ANTROPOLOGIA RELAŢIILOR DE PUTERE

1. Definiţii, concepte şi termeni

Criterii de definire a preistoriei
Elemente definitorii
O definiţie a preistoriei presupune câteva elemente:
 raportarea la ceea ce nu este preistorie;
 delimitarea trăsăturilor caracteristice, proprii numai preistoriei;
 identificarea elementelor care sunt comune cu celelalte ştiinţe.
Metodologie
Criterii de ordin metodologic
 analiza arheologică (arheologie);
 studii cu privire la primitivii contemporani (antropologie, etnografie, etnologie);
 studii asupra resturilor osteologice (antropologie fizică, paleontologie);
 studii asupra resturilor organice (palinologie, C14, dendrocronologie, paleobotanică
etc.);
studii asupra straturilor geologice şi asupra condiţiilor de paleo-climat şi micro-geografie
(sedimentologie, studiul carotelor marine etc.).
Criterii de ordin conceptual
 termenii de „preistorie” sau „primitiv” sunt înşelători; în general, utilizarea
termenului de „primitiv” are conotaţii peiorative, la fel cum cel de „preistorie” are
conotaţii cronologice care nu sunt neapărat valide (cel puţin nu mereu); poate cei mai
neutri termeni sunt cei de societate „arhaică” şi/sau „tradiţională” (chiar dacă etnografii
ar avea ce să comenteze) sau, mai bine, de societăţi „pre-literate”;
 termenul de „cultură” pare să fie cel mai stabil din punct de vedere conceptual;
orice societate posedă o cultură, doar o parte a acesteia fiind acoperită de ceea ce se
numeşte „cultură arheologică” (totalitatea resturilor materiale, anorganice şi/sau
organice, recuperate prin intermediul investigaţiei arheologice); o parte a resturilor
 materiale (în general cele perisabile) şi cea mai mare parte a fenomenelor spirituale ne
scapă;
 termenul de „societate” este, la rândul său, folosit frecvent şi reprezintă, într-o
oarecare măsură, principiul organizatoric al unei culturi; societatea ca atare este
constituită din indivizi şi relaţiile dintre aceştia, relaţii care se manifestă prin instituţii;
indivizii interacţionează conform unor reguli prin intermediul statutelor (moştenite sau
dobândite) şi a rolurilor (asumate sau atribuite).
Criterii de ordin cronologic
 criteriile de ordin cronologic sunt cele mai relative; în primul rând, metodele de
datare utilizate (în general, aparţinând ştiinţelor naturii), nu au precizia cu care suntem
obişnuiţi în cazul epocilor mai apropiate; erori de câteva mii sau sute de ani sunt
obişnuite pentru perioadele mai îndepărtate de noi;
 în al doilea rând, durata epocilor este foarte îndelungată; chiar dacă ritmul
schimbării se accelerează pe măsură ce ne apropiem de perioade mai recente, în
termeni istorici, duratele sunt extrem de lungi; mai mult de 99 % din traseul urmat de
umanitate se desfăşoară în preistorie;
 în sfârşit, absenţa unei serii cronologice unice, diversitatea evoluţiilor locale face ca
o cronologie generală să fie aplicabilă doar pentru primele faze ale preistoriei, atunci
când uniformitatea culturală se explică prin dimensiunea culturală.
Definirea preistoriei
Ceea ce putem spune de la început este că preistoria nu este istorie pur şi simplu. În
primul rând, studiul preistoriei face parte din ansamblul ştiinţelor socio-umane, dar îşi
păstrează individualitatea datorită câtorva elemente:
 ansamblul instrumentelor de investigaţie este particular; chiar dacă metodele – luate
individual – sunt utilizate şi de alte domenii ale cunoaşterii, combinaţia dintre acestea
este proprie preistoriei;
 trăsătura fundamentală rămâne, încă, absenţa surselor scrise;
 reconstrucţia "realităţii" preistorice implică o participare ridicată a ipotezelor de
lucru.
Din acest punct de vedere, studiul preistoriei are în vedere atât analiza evoluţiei speciei
umane (desprinderea din lumea animală), cât şi studiul societăţilor umane pre-literate
care şi-au dezvoltat o cultură adaptată nevoilor şi condiţiilor în care îşi desfăşoară
existenţa.
Această analiză nu ţine cont decât în regim secund de problemele de cronologie;
discuţia despre preistorie va include şi analiza societăţilor arhaice contemporane (chiar
dacă este încă în dezbatere dacă sunt "autentice" - deci reproduc un mod de viaţă
"preistoric" - sau reprezintă fenomene de aculturaţie datorate împingerii lor în zone
defavorizate ecologic (cazurile boşiman, vedda, etc.).
Concepte şi termeni
Preistorie : perioadă a istoriei în care are loc procesul de apariţie a speciei umane,
marcată de absenţa surselor scrise şi a valorii în expresie monetară, de absenţa statului şi
a structurilor birocratice.
Antropologie : „ştiinţa despre om”, reprezintă un domeniu integrat de cunoaştere, axat pe
analiza funcţionării societăţilor (trecute şi moderne), pe modul de interacţiune dintre
indivizi în cadrul instituţiilor (de exemplu, căsătoria); scopul antropologiei este de a
analiza raporturile şi interacţiunile umane, încercând să reconstituie societăţi şi prin
aceasta moduri de viaţă.
Antropologia se împarte în două mari sub-domenii:
Antropologia fizică reprezintă studiul caracteristicilor biologice, fiziologice, anatomice şi
genetice ale populaţiilor umane, atât vechi cât şi moderne.
Antropologia culturală reprezintă studiul comportamentelor învăţate în societăţile
umane. Antropologia culturală se împarte în următoarele sub-domenii:
 arheologia este ştiinţa ce studiază culturile populaţiilor dispărute. În prezent
include şi studierea societăţilor moderne, dar doar prin prisma culturii materiale a
acestora.
 etnografia reprezintă descrierea sistematică a societăţii umane, de obicei pe baza
observaţiei directe. Toate generalizările privind comportamentul uman se bazează
pe aceste dovezi descriptive ale etnografiei.
 etnologia reprezintă explicarea interpretativă a comportamentului uman, pe baza
etnografiei.
 antropologia socială este ştiinţa ce studiază grupurile umane, punând accent pe
structura socială.
  lingvistica este ştiinţa ce studiază modul în care limbajul funcţionează ca mijloc
de comunicare.
Cultura : ansamblul de elemente materiale şi spirituale ce caracterizează un grup uman
într-un moment dat al evoluţiei sale. Cultura cuprinde atât obiectele materiale, cât şi
tezaurul de credinţe, idei, instituţii care particularizează un grup uman în raport cu alte
grupe. În cazul studierii unor societăţi preistorice, componentele materiale sunt
identificate arheologic, în timp ce la determinarea componentelor spirituale se ajunge
mediat, prin intermediul analizei resturilor materiale, sau prin analiza comparativă cu
comportamente şi fenomene spirituale înregistrate etnografic.
Cultura este învăţată de la alţi membri ai grupului, nu este înnăscută.
Conceptul de cultură cuprinde următorii factori:
1. întreaga gamă de comportamente dintr-un grup
2. modelele de comportament tipice grupului (nu doar acţiunile specifice)
3. abilitatea de schimbare în timp ca rezultat al contactelor cu alte grupuri
(aculturaţie) şi a interacţiunii cu mediul
4. un set de simboluri prin care comportamentelor li se dă semnificaţie
5. grupul social în care se manifestă respectivele comportamente
6. regulile ce definesc variaţiile permise în comportament
7. abilitatea de a transmite cultura din generaţie în generaţie (enculturaţie).
2. Structuri economice: economia de subzistenţă şi economia productivă
2.1. Importanţa şi semnificaţia temei
Această temă poate fi abordată din multe puncte de vedere şi poate avea multe
semnificaţii. O interpretare marxistă ar presupune o poziţie dominantă a acestei dezbateri
despre structurile economice primitive şi ar enunţa primatul acestora asupra ansamblului
societal. În schimb, o interpretare clasicizantă a acestui segment al cercetării preistorice
ar lua în considerare mai degrabă analiza obiectelor, a tehnicilor şi tehnologiei, circulaţia
şi rolul jucat de acestea în evoluţia colectivităţilor preistorice.
Am optat, însă, pentru un demers structuralist. Altfel spus, ne vom ocupa de structurile
economice mai degrabă ca instrumente de adaptare a grupurilor umane la mediu şi la
resurse, în condiţiile unei tehnologii date.
Vom încerca să explorăm raportul care există între grupurile umane (structura lor) şi
modul de obţinere a hranei şi a luxului. Interpretarea marxistă susţine că luxul este un
produs al suprastructurii, născut din aproprierea de către unii a muncii multora; prin
urmare, luxul este o realitate a istoriei, iar nu a preistoriei. În spatele acestei afirmaţii se
ascunde ideea că luxul – exprimat în cantitate sau în calitate, deci în număr sau în raritate
– este produsul claselor sociale. Această aserţiune poate fi susţinută doar în condiţiile în
care analizăm învelişul material al obiectelor, iar aceasta pe baza unor definiţii rigide ale
preistoriei, valorii etc. O definiţie şi o înţelegere mai elastică a însuşi conceptului de
preistorie duce, însă, la alte rezultate.
Alimentaţia şi modul de locuire sunt, poate, domeniile cele mai bine delimitate în
cadrul antropologiei economice. Sunt, la limită, cele mai vizibile elemente constitutive
ale unei societăţi şi clasificarea societăţilor umane a fost multă vreme (în parte încă este)
determinată de modalităţile specifice de obţinere a subzistenţei. Dezbaterea legată de
“modul de producţie” nu s-a încheiat odată cu reculul statelor cu ideologie marxistă şi –
chiar dacă se poate vorbi de “sisteme de producţie” – rolul analizei economiilor
societăţilor non-literate rămâne un domeniu important de analiză a elementelor generice
ale vieţii economice.
Ceea ce ridică o problemă suplimentară este dimensiunea ideologică a analizei
sistemelor economice. Discuţia despre modurile de producţie (primitiv, asiatic, sclavagist
etc.) din teoria clasică marxistă indică, de exemplu, câteva inadvertenţe: fluctuaţia
criteriilor de clasificare (tipul de obţinere a hranei, localizarea geografică, rolul unei
categorii sociale), ierarhia dubioasă a criteriilor (rolul obţinerii bunurilor materiale,
ignorarea dimensiunii sociale a obiectelor), extrapolarea unor elemente legate de analiza
societăţilor industriale asupra societăţilor pre- sau non-industriale. La fel, antropologia
evoluţionistă pare să ignore elementele de constanţă din economia primitivă.
În mod fundamental, ne putem orienta spre câteva definiţii ale economiei. Beals şi
Hoijer (1966:451-452) rezumă discuţia în trei întrebări:
1. Cum sunt produse bunurile şi serviciile dorite sau necesare societăţilor umane?
2. Cum sunt distribuite sau alocate bunurile şi serviciile printre membrii societăţilor
umane?
3. Cum sunt utilizate şi consumate bunurile şi serviciile produse şi distribuite în
societăţile umane, şi ce modele de comportament guvernează acest proces?
Kottak (1994: 308) adaugă o nouă întrebare:
Ce îi motivează oamenii din diferite culturi să producă, distribuie sau schimbe, şi să
consume?
2.2. Definiţia economiei şi a instituţiilor economice la nivelul societăţii primitive
Termenul de “economie” aplicat preistoriei a fost şi rămâne sursa unor controverse
acerbe între specialişti. Se confruntă două mari şcoli de gândire, ambele cu partizani
dinamici şi argumente extrem de credibile. O primă şcoală consideră că preistoria
reprezintă o perioadă specială în evoluţia societăţii umane, cu reguli şi mecanisme
speciale, care nu se mai reîntâlnesc în alte perioade. Adversarii acestui punct de vedere
atrag atenţia asupra faptului că există dovezi care par să demonstreze existenţa unor
mecanisme economice complexe; ca urmare, susţin aceştia, analiza societăţilor primitive
poate utiliza concepte economice care, în general, sunt aplicate altor epoci.
Termenul fundamental este cel de economie de subzistenţă. În termeni simpli, este
vorba de obţinerea hranei, deci a resurselor necesare susţinerii vieţii. Factorii care
influenţează obţinerea subzistenţei sunt:
 mediul fizic (nu determină comportamentul, dar limitarea opţiunilor determină
modelele culturale); limitările induse sunt legate de materiile prime disponibile,
resursele alimentare şi permanenţa/ciclicitatea acestora; activităţile economice şi
organizarea acestora depind de raportul dintre resursele ce pot fi culese şi cele ce sunt
 vânate (în cazul celor vânate este vorba de dimensiunea vânatului, dificultatea vânătorii
şi a transportului vânatului etc., în timp ce la nivelul resurselor culese ne putem gândi
la caracterul sezonier al acestora, durata până la care pot fi stocate, gradul de
concentrare într-o singură zonă sau mai multe etc.);
 distanţa în raport cu alte grupe (stabileşte nivelul concurenţei pentru un set dat de
resurse), diversitatea/uniformitatea acestora (posibilitatea de suplimentare a resurselor
prin reciprocitate);
 dimensiunea populaţiei (stabileşte raporturile dintre indivizi, dintre aceştia şi
resurse; în sfârşit, raporturile dintre societăţi);
 tehnologia disponibilă (precizează gradul de eficienţă al exploatării resurselor,
raportul cu mediul etc.).
