1.

Introducere în studiul istoriei

 
 
1.1.            Ce este istoria?
Glosar
Istoria este știința care se ocupă cu descrierea evoluției comunității umane de la
apăariția sa și până în zilele noastre (de la Istorii, cartea scrisă de Herodot – părintele
istoriei).
Cronologia este timpul la care ne referim când analizăm o anumită perioadă istorică
(de la Chronos – zeul timpului)
 
Cine scrie istoria?
Istoria este scrisă de istorici, care au o pregătire de specialitate ce le permite să
cerceteze, interpreteze și să redacteze scrieri privind trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat.
Istoria este una din științele despre care se spune că are un părinte. Acesta este grecul
Herodot (485-425 iHr.) din Halikarnes (azi Bodrum, Turcia), iar lucrarea sa se numește chiar
așa Istorii.
Un alt istoric important al antichității a fost Tucidide (46-400 i.Hr) a scris Istoria
războiului peloponesiac care a avut loc intre Sparta si Atena in anul 411. El este considerat
părintele istoriei științifice datorită spiritului analitic și critic perezent în această lucrare.
Dintre scriitorii de limbă latină amintim pe Titus Livius (64/59-17 i.Hr) unei
monumentale istoriii aRomei intitulată Ab urbe condita libre (De la înființarea Romei).
În antichitatea târzie, au apărut o serie de istorici bizantini dintre care amintim pe
Procopius (c. 500–c. 565) cu scrierile sale despre perioadă împăraților Justinian și
Theodora.
Dintre istoricii epocii moderne amintim pe Theodor Momsen, ( 817 – 1903) autorul
monumentalei Istorii a Imperiului Roma, ce a primit premiul Nobel în anul 1902.
În spațiul românesc primii cornicari pot fi considerați premergători ai istoricilor.
Un caz special este domnul Dimitrie Cantemir, un savant care a excelat în mai multe
știinș, care a scris și o carte denumită Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor (1719-1722)
Dintre istoricii români din secolele XIX-XX cei mai cunoscuți sunt Alexandru D Xenopol,
Gheorghe Brătianu și Nicolae Iorga, la care se adaugă arheologul Vasile Pârvan.
 
Sursele istorice
Orice știință se bazează pe informații cu privire la obiectul său de studiu. Informațiile
istorice sunt, de obicei, împărțite în două mari categorii: nescrise și scrise.
Surse nescrise
Istoria omului în cea mai mare parte a sa se bazează pe surse nescrise. Acestea sunt
locuințele, mromintele, armele, uneltele, obiectele casnice, podoabele etc. Informații cu privire
la cum arătau, din ce erau realizate, ce forme aveau ne oferă arheologia (în limba greacă
arhaios înseamnă vechi, iar logos înseamnă știință). Toate cele de mai sus se descoperă prin
săpături arheologice efectuate de specialiți numiți arheologi. Toate obiectele descoperite se
depozitează în muzee, unde unele dintre ele se întregesc (restaurează). Împreună cu imagini
și înregistrări video din timpul cercetărilor ori reconstituiri pe calculator acestea sunt
prezentate apoi publicului care vizitează muzeele. În ultimele decenii, se dezvoltă din ce în ce
mai mult ideea de muzee în aer liber, parcuri arheologice, unde vizitatorii pot vedea clădirile și
alte structuri (poduri, coloane, arcuri de triumf) in situ (in latină pe loc). De aici și denumirea
de situri arheologice.
În sens mai larg, toate vestigiile arheologice și arhitecturale (cetăți, biserici, clădiri
vechi) păstrate pe loc sunt numite monumente istorice.
Sursele scrise
În Grecia antică apoi în Imperiul Roman scrierea a fost larg răspândită.
Au fost inscripționate texte în piatră (inscripții), foi de bronz și pe papirus. Au
fost texte dedicate împăraților romani, divinităților greco-romane, inscripții
funerare, dar și opere istorice, epigrafice, literare, geografice etc.

În funcție de conținutul său pot fi identificate texte juridice (legi), economice (contracte
comerciale, tratate comerciale), religioase (descrierea unor credințe, ceremonii, ritualuri
religioase), științifice (tratate de geografie, istorie, lucrări de matematică, astronomie etc.).
Sursele scrise au avut ca principal obiectiv comunicarea într-o manieră clară,
convențională a ideilor. Scrisul este o expresie pe un suport material al gândirii și vorbirii
oamenilor, care rezistă timpului.
 
1.2. Mediul geografic și timpul istoric
Istoria omului face parte din istoria planetei, iar istoria acesteia din cea a
sistemului solar și a universului în întregul său. Vârsta planetei noastre este
estimată la aproximativ 4,6 miliarde de ani, pe baza datării radiometrice a
celor mai vechi meteoriţi căzuţi pe Terra. Cele mai vechi roci ce provin din
situri din Australia, Africa de Sud şi Groenlanda au o vechime de numai 4
miliarde de ani. Dacă vârsta estimată a planetei noastre ar fi exprimată într-un
an calendaristic, atunci australopitecinele au apărut în ultima zi a anului la ora
20.00, iar Homo sapiens sapiens cu numai 5 minute înainte de sfârşitul
anului. Comparaţia este sugestivă cu privire la întinderea în timp a istoriei
omului.

Planeta noastră are o formă de sferă, ca toate celelalte din sistemul

solar. Dar spre deosebire de acestea Terra este singura locuită, conform
datelor de până în prezent. Deși rotundă, planeta noastră pare plată datorită
spațiului său vast (cca. 44 000 de km la ecuator). Dacă nu ar funcționa legea
gravitație, practic locuitorii ar putea cădea de pe planetă.

