atrasă în special de poluarea creată de activităţile miniere.
Aceasta va conduce la revolta din primăvara anului 1987 când a devenit cunoscut proiectul exploatărilor de fosfor din
Rakvere. Consecinţele ecologice ale acestor exploatări au fost însă discutate deja cu un deceniu mai înainte. În
aceeaşi perioadă, s-au constituit numeroase cluburi care se opuneau politicii de rusificare şi în cadrul cărora acţionau
localnici tot mai conştienţi de originea şi valorile lor culturale. Aceste cluburi abordau o tematică foarte variată,
începând de la interesul pentru folclorul tradiţional estonian până la istoria estoniană din perioada independenţei şi
protejarea monumentelor istorice asociate cu momente importante din trecutul ţării. Aceste cluburi încercau să
prezerve cultura estoniană tradiţională şi, de asemenea, să nu afişeze o atitudine politică care ar fi putut provoca
autorităţile la o ripostă. Cluburile care evocau moştenirea culturală estoniană erau foarte populare şi vor înflori în anii
1980. Aceste cluburi îi pregăteau pe oameni pentru a păstra vie cultura estoniană pe plan local. Activiştii implicaţi în
aceste cluburi au fost, adesea, jurnalişti, istorici, literaţi precum Trivimi Velliste şi Lennart Meri . Audienţa acestora
era foarte numeroasă şi va deveni tot mai numeroasă spre sfârşitul anilor 1980. Din aceste cluburi se va naşte în
decembrie 1987 Societatea Moştenirea Estoniană („Eesti Muinsuskaitse Selts”).
Educaţia a cunoscut şi ea transformări în perioada poststalinistă. Hruşciov a acceptat în 1958 ideea ca părinţii
elevilor să decidă ce limbă străină vor studia copiii lor, în plus faţă de limba natală, deşi liderul sovietic îşi manifesta
deschis sprijinul pentru statutul de limba franca acordat limbii ruse în cadrul Uniunii Sovietice. Politica sa a
întâmpinat numeroase rezistenţe la nivelul republicilor sovietice. În 1965 o reformă şcolară, adoptată la insistenţele
estonienilor, care arătau dificultatea elevilor de învăţa trei limbi odată (estoniana, rusa şi o limbă străină), a lungit
nivelul primar şi secundar al studiilor la 11 ani. Deja învăţământul obligatoriu fusese sporit la opt ani. După 1956
învăţământul nu a mai fost taxat la nici unul dintre nivelurile educaţiei. Datorită afluxului de populaţie vorbitoare de
limba rusă, discuţiile asupra proporţiei claselor cu predate în limba rusă şi limba estoniană au devenit tot mai aprinse.
În anul şcolar 1955/1956 procentul de clase de predare în limba estoniană era de 77%. Ulterior, procentul acestora
scăzut la 73% (1972), cunoscând un declin continuu în anii următori. Politica sovietică de intensificare a studiului
limbii ruse a făcut ca, din 1981, aceasta să fie predată copiilor estonieni începând din clasa întâia. Consecinţa a fost că