Rezultatele acestor factori sunt multiple. În primul rând, stabilirea strategiilor de
subzistenţă. În general, sunt acceptate trei mari strategii: vânătoare şi cules (assault,
trapping, snaring, pitfall, poisoning) – în sens restrâns acestui tip de economie i se dă
denumirea de economie de subzistenţă; ”intensive foraging” (domesticire şi agricultură
incipientă); agricultură intensivă şi pastoralism – forme pentru care se utilizează
denumirea de economie productivă. Este evident faptul că termenul de “strategii”
corespunde, în fapt, celui de nivel tehnologic (incluzând aici nu numai uneltele, ci şi
modul de utilizare al acestora şi ocupaţiile). Mai corect ni se pare termenul de sisteme
economice. Ele cuprind indivizii, tehnologia pe care o posedă şi relaţiile pe care aceştia
le au între ei şi cu mediul (resursele etc.). Pentru a da un exemplu, vânătoarea cooperativă
implică atât cunoştinţe legate de comportamentul animal, de mediul înconjurător şi de
producerea uneltelor de vânătoare, cât şi stabilirea anumitor relaţii între indivizii
participanţi (sprijin reciproc, reguli de împărţire a prăzii, reguli ale vânătorii etc.).
Rezumând discuţia de până acum, putem considera, măcar ipotetic, că elementele
structurale ale economiei primitive sunt: tehnologia, instituţiile economice şi relaţiile
sociale cu impact direct asupra economiei.
2.3. Economia de subzistenţă
Ocupaţiile şi randamentul
Principalele activităţi rămân vânătoarea şi culesul. S-a speculat foarte mult cu privire
la rolul celor două ocupaţii în procesul de antropogeneză. Este foarte adevărat faptul că o
concluzie definitivă cu privire la regimul alimentar al antropoidelor (în primele etape de
evoluţie) nu a putut fi stabilită – talia şi dentiţia sugerează o alimentaţie vegetală sau
omnivoră (incapacitatea de a concura marile carnasiere, de a vâna rumegătoarele din
savană), bazată pe exploatarea carcaselor animalelor ucise de carnasiere (scavenging) sau
vânătoarea animalelor de talie foarte mică, alături de culesul plantelor şi a tuberculilor. În
fazele ulterioare, după nivelul H. habilis, rolul vânătorii pare să ia amploare. Ceea ce este
greu de decis este importanţa celor două activităţi (vânătoarea şi culesul) în asigurarea
subzistenţei comunităţilor paleolitice şi mezolitice. De fapt, un răspuns la această
întrebare reprezintă răspunsul la întrebarea dacă aceste societăţi reprezentau o lume a
afluenţei sau nu.
Vânătoarea umană este diurnă şi cooperativă; se bazează pe colaborarea grupului de
bărbaţi adulţi care exploatează în comun teritoriul de vânătoare (la unele populaţii din
Canada, însă, există ”loturi” individuale/familiale de vânătoare). Fie că este vorba de
animale de talie mare (aşa cum pare să fie cazul în paleolitic), fie că este vorba de vânat
de dimensiuni mici (aşa cum o atestă comunităţile primitive actuale), cooperarea dintre
adulţii grupului este necesară pentru a asigura un randament acceptabil, asigurat şi de
dimensiunea animalelor (mamut, ren, cervide, rinocer lânos, cai sălbatici etc.). Trecerea
la climatul contemporan de-a lungul epipaleoliticului a schimbat vânătoarea, în sensul că
– odată cu dispariţia sau retragerea animalelor mari spre nordul Europei – rolul vânatului
mic şi al pescuitului cresc semnificativ. Este de presupus că rolul plantelor şi al fructelor
(în special al celor care pot fi conservate mai mult timp) creşte şi el.
Vânătoarea pare să asigure un procent important din caloriile necesare întreţinerii
corpului uman. Cu toate acestea, trebuie să ţinem cont de caracterul sezonier al resurselor
obţinute din vânătoare. Altfel spus, chiar dacă asigură un belşug alimentar, vânătoarea
este mult mai nesigură decât culesul, ceea ce înseamnă că resursele vegetale (în special
nucile, rădăcinile etc.) sunt cele care asigură supravieţuirea grupului între perioadele de
belşug datorate vânătorii.
Caracterul sezonier al resurselor duce şi la o caracteristică fundamentală a
comportamentului uman paleolitic (şi care pare să se accentueze în mezolitic), anume
nomadismul accentuat, aşa cum pare să fie demonstrat de situaţia de la Terra Amata
(revenirea unui grup pe acelaşi loc timp de 11 ani). Nu este vorba de o deplasare pe
teritorii foarte întinse, ci pe teritorii relativ bine delimitate (”graniţele” fiind precizate cu
ajutorul unor elemente de relief cu valoare simbolică) şi care sunt caracterizate prin
caracterul sezonier al resurselor. Deplasarea dintr-un punct în altul se face ca urmare a
abundenţei resurselor, nu a epuizării acestora (grupele abandonează un teritoriu nu
fiindcă nu mai sunt resurse, ci fiindcă există o abundenţă de resurse în altă parte). La
nivelul mezoliticului, pattern-ul de deplasare pare să se modifice, în sensul că grupele
umane însoţesc animalele care se retrag spre nordul Europei (renul şi mamutul), iar apoi
dezvoltă mecanisme de obţinere a subzistenţei bazate exclusiv pe aceste animale. Această
deplasare sezonieră a grupelor umane înlesneşte şi contactul cu celelalte grupe învecinate.
Caracterul afluent al societăţii paleolitice trebuie înţeles în relativitatea sa – perioade
scurte în care există o abundenţă de calorii de origine animală, urmate de perioade la
limita subzistenţei. De altfel, o serie de instituţii şi mecanisme sociale au apărut ca
urmare a nevoii de a suplini prin adaptare socială ceea ce tehnologia nu putea asigura.
Obţinerea hranei este elementul fundamental al aproape oricărei societăţi umane. Ca
atare, el ţine de esenţa biologicului şi nu şi-ar găsi locul într-o discuţie despre societatea
umană dacă nu ar exista distincţii fundamentale între satisfacerea acestei nevoi de
completare a caloriilor pierdute.
Discuţia poate fi plasată pe două mari coordonate: obiectele şi comportamentele.
Obiectele – mai bine zis – grupurile de obiecte – care compun aspectele materiale ale
obţinerii hranei, pot fi la rândul lor împărţite în mai multe categorii (unelte propriu-zise,
unelte pentru produs unelte, unelte pentru multiplicarea energiei aplicate). Luarea în
considerare a unei singure categorii în clasificarea sau stabilirea “nivelului tehnologic”
(ca să nu ne mai referim la conceptul de “dezvoltare culturală”) este riscantă, la fel ca şi
extinderea nepermisă a categoriilor legate de resursele energetice disponibile. Să dăm
câteva exemple şi să ne gândim şi la dimensiunea arheologică, deci la raportul dintre
comportamentele umane şi comportamentele care sunt sesizabile prin cercetarea
arheologică.
Progresul realizat la trecerea de la paleoliticul mijlociu la cel superior este de cele mai
multe ori echivalat cu aspectele legate de un debitaj mai complex, de diversificarea
tipurilor formale de unelte, de creşterea complexităţii tehnologice şi de definirea unor
“provincii culturale”. Mult mai puţină atenţie s-a acordat inovaţiilor pe care le presupune
includerea pe scară largă a unor noi materii prime (os, corn, fildeş) şi apariţia
propulsorului şi a harponului. Aceste noi elemente, însă, sunt cel puţin la fel de
importante. Materiile organice dure au câteva avantaje: ele permit o prelucrare mai
precisă, sunt mai rezistente (prin flexibilitate), cresc complexitatea lanţului tehnologic
(folosirea apei sau a aburului pentru prelucrare), măresc gradul de folosire a animalelor
vânate. În ceea ce priveşte harponul şi propulsorul, acestea permit intensificarea vânătorii
prin creşterea numărului de animale vânate pe aceiaşi suprafaţă şi prin utilizarea mai
multor nişe ecologice. În esenţă, avem de-a face cu o modificare a ierarhiei obiectivelor
economice, pe măsură ce se schimbă şi tehnologia. Altfel spus, schimbarea se propagă pe
o linie: resurse limitate (nişă ecologică limitată) -> inovaţie (intensificare la nivelul
resurselor existente) -> expansiunea resurselor (de regulă asociată cu un spor demografic
peste nivelul absorbţiei naturale) -> nou ciclu de inovaţie.
La fel, trecerea la economia productivă este de cele mai multe ori analizată din
perspectiva utilajului litic şi, în general, din perspectiva instrumentarului material
(ceramică, locuinţe etc.). În ceea ce priveşte subzistenţa, analizele sunt axate mai degrabă
pe schimbări decât pe continuitate. Tipică este asocierea cultivării plantelor cu creşterea
animalelor şi cu ceramica, toate fiind, la rândul lor, cauze ale sedentarizării.
O analiză a comportamentelor asociate diferitelor paliere poate lămuri câteva dintre
aspectele rămase în suspensie. Un prim text poate indica o atitudine mai degajată decât
goana continuă după hrană.
Cu excepţia a unul sau doi bărbaţi – fără putere reală, dar dornici să coopereze şi să
primească răsplăţi ocazionale –, pasivitatea grupei este într-un contrast puternic cu
dinamicul ei şef. Este ca şi cum grupa, după ce a renunţat la unele avantaje în favoarea
şefului, s-ar fi bazat în schimb pe acesta pentru [asigurarea] intereselor şi a siguranţei ei
[…] Trupa de băştinaşi şi propriul meu grup au pornit împreună într-o călătorie
presupusă a fi scurtă; dar din cauza animalelor pe care le luasem cu mine, şeful a decis
că drumul obişnuit printr-o pădure densă nu putea fi folosit. El ne-a dus prin teren
deschis, a rătăcit calea de mai multe ori, astfel că nu ne-am atins ţinta la data
planificată. Proviziile erau epuizate şi nu se vedea nici un vânat. Perspectiva deloc
străină a unei zile fără mâncare s-a insinuat morocănoasă între băştinaşi. Dar de data
aceasta era responsabilitatea şefului. Întregul plan fuses al său, la fel ca şi încercarea de
a găsi o cale mai uşoară. Aşa că, în loc să încerce să găsească mâncare, băştinaşii
flămânzi s-au aşezat la umbra arbuştilor şi au aşteptat ca liderul lor să-i scoată din
această situaţie foarte neplăcută. El nu a aşteptat sau a comentat; din contră, luând
incidentul aşa cum era, el pur şi simplu a părăsit tabăra acompaniat de una dintre
nevestele sale. În tabără, ziua a fost petrecută cu somn, bârfă şi lamentări. Dar târziu, la
apus, şeful şi soţia lui au reapărut încărcaţi din greu cu coşuri umplute până la refuz.
Vânaseră toată ziua lăcuste […] Aceste alimente au fost primite cu entuziasm, împărţite
şi consumate în mijlocul bunei dispoziţii recâştigate. A doua zi dimineaţă, toată lumea s-
a înarmat cu o creangă desfrunzită şi a plecat la vânătoare de lăcuste.
Cl. Levi-Strauss, 1944, referitor la Nambikwara (apud Cohen & Middleton).
Al doilea text, referitor la alte spaţii, indică un comportament similar; important este şi
faptul că cele două situaţii privesc populaţii care nu trăiesc în zone optime din punctul de
vedere al resurselor.
Obiceiurile de vânătoare ale !Kung nu cer ca vânătorii să se limiteze la propriul lor
teritoriu, iar proprietatea asupra animalelor vânate nu se bazează pe teritorii. Animalele
nu aparţin cuiva până în momentul în care sunt vânate […] Micile lor săgeţi ucid mai
degrabă prin otravă decât prin perforare adâncă şi, atunci când au lovit un animal, dacă
acesta este mare, el poate să rătăcească pentru încă 3-4 zile până când moare din cauza
otrăvii […] Odată ce o săgeată a nimerit un animal, acesta aparţine proprietarului
săgeţii. Prima săgeată care loveşte animalul astfel încât rămâne înfiptă este cea care,
teoretic, stabileşte cine este proprietarul. Proprietarul poate să fie unul dintre vânători
sau nu, poate să fie un bărbat sau o femeie […] Indiferent unde moare animalul, carnea
este dusă la grupul proprietarului săgeţii. Dacă animalul moare într-un teritoriu altul
decât al acestuia, vânătorii vor face un dar din carne proprietarilor teritoriului dacă îi
întâlnesc, dar nu este obligatorie plata vreunui tribut. Mici creaturi cum sunt broaştele
ţestoase aparţin celui care le prinde pe teritoriul său. Persoana care posedă aceste
terenuri le poate împărţi cu propria sa familie nucleară şi dependenţii acesteia, sau cu
alţii cărora vrea să le dea. Animalele mari, însă, sunt împărţite cu toată lumea din grup.