Spațiul și timpul au fost de la începutul apariției omului pe pământ

reperele sale fundamentale. Spațiul cu toate caracteristicile sale (relief, ape,
climă etc.) este obiectul de studiu al geografiei, în timp ce scurgerea timpului
(cu evenimente, construcții, opere de artă etc.) este obiectul de studiu al
istoriei. Între cele două știinșțe nu există o graniță rigidă. Geografia se mai
ocupă și cu studiul așezărilor umane, în timp ce o istorie în afara spațiului
geografic nu poate fi scrisă. Toate evenimentele, construcțiile, operele de artă
sunt realizate în anumite spații și devin emblematice pentru acestea.
 Antropogeneza (în limba greacă antropos = om şi genesis = naştere)
reprezintă o încercare de reconstituire a apariţiei omului, pe baza scheletelor
sau fragmentelor de schelete fosile umane sau hominide descoperite în
contexte arheologice sau depozite geologice cu vechimi de la zeci de mii la
milioane de ani.

          Itinerariul filetic al omului, începând din Oligocen (35 de milioane de ani
în urmă), cuprinde 6 personaje principale: Aegyptopithecus, Proconsul,
Kenyapithecus, Pre-Australopithecus, Australopithecus şi Homo. Oamenii
aparţin ordinului primatelor, un grup ce conţine peste 230 de specii de
mamifere.

          Cimpanzeii, celelalte maimuţele şi oamenii alcătuiesc împreună

subordinul Antropoidelor. Din cauza constrângerilor geografice acestea au
evoluat separat în Lumea Nouă (marmote, capucini şi maimuţa-păianjen) şi
Lumea Vechea (cimpanzeii şi celelalte maimuţe). Oamenii şi cimpanzeii
formează hominoidele, în timp ce numai oamenii sunt antropoide catarine.

Din cele 8-10 milioane de evoluţie ale familiei hominidelor, 5-7 milioane
de ani au fost doar în Africa orientală, 3 milioane în Africa de Sud şi numai 2
milioane în întreaga Africă şi o parte din sudul Eurasiei. Cu 1 milion de ani în
urmă aproape întreaga planetă era populată.

          Există două ipoteze principale cu privire la răspândirea omului: una

multiregională, alta cu Africa regiune de origine. Prima susţine că Homo
erectus plecat din Africa ar fi evoluat simultan în mai multe regiuni ale lumii.
Populaţiile ar fi dobândit caractere regionale ca urmare a unei evoluţii
autonome de sute de mii de ani.

          A doua teorie consideră că o populaţie mică din Africa s-a râspândit în
urmă cu 100.000–200.000 de ani în întreaga lume, unde a înlocuit
descendenţii lui Homo erectus. Testarea celor două teorii cu analize ADN nu
susţine în mod clar una dintre ele, dar cele mai multe argumente pledează
pentru originea africană. Aceleaşi analize susţin că Homo
neanderthlensis este o specie diferită de cea a omului modern.

          Există şi o a treia ipoteză potrivit căreia populaţiile venite din Africa ar fi
înlocuit pe cele din Europa şi Orientul Apropiat, dar în Asia de est este
posibilă o evoluţie locală prin combinarea genetică a oamenilor moderni cu
cei vechi locali. 

Timpul istoric reprezintă timpul scurs de la apaiția scrierii și până în

zilele noastre. Scrierea a apărut în Mesopotamia în urmă cu aproximativ 5000
de ani. Dar ea era folosită de un număr foarte redus de oameni, în general
funcționari ai statului.

Preistorie (perioada anterioară istoriei scrise)

 Preistoria începe în urmă cu aproximativ 4 milioane de ani şi se încheie
o dată cu apariţia structurilor statale. Ea cuprinde 99,5% din existenţa umană,
dar numai 0,8 - 0,7 % din existenţa planetei.

În linii mari, deși scrierea apare în Orientul Mijlociu cu mii de ani înaintea
erei creștine, ea se rspândește masiv în lumea greacă și apioi romană, când
devine un mijloc de comunicare comun în cadrul comunităților. De aceea, se
consideră că istoria începe cu antichitatea iar perioadele dinaintea lor
reprezintă preistorie  sau protoistorie.

Preistoria începe odată cu apariția strămoșilor omului și se încheie cu

apariția scrierii. În mod tradițional, perioadele istorice ale preistoriei au fost
împărțite în funcție de matrailului predominant folosit de om pentru
confecționarea de unelte și ustensile casnice și meșteșugărești.

Paleolitticul

Cea mai veche perioadă este paleoliticul, denumit astfel de la cuvintele

grecești palaios (vech) și lithos (piatră). În paleolitic vremea era extrem de
rece, motiv pentru care strămoșii omului locuiau în peșteri.

Începuturile paleoliticului diferă în lume. În Africa el începe pe la 2,6

milioane, în Asia pe la 1,8 milioane, în Europa acum 1 milion de ani, iar în
America cu numai 30.000 de ani în urmă. Convenţional se consideră ca el s-a
încheiat pe la 10.000 î.Hr.

          În mod clasic, paleoliticul este împărţit în trei perioade: inferior (cca.
4.000.000/2.600.000- cca. 130.000 î.Hr.), mijlociu (130.000-35.000/18.000
î.Hr.) şi superior (35.000/18.000 - 10.000 î.Hr.). Vânătoarea şi pescuitul
constituiau baza supravieţuirii, dar după 13000 î.Hr. o climă mai blândă a
favorizat activităţile umane pentru găsirea hranei.

Aşezările din paleolitic au diferit foarte mult faţă de cele din perioadele
ulterioare. Ele erau efemere, sau cel mult sezoniere. Constrângerile climatice
severe din zonele temperate ale Eurasiei au impus locuirea în peşteri, ca
singura posibilitate pentru