22
elevii estonieni - obligaţi să afecteze aproximativ 40% din timpul lor studiilor în limba rusă - s-au simţit nedreptăţiţi
faţă de colegii lor ruşi care-şi derulau mai puţin de 20% din programul lor de educaţie în limba estoniană.
În învăţământul superior este de remarcat creşterea accentuată a numărului de studenţi care a atins numărul de
25.554 în anul universitar 1981/1982. Institutul Politehnic din Tallinn - puternic internaţionalizat, cu un procent de
40% studenţi ruşi - a reuşit, pentru prima dată, să depăşească numărul de studenţi ai Universităţii din Tartu (9.872 de
studenţi faţă de 7.701 în anul universitar 1981/1982). Universitatea din Tartu (cu 85% studenţi estonieni în 1974) a
rămas mai mult o universitate naţională, preferată de naţiunea titulară. Procentajul general al estonienilor în ansamblul
numărului total de studenţi a scăzut între 1959 şi 1970 de la 82% la 72%.
În 1980 politica educaţională de promovare a limbii ruse a dat naştere la numeroase mişcări de protest ale
tinerilor estonieni din Tallinn. Aceştia au fost etichetaţi de conducerea comunistă drept „huligani”, ceea ce i-a
determinat pe 40 de oameni de ştiinţă şi cultură (incluzându-i pe Marju Lauristin, Peeter Tulviste şi Rein Ruutsoo) să
publice „Scrisoarea celor 40” (scrisă de poetul Jaan Kaplinski ) în care responsabilitatea pentru aceste mişcări era
aruncată asupra politicii naţionale sovietice şi problemelor sociale conexe acesteia. Erau criticate politica de rusificare,
folosirea limitată a limbii estoniene, numărul mic de publicaţii în limba naţiunii titulare, politica economică iraţională,
necunoaşterea adecvată a culturii şi limbii estoniene de către elita republicană. Aceasta a marcat prima manifestare
publică a unui naţionalism pragmatic estonian dornic să submineze sistemul dinăuntru şi care îşi va găsi teren fertil de
manifestare după venirea lui Mihail Gorbaciov la putere în U.R.S.S.
La începutul anilor 1980, alături de colegii lor din Letonia şi Lituania, dizidenţii estonieni au expediat scrisori
de protest la adresa războiului sovietic din Afganistan. Dizidenţii din Tartu au reuşit să stabilească o legătură
telefonică cu emigranţii estonieni din Suedia pe care i-au informat asupra sensului real al evenimentelor care aveau loc
în Estonia (alegerile trucate, comemorarea zilei independenţei). Doi dintre dizidenţii estonieni (J. Kukk şi M. Niklus)
au fost arestaţi , primul decedând într-un lagăr de muncă sovietic. Această perioadă a cunoscut o activitate dizidentă
moderată în care chestiunile naţionale nu erau abordate de pe poziţii radicale deoarece regimul promova o politică
dură faţă de opozanţi. După moartea lui Kukk, alţi dizidenţi estonieni au fost arestaţi şi trimişi în lagăre de muncă în
1983-1984 sub acuzaţia de „răspândire de propagandă antisovietică”. Regimul era hotărât să pună capăt dizidenţei
estoniene odată pentru totdeauna.
Ştirile despre opoziţia întâmpinată de regimul comunist din Estonia penetrau Cortina de Fier. Într-o amplă
analiză realizată de Foreign and Commonwealth Office în martie 1981 se observa că opoziţia faţă de dominaţia
sovietică rămânea o problemă formidabilă pentru autorităţi. Era remarcat, în acest sens, raportul lui Karl Vaino adresat
Congresului P.C. din Republica Estonia din 28 ianuarie 1981. Cu acel prilej, Vaino deplânsese manifestările care
vădeau spiritul naţional estonian, considerate ca fiind opera unor „oameni imaturi din punct de vedere politic şi
ideologic”. Interesant este că, aşa cum se sublinia în documentul britanic, la Congresul P.C.U.S. de la Moscova Vaino
atribuise această stare de lucruri - desigur, pentru a nu risca să fie criticat de colegii săi - unor influenţe externe,
amintind că Estonia se afla în „prima linie a frontului luptei ideologice”. În realitate, chestiunea cea mai delicată în
Letonia şi Estonia era cea legată de creşterea procentului ruşilor din aceste republici, ceea ce alimenta resentimentele
majorităţii.
La Londra era cunoscută declaraţia unui grup de 45 de estonieni, letoni şi lituanieni prin care aceştia
solicitaseră O.N.U., în august 1979, dreptul naţiunilor pe care le reprezentau la autodeterminare şi independenţă. Era,
de asemenea, subliniat faptul că studenţii estonieni arboraseră steagul naţional estonian, pentru care motiv în mai 1980
patru dintre aceştia fuseseră acuzaţi oficial de huliganism. Cei patru fuseseră condamnaţi la muncă forţată pe o
perioadă cuprinsă între un an şi cinci luni şi doi ani. La 13 octombrie 1980 chiar şi Radio Tallinn confirmase aceste
evenimente. La 1 şi 3 octombrie tineri şi elevi organizaseră o demonstraţie în cadrul căreia fusese fluturat steagul
Estoniei interbelice; manifestaţia s-a soldat cu deţinerea a 150 dintre manifestanţi, doar 10 fiind totuşi arestaţi. La 11
octombrie ministrul de interne apăruse la televiziune pentru a avertiza împotriva repetării unor asemenea evenimente.
Un moment important al mişcării dizidente estoniene a fost cel legat de publicarea Scrisorii Deschise semnate
de 40 de poeţi, oameni de ştiinţă, scriitori şi actori estonieni. Aceştia au scos în relief temerile cu privire la identitatea
naţională care făcuseră posibile aceste incidente: declinul demografic al populaţiei majoritare în comparaţie cu cea
minoritară, dezvoltarea excesivă a industriei, temeri cu privire la securitatea ecologică. Aceste temeri erau împărtăşite
de muncitorii estonieni, circa 1.000 dintre aceştia intrând în grevă la Tartu, în zilele de 1-2 octombrie 1980. O altă
situaţie pe care o întâmpinau autorităţile, era circulaţia publicaţiilor samizdat. Viktor Niitsoo, un tânăr arhitect, a fost
arestat la Tartu după ce s-au descoperit în locuinţa sa materiale de această factură. Intelectuali, oameni de ştiinţă,
muncitori, iată panoplia categoriilor sociale care desfăşurau acţiuni ostile regimului, asumându-şi riscuri mari. Aceasta
demonstrează amploarea nemulţumirilor estoniene şi baltice faţă de un regim politic şi naţional considerat total
inadecvat eflorescenţei culturale, prosperităţii şi viitorului societăţii estoniene.

II.2. Letonia sub urmaşii lui Stalin

Moartea lui Stalin a reprezentat o oportunitate pentru naţiunile baltice în condiţiile în care era greu pentru
oricare dintre succesorii săi să ajungă la puterea şi influenţa de care acesta se bucurase. Treptat, teroarea şi represiunea
23
în întreaga regiune baltică s-au diminuat. Desigur, „dezgheţul” iniţiat de Hruşciov a câştigat teren doar treptat. Totuşi,
numărul de arestări politice a scăzut în Letonia de la 616 în 1953 la 92 în 1954. Spaţiul de manevră politică,
economică şi culturală s-a mărit în condiţiile în care Hruşciov a încercat să îşi apropie mai mult numeroasele
minorităţi ale U.R.S.S. Descentralizarea administrativă, oricât de modestă ar fi fost aceasta, a dat totuşi o mai mare
putere de decizie miniştrilor republicani iar prin Consiliul Economic Leton a fost posibil un control mai eficient
asupra resurselor economice ale republicii. Schimbările au permis şi o letonizare a administraţiei şi a P.C.L., precum şi
o renaştere limitată a identităţii naţionale şi culturale. În septembrie 1955 a fost acordată o amnistie generală de care
au beneficiat circa 200.000 de deţinuţi letoni din epoca stalinistă. Aceasta a permis la circa 30.000 dintre aceştia să se
întoarcă în Letonia, din diferitele locuri de detenţie din Uniunea Sovietică.