Şi vizitatorilor li se poate da carne.
L. Marshall, 1960, referitor la !Kung
La nivelul populaţiilor horticole, situaţia se prezintă oarecum asemănător.
 Kunbun este un bărbat tânăr, căsătorit, plin de energie, de aproximativ 23 de ani. Soţia
lui Kunbun, Rameka, are un copil, un băiat. În iunie 1965, Kunbun avea două grădini în
cultivare. Trezindu-se în zori, [Rameka] îşi începe ziua treptat dând de mâncare fiului ei
şi punând lemne pe jarul din vatră. Ea mănâncă fie ceva deja gătit şi păstrat peste
noapte în frunze sau tuberculi copţi dimineaţa pe vatră. După ce a mâncat şi dacă este
însorit, Rameka se alătură grupului de femei care se află în apropierea casei ei sau a
celei din apropiere şi care bârfesc, fac sfoară sau saci din plasă şi care se caută de
păduchi una pe cealaltă. După o oră şi ceva de stat în soare, ea se pregăteşte să
părăsească gospodăria cu plantatorul ei şi doi saci de plasă, unul fiind un leagăn pentru
copilul ei, iar celălalt o sacoşă pentru produsele grădinii. Drumul până la grădina 1
durează o jumătate de oră, cel până la grădina a doua aproape o oră. În grădini, ea
lucrează la recoltare şi la plivit. Ea scoate buruienile mici cu rădăcinile şi le pune să se
usuce pe buturugi, pietre sau buşteni; buruienile mai puternice sunt scoase cu băţul sau
tăiate cu macheta pe care o poartă uneori cu ea. Ea culege în acelaşi timp cu plivitul; pe
măsură ce se plimbă prin grădină, ea culege un cartof dulce aici, o mână de păstăi
dincolo. Frecvent, ea se opreşte să se joace cu bebeluşul sau să-l alăpteze. Atunci când
Kunbun este în grădină, şi el pliveşte şi recoltează, dar arareori pentru o perioadă de
timp atât de îndelungată cât Rameka. Între două şi trei după amiaza, Rameka porneşte
spre casă cu copilul ei şi cu sacul din plasă, acum plin cu tuberculi, păstăi şi alte
produse cântărind cel puţin 10-15 kilograme. Pe drumul spre casă ea ar putea să
culeagă ceva lemn de foc din copacii tăiaţi mai devreme de Kunbun astfel încât să se
usuce. Atunci când ajunge la gospodărie, ea îşi depune poverile şi aduce apă dacă este
nevoie sau trimite un copil după apă. Apoi, împreună cu Kunbun şi cu alţii începe
prepararea mesei zilnice.
Zilele lui Kunbun sunt mult mai puţin regulate. El poate să realizeze lucrări de
grădinărit pentru sine sau membrii clanului. Poate să plece într-o expediţie de cules. Sau
poate să lenevească. El poate să înceapă un lucru şi să ajungă să facă cu totul altceva,
cum ar fi întâlnirea cu un porc feral [sălbatic] şi plecatul la vânătoare. Pe drumul spre
casă, el adesea adună lemne de foc, sau frunze de ferigă, banane şi trestie de zahăr
pentru a le aduce acasă.
W. Clark, 1971, referitor la Bomagai-Angoiang, apud Cohen & Eames
 Nici activităţile direct legate de subzistenţă nu par să aibe o urgenţă deosebită.
Calendarul activităţilor legate de grădinărit pare să fie foarte liber stabilit.
10 ianuarie. Începe defrişarea unui lot într-o zonă de pădure secundară (cel puţin 40 de
ani), afirmând astfel drepturi asupra acestui lot. Defrişarea înseamnă, acum, tăierea
vegetaţiei şi smulgerea lăstărişului.
24 ianuarie. Continuă eliminarea vegetaţiei spontanee. Luminişul este acum de câteva
mii de picioare pătrate.
9 februarie. Prima dată când sunt tăiaţi copaci mari. Cei doi proprietari (al treilea nici
nu apare în zonă) sunt ajutaţi de un prieten şi de unii trecători. După două ore de tăiat
copaci (au căzut zece), munca continuă cu aranjarea resturilor pentru a se usca. Unul
din cei doi plantează primii butaşi de bananier.
1-15 martie. Continuă defrişarea vegetaţiei spontanee; mai sunt plantate câteva trestii de
zahăr şi manioc.
16 martie – 12 mai. Continuă defrişarea, dar într-un ritm aleatoriu; suprafaţa ajunge la
doi acri, împărţită între cei trei “proprietari”, care marchează părţile lor de grădină.
Continuă plantatul (trestie de zahăr, manioc, taro, bananieri).
17 mai. Începe arderea ierburilor (grămezile de iarbă sunt incendiate, apoi jarul este
împrăştiat pe sol), simultan cu plantarea altor plante.
19-28 mai. Continuă plantarea şi arderea ierburilor uscate.
După W. Clarke, 1971
Desigur, nu întotdeauna vânătoarea este simplă. Fie că este vorba de duritatea implicată
de actul vânătorii în sine, fie că este vorba de elementele ritualice asociate, această
activitate este mai complexă decât se crede.
Vânarea căprioarei consistă în hăituirea acesteia pentru două zile – niciodată mai
puţin de o zi. Tarahumara ţin constant animalul în mişcare. Doar ocazional vânătorul
vede cu coada ochiului vânatul, dar îl urmăreşte neabătut datorită abilităţii sale
neobişnuite de a citi urmele. Indianul vânează căprioara până când aceasta se
prăbuşeşte de epuizare, adesea cu copitele tocite cu totul.
C. Bennett & R. M. Zingg, 1935, referitor la Tarahuara din Mexic (apud E. A.
Hoebel, 1968)
 Nici distribuţia animalelor vânate se desfăşoară aşa paşnic, mai ales atunci când există
o criză de carne.
[…] Toţi au descălecat şi au alergat împingându-se unul pe celălalt asemeni unor câini
hămesiţi; fiecare trăgea de partea pe care a putut să o prindă începând imediat să
mănânce din aceasta; unii aveau ficatul, alţii rinichii; pe scurt, nici o parte din cele la
care noi ne uităm cu dezgust nu le-a scăpat. Unul dintre ei, care apucase vreo doi metri
de măruntaie, mesteca de unul dintre capete, în timp ce le curăţa abil cu mâinile, golind
conţinutul [acestora] prin capătul opus.
M. Lewis & W. Clark, 1804-1805, referitor la indienii Shoshone (apud E. A.
Hoebel, 1968).
În acest din urmă caz, foamea ţine şi de nişa ecologică în care se află aceşti indieni:
“În funcţie de sezon, ei migrează dintr-un loc în altul pentru a căuta rădăcini
sărăcăcioase care constituie singura lor hrană; chiar şi animale se găsesc rar aici”
E. Domenech, 1860, I,242 (apud E. A. Hoebel 1968).
Rezultatul acestor activităţi economice exprimat în calorii ridică unele probleme.
Ceea ce ni se pare a fi semnificativ este faptul că aceste descrieri se referă la populaţii
aflate într-un climat post-glaciar. Dacă evidenţa arheologică este relevantă, atunci
trecerea de la climatul glaciar la cel post-glaciar s-a tradus prin scăderea dramatică a
rolului vânătorii – exprimată prin creşterea consumului de timp şi energie pe unitate
calorică şi prin creşterea gradului de nesiguranţă cu privire la această sursă alimentară.
Rezultatul îl constituie o strategie de obţinere a subzistenţei care îmbină elemente de
vânătoare şi cules cu cele de pastoralism incipient (cazul grupelor din Papua-Noua
Guinee, dar şi al unor populaţii din America de Nord).
Horticultura (cultivarea plantelor fără utilizarea plugului) este forma cea mai răspândită
astăzi la nivelul societăţilor non-industriale. Credem că principalele motive sunt
flexibilitatea sistemului economic (dată de menţinerea mobilităţii sezoniere a grupurilor
şi de posibilitatea utilizării mai multor resurse), menţinerea numărului de indivizi la
dimensiunea grupurilor de vânători-culegători, adaptarea acestui tip de agricultură la
condiţiile de sol, raportul foarte bun dintre nivelul tehnologiei şi factorii anteriori. S-a
discutat foarte mult despre “complexul maniocului”, tipic pentru lumea amazoniană.
Grupele din junglă au dezvoltat metode de eliminare a acidului prusic, dar nu au
dezvoltat producţia din cauza absenţei unei pieţe care să justifice creşterea producţiei.
Un factor secundar este cel legat de aculturaţie. Populaţiile non-industriale s-au aflat în
contact cu grupe mai avansate, preluând selectiv unele elemente culturale.
Grupele pastorale reprezintă, în opinia noastră, o problemă specială. Nu există
pastoralism pur – grupele, chiar şi cele sesizabile doar arheologic, considerate strict
pastorale sunt mai degrabă un construct ipotetic. Trebuie, de la început, făcută diferenţa
dintre nomadism pastoral (Rendille, Dinka), transhumanţă şi agro-pastoralism (Jie,
Uganda).
O primă concluzie este aceea că complexitatea socială nu se dezvoltă strict ca urmare a
trecerii la agricultura intensivă. Mai degrabă, avem de-a face cu creşterea complexităţii
sociale ca urmare a intensificării tuturor strategiilor economice; altfel spus, doar
agricultura sau doar pastoralismul nu sunt argumente suficiente. Nevoia de coordonare
care apare ca urmare a îmbinării diferitelor activităţi pentru eliminarea riscurilor duce la
creşterea complexităţii sociale. Pentru alte epoci şi alte spaţii, cercetătorii au ajuns la
concluzia că evoluţia complexităţii sociale este rezultatul complexităţii strategiilor de
subzistenţă. Aceasta impune, mai ales dacă este dublată de o reţea de schimb amplă, o
creştere a gradului de coordonare (diacronică şi sincronă) care duce la permanentizarea
unor instituţii la nivelul aceleiaşi familii (e.g., regalitatea) şi la apariţia scrisului (ca formă
de contabilizare a resurselor, distribuţiilor etc.). “Divorţul” dintre grupul uman şi formele
materiale ale autorităţii sunt doar rezultatul şi nu cauza acestor schimbări.
2.4. Economia productivă
Economia productivă reprezintă un punct central în analiza lumii preistorice. Nu numai
faptul că societatea umană de astăzi este majoritar tributară modelelor de existenţă
subordonate producerii hranei şi celor necesare traiului, sau că peste 90% din
comunităţile umane sunt producătoare de hrană, bunuri şi servicii au transformat tranziţia
de la vânătoare şi cules la agricultură într-o temă de continuă dezbatere. La fel de
important este faptul că acest proces de tranziţie are o complexitate deosebită, are
puternice conotaţii ideologice şi ridică problema modelului pe baza căruia comunităţile
umane îşi schimbă radical modul de viaţă şi structura.
Teorii cu privire la tranziţia spre economia productivă
 Termenul de teorie este, poate, exagerat; conceptul de “model” (cu sensul de construct
abstract, realizat pe baza unor date mai mult sau mai puţin disparate, care să sintetizeze
fapte şi evoluţii regionale uneori foarte diferite) este mai aplicabil.
În esenţă, două sunt modelele dominante. Ambele, însă, pornesc de la premisa că
schimbările de la sfârşitul perioadei glaciare (pleistocen) şi începutul etapei climatice
actuale (holocenul) au marcat o rupere dramatică în modul de viaţă bazat pe vânătoare şi
cules. Stepele – dominate în egală măsură de rumegătoare mari şi de carnasiere – au fost
înlocuite de păduri populate de vânat de talie mai mică, ceea ce făcea vânătoarea mult
mai puţin eficientă, de unde şi condiţiile de stress mai accentuate în care trebuie să
trăiască aceste comunităţi. Grupurile umane, cele care supravieţuiesc schimbării, au mai
multe soluţii:
 să se deplaseze pe urma turmelor de animale mari, aflate în retragere spre nordul
Europei, perpetuând astfel un mod de viaţă tradiţional;
 să inoveze la nivelul ocupaţiilor şi al inventarului litic şi din materii organice,
mărind gradul de mobilitate.
Schimbările acestea sunt evidente la nivelul dosarului arheologic. Comunităţile
mezolitice sunt mai sărace din punctul de vedere a ceea ce constituia “bogăţia”
predecesorilor lor paleolitici. Aşezările par a fi de scurtă durată, iar inventarul, microlitic
şi realizat din roci locale, pare să indice o pierdere de tradiţii tehnologice. Dar “scăderea”
cea mai sesizabilă este, în majoritatea situaţiilor, la nivelul artei. Cu câteva excepţii
notabile (Levantul spaniol şi nordul Africii, printre altele), arta parietală dispare. În
schimb, arta mobiliară înfloreşte – de la piesele timpurii (în termeni cronologici) aziliene
la piesele de podoabă care se asociază cu o simbolistică mai nouă, totul pare să indice
orientarea spre un tip de expresie artistică care să fie, înainte de toate, uşor de purtat.
În plus, se pare că este o perioadă violentă. Această perioadă este cea care cunoaşte
primele dovezi clare de moarte violentă – un caz mai cunoscut este cel de la Schela
Cladovei (la periferia oraşului Drobeta Turnu Severin), unde mai mulţi indivizi au murit
în urma unor lovituri de săgeată. În sfârşit, continentul european pare să fie depopulat, în
acelaşi timp cu primele prezenţe umane în zona nordului Germaniei şi a Scandinaviei
(cercul cultural Kunda).
 Dar deplasarea grupelor este, măcar în prima fază, o soluţie. Dovada o constituie
persistenţa în timp a grupelor paleolitice din nordul Europei şi evoluţia lor lentă spre un
tip de societate care combină elementele economiei de subzistenţă cu cele ale economiei
productive.
Pentru a rezuma, tranziţia la climatul contemporan (mai cald şi mai umed) a dus la
schimbarea cantităţii şi a frecvenţei resurselor necesare pentru a menţine un mod de viaţă
bazat pe vânătoare şi cules. Grupele umane au aplicat două strategii de eliminare a
riscurilor crescute: anume retragerea în zonele unde animalele mari – eficiente din
punctul de vedere al vânătorii paleolitice – se refugiază şi respectiv inovaţia. Inovaţia s-a
manifestat la nivelul inventarului litic (apariţia microlitelor şi a uneltelor compozite, care
îmbină osul, cornul sau fildeşul cu silexul sau obsidiana) şi la nivelul unor noi ocupaţii
(cum ar fi pescuitul).
Această din urmă strategie este cea care pare a fi de succes. Succesiunea probabilă a
procesului este, în opinia noastră, următoarea:
 schimbare ecologică, urmată de deplasare pe văile râurilor;
 modificarea modului de obţinere a hranei prin multiplicarea surselor luate în
considerare;
 eficientizarea obţinerii hranei prin apariţia utilajelor specializate;
 creşterea gradului de dependenţă de noile resurse, odată ce acestea ajung să
producă mai mult (în termeni calorici) decât vânătoarea şi culesul;
 schimbarea tipului de societate (de la nomadism limitat la sedentarism, de la
diversitate ocupaţională la specializare);
 apariţia structurilor sociale complexe, determinate de mărirea numărului de indivizi
din comunităţi.
Dimensiunea ideologică pare a fi mai puţin evidentă. Dar sensul acordat şi motivaţiile
identificate pentru un proces sau altul sunt ideologice. Fr. Engels, considerând că apariţia
economiei productive a însemnat – odată cu apariţia bunurilor care pot fi stocate –
tranziţia spre diferenţele de avere şi spre însuşirea forţei de muncă a unora de către alţii,
ignora faptul că solidaritatea reprezintă o dimensiune fundamentală şi că “plusprodusul”
nu se exprimă, în societăţi pre-industriale, cu necesitate în formă materială. Opoziţia
dintre cei ce au şi cei ce nu au este un fenomen mult mai recent. Antinomia presupusă de
Engels ar trebui reformulată (vezi şi supra) în termenii “cei ce au dreptul să participe/au
acces în opoziţie cu cei ce nu au dreptul să participe/nu au acces”. Dar această antinomie
ţine de structurile sociale şi nu de economie, chiar dacă determină în bună măsură
manifestările legate de obţinerea bunurilor materiale.
Intensificarea
Intensificarea reprezintă un concept vehiculat în literatura antropologică şi arheologică
de relativ puţină vreme. El este formulat în studii semnate de Michael Rowlands (în
legătură cu societăţi pastorale) şi Colin Renfrew (pentru societăţi agrare şi insulare). De
la studiile lor din anii ’60, o literatură amplă s-a adunat cu privire la acest termen, mai
ales că el a fost folosit în legătură cu arii şi paliere cronologice foarte diverse (de la
paleolitic la Renaşterea europeană).
Conceptul de intensificare are un rol explicativ ingrat, anume acela de a explica ceea ce
este, în bună măsură, cunoscut; altfel spus, reprezintă o reaşezare conceptuală pe care
literatura de specialitate încă o dezbate.
De altfel, conceptul s-a născut din nevoia de a argumenta (mai bine, de a da nume) unor
evoluţii plasate în momente cheie – cele de tranziţie.
Să dăm înainte de toate o definiţie de lucru. Intensificarea, după Rowlands, de pildă,
reprezintă fenomenul prin care societăţile avansează de la un palier cultural la altul.
Teoria sa este aceea că societăţile nu se modifică strict pe baza unui algoritm de tradiţie
marxistă (acumulările cantitative duc la salturi calitative), ci pe baza unor modificări cu
caracter endogen. Intensificarea este fenomenul prin care agricultura sau pastoralismul
pot duce la apariţia structurilor sociale complexe. Cum complexitatea socială constituie,
poate mai mult decât progresul tehnologic, pasul esenţial în schimbarea culturală, avem
aici cheia mecanismelor de tranziţie.
Situaţia s-ar prezenta astfel: stare de echilibru → factori externi care modifică echilibrul
→ identificarea de noi ocupaţii → echilibru între vechile şi noile ocupaţii → progres
tehnologic → intensificare → creşterea complexităţii sociale → schimbare culturală.
Problema este că realitatea din teren nu se potriveşte cu teoria. Ori schimbăm realitatea,
ori schimbăm teoria. Câteva puncte trebuiesc lămurite.
În primul rând, trebuie explicat motivul pentru care apare intensificarea – nevoia nu
pare să fie un motiv sensibil: dieta de la nivelul vânătorilor-culegători este suficientă
pentru a nu fi nevoie de efortul suplimentar de inventa lucruri. Boşimanii !Kung au o
dietă, fără mari eforturi, la fel de bună ca cea a clasei mijlocii americane, ba chiar cu un
surplus de 165 de calorii şi 33 de grame de proteine; în zona arctică a Canadei, o oră de
muncă poate aduce câteva mii de calorii sub formă de carne de elan sau caribou sau peşte
prins cu plasa. La nivelul alimentaţiei, deci, nu pare să existe o motivaţie clară pentru a
inventa ceva aşa de complicat cum este agricultura sau creşterea animalelor – mai ales
dacă ne gândim la schimbarea dramatică de comportament pe care aceasta o presupune.
Nici dorinţa de acumulare ca mijloc de consolidare a bazei de autoritate nu este un motiv
plauzibil. Fenomenul clasic al potlatch-ului este înregistrat la nivelul unor societăţi care
nu sunt agricole sau pastorale; unele din acestea nu sunt nici măcar la nivelul de
horticultori sau de pastorali transhumanţi (aşa cum este cazul unor societăţi polineziene
sau a laponilor). Cantităţile de alimente consumate atunci sunt, păstrând scara, aproape
imposibil de atins de societăţile industriale.
Schimbarea climatică nu pare să fie, nici ea, o motivaţie solidă. O bună parte a
fenomenelor de intensificare au avut loc în situaţii de echilibru ecologic. Dimpotrivă,
intensificarea pare să fie cauza modificărilor ecologice (este cazul dispariţiei calului în
America de Nord din cauza vânătorii intense, aridizarea Orientului Apropiat ca urmare a
irigaţiilor şi a defrişărilor, caracterul de spaţiu ostil acordat unor insule mediteraneene
prin introducerea unor animale de tipul caprelor etc.).
Dacă ar fi să rezumăm situaţia concretă, putem spune că nu par să existe motivaţii
pertinente pentru intensificare şi pentru apariţia unor agriculturii sau păstoritului,
ceramicii sau scrisului.
Ipoteza de lucru este aceea că fenomenul intensificării este rezultatul presiunii sociale.
În esenţă, sporul demografic şi concurenţa dintre comunităţi sunt factorii care trebuie
luaţi în considerare. Să explicăm mai pe larg.
Factorul care este în general ignorat, poate fiindcă este atât de banal încât este
subînţeles, este sporul demografic. Din cauza concentrării cercetării asupra speranţei de
viaţă foarte redusă ca medie statistică, există tendinţa de a ignora (fără intenţie, desigur),
numărul mare de adulţi de vârstă înaintată pe care îi întâlnim în necropole. S-ar putea ca
numărul mare de copii morţi să indice un pattern cultural în care numărul mare de morţi
la naştere a copiilor este un fapt de viaţă care se lasă contrabalansat tocmai de numărul
mare al acestor naşteri (pe vechea înţelepciune populară “facem mai mulţi ca să
supravieţuiască câţiva”). Altfel spus, s-ar putea să supraevaluăm numărul de morţi la
această vârstă în raport cu dinamica generală a populaţiei. Două exemple par să susţină
acest argument. Un prim argument este, sau a devenit, banal: Neanderthalul a devenit un
tip uman extinct din cauza unei diferenţe minime de natalitate (sau speranţă de viaţă la
naştere) faţă de tipul Sapiens. Al doilea exemplu este mai discutabil, cel al difuziunii
neoliticului în Europa. Cercetarea a căzut de multă vreme de acord că neolitizarea
Europei este, în termenii cronologici ai preistoriei, un fenomen rapid, de aproximativ un
mileniu. Ceea ce presupune însă această aserţiune este o rată a natalităţii în condiţii în
care nu pare să existe un spor de resurse semnificativ – populaţia creşte pe baza unor
resurse care au crescut mai puţin. Intensificarea înregistrată la acest palier ţine mai
degrabă de comportament decât de economic. O privire la schema rezultată din teoria lui
Ammermann şi Cavalli-Sforza ne arată că rata de difuziune este una în progresie geome-
trică, în total defazaj cu rata progresului tehnic de la acea dată. Ceea ce poate suplini
inovaţia (sau, mai bine, schimbarea la nivelul tehnicii) este comportamentul de grup,
pattern-ul social. Altfel spus, redistribuţia (sau alt mecanism social) în interiorul
comunităţilor suplineşte rămânerea în urmă a tehnicilor şi utilizează mai eficient
surplusul existent. De-abia când resursele acestui tip de ajustare sunt epuizate există
motivaţiile pentru inovaţie tehnică. Ipoteza că epuizarea resurselor de adecvare/ajustare
socială este cea care dă ghes inventatorului este interesantă şi ar merita o analiză mai în
amănunt. Oricum, aceasta ar explica unele surprinzătoare constante şi fenomenul, relativ
rar, al adaptării prin pierderea de bagaj cultural.
Al doilea element este cel al concurenţei dintre comunităţi. Fenomenul este, iarăşi,
bine documentat etnografic; din punct de vedere arheologic, acesta poate fi presupus, dar
pentru orizonturi culturale care nu ne privesc acum. Concurenţa dintre comunităţi poate fi
una de tipul potlatch-ului (structură care mai degrabă se axează pe rudenie) sau de tipul
consumului public de resurse pentru ceea ce s-a numit “proiecte comunitare”. Cea de a
doua categorie reprezintă de departe aspectul cel mai spectaculos. Câteva lucruri, însă,
surprind. În primul rând, densitatea acestor monumente în anumite arii. În al doilea rând,
faptul că investiţia este simbolică pentru comunitate (sunt morminte colective sau locuri
de cult). Dar elementul cel mai interesant îl constituie investiţia pe care acestea o
reprezintă – în resurse care solicită alte resurse: lucrătorii trebuie hrăniţi. Poate că aici se
găseşte una din motivaţiile intensificării de la sfârşitul epocii bronzului (aici avem de
discutat ipoteza lui Sherratt cu privire la “revoluţia produselor secundare”).
În concluzie, credem că nevoia socială şi nu cea economică duce la intensificare. În
ciuda a ceea ce afirmă înţelepciunea colectivă a antropologiei, intensificarea este mai
puţin un fenomen economic cât unul social. Starea de echilibru este răsturnată de
expansiunea socialului asupra economicului, iar soluţiile fac parte, cel puţin la nivelul
primei reacţii, din acelaşi orizont. Altfel spus, inovaţia tehnologică şi tehnică atât de
indispensabilă şi deci dragă arheologului este rezultatul unor fenomene care ţin de alt
domeniu de investigare.
Modelul oriental/agricol
Poate cel mai bine cunoscut fenomen, tranziţia la economia productivă din Semiluna
Fertilă a devenit un fel de standard pentru evaluarea altor spaţii şi culturi. Desigur, există
argumente serioase în favoarea acestei situaţii – caracterul dramatic al schimbărilor,
excelenţa civilizaţiilor apărute (ca amploare şi ca rezistenţă în timp), existenţa arhivelor
care să lămurească a posteriori geneza acestor societăţi, prezervarea unui corpus
semnificativ de mituri şi legende care să permită analiza momentelor de geneză ale
acestor societăţi. În sfârşit, pentru unele segmente ale lumii europene, impulsul iniţial de
trecere de la o economie de subzistenţă la una productivă pare să se fi realizat sub
impulsul unor migraţii de populaţii dinspre Orient care, trecând peste Egeea şi prin
Balcani sau peste Caucaz prin vestul stepelor ruseşti, au ocupat teritorii în Europa de Est
sau au influenţat populaţiile locale.