II.2.a. Partidul Comunist Leton în epoca poststalinistă: continuitate sau schimbare? Sistemul
guvernamental leton
Membrii marcanţi ai P.C.L. au privit dezgheţul ca pe o oportunitate de a câştiga mai mult respect şi susţinere
din partea populaţiei prin abordarea unor teme anterior tabu precum rusificarea ţării şi a vieţii publice letone. Eduards
Berklavs, fost prim-secretar la organizaţia de partid din Riga şi, din 1957, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, a
fost unul dintre comuniştii naţionali care au încercat să blocheze continuarea rusificării. Berklavs a argumentat că de
agitaţia din mediul rural nu erau responsabile sentimentele antisovietice ale populaţiei, ci faptul că membrii partidului
trimişi să-i pună capăt nu puteau conversa în mod adecvat cu localnicii datorită necunoaşterii limbii letone. Liderul
comunist, care împletea ideologia comunistă cu interesele naţionale letone, a insistat asupra necesităţii ca comuniştii
letoni să studieze limba letonă şi a contribuit, prin activitatea sa, la întărirea statutului acestei limbi în procesul de
educaţie. Directorilor de fabrici li s-a permis concedierea acelor muncitori care, într-o perioadă de doi ani, nu puteau
demonstra cunoaşterea adecvată a limbii letone. O altă direcţia în care lideri de genul Berklavs şi-au canalizat
eforturile a fost încercarea de a pune capăt proiectelor de industrializare şi, mai ales, de a stopa sporirea numărul de
întreprinderi din domeniul industriei grele. Adoptarea de măsuri în acest sens ar fi slujit atât unei ajustări a industriei
la nevoile letonilor, cât şi stopării fluxului migraţional din republică. Prin urmare, aceştia lideri au argumentat că dacă
în Letonia s-ar dezvolta industria bunurilor de consum şi agricultura, republica ar fi contribuit mai mult la
prosperitatea Uniunii Sovietice.
Opiniile nonconformiste ale lui Berklavs au creat premisele unei dezbateri ample în partid, mai ales în
condiţiile în care împotriva propunerilor sale a început să ia atitudine doctrinarul secretar al Comitetului Central al
partidului şi membru al K.G.B., educat din 1918 în Uniunea Sovietică, Arvids Pelse (1899-1983). Pelse (prim-secretar
între 1959-1966) accentua importanţa legăturilor istorice dintre letoni şi ruşi, precum şi imensa „protecţie” de care se
bucuraseră letonii din partea marelui frate de la răsărit. Vizita lui Hruşciov la Riga, în iunie 1959, ocazionată de
întâlnirea acestuia cu liderii est-germani, a tranşat disputa în favoarea lui Pelse şi a susţinătorilor acestuia din tabăra
conservatoare. Acest deznodământ dovedea limitele dezgheţului lui Hruşciov care, dacă era dispus să asculte
argumentele privind centralizarea excesivă, nu era pregătit să accepte criticile cu privire la politica faţă de
naţionalităţi. Breklavs a fost acuzat de „izolaţionism naţional” şi trimis în exil în estul Rusiei, iar Pelse a devenit prim-
secretar. Circa 2.000 de funcţionari care susţinuseră viziunile naţional-comuniste ale lui Berklavs au fost epuraţi.
În ciuda acestui deznodământ nefericit, în perioada dezgheţului comuniştii letoni au reuşit să-şi întărească
prezenţa în cadrul elitei P.C.L. O contribuţie importantă în cadrul acestui proces a fost jucată de numirea letonului
Vilis Krumins în funcţia de responsabil de partid cu politica de cadre. Astfel, la nivel local, şi-au pierdut funcţiile, la
jumătatea anilor 1950, mai mult de 50% dintre liderii regionali de partid, 60% dintre preşedinţii de colhozuri, 35%
dintre directorii de întreprinderi şi 35% dintre ingineri.
Din 1963 Pelse a cerut suprimarea tuturor expresiilor de naţionalism, patriotism local îngust, autoizolare
naţională, idealizare a trecutului sau aderenţă la tradiţii şi obiceiuri „reacţionare”. Celebrarea solstiţiului de vară,
sărbătoare atât de populară în Letonia, suprimată în perioada stalinistă şi permisă odată cu dezgheţul stalinist, a fost
din nou interzisă. Noua generaţia de literaţi creată în perioada dezgheţului a fost criticată. Rusificarea a început de la
nivelul şcolilor primare, iar limba rusă a fost adoptată ca limbă oficială în cadrul aparatului de partid, guvernamental şi
în viaţa economică. Conducerea s-a întors către politicile staliniste de industrializare. Pelse a solicitat trimiterea de noi
cadre de partid şi muncitori din Uniunea Sovietică pentru a sprijini politicile sale în Letonia. Controlul naţiunii titulare
asupra vieţii economice s-a diminuat dramatic În 1961 doar mai puţin de un sfert din directorii de întreprinderi erau
letoni. Politica partidului a îndepărtat din nou orice urmă de ataşament faţă de regim a populaţiei neimplicate politic.
Aceasta dovedea că forţele „rupturii” au înregistrat o înfrângere categorică şi cu implicaţii foarte ample în raport cu
forţele „continuităţii”. Destalinizarea a fost una temporară, conjuncturală şi nu una de profunzime. Stagnarea din
perioada Brejnev s-a suprapus astfel mai degrabă pe stalinism decât pe dezgheţul hruşciovian, ceea ce a făcut ca
tensiunile şi faliile din societate să fie foarte profunde atunci când Grobaciov şi-a început reformele sale la jumătatea
anilor 1980.
În 1964 Nikita Hruşciov a fost îndepărtat de la putere. În fruntea partidului a venit Leonid Brejnev, iar ca
prim-ministru Aleksei Kosîghin. Surprinzător, nepopularul Pelse a fost schimbat din funcţie în 1966 şi înlocuit cu
24
Augustus Voss (1916-1994) . Voss era, ca şi Pelse, un leton format în Uniunea Sovietică şi întors în Letonia în 1945
ca funcţionar al P.C.L. Voss îşi va menţine funcţia până în 1984 când s-a mutat la Moscova. În timpul lui Voss,
numărul de membri de partid a crescut foarte mult, dublându-se între 1961 (76.000) şi 1970 (131.000). Procentual,
însă, letonii nu depăşeau o treime dintre membri de partid (din totalitatea populaţiei letone, doar 5% era membră de
partid). În 1980 numărul de membri de partid va ajunge la 158.000.
Sistemul guvernamental leton a urmat trăsăturile schimbărilor produse în P.C.L. Letonizat parţial în perioada
în care Berklavs şi susţinătorii săi au încercat să schimbe fundamentele dominaţiei sovietice în Letonia, guvernul s-a
rusificat din nou începând din 1959 şi, mai ales, din 1963. Împotriva acestei tendinţe au acţionat comuniştii care încă
mai susţineau linia Berklavs. El însuşi s-a numărat printre cei 17 comunişti care au trimis o scrisoare tuturor partidelor
comuniste europene în vara anului 1971, în care se protesta la adresa continuării rusificării ţării, atât la nivelul
populaţiei, cât şi la acela al elitei. La începutul anilor 1970 nomenclatura de partid şi guvernamentală era dominată, ca
şi în Estonia, de letoni născuţi şi crescuţi în Uniunea Sovietică, care vorbeau o letonă stricată, sau nu erau capabili să
vorbească limba lor maternă, precum şi de ruşi. În 1986 numai patru din cei 13 membri ai Comitetului Central al
P.C.L. erau letoni. În acelaşi timp, doar 28% dintre angajaţii administraţiei sovietice erau letoni.