Procesul prin care s-a realizat această trecere este relativ simplu de urmărit. Trecerea la
climatul contemporan s-a manifestat în zonă prin aridizare (un fenomen similar s-a
petrecut şi în nordul Africii, dar câteva milenii mai târziu), obligând grupurile umane şi
turmele de animale să se concentreze pe văile râurilor. Această situaţie a oferit pentru un
anumit timp o relativă stabilitate grupelor de vânători-culegători epipaleolitici.
Fenomenul de aridizare a continuat, obligând aceste grupe să caute noi soluţii adaptive. O
primă soluţie a fost culesul preferenţial, dar acesta a vizat nu neapărat plantele cu un
randament ridicat ci, pur şi simplu, plantele care puteau fi recoltate mai uşor. Să nu uităm
că dependenţa oamenilor de atunci de o anumită plantă nu se manifesta încă. Aceasta
explică de ce principalele plante de civilizaţie au fost grâul, orezul, meiul, sorghul şi
porumbul – trăsătura comună a acestora este faptul că, dincolo de randamentul caloric
ridicat, presupun o investiţie sezonieră limitată (ca efort şi ca timp) şi pot fi culese relativ
simplu. Culesul preferenţial (axarea calendarului activităţilor pe datele de recoltă ale unei
plante) nu a constituit decât prima etapă care, probabil, a cuprins o fază de selecţie
artificială a plantelor şi de apariţie a unor noi unelte (cum ar fi secera cu tăiş din
microlite). Randamentul iniţial a fost mic – suprafeţele erau reduse, iar randamentul
plantelor era mic (după unele estimări, în jur de câteva sute de kg la hectar), astfel că
vechile ocupaţii au continuat să joace un rol important. În ceea ce priveşte domesticirea
animalelor, cea de-a doua soluţie, situaţia este mai complicată. Unele dovezi par să indice
faptul că, într-adevăr, câinele a fost primul animal domesticit. Chiar dacă la Star Carr (în
Anglia), câinii găsiţi în nivelurile datate pe la 10.000/9.000 î.Hr. au talie mare, este greu
de spus dacă erau folosiţi la vânătoare sau ca resursă de proteine. Succesiunea
domesticirii animalelor este, cel puţin pentru Orient, următoarea: oi şi capre, vaci, cai şi
măgari, porci. Datarea de detaliu este, de multe ori, încă dificilă, datorită faptului că
schimbările la nivelul anatomiei (talie, robusteţe, modificări ale oaselor etc.) acestor
animale au loc pe o durată de un mileniu sau nu se pot trasa distincţii clare între diferitele
specii (de unde, de exemplu, denumirea de ovicaprine, sau dezbaterea cu privire la
domesticirea măgarului şi a calului). Oricum, animalele domestice ajung la o talie
apropiată de cea de astăzi doar în epoca bronzului sau chiar mai târziu, iar această
evoluţie este legată de ceea ce Sherratt numea “secondary products revolution”. Modul în
care s-a realizat această domesticire este neclar datorită, printre altele, şi diversităţii
speciilor implicate. O ipoteză afirmă că procesul de aridizare a avut ca urmare apropierea
topografică dintre diferite specii şi grupele umane. Apoi, fie că turmele au fost mânate în
zone care pot fi uşor închise şi controlate (văi cu o singură ieşire, canioane) şi în care
animalele erau uşor de ucis, fie că acestea s-au apropiat de aşezările umane fiindcă
deşeurile acestora (în special paiele de la recoltă) constituiau o resursă importantă, cert
este că se ajunge la un control al oamenilor asupra unor specii care mai au, în primă fază,
trăsăturile speciilor sălbatice. Doar în timp, prin selecţie artificială şi prin apariţia unor
noi elemente de cultură materială (cum ar fi carul sau plugul) se ajunge ca aceste animale
să ofere un randament semnificativ. Această intensificare a economiei a asigurat
caracterul sedentar al comunităţilor şi tot ceea ce decurge din aceasta – specializarea
activităţilor productive, apariţia structurilor sociale complexe (ierarhizate), inventarea
scrisului.
Problema ”revoluţiei neolitice”
Formula de “revoluţie neolitică” propusă de Vere Gordon Childe este una din formulele
cele mai longevive din cercetarea preistorică. Conform acesteia, tranziţia mezolitică odată
încheiată, comunităţile umane au realizat, odată cu inventarea “triadei neolitice”, un salt
cultural care a echivalat cu o revoluţie. Argumentele oferite de Childe au puterea lor
argumentativă de netăgăduit. Neoliticul a reprezentat o etapă dincolo de care singura
opţiune/strategie rămasă comunităţilor umane este cea a intensificării – altfel spus, nu se
putea merge înapoi. Amploarea schimbărilor şi viteza cu care s-au răspândit elementele
definitorii ale “triadei” (agricultura, creşterea animalelor, ceramica) l-au făcut pe Childe
să folosească termenul de “revoluţie”. Într-adevăr, continentul european pare să se
“neolitizeze” în aproximativ un mileniu, iar viteza cu care noile comunităţi par să ocupe
noile teritorii indică faptul că producerea hranei este o strategie adaptivă de succes. Cu
toate acestea, o serie de nuanţări sunt necesare:
 “triada neolitică” are de multe ori o prezenţă mai degrabă discretă; cele trei
elemente apar uneori izolat şi nu există o relaţie de determinare reciprocă între
agricultură, ceramică şi creşterea animalelor; la Ierichon, de exemplu, primele faze
neolitice sunt aceramice (faza PPNA – Pre-Potterry Neolithic A), chiar dacă aşezarea
este sedentară iar comunitatea are suficiente resurse pentru a întreţine un număr
semnificativ de indivizi ocupaţi cu altceva decât producerea de hrană;
 ritmul pare, în comparaţie cu epocile anterioare, extrem de rapid; dar să nu uităm
faptul că un mileniu reprezintă 30 de generaţii;
 difuziunea neoliticului s-a realizat în primă fază prin migraţie, apoi prin contact şi
prin difuziune de trăsături culturale; dar viteza se datorează şi faptului că aceste
comunităţi erau extrem de selective în ceea ce priveşte locul de stabilire a unei noi
aşezări – locul trebuia să fie aproape de surse de apă, uşor de izolat (boturi de deal care
puteau fi închise pe partea de acces – nu atât de teama atacurilor, cât de a feri animalele
de prădători), iar pământul agricol trebuia să fie în apropiere şi, cel puţin în primă fază
(agricultură cu săpăliga), uşor de lucrat (cum ar fi solurile nisipoase); rezultatul este că
 aceste comunităţi se deplasează pe distanţe mari ignorând regiuni care sunt mai puţin
interesante şi care rămân, măcar pentru scurt timp, teritorii în care vânători şi culegători
mezolitici îşi continuă existenţa; doar inventarea unui instrumentar care să permită
exploatarea unor soluri mai complicate, grele, de tipul cernoziomului şi reducerea
teritoriilor libere duce la un al doilea fenomen de colonizare în interiorul regiunilor
“neolitizate” în prima fază;
 trebuie să ţinem cont de faptul că aşezările neolitice au, de multe ori, o durată
relativ scurtă de existenţă (aproximativ o generaţie); spre deosebire de modelul
oriental, unde domină aşezări de tip tell, iar agricultura este susţinută de structuri
sociale complexe care susţin un sistem de irigaţii, în Europa nord-alpină colectivităţile
se mută foarte des, ca urmare a epuizării relativ rapide a solurilor (agricultura cu
săpăliga utilizează doar straturile superficiale de sol, ceea ce duce la sărăcirea, în câţiva
ani, a loturilor de pământ); în consecinţă, răspândirea în spaţiu a acestor comunităţi a
avut loc foarte repede – nu are sens, ca agricultor, să ai lotul de pământ la o zi distanţă
de locuinţă, mai degrabă îţi muţi locuinţa;
 randamentul noului tip de economie a fost suficient de redus pentru a obliga
comunităţile neolitice să-şi menţină soluţii de rezervă – vânătoarea şi culesul probabil
au rămas ocupaţii importante; prezenţa gropilor de provizii implică existenţa unor
resurse care să asigure supravieţuirea în perioade când resursele lipsesc.
Modelul stepic/de savană/pastoral
În opoziţie cu cele prezentate mai sus, culturile pastorale nu par să fi produs civilizaţii
majore. Desigur, ca atare par să fie excluşi din “filiaţia” culturilor majore care au realizat
tranziţia la istorie. Cu toate acestea, culturile pastorale au produs cultură şi au avut
capacitatea să realizeze structuri politice de amploare. Ceea ce nu au fost capabili să
producă au fost aşezări sedentare, structuri administrative şi să devină societăţi mai mult
sau mai puţin literate. Procesul de intensificare s-a realizat altfel, dar a reprezentat o
adaptare de succes a acestor populaţii la condiţii de multe ori mai dure decât cele cărora
au trebuit să le facă faţă populaţiile sedentare.
Aceste societăţi non-sedentare sunt societăţi care contrazic, de cele mai multe ori,
ecuaţia agricultură + creşterea animalelor + ceramica = civilizaţie avansată. Să revenim la
o serie de argumente care au fost formulate în capitolele anterioare. Ceea ce diferenţiază
cel mai mult societăţile pastorale sau non-sedentare de cele agricole este contextul
ecologic. Spre deosebire de agricultori, pastoralii sunt, de cele mai multe ori, localizaţi în
areale care permit, cel mult, o agricultură de curătură, menită să suplimenteze doar
resursele alimentare de origine animală. Zonele de stepă sau cele muntoase, la fel ca cele
semi-aride, oferă puţine soluri care să fie eficiente din perspectiva exploatării pe termen
lung. Aportul redus de minerale, tipul pedologic şi eroziunea eoliană sau fluviatilă
împiedică o agricultură intensivă. Rezultatul îl constituie focalizarea colectivităţilor pe
mecanisme de obţinere a subzistenţei adaptate zonei şi care au ca trăsătură fundamentală
mobilitatea. Evident, este vorba de păstorit şi de schimb, asociate unei agriculturi de
curătură.
Dar aceasta nu înseamnă că rezultatul este – din punct de vedere al satisfacerii nevoilor
comunităţilor umane – mai slab, mai nesigur. Dimpotrivă, chiar şi o privire superficială
asupra unor fenomene culturale largi (cum ar fi procesul de indo-europenizare) atestă
viabilitatea acestui tip de adaptare. Problema este că absenţa structurilor administrative şi
a scrisului, a aşezărilor stabile şi a acumulărilor de bunuri sub o anumită formă este un
eşec doar din perspectiva agricultorilor, deci a celuilalt model.
2.5. Instituţiile economice (reciprocitatea, proprietatea, schimbul)
Toate elementele de mai sus sunt dublate de dimensiunea ”instituţională” a societăţilor
primitive. Ele sunt cele care dau consistenţă grupelor umane şi traduc ”solidaritatea”
indivizilor. Departe de a fi vorba de o ”comună primitivă”, societăţile tradiţionale au o
serie de mecanisme sociale şi economice care pornesc de la un set de elemente care apar
şi în economiile considerate ”moderne”, cum ar fi proprietatea, dimensiunea contractuală
a obligaţiilor economice, valoarea. Aceste elemente, care se întrepătrund cu instituţiile
sociale, pot fi analizate aproape la fel ca şi cele moderne. Aproape, căci – spre deosebire
de societăţile industriale – tocmai absenţa separării dintre economic (producerea şi
distribuţia de bunuri) şi social (instituţii care normează comportamente umane şi
interacţiunile dintre indivizi) este ceea ce obturează aspectele economice ale acestor
societăţi. Asemănarea comportamentelor economice nu aduce cu sine şi asemănare la
nivelul conceptelor, ceea ce înseamnă că problema utilizării unor concepte curente pentru
economiile moderne rămâne deschisă. Este de discutat dacă unele concepte (cum ar fi
plusvaloare, rentabilitate, piaţă etc.) sunt aplicabile şi la economiile societăţilor primitive.
La urma urmelor, relaţiile de rudenie sunt înlocuite astăzi de contracte. Dar, totul se
reduce la acceptarea faptului că dacă astăzi dimensiunea contractuală are în spate
coerciţia legii ca principiu abstract şi logica economicului, în societăţile tradiţionale
aceasta este înlocuită de coerciţia cutumei şi a tradiţiei şi logica socială ca producătoare
de subzistenţă. Principalele ”instrumente” sunt reciprocitatea, proprietatea şi
schimbul.
Reciprocitatea – analizată de Marcel Mauss şi Marshall Sahlins – presupune schimbul
de bunuri şi servicii între indivizii din aceiaşi comunitate, schimb normat de rudenie
(intensitatea şi ritmicitatea sunt în funcţie de gradul de rudenie) şi de teama de a nu fi
exclus. Regulile reciprocităţii sunt :
 obligativitatea de a da – semn al disponibilităţii de a ajuta, dar şi măsură de
prevedere (elimină posibilele agresiuni şi constituie o ”măsură de siguranţă” pentru
timpuri de limitare alimentară);
 obligativitatea de a primi – arată disponibilitatea de a ajuta şi absenţa intenţiilor
agresive;
 obligativitatea de a da înapoi – exprimă îndeplinirea obligaţiilor, dar este şi o
posibilitate de concurenţă cu ceilalţi membri; capacitatea de a da mai mult este în
măsură să ridice prestigiul celui care arată că posedă suficiente resurse pentru a da şi
celorlalţi mai mult decât a primit.
Argumentul moral, invocat în special de M. Mauss, este acela că obiectul tranzacţionat
conţine şi o parte din personalitatea celui care face darul şi care încearcă să ajungă înapoi
la proprietar. M. Sahlins adaugă la această interpretare şi dimensiunea de obligativitate
economică. Altfel spus, în condiţiile în care într-ajutorarea (mai ales la nivelul bunurilor
de subzistenţă) este o condiţie a supravieţuirii, nerespectarea angajamentelor poate fi
fatală pentru cel ce nu respectă regulile jocului. Excluderea indivizilor din lanţurile de
reciprocitate poate însemna dispariţia prin înfometare. Sahlins ajunge şi la concluzia că
rudenia împarte reciprocitatea în trei mari segmente:
 reciprocitatea generalizată (între rude de sânge), nivel la care calculele economice
sunt umbrite de proximitatea sociologică – ajutorul nu este cuantificat exact şi nu se
aşteaptă un retur egal şi rapid;
  reciprocitatea echilibrată (între rude simbolice, de clan sau trib), în care partenerii
ştiu cu precizie ce au primit, ce urmează să dea şi când;
 reciprocitatea negativă – este zona negaţiei, a indivizilor care sunt străini prin
excelenţă.
De remarcat este faptul că în interiorul unui grup aceste tipuri se suprapun şi se
întrepătrund, uneori de o manieră curioasă. La australieni, de pildă, deşi produsele
obţinute pe cale tradiţională se subordonează reciprocităţii, cele obţinute din sprijinul
material al guvernului australian (zahăr, tutun, făină etc.) sunt mai susceptibile de a fi
ascunse (adevărat, dacă cineva este suspectat că a ascuns ceva, ceilalţi membri ai
comunităţii caută produsele ascunse – dacă sunt găsite, posesorul acestora nu poate să se
opună distribuţiei).
Dimensiunea contractuală este mai marcată la nivelul unei instituţii particulare,
potlatch-ul. Forma clasică este întâlnită la indienii haida (America de Nord). În esenţă,
este vorba de distribuţia, dincolo de limitele normalului economic, de bunuri alimentare
şi obiecte sau de distrugerea acestora în public (ceea ce M. Mauss numea consum
agonistic).
Relaţiile sociale (descendenţa)
Una din diferenţele majore dintre economia primitivă şi economiile moderne o
constituie valoarea economică a relaţiilor sociale. Adevărat, şi astăzi există relaţii sociale
care au semnificaţie economică (în primul rând relaţiile de rudenie). Dar, spre deosebire
de ceea ce constituie astăzi aspecte reglementate, de exemplu, în codul familiei, situaţiile
întâlnite în comunităţile arhaice contemporane sunt diferite.
Printre elementele de diferenţiere putem enumera perspectiva particulară asupra
socotirii descendenţei, distribuţia specifică a proprietăţii între sexe, rolul fundamental al
rudeniei în accesul la proprietate.
2.4. Vocabular
Agricultură: creşterea şi recoltarea deliberată a plantelor; prin extensie – abuzivă, în
opinia noastră – include şi creşterea animalelor; uneori se face distincţia între
“agriculturalists” (sau “farmers”, “cultivators”) şi “peasants” (agricultori sub controlul
unei instituţii politice complexe); există mai multe tipuri de agricultură, definite în funcţie
de mai multe criterii (plante cultivate, regimul proprietăţii, tipul de utilizare/prelucrare a
solului, sursele de apă, tip de asolament etc.); se pare că promovează o diviziune mai
mare a rolurilor economice pe sexe decât se credea; intensificarea nu trebuie înţeleasă,
mai ales la nivelul agriculturii la scară mică, drept doar efortul de creştere (maximizare) a
rezultatelor muncii investite – o altă formă de intensificare este legată de eliminarea
riscurilor (prin nivelarea sincopelor de la o medie optimă), care implică şi opţiuni
economice dezavantajoase strict economic (vânzare în pierdere, cumpărare la suprapreţ),
dar care au conotaţii sociale mai accentuate.
Barter: schimbul direct şi simultan de bunuri şi servicii, fără utilizarea conceptului (sau
a formei materiale) de monedă; se deosebeşte de schimbul de daruri prin absenţa datoriei
(obligaţiile post schimb); se deosebeşte de schimbul de marfă prin faptul că nu se ajunge
la stabilirea unui preţ.
Big-man: din pidgin melanezian bikpela (big fellow), traduce statutul dobândit al unui
individ care excelează în activităţile masculine tipice culturii din care face parte; diferenţa
dintre acesta şi şef este dată de caracterul ereditar sau nu al autorităţii, dar şi de gradul de
centralizare a deciziei, de stratificare economică etc.; forma clasică de manifestare a
competenţei big-man este capacitatea de redistribuţie şi de mobilizare a resurselor
comunităţii.
Brideprice: transferul de bunuri semnificative la nivel simbolic de la rudele mirelui la
rudele miresei ca parte a căsătoriei; ajută la validarea schimbărilor de statut şi poziţie
socială; poate fi înlocuit de muncă în familia/gospodăria miresei (pe o durată
determinată) şi reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de familia miresei
(potenţial reproductiv, de forţă de muncă etc.), uneori folosită de fratele miresei pentru
aducerea altei mirese în familie; în plan diacronic, asigură unele drepturi ale familiei
mirelui asupra copiilor născuţi de soţie (în alte cazuri, “childwealth” este negociat
separat); poate fi utilizat şi ca mecanism de stratificare sau de întărire a diviziunilor dintre
clasele de vârstă (mai ales acolo unde “bridewealth” este de amploare).
Capitalism: sistem de organizare a vieţii economice centrat pe schimb şi pe
maximizarea profitului (mai ales în expresie materială), iar mecanismul de reglare este
piaţa; în viziunea lui Marx, capitalismul este un sistem axat pe producţia de marfă şi pe
existenţa muncii ca marfă (v. salariul/retribuţia) – muncitorul trebuie să fie liber ca să
poată să-şi vândă capitalul (capacitatea de muncă); Weber consideră că elementele
definitorii ale capitalismului sunt “spiritul capitalist”, sisteme de evaluare raţională
(excluderea simbolicului) şi un sistem instituţional (bunurile de producţie ca proprietate
ce poate fi înstrăinată, piaţă liberă, tehnologie “raţională”, legislaţie scrisă, forţă de
muncă liberă), rezultatul fiind crearea unui sistem unic de referinţă (dispariţia diferenţelor
dintre rude, în sensul larg, şi străini) prin anularea diferitelor paliere de reciprocitate.
Cargo-cult: cult centrat pe achiziţia de bunuri materiale prin acţiuni rituale (ceremonii
foarte asemănătoare cu cele dedicate strămoşilor); viziunea milenaristă (harul unui lider
de a re-aduce belşugul material, exprimat în bunuri “occidentale”, prin intermediul
ceremonialului) este şi un instrument de afirmare a celor ce vor statutul de big-man.
Conversie: schimbul dintre diferitele sfere ale unei economii multicentrice
(transformarea unei categorii de bunuri uzuale în bunuri de prestigiu, schimbarea valorii
sociale a bunurilor); un exemplu îl reprezintă transformarea bunurilor agricole în bunuri
dezirabile în reţelele de schimb, un altul este dat de rolul pe care îl capătă bunuri uzuale
(alimente, metale în stare brută etc.) în cadrul ceremonialului.
Economizare: alocarea raţională a resurselor/mijloacelor pentru scopuri alternative
(implică procesul de selecţie şi ierarhizare a scopurilor economice); presupune opţiuni
care uneori sunt determinate cultural (cum ar fi investiţia în lucrări de amploare care nu
au un reflex direct în economie).
Fond ceremonial: resurse investite în activităţi ceremoniale (v. potlatch); este foarte
apropiat de fondul social (v. infra); spre deosebire de acesta, însă, el presupune cheltuieli
publice ale şi în numele comunităţii, iar scopul este – şi el – public.
Fond de înlocuire: resursele investite în tehnologie şi alte elemente necesare
producţiei.
Fond de rentă: resursele pe care un individ aflat pe o treaptă socială inferioară trebuie
să le dea unui individ sau instituţii aflate pe o poziţie superioară.
Fond de subzistenţă: resursele investite în procurarea hranei şi care compensează
caloriile pierdute în activităţile cotidiene (timp, unelte, efort).
Fond social: resursele investite în asistenţa dată rudelor, vecinilor, prietenilor;
reprezintă o parte a sistemului de reciprocitate (v. infra).
 Intensificare: proces de creştere economică prin modificare calitativă a sistemului
economic; intensificarea are în vedere atât inovaţia tehnică, cât şi pe cea la nivelul
organizării (economizare, distribuţie, control etc.).
Kula: schimb de bunuri de prestigiu; kula a devenit celebru datorită lucrărilor lui B.
Malinowski (în special “Argonauts of the Western Pacific”); implică schimbul ritualizat a
două categorii de bunuri (coliere din discuri ştanţate din cochilii de scoici şi brăţări din
sidef) între posesorii acestora; cele două categorii de bunuri nu sunt interschimbabile şi
sunt tranzacţionate în cicluri separate şi pe direcţii diferite (colierele sunt schimbate pe
coliere şi de la V la E, brăţările sunt schimbate pe brăţări şi de la E la V); scopurile finale
ale acestui schimb sunt sublinierea statutului participanţilor (şefi ai comunităţilor sau big-
men) şi “mascarea” schimbului cu finalitate practică (gimwali) care este realizat de către
persoanele cu statut inferior.
Mijloace de producţie: pământ, forţă de muncă, tehnologie, capital; reprezintă forma
instrumentalizată a proprietăţii; în ciuda teoriilor marxiste, care aveau în vedere existenţa
unei etape în care acestea erau un bun al comunităţii, există serioase argumente în
favoarea includerii acestora în cadrul proprietăţii (terenurile de vânătoare şi loturile de
grădină aparţin indivizilor ca bunuri uzufructuare, singura formă de bunuri care are sens
într-o economie de subzistenţă sau agricolă).
Moneda cu funcţie generică: unitate monetară care funcţionează ca mijloc de schimb,
modalitate de plată şi etalon al valorii.
Potlatch: forma clasică a consumului public şi ritualizat de resurse, diferit de
expunerea de bunuri (“conspicuous display”); exemplul clasic îl constituie potlatch-ul
populaţiilor din zona de vest a Canadei şi a Statelor Unite; deşi aparent are forma darului
şi a consumului disproporţionat de resurse alimentare, scopul concurenţial este chiar mai
pregnant decât în cazul simplei dispense de daruri de ospeţie sau a reciprocităţii;
incapacitatea de a returna potlatch-ul este semnul inferiorităţii celui care-l primeşte.
Proprietate: totalitatea obiectelor materiale, a cunoştinţelor şi a serviciilor la care are
acces legitim o persoană juridică;
Redistribuţie: sistem de schimb de bunuri şi servicii între persoane care au poziţie
socială inegală; ca regulă, redistribuţia implică activitatea unui big-man, care concentreză
resursele de care dispune la nivelul reciprocităţii generalizate şi le canalizează la nivelul
reciprocităţii echilibrate; returul bunurilor şi serviciilor se face nu direct către big-man, cu
către rudele care au susţinut acţiunea iniţială a acestuia. Un exemplu clasic îl constituie
expediţiile comerciale din Pacific (Sandwich), în cadrul cărora şeful comunităţii
distribuie bunuri alimentare (rudele îl ajută, căci calitatea ospăţului are o influenţă directă
asupra imaginii acestuia), apoi cere sfatul bătrânilor cu privire la utilitatea unei expediţii;
acordul odată dat, toată comunitatea contribuie la aceasta (construcţia corăbiei, provizii,
bunuri pentru schimb, participare la călătorie). La întoarcere, un nou ospăţ este dat
întregii comunităţi. Comunitatea primeşte o parte a bunurilor dobândite ca urmare a
iniţierii de către şef a schimbului, rudele primesc, sub forma bunurilor şi a serviciilor,
returul “investiţiei” iniţiale, iar şeful îşi vede confirmată poziţia.
3. Structuri sociale
3.1. Introducere
Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de specialitate, mai degrabă
“împărţite” în trei mari categorii: căsătoria, familia, descendenţa. Această segmentare mai
degrabă scolastică este, însă, utilă atunci când trebuie prezentate o serie de mecanisme
acţionale şi simbolice mult mai complicate. Căsătoria este actul simbolic care duce la
formarea unei familii care, conform multor cercetători, constituie baza descendenţei.
Aceasta din urmă este cea care legitimează relaţii evidente prin intermediul
comportamentelor (reale sau simbolice).