II.2.b. Economia în epoca poststalinistă

Dezgheţul politic a fost acompaniat de schimbări în viaţa economică. Aceste schimbări au avut în vedere
descentralizarea administraţiei şi planificării precum şi susţinerea în mai mare măsură a iniţiativelor locale.
Dezvoltarea preferenţială a industriei a continuat, dar rolul Moscovei în planificarea acesteia s-a diminuat. Consiliului
Naţional Economic Leton i-a revenit mai multă responsabilitate în administrarea economiei letone. Aşa cum era de
aşteptat, în aceste condiţii s-a acordat mai multă atenţie folosirii raţionale a potenţialului local şi nevoilor locale. S-a
acordat o mai mare atenţie dezvoltării industriei uşoare şi alimentare. Standardul de viaţă al populaţiei a crescut în
această perioadă. În 1968 venitul pe cap de locuitor din Letonia depăşea media sovietică cu 42%. Consumul a atins
media interbelică. Venitul mediu faţă de sfârşitul anilor 1950 aproape s-a dublat, în condiţiile în care rata inflaţiei nu a
depăşit 1%. În 1970 producţia industrială era de 4,7 ori mai mare decât fusese în 1955, iar venitul mediu în zonele
rurale se apropia de cel din zonele urbane. Toate aceste realizări au fost posibile în ciuda faptului că reformele
politice şi economice din Letonia au luat sfârşit după 1963.
În perioada Brejnev-Voss, mulţi locuitori ai Letoniei s-au bucurat de un standard de viaţă relativ avansat, în
comparaţie cu alte regiuni ale Uniunii Sovietice. Schimbarea economică şi natura regimului sovietic au dat naştere la
două noi tendinţe: pe de o parte industrializarea şi modernizarea rapidă au dizolvat valorile tradiţionale ale societăţii
letone. Pe de alta, lipsa drepturilor democratice şi discriminarea la adresa letonilor au îndepărtat apariţia oricărei reale
punţi de legătură între naţiune şi elita politică (regim). Mai mult, maniera în care s-a realizat industrializarea rapidă a
dus, ca în întreaga Uniune Sovietică, la stagnarea producţiei şi la o eficienţă economică scăzută, probleme de mediu
foarte dificile şi sosirea tot mai multor muncitori rusofoni.

II.2.c. Industria şi viaţa citadină în Letonia poststalinistă

Industrializarea şi modernizarea din perioada poststalinistă au reuşit să transforme ţara dintr-una predominant
agrară într-una industrială. Dacă în 1935 numai 17% dintre locuitorii Letoniei erau angajaţi în industrie, proporţia
acestora a crescut la 42% în 1972. Procentul celor angajaţi în agricultură şi în ramurile forestiere a scăzut procentual
de la 65% în 1935 la 16% în 1985. În anii 1960-1970 în oraşe precum Valmiera, Ogre şi Olaine s-au dezvoltat
întreprinderi de fibră de sticlă, textile, farmaceutice. Letonia a devenit una dintre cele mai industrializate centre din
Uniunea Sovietică. Astfel, în anii 1980 Letonia producea 29% din toate vagoanele de pasageri pentru transportul pe
calea ferată din U.R.S.S. (inclusiv toate cuşetele pentru trenurile electrice), aproape jumătate din numărul de telefoane,
un sfert din numărul de aparate de radio, 22% din tramvaie, 10% din fibra sintetică, 12% din maşinile de spălat
unionale. În ciuda faptului că dezvoltarea urbană şi industrializarea au atras un număr tot mai mare de muncitori
letoni, acestea s-au bazat în continuare mai cu seamă pe un influx de locuitori din restul uniunii. Între 1961 şi 1989
alte 1,5 milioane de muncitori au sosit din Uniunea Sovietică în Letonia. Mulţi dintre aceştia au rămas în Letonia doar
pentru o scurtă perioadă de timp, dar circa 330.000 s-au stabilit definitiv aici, mai ales în Riga şi în oraşele din
Latgale.
În continuare, cea mai mare parte a producţiei industriale a Letoniei era orientată spre exportul către alte părţi
ale Uniunii Sovietice. Giganţii săi industriali - care fuseseră gândiţi special pentru a integra din punct de vedere
economic Letonia în Uniunea Sovietică - aveau puţine legături cu dezvoltarea durabilă atât a economiei cât şi a
mediului din această republică. Fenomenul stagnării şi dezechilibrele economice unionale au început să se simtă tot
mai mult în Letonia începând din anii 1970. Alimentele au început să lipsească de pe rafturile magazinelor şi s-au
format cozi interminabile în oraşe.
Poate că cea mai afectată de mutaţiile asociate proceselor de modernizare şi industrializare a fost capitala,
Riga. Populaţia sa a continuat să crească, ceea ce a sporit importanţa deja foarte mare a oraşului în ansamblul vieţii
republicane. Populaţia Rigăi s-a mărit de la 482.000 de locuitori (1950) la 883.000 în 1985. La jumătatea anilor 1980
25
în Riga şi împrejurimile sale locuia circa o treime din populaţia Letoniei. Aceasta a făcut ca, la sfârşitul anilor 1970,
circa 52% din forţa de muncă industrială să fie angajată în Riga, oraş responsabil de acelaşi procentaj din producţia
industrială globală a Letoniei.