Situaţia se complică şi mai mult dacă luăm în considerare funcţiile fiecăruia din aceste
elemente, mai ales la nivelul stabilirii distincţiilor dintre rude şi non-rude. Fiind perfect
conştienţi de faptul că pentru fiecare comportament social întâlnit pe teren există
informaţii din alte culturi care demonstrează comportamente opuse, trebuie totuşi să luăm
în considerare o dimensiune comparativă.
În plus, dezbaterea cu privire la familie şi la structurile şi instituţiile asociate constituie
un exemplu clasic de dezbatere axată pe terminologie şi de distanţă a antropologiei
culturale de arheologie.
3.2. Structura socială
O societate este un grup de indivizi legaţi printr-o serie de principii comune (cultura lor).
Societatea persistă în timp, deşi membrii săi individuali vin şi pleacă, astfel încât
calităţile sale definitorii, ideile şi comportamentele obişnuite continuă să fie transmise din
generaţie în generaţie.
Structura socială se referă la căile prin care indivizii şi grupurile relaţionează în
interiorul unei societăţi. Structura socială este formată din:
 instituţii sociale: reţele de proceduri concentrate pe anumite interese (de exemplu,
instituţiile sociale sunt cele centrate pe producţie, distribuţie şi consum)
 carte ale instituţiilor: explicaţii privind existenţa şi scopurile instituţiilor
 statute sociale: poziţia ocupată de un individ în societate („job descriptions”)
 roluri sociale: modurile în care statutele sunt activate în comportament; pot fi
descrise ca gama comportamentelor admise asociate unui anumit statut
Statutele sociale pot fi:
  înnăscute: cu care indivizii se nasc şi care de regulă nu se pot schimba (de exemplu,
fiu/fiică, femeie/bărbat)
 dobândite: învăţate şi asumate pe parcursul vieţii (de exemplu, soţ/soţie, mamă/tată)
Toate structurile sociale implică un anumit grad de diferenţiere (ranguri), deoarece nu
toate statutele sunt considerate a avea valoare egală. Dar societăţile ierarhice sunt cele în
care se tinde să existe diferenţe mari în accesul la avere şi putere.
Determinanţi ai diferenţelor de statut:
 genul: bărbaţii şi femeile tind să facă lucruri diferite în toate societăţile, iar rolurile
atribuite sunt dependente cultural
 vârsta: în societăţile tradiţionale statutul individului tinde să se modifice şi să
crească odată cu înaintarea în vârstă
 abilităţile/calităţile personale: în special în societăţile bazate pe merit, mai puţin
în cele bazate pe statute înnăscute
3.3. Familia
Primele definiţii erau simple şi nenuanţate: “Familia este un grup caracterizat prin
rezidenţă comună, cooperare economică şi reproducere. Aceasta include adulţi de
ambele sexe, dintre care cel puţin doi menţin o relaţie sexuală acceptată social, şi unul
sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi, ai adulţilor care se află în relaţie sexuală” (G.
P. Murdock, 1949:1; apud John Terrell în Barfield 1997).
Dar, din cauza diversităţii formelor întâlnite de către antropologi în teren, definiţia de
mai sus - limitativă şi rigidă – a fost mai degrabă abandonată în favoarea unor definiţii
mai nuanţate sau mai abstracte. Pentru Hoebel, familia este “un grup constituit din soţi
căsătoriţi şi urmaşii acestora. Ea defineşte un set de statute, roluri asociate şi aşteptări
care guvernează relaţiile [membrilor] grupului nuclear ca soţi, părinţi, urmaşi şi fraţi.
Ea defineşte statutele şi rolurile lor în relaţie cu grupe mai largi de rude şi cu lumea mai
amplă a non-rudelor” (E. A. Hoebel, 1966: 356). Într-adevăr, o definiţie mai largă şi mai
abstractă dată familiei este în măsură să fie mai aplicabilă diversităţii formelor întâlnite.
Funcţiile familiei sunt, în unele opinii, următoarele: sexuale, reproductive, economice,
educaţionale. Altfel spus, familia are ca scop normalizarea relaţiilor sexuale prin
stabilirea “monopolului” sexual reciproc al partenerilor; asigurarea creşterii copiilor şi a
enculturaţiei; creşterea şanselor de supravieţuire prin cumularea resurselor (obiecte,
drepturi uzufructuare, acces la resurse etc.); transferul de cunoştinţe de la o generaţie la
alta pentru a asigura persistenţa în timp a grupului şi a culturii proprii (deci, a identităţii
acestuia).
Dar, la o analiză mai atentă, situaţiile concrete nu par să susţină întrutotul aceste
consideraţii. Diversitatea situaţiilor pare să eludeze orice încercare de sistematizare.
Astfel, rolul de regulator sexual al familiei este negat de câteva instituţii şi
comportamente validate social. Un prim exemplu este cel al ghotul-ului (Cohen &
Eames); un al doilea este legat de faptul că există dovezi clare cu privire la “căsătorii de
probă” (care apar şi la popoarele germanice).
Dar trei sunt exemplele pe care le considerăm a fi clasice. Întâi o observaţie făcută de
B. Malinowski cu privire la distincţia pe care o fac trobriandezii între incestul real şi cel
fictiv (primul practic neîntâlnit, cel de-al doilea foarte răspândit). Ceea ce pare să indice
această situaţie este că aceste grupuri ştiu să facă distincţia dintre rudenia reală şi
clasificatorie. Apoi, inexistenţa, la unele grupuri australiene, a relaţiei dintre actul sexual
şi concepţia copilului; acesta din urmă pare să fie mai degrabă rezultatul unui act de
voinţă al spiritelor ce populează teritoriul aflat în posesia grupului. În sfârşit, existenţa, în
Africa de Vest, a căsătoriei dintre două femei, dintre care una îşi asumă statutul masculin
(plăteşte zestrea şi emite pretenţii asupra urmaşilor femeii cu care este “căsătorită”).
Acest exemplu indică şi altceva, anume distincţia marcată pe care o fac aceste grupe
umane între sex şi gen (cazul berdache-ului este la fel de semnificativ).
A doua trăsătură este la fel de discutabilă. De multe ori, enculturaţia este realizată de
rudele pe linia care dă descendenţa (unchiul matern, de pildă) sau de familia adoptivă.
Mai mult, există societăţi în care clasele de vârstă sunt izolate (satele generaţionale şi,
iarăşi, ghotul) şi deprind principalele elemente de inserţie culturală cu ajutorul unui
membru adult al grupului care nu este rudă cu ei. Uneori, enculturaţia ia forme extreme
(vezi andamanii). Cu toate acestea, enculturaţia este un element care este prezent la cel
mai mare număr de cazuri înregistrate.
Funcţia economică, însă, este mult mai discutabilă. În ciuda celor afirmate de adepţii
unei abordări marxiste sau neo-marxiste, această trăsătură nu este atât de prezentă pe cât
se pare. Există, de pildă, cazul soţilor vizitatori şi, chiar mai evident, cazul moştenirii
trobriandeze (pe linia unchiului matern).
 Adevărat, criteriile economice sunt prezente – fie sub forma alianţei între două grupuri
similare pe care o presupune căsătoria (cu accesul reciproc şi precis determinat la
resursele celuilalt), fie sub forma descendenţei (dreptul familiei mamei – în grupurile cu
descendenţă matriliniară – la copiii rezultaţi şi/sau eludarea acesteia prin plata “preţului
soţiei”), sau, în sfârşit, sub forma tipului însuşi de familie (nucleară sau extinsă) şi al
modului de acces la statutul de căsătorit/ă. Dar exemplele de mai sus atestă că
dimensiunea economică trebuie luată cu multă rezervă în calcul.
Ultimul criteriu, cel al educaţiei, este, probabil, poate cel mai nesigur, căci transferul de
cunoştinţe pe care îl realizează familia este foarte limitat. Statutele sunt extrem de diferite
şi transferul cunoştinţelor legate de informaţia culturală centrală pentru grup este de
resortul întregii comunităţi, de unde şi implicarea acesteia în riturile de trecere. Că
situaţia este aceasta este demonstrat de existenţa, la arunta australieni, a miturilor false.
Problema rezidă, credem noi, în încercarea de a găsi una şi aceeaşi explicaţie pentru
toate tipurile de familie. Dar o distincţie fundamentală trebuie făcută între familia
nucleară şi cea extinsă, între rudenia reală şi cea fictivă.
3.4. Căsătoria
Căsătoria reprezintă o instituţie sancţionată cultural pentru reglementarea împerecherii
(care este un fenomen biologic) şi presupune un set complex de credinţe şi activităţi ce
definesc şi controlează relaţiile dintre cei doi membri ai cuplului şi ale acestora cu rudele
lor, familiile lor şi societatea în ansamblul ei.
Căsătoria este rareori lăsată la alegerea indivizilor, deoarece societatea este mult prea
interesată de rezultatul căsătoriei pentru a o lăsa la voia întâmplării. Societatea este
interesată de următoarele aspecte:
 perpetuarea fizică a grupului
 perpetuarea culturii
 păstrarea anumitor interese privind prestigiul, proprietatea şi schimbul de bunuri şi
servicii între familiile noului cuplu
Familiile rezultate în urma căsătoriei pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii.
În funcţie de numărul de persoane prinse în legătura maritală pot exista:
 monogamia (un soţ/o soţie) care presupune familii nucleare formate dintr-un set
de părinţi şi copiii respectivi
  poligamia care presupune familii extinse şi prezintă două forme:
- poligynia (un soţ/mai multe soţii): în cazul în care soţiile sunt surori între
ele avem de-a face cu poligynie sororală
- poliandria (o soţie/mai mulţi soţi): există ca regulă doar poliandria
adelfică (fraternală), cu toţi fraţii dintr-o familie căsătorindu-se cu aceeaşi
soţie
Din punct de vedere statistic, pe primul loc se situează polyginia (ca număr de societăţi
ce prezintă această formă de căsătorie), urmată de monogamie. Poliandria se întâlneşte
cel mai rar, şi tinde să se regăsească în nişe ecologice (Tibet, Sri Lanka, populaţia Toda
din India).
În funcţie de locaţia în care se mută noua familie:
 rezidenţă virilocală: în vecinătatea familiei soţului
 rezidenţă uxorilocală: în vecinătatea familiei soţiei
 rezidenţă patrilocală: în casa tatălui soţului
 rezidenţă matrilocală: în casa mamei soţiei
 rezidenţă avunculocală: în locuinţa unchiului matern al soţului
 rezidenţă neolocală: locaţie neutră
În funcţie de grupul din care este ales partenerul de căsătorie:
 exogamie: căsătorie în afara grupului social de care aparţine individul
 endogamie: căsătorie în interiorul grupului social de care aparţine individul
Familia nucleară este întotdeauna exogamă, aici intervenind tabu-uri legate de incest:
interzicerea căsătoriei cu părinţii, fraţii/surorile şi fii/fiicele se întâlneşte în plan
universal, indiferent de societate. Eventualele excepţii se regăsesc la nivelul unor grupuri
restrânse, cu statut special, nu la nivelul societăţii ca întreg (de exemplu, în cazul familiei
regale egiptene se pare că au existat situaţii de căsătorie între fraţi, sau mai probabil
demi-fraţi). Alte grupuri exogame pot fi: familiile extinse, linia de descendenţă, clanul
sau chiar satul în întregime.
Endogamia este mult mai puţin întâlnită decât exogamia. Cel mai cunoscut caz este
sistemul castelor din India: un individ nu se poate căsători în afara castei din care face
parte. Un sistem de caste este un sistem de clase din care posibilitatea mobilităţii sociale a
fost îndepărtată.
 Forme speciale de căsătorie:
 leviratul: la moartea soţului, soţia se căsătoreşte cu cea mai apropiată rudă
masculină a soţului (cel mai adesea un frate sau văr al acestuia)
 sororatul: la moartea soţiei, soţul se căsătoreşte cu cea mai apropiată rudă feminină
a soţiei (soră sau verişoară)
Încheierea unei căsătorii este văzută ca formarea unei alianţe între două grupuri sociale
şi ca atare presupune şi o serie de obligaţii economice de ambele părţi sau numai de o
parte. Este posibil ca familiei soţiei să îi revină obligaţia de a-i da acesteia zestre la
momentul întemeierii noii familii, constând de obicei în bunuri mobile şi mult mai rar în
bunuri imobile. În cazul societăţilor tradiţionale însă, mai frecvent se întâlneşte însă
situaţia în care marea parte a obligaţiilor economice revine familiei viitorului soţ, sub
forma aşa-numitului „preţ al miresei” („brideprice”). Acest termen poate duce la
confuzii, creând impresia că familia soţului o cumpără pe mireasă de la familia acesteia.