II.2.d. Agricultura Letoniei poststaliniste

După moartea lui Stalin, oficialităţile sovietice au depus eforturi mai mari pentru a crea un sector agricol mult
mai performant. În acest scop s-a procedat la reducerea numărului de colhozuri prin unificarea lor în unităţi mai mari
şi sporirea rolului fermelor de stat: de la 1.105 colhozuri în 1960 s-a ajuns la 392 în 1975. În acelaşi timp, s-a redus
corespunzător şi numărul de oameni care locuiau şi-şi câştigau existenţa în mediul rural. În anii 1980 numai 30%
dintre letoni mai locuiau în mediul rural. Cei rămaşi acolo au trebuit să se adapteze ideologiei sovietice care încerca să
apropie satul de oraş şi care a construit blocuri de locuinţe în locul tradiţionalelor case. Condiţiile de viaţă în aceste
blocuri erau însă departe de a le egala pe cele existente în mediul citadin.

II.2.e. Cultura şi dizidenţa intelectuală în perioada poststalinistă

Odată cu dezgheţul a devenit posibilă, în anumite limite, o creaţie artistică care să manifeste o expresie nouă,
ieşită din stricteţea tiparelor staliniste. Astfel, poetul Ojars Vacietis (1933-1983) a afirmat, în această perioadă, că
„arta înainte de toate trebuie să fie artă”. O asemenea afirmaţie l-ar fi costat, desigur, pe autor libertatea, făcută numai
câţiva ani mai înainte. Mai mulţi dintre literaţii letoni au reuşit să se întoarcă din locurile unde fuseseră deţinuţi, deşi
în continuare accesul la poziţiile academice sau culturale pe care le meritau le-a fost interzis. Acum a devenit posibil
să fie republicaţi clasici ai literaturii letone de talia lui Fricis Barda, Janis Akuraters şi Karlis Skalbe. O mare senzaţie
în viaţa culturală letonă a fost creată de publicarea poemului autobiografic „Cântec neterminat” al poetului deportat
leton Harijs Heislers. Acest poem descria viaţa dintr-un lagăr de muncă arctic. Pe de altă parte, tineri literaţi, precum
Visvaldis Eglons-Lams, au început să se afirme în cadrul literaturii cu tentă socială. Autorul leton a publicat în 1960
nuvela „Fumul se ridică”, care prezintă un portret realist al muncitorului leton din Riga. Evident, autorităţile nu au fost
încântate de noul trend cultural.
În ceea ce priveşte educaţia, în primă instanţă s-a înregistrat o mai mare atenţie acordată conservării limbii şi
tradiţiilor naţionale letone. Din 1957 politica lui Hruşciov a început să devină mai conservatoare. În anul următor, o
nouă lege a educaţiei transforma studierea limbilor secundare (aşa cum era limba letonă pentru minoritatea rusă, de
exemplu) în materie facultativă. Problemele sociale noi cu care se confrunta ţara precum şi înstrăinarea naţionalităţii
titulare faţă de regim au creat premisele unei noi dezbateri care i-a antrenat pe oamenii de cultură letoni. Două curente
culturale s-au născut din dorinţa de a da expresie refuzului modernizării în variantă sovietică: interesul manifest faţă
de arta, costumele şi tradiţiile populare, pe de o parte, şi mişcarea hippie de la începutul anilor 1970, pe de alta.
Contactele cu Occidentul au devenit mult mai obişnuite pentru populaţia letonă, ceea ce a îndepărtat şi mai mult
contraelita culturală de regim.
Rusificarea a fost tot mai evidentă atât în politica posturilor de televiziune şi radio (unde circa două treimi din
emisiuni erau în rusă) cât şi în producţia de carte în limba rusă. În 1984 doar mai puţin de 50% dintre cărţi erau
publicate în limba letonă. Politica educaţională şi culturală a regimului a făcut ca, în 1979, numai 20% dintre membrii
populaţiei rusofone să fie capabili să comunice în letonă, în vreme ce circa 60% dintre letoni vorbeau limba rusă.
Asaltul îndreptat împotriva identităţii naţionale letone a întâmpinat opoziţia populaţiei localnice. Aceasta a
continuat să rămână ataşată memoriei perioadei interbelice cernută de aspectele sale negative. O evidenţă în acest sens
o constituie veneraţia de care se bucurau Monumentul Libertăţii din Riga (construit în 1936), zilele importante din
trecutul naţional, mormintele marilor personalităţi dinainte de război. Opoziţia deschisă la adresa regimului era însă
periculoasă pentru cetăţenii care aveau curajul să o manifeste. Tocmai de aceea, numărul lor nu a fost mare.
Au existat totuşi câteva grupuri şi organizaţii care au încercat să menţină vie conştiinţa statalităţii letone
independente şi a ilegalităţii ocupaţiei sovietice, ca de exemplu Mişcarea pentru Independenţa Letoniei, Comitetul
Tinerilor Democraţi sau Organizaţia Creştin-Democrată letonă. Aceste mişcări au rămas însă marginale şi activitatea
lor nu a devenit publică. Ca şi în România, nici în Letonia, după înfrângerea rezistenţei partizanilor, nu s-au făcut
simţite mişcări populare până în anii 1980. La începutul anilor 1980 activitatea dizidenţilor a fost sancţionată de stat
prin arestarea unora dintre cei mai activi, precum Gunars Astra, Janis Barkans, Ints Calitis, Lidija Doronina-Lasmane,
Janis Rozkalns şi Janis Veveris.

II.3. Lituania sub urmaşii lui Stalin

II.3.a. Partidul Comunist Lituanian în epoca poststalinistă: continuitate sau schimbare?
Având o proporţie numeroasă de comunişti de origine etnică lituaniană şi beneficiind de conducerea devenită
deja o tradiţie a lui Snieckus, P.C.Lit. nu a înregistrat schimbări dramatice în epoca poststalinistă. Mai degrabă
continuitatea decât schimbarea pare a fi marcat istoria partidului lituanian, deşi s-a produs, în mod evident, o relaxare
a regimului pe linia impusă de noua conducere hruşcioviană. Această relaxare a fost posibilă şi datorită faptului că
războiul de partizani luase sfârşit, ceea ce a permis o diminuare a regimului represiv şi a alimentat dorinţa
26
politicienilor republicani de a câştiga legitimitate în rândul populaţiei. P.C.Lit. a fost însă mai puţin influent la
Moscova decât alte partide republicane, preţ pe care comuniştii lituanieni au fost dispuşi să-l plătească pentru a-şi
asigura stabilitatea funcţiilor şi un grad mai mare de autonomie. După moartea lui Snieckus în 1974, conducerea de
partid a fost preluată de mediocrul aparatcik Petras Griskevicius. Acesta era privit ca o alegere de compromis între
comuniştii moscoviţi şi cei naţionali. La moartea lui Griskevicius, în noiembrie 1987, conducerea de partid i-a revenit
lui Ringaudas Songaila.

II.3.b. Economia în epoca poststalinistă

Economia a fost gândit de sovietici ca fiind motorul integrării naţiunii lituaniene în cadrul U.R.S.S. Prin
urmare, şi în perioada poststalinistă s-a continuat politica de integrare economică, în ciuda încercărilor temporare
făcute de Hruşciov de a acorda mai mare autonomie republicilor prin intermediul sistemului sovnarkoz. Sovieticii au
reuşit să creeze un sistem de interdependenţă economică între republici în ceea ce priveşte pieţele, materiile prime,
produsele finite şi energia. Aceasta a condus la faptul că, în 1982, Lituania îşi îndrepta circa 80% din exportul său
către Uniunea Sovietică, de unde importa 90% din totalul importurilor sale. La începutul anilor 1980 cinci şesimi din
întreprinderile industriale din Lituania erau controlate de Moscova sau, în comun, de guvernul central şi de cel
lituanian. Guvernul lituanian controla în mod direct numai 15% din numărul total de întreprinderi.

II.3.c. Industria Lituaniei poststaliniste

Noile industrii construite în Lituania, mai cu seamă industria chimică, erau mari consumatoare de energie şi,
prin urmare, Lituania avea nevoie să importe din restul Uniunii Sovietice gaz natural şi petrol. Însă autorităţile
comuniste lituaniene au încercat să dezvolte sectorul energetic atât prin construcţia de hidrocentrale şi termocentrale
cât şi, mai târziu, prin construcţia uzinei atomo-electrice de la Ignalina. Autorităţile guvernamentale şi de partid
lituaniene au avut posibilitatea să decidă asupra amplasării acestor industrii aşa încât s-a preferat construcţia lor în
jurul oraşelor mai mici sau a zonelor rurale de unde puteau fi atraşi circa 90% dintre muncitori. Restul de 10% erau
aduşi din alte zone ale Uniunii Sovietice.
De la sfârşitul anilor 1950 Lituania a înregistrat o creştere economică exponenţială, mai ales în domeniul
industriei. În 1973 producţia industrială era de 39 de ori mai mare decât cea a anului 1940. Aceasta a făcut ca, în anii
1980, industria să fie responsabilă de circa 60% din produsul intern brut. În anul 1990 deja Lituania era o ţară
industrială, industria şi construcţiile ajungând să producă circa 64% din produsul intern brut. Transportul avea o
contribuţie de 4% din P.I.B., iar comerţul de circa 6,7%. Agricultura rămăsese să contribuie cu doar un sfert la
produsul intern brut. Totuşi, în ciuda progreselor realizate în procesul de industrializare, Lituania a rămas cea mai
puţin urbanizată dintre naţiunile baltice, cu numai 50,2% din populaţie locuind în zonele urbane în 1970.