De fapt, în loc ca statutul social al noii soţii să scadă în urma plătirii brideprice (cum s-ar
întâmpla în cazul unei cumpărări efective de persoană, care şi-ar schimba statutul de la
cel de om liber la cel de sclav), acesta creşte proporţional cu preţul plătit, femeia fiind cu
atât mai preţuită cu cât preţul oferit familiei ei a fost mai mare. Tocmai pentru a nu se
crea confuzii, în lucrări mai noi se preferă termeni precum childwealth sau progeny price,
care exprimă mult mai bine situaţia reală: familia viitorului soţ nu plăteşte pentru
viitoarea soţie în sine, ci practic răscumpără de la familia acesteia drepturile asupra
viitorilor copii. Acest „preţ” poate fi achitat în muncă (ginerele munceşte pentru socru,
uneori un număr mare de ani) sau în bunuri de valoare în societatea respectivă, adesea în
animale: vite în multe societăţi africane (de exemplu Massai), cămile în societăţile arabe
tradiţionale, cai în unele societăţi nord-americane. Tot cu ocazia căsătoriei, au loc de
regulă schimburi de daruri între cele două grupuri implicate.
3.5. Descendenţa
Societăţile europene actuale reprezintă mai degrabă o excepţie decât regula prin
accentul pus pe familia nucleară. În cazul societăţilor tradiţionale, organizarea socială
este mult mai frecvent bazată pe grupuri familiale extinse. Extinderea familiei se poate
face prin extinderea legăturii maritale (rezultând în familii poligame) şi/sau prin
extinderea liniei de descendenţă. Astfel, unitatea socială de bază nu este familia nucleară,
ci grupul de descendenţă.
Există mai multe tipuri de descendenţă:
 descendenţă bilaterală: este recunoscută descendenţa prin ambii părinţi; întâlnită
în sistemul european
 descendenţă uniliniară: descendenţa numai prin unul dintre părinţi; există două
variante, descendenţa patriliniară (pe linie paternă) şi descendenţa matriliniară (pe
linie maternă); cea mai frecventă formă de descendenţă în societăţile tradiţionale
 descendenţă ambiliniară: descendenţa prin oricare din cele două linii (dar nu din
ambele în acelaşi timp, ca în cazul descendenţei bilaterale)
 dubla descendenţă: descendenţa prin ambii părinţi, dar pentru scopuri diferite; cu
alte cuvinte, descendenţii moştenesc lucruri diferite de la fiecare dintre părinţi (de
exemplu, statutul social se moşteneşte de la tată, iar proprietatea de la mamă)
Grupul de rude (kindred) include toate persoanele între care există o legătură, fie „de
sânge” (relaţie consanguină), fie prin căsătorie. Această formă există numai în societăţile
cu descendenţă bilaterală.
Ramage include toate persoanele cu care cineva este înrudit fie pe linie maternă, fie pe
linie paternă într-o societate cu descendenţă ambiliniară.
Linia de descendenţă (lineage) include toate persoanele cu care cineva este înrudit pe
linie maternă, în cazul societăţilor matriliniare, sau pe linie paternă, în cazul societăţilor
patriliniare. O linie de descendenţă este un grup extins de rude uniliniare care descind
dintr-un strămoş comun cunoscut, nu mai mult de 5-6 generaţii în urmă.
Clanul este un grup format din două sau mai multe linii de descendenţă ce recunosc o
legătură între ele. În acest caz, însă, strămoşul comun este atât de îndepărtat încât este
înlocuit de o figură mitologică.
Funcţiile grupurilor de descendenţă uniliniară:
 lărgirea bazei grupului prin ajutor reciproc, protecţie şi suport
 reglarea şi controlul căsătoriei
 reglarea disputelor şi fixarea standardelor de comportare
 administrarea proprietăţii comune
 reglarea activităţilor religioase
3.6. Rituri de trecere
Toţi oamenii, în toate culturile, trebuie să se confrunte cu patru momente de prag în
cursul vieţii: naşterea, adolescenţa/maturitatea, căsătoria, moartea. Odată cu tranziţia la o
nouă etapă, individul renunţă la anumite statute sociale şi dobândeşte altele, împreună cu
rolurile sociale aferente. Ritualurile ce comemorează aceste tranziţii dintr-o etapă a vieţii
la alta se numesc rituri de trecere.
Naşterea
Naşterea reprezintă primul moment de prag din viaţa unei persoane, recunoscut ca
atare în orice societate, dar tratat într-o mare varietate de moduri.
În multe culturi perioada prenatală este marcată de o serie de acţiuni cu caracter magic,
ritualuri şi tabuuri, destinate să protejeze femeia însărcinată şi copilul. Printre măsurile
luate se pot număra purtarea unor veşminte, podoabe şi pieptănături speciale; consumarea
unor mâncăruri şi băuturi speciale; separarea viitoarei mame de comunitate şi retragerea
acesteia într-o locuinţă desemnată special; marcarea magică a spaţiului; evitarea
contactului cu alte persoane de teama deochiului etc.
Momentul naşterii poate fi tratat ca o chestiune obişnuită, sau poate fi din nou marcat
prin acţiuni speciale cu rol de protecţie împotriva acţiunii malefice a unor forţe
supranaturale. Astfel, în unele culturi încăperea în care are loc naşterea este „închis” în
mod magic, prin înconjurarea cu o frânghie sau panglică a patului (slavi) sau blocarea cu
o panglică a intrării (Coreea – perioada medievală). La romani, viitorul tată şi rudele
masculine ale acestuia creau o linie de protecţie magică prin stropirea cu apă lustrală şi
rostirea de incantaţii în timp ce se deplasau în jurul locuinţei atunci când avea loc
naşterea. În China medievală, femeile de la ţară obişnuiau să nască în cocina porcului în
încercarea de a păcăli spiritele care erau în căutarea unei renaşteri.
De regulă, pe durata travaliului, femeia este ajutată de alte femei: propria mamă, mama
soţului, surori sau cumnate, moaşa, prietene. Rareori bărbaţii sunt admişi în spaţiul
respectiv până după ce naşterea se încheie şi spaţiul este purificat (o excepţie ar fi
sistemul couvade).
Un moment important ce are loc de regulă la o perioadă bine stabilită după naştere
priveşte recunoaşterea copilului de către tată, ce corespunde frecvent şi cu primirea de
către copil a unui nume. Numărul de zile ce trece între naştere şi momentul recunoaşterii
poate să difere în funcţie de genul copilului. Recunoaşterea copilului de către tată este
evident mai importantă în societăţile cu descendenţă patriliniară şi bilaterală în care
statutul copilului se stabileşte prin legătura acestuia cu soţul mamei. Nerecunoaşterea
copilului de către tată duce la abandonarea sau chiar uciderea acestuia. Printre motivele
ce pot să se afle la baza acestei decizii se numără: bănuiala sau siguranţa că respectivul
copil s-a născut în urma unui adulter; semne care indică posedarea sau caracterul malefic
al naşterii (semne din naştere; defecte fizice; naşteri gemelare; semne externe); lipsa
resurselor necesare creşterii respectivului copil. Un caz special de afirmare a paternităţii
îl reprezintă sistemul couvade (ex. amerindienii Huichol), în cadrul căruia soţul „naşte”
odată cu soţia, trecând prin durerile „naşterii”. În societăţile în care se practică poliandria,
mama este cea care îl indică pe tatăl copilului, în cadrul unei ceremonii speciale
(populaţia Toda – India; Tibet).
Intrarea în lume a copilului este de obicei însoţită de ceremonii şi petreceri la care
participă rudele şi prietenii familiei.
Naşterea unui copil nu presupune numai dobândirea unor statute sociale de către
acesta, ci presupune şi obţinerea de noi statute de către părinţi şi ceilalţi membri ai
familiei. În societăţile tradiţionale naşterea copiilor reprezintă principalul obiectiv al unei
familii; prin urmare, sosirea pe lume a unui copil poate reprezenta un moment de mare
bucurie. Invers, dacă o un cuplu nu poate avea copii se poate ajunge din acest motiv la
desfacerea legăturii de căsătorie.
Adolescenţa şi maturitatea
Adolescenţa reprezintă o schimbare biologică universală în condiţia unui individ, dar
importanţa socială a faptului diferă foarte mult de la societate la societate. În multe
societăţi tradiţionale atingerea pubertăţii coincide cu obţinerea statutului de adult.
Trecerea la adolescenţă/maturitate nu coincide neapărat cu vârsta biologică; cel mai
adesea depinde de decizia comunităţii. În general există o oarecare diferenţă de vârstă
între băieţi şi fete: acestea din urmă pot trece la noul statut la vârste de 12-14 ani, băieţii
ceva mai târziu. În rare cazuri diferenţa poate fi foarte mare; de exemplu, la Maasaii
Samburu (Kenya), fetele devin adulte la 14-16 ani (vârsta de căsătorie), în timp ce băieţii
devin adulţi şi se căsătoresc abia la 28-30 de ani.
 Maturitatea este privită cu multă seriozitate în societăţile tradiţionale, deoarece de
hotărârile şi calităţile adulţilor depinde supravieţuirea grupului. Prin urmare, momentul
de prag tinde să fie marcat prin ceremonii speciale, ce presupun şi testarea viitorilor
adulţi (în unele cazuri atât fetele cât şi băieţii, mai frecvent doar băieţii sau aceştia au
parte de teste mai dificile). Printre încercări se pot număra: vânarea unui animal; uciderea
unui duşman; separarea de comunitate şi supravieţuirea într-un mediu ostil; ingerarea
unor substanţe periculoase; testarea rezistenţei la durere (flagelare, săritura prin foc,
mersul pe cărbuni încinşi); modificări corporale ce presupun şi rezistenţa la durere
(scarificare; tatuare; perforaţii ale obrajilor, bărbiei, septului nazal, urechilor; tăierea unor
falange; smulgerea unor dinţi). În acest din urmă caz, semnele rămase permanent pe corp
servesc şi ca o „carte de vizită” a individului, indicând atât noul său statut în cadrul
grupului (adult), cât şi apartenenţa la un anumit grup etnic sau social (ex. clan).
Căsătoria
Căsătoria fiind instituţia socială ce duce la apariţia familiei, este percepută ca un
moment de prag extrem de important în societăţile tradiţionale. Aceasta duce la
perpetuarea grupului, perpetuarea valorilor acestuia şi susţine interese în domenii precum
acumularea de prestigiu, proprietate şi schimb. Orice societate are propriile reguli privind
încheierea alianţelor, alegerea partenerului de căsătorie şi ceremonialul ce însoţeşte
nunta. Frecvent există logodna ca o perioadă bine definită; aceasta poate fi stabilită chiar
înainte de naşterea viitorilor soţi. De asemenea, toate societăţile au tabuuri legate de
incest, deşi categoriile de persoane interzise ca parteneri eligibili variază foarte mult de la
caz la caz. Cum deja s-a menţionat mai sus, familia nucleară este ca regulă exogamă,
căsătoria cu un părinte, un frate/soră, sau fiu/fiică fiind interzisă.
Ceremoniile ce însoţesc încheierea căsătoriei sunt gândite ca având finalităţi practice,
precum ferirea noii familii de nenorociri, aducerea norocului, fericirii, bogăţiei.
Căsătoria presupune modificări de statute şi roluri sociale, transferuri de persoane,
bunuri şi servicii între grupuri, schimburi de daruri.
Moartea
Practic în orice cultură există credinţa într-o formă de existenţă după deces, astfel că
moartea nu este percepută ca un sfârşit ci ca un alt prag. Trecerea acestui prag presupune
încadrarea individului într-o nouă categorie, ce presupune statute şi roluri sociale
specifice. În unele societăţi se practică cultul strămoşilor: o parte dintre cei decedaţi (de
regulă, este obligatoriu să fi fost adulţi şi să fi avut urmaşi) capătă un statut aparte, ce îi
situează ca intermediari între oameni şi divinităţi. O altă percepţie larg răspândită se leagă
de transformarea celor decedaţi în fantome, strigoi, moroi.
Riturile ce însoţesc moartea sunt extrem de variate şi caracteristice fiecărei culturi în
parte. Printre funcţiile general întâlnite ale acestor acţiuni se numără marcarea trecerii
spre noua formă de existenţă (multe acţiuni sunt gândite în scopul uşurării trecerii) şi
exprimarea sentimentelor produse de pierderea unui membru al grupului. Ceremoniile au
şi rolul de fixa cadrul transferului de statute şi roluri sociale, de drepturi şi obligaţii şi de
bunuri de la cel decedat spre urmaşi.

Bibliografie selectivă
1. Angrosino, M., The Essentials of Anthropology, New Jersey, 1990
2. Bârzu, L., Curs de preistorie generală, Bucureşti, 1991
3. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1993
4. Evans-Pritchard, E.E., The Nuer, Oxford, 1969
5. Gordon Childe, V., Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966
6. Leakey, R., Originea omului, Bucureşti, 1995
7. Leroi-Gourhan, A., Gestul şi cuvântul, Bucureşti, 1983
8. Lévi-Strauss, Tropice triste, Bucureşti, 1968
9. Mauss, M., Eseu despre dar, Iaşi, 1997
10. Petrescu, N. Primitivii, Bucureşti, 2003
11. Radcliffe-Brown, A.R., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000
12. Sahlins, M., Stone Age Economics, 1974
13. Tican-Rumano, M., La vânătoare în Congo, Bucureşti, 1968
14. Van Gennep, A. Totemismul. Starea actuală a problemei totemice, Iaşi, 2000
15. Van Gennep, A., Riturile de trecere, Iaşi, 1996