II.3.d. Agricultura Lituaniei poststaliniste

Aşa după cum am arătat, agricultura a cunoscut un recul în perioada stalinistă. Refacerea acesteia s-a bazat pe
întoarcerea la specializarea producţiei, realizându-se astfel o întoarcere la practicile Lituaniei independente. Astfel, în
agricultura lituaniană accentul a fost pus din nou asupra producţiei de lactate, carne şi ouă. Lituania va ajunge astfel să
fie cel mai important producător de carne şi produse lactate din întreaga Uniune Sovietică. În continuare, însă, o bună
parte a acestui succes al „agriculturii sovietice” era datorat producţiei micilor terenuri private ale ţăranilor. În 1975
acestea produceau 39% din valoarea totală a producţiei agricole, deşi ca suprafaţă deţineau mai puţin de 10% din
totalul terenului cultivat al ţării. În ansamblu, productivitatea ţăranului lituanian era cu 47% mai mare decât cea medie
de la nivelul U.R.S.S.
Un succes deosebit al agriculturii lituaniene a fost înregistrat în domeniul întreprinderile prelucrătoare create
pe terenul cooperativelor comuniste: mori, fabrici de conserve sau de îmbuteliere a apei minerale, atelierele de
prelucrare a mobilei sau de realizare a sârmei ghimpate. Astfel, în Lituania s-a ajuns la situaţia în care câştigul în
mediul rural era mai mare decât acela în mediul urban. În ciuda acestui fapt, migraţia de la sat la oraş a continuat,
datorită confortului oferit de mediul urban în comparaţie cu înapoierea vizibilă din mediul rural.

II.3.e. Cultura şi dizidenţa intelectuală în perioada poststalinistă

După moartea lui Stalin a fost totuşi posibilă o oarecare (deşi trecătoare) relaxare a regimului impus culturii
naţionale lituaniene. Recuperarea unor valori culturale tradiţionale sau a unora contemporane mai puţin rigide,
retipărirea sau tipărirea unor cărţi interzise în epoca stalinismului, reîntoarcerea din exil a unora dintre autorii deportaţi
au fost constituit o parte din măsurile adoptate de regim pentru a câştiga în mai mare măsură susţinerea populaţiei
localnice.
Cu toate acestea, politica de rusificare şi cea de micşorare a rolului bisericii catolice au continuat în forme mai
mult sau mai puţin subtile şi sub urmaşii lui Stalin. În timpul regimului Hruşciov, limba rusă a devenit limba de
comunicare între toate „popoarele sovietice”. Legislaţia sovietică din anii 1958-1959 le oferea părinţilor posibilitatea
de a alege limba pe care copiii lor o vor studia în şcoală. Această decizie transforma limba lituaniană din limbă
27
obligatorie în limbă opţională pentru populaţia cu o altă limbă maternă. Ca şi în cazul celorlalte republici sovietice
baltice, această decizie a marcat realizarea încă unui pas în direcţia rusificării (privită ca o sovietizare) naţiunilor
neruse. Programul P.C.U.S. din 1961 îşi propunea de altfel, în mod deschis, transformarea limbii ruse în limbă de
„cooperare” între toate popoarele sovietice.
În timpul regimului Brejnev, paralel cu măsurile de întărire a controlului sovietic asupra Lituaniei, a fost
continuată politica de promovare a rolului limbii ruse în dauna limbii naţionale. În 1978-1979 a fost introdusă o nouă
legislaţie în acest sens. S-a ajuns astfel la situaţia în care - similar cu cazul celorlalte naţiuni baltice - nativii ruşi aveau
dreptul de a alege dacă sau nu să studieze limba lituaniană, în vreme ce vorbitorilor de limba lituaniană le era impus
studiul de limba rusă de la creşă şi grădiniţă. Această politică era dublată de sporirea procentului de programe radio
sau TV, ziare, carte în limba rusă în dauna celor în limba lituaniană. Împotriva culturii lituaniene vor fi, de altfel,
adoptate şi alte măsuri, precum distrugerea monumentelor istorice care aminteau de momentele semnificative ale
culturii şi istoriei lituaniene.
După cum am arătat, după campania sagace a lui Stalin îndreptată împotriva bisericii, a urmat o oarecare
relaxare a regimului. Hruşciov a decis că cele mai bune mijloace de luptă împotriva bisericii erau oferite de o
campanie mai activă de presiune morală, intensificarea educaţiei şi propagandei ateiste precum şi o campanie susţinută
de îndepărtare a tinerilor de biserică. Organele locale de partid au primit sarcina de a adopta măsuri pentru a interzice
lecţiile private de religie. Duminicile au devenit, adesea, zile lucrătoare, în scopul de a împiedica populaţia să ia parte
la slujbe. Publicarea de catehisme şi cărţi de rugăciune a fost permisă numai arareori, şi, chiar şi atunci, în număr
insuficient. Atunci când arhiepiscopul Steponavicius a refuzat să garanteze că preoţii nu vor preda religia în mod
privat, primatul lituanian a fost exilat din dioceza sa în 1961.
În ciuda atitudinii dure a autorităţilor faţă de religie şi a diferitelor stratageme încercate de conducerea
comunistă, mult dorita îndepărtare a lituanienilor faţă de această instituţie naţională nu s-a produs. Biserica va juca, de
altfel, un rol esenţial în cadrul mişcării de independenţă lituaniană de la sfârşitul anilor 1980. Ca şi în cazul celorlalte
state baltice, problemele ecologice au constituit, şi în cazul Lituaniei, o motivaţie suplimentară pentru mobilizarea
oamenilor. Accidentul de la Cernobîl, din 26 aprilie 1986 , a declanşat o adevărată reacţie în lanţ a popoarelor baltice,
îndreptată împotriva proiectelor industriale ale autorităţilor, care puteau mări riscurile unor accidente ecologice
majore. În Lituania reacţia a fost cu atât mai vehementă cu cât propria centrală atomo-electrică a de la Ignalina era
similară cu cea de la Cernobîl. Tocmai de aceea, planurile autorităţilor de a deschise un al doilea reactor au fost privite
drept o ofensă adusă naţiunii lituaniene.
De altfel, lituanienii nu au omis să protesteze cu privire la situaţia ţării lor, supusă unui regim lipsit de
legitimitate. Şi după sfârşitul Rezistenţei, numeroase grupuri secrete de tineri au fost descoperite împrăştiind manifeste
sau ridicând steagul naţional (20 în 1954, 11 în 1955, 14 în 1956, 29 în 1957, 10 în 1958, 14 în 1959). Din momentul
în care, în 1972, un student lituanian de numai 19 ani şi-a dat foc în semn de protest faţă de ocupaţia sovietică au luat
naştere proteste violente în care au fost angrenaţi studenţi şi elevi de liceu. Ulterior, formele de rezistenţă ale
protestatarilor au îmbrăcat haine noi. Cele mai răspândite erau petiţiile trimise autorităţilor, grupurile de studii, mai cu
seamă cele care se aplecau asupra unor probleme etnografice. Astfel, măsurile adoptate de stat împotriva bisericii au
dus la elaborarea unui şir întreg de petiţii, incluzând un document semnat de 17.000 de lituanieni şi adresat lui
Brejnev, în care era denunţată absenţa libertăţii religioase şi de conştiinţă.
Din 1972, în seria publicaţiilor samizdat, a apărut celebra Cronică a Bisericii Catolice Lituaniene („Leituvos
Katalicu Baznyios Kronikos”). Aceasta a început prin a dezbate liber chestiuni religioase, pentru ca ulterior să-şi
lărgească aria de analiză pentru a cuprinde teme sociale, incluzând degradarea moravurilor în Lituania sovietică şi
încălcarea drepturilor omului, precum şi problematica culturii naţionale lituaniene. La mijlocul anilor 1970 au apărut
alte publicaţii samizdat, ceea ce a oferit cronicei posibilitatea să-şi îndrepte din nou atenţia asupra chestiunilor
religioase. Apariţia cronicii a prefaţat un mare eveniment pentru lumea catolică: alegerea în 1978 a polonezului Karol
Vojtyla în calitate de episcop al Romei, sub denumirea de Papa Ioan Paul al II-lea. Acest eveniment a dat un plus de
vigoare activismului religios din Lituania. Sub impulsul acestui eveniment a luat naştere, în acelaşi an, „Comitetul
Catolic pentru Apărarea Drepturilor Credincioşilor”, care monitoriza abuzurile comise împotriva bisericii de statul
sovietic, precum demiterile din slujbe sau neadmiterile la facultate datorate participării la evenimentele şi celebrări
religioase. De altfel, după cum remarcau istoricii Romuald Misiunas şi Rein Taagepera, lituanienii s-au aflat printre
cei mai productivi în domeniul publicaţiilor samizdat, acestea acoperind un diapazon larg de domenii. O parte a
acestor publicaţii făcea o trimitere clară la perioada renaşterii naţionale din secolul al XIX-lea, fie măcar prin titulatura
lor: „Ausra” (1975), „Varpas” (1977).
Prin urmare, opoziţia nu era restrânsă la cinul preoţesc. Printre cei care s-au alăturat mişcării culturale de
renaştere naţională lituaniană s-au numărat intelectuali din mediul academic vilniusian, ingineri din Kaunas, profesori.
O parte a acestora s-au alăturat unor organizaţii precum „Comitetul Lituanian Helsinki”, format în 1976, care şi-a
asumat sarcina de a monitoriza violarea drepturilor omului în Lituania. Acesta avea un vădit caracter ecumenic,
printre membrii săi fondatori numărându-se doi preoţi catolici (Karolis Gerukas şi Viktoras Petkus), două figuri
seculare cu vederi de socialiste (Tomas Venclova şi Ona Lukauskaite-Poskiene) şi un evreu, lider al mişcării de
28
emigraţie evreieşti (Eitan Finkelstein). O altă parte s-au integrat mişcării ecologiste. Aceştia din urmă au devenit tot
mai activi. Aceasta a făcut ca autorităţile să ia măsuri împotriva acestor mişcări, o parte a membrilor lor fiind trimişi în
lagăre de muncă sau în exil intern. Printre figurile marcante care s-au aflat în vizorul K.G.B. s-a numărat şi Vytautas
Sknodis.
În acelaşi timp, intelectualii dizidenţi au început să discute tot mai liber paginile de istorie lituaniene şi reala
lor pondere asupra prezentului şi viitorului naţiunii lituaniene. De aici a izvorât şi cea mai serioasă provocare la adresa
dominaţiei sovietice. În 1979 a fost publicată o declaraţie semnată de reprezentanţi ai celor trei naţiuni baltice
(susţinută de Sakarov şi alţi dizidenţi ruşi) în care se cerea ca, la 40 de ani de semnarea sa, atât guvernul german cât şi
cel sovietic să publice Pactul Ribbentrop-Molotov, iar semnatarele Chartei Atlanticului să condamne acest document
şi urmările sale. Semnatarii nu se mulţumeau cu atât. Ei au cerut ca Uniunea Sovietică să-şi retragă trupele din Ţările
baltice, a căror independenţă să fie restaurată. Petiţia, care a jucat un rol important asupra evenimentelor din anii
1987-1991, a fost întărită de o chemare adresată prin intermediul publicaţiilor samizdat de Crăciunul anului 1983 ca
Parlamentul European să adopte o rezoluţie cerând decolonizarea Ţărilor baltice, plasată ulterior pe agenda O.S.C.E.
În contrast cu ocupaţia începută la 1940, era accentuat trecutul glorios lituanian din perioada în care Marele Ducat al
lui Vytautas cel Mare devenise aproape un imperiu. Readucerea în memorie a moştenirii trecutului glorios, oricât de
apus ar fi fost acela, a avut darul de a întări naţionalismul lituanian, care împletit cu credinţa catolică, a accentuat
identitatea naţională lituaniană în dauna identităţii sovietice.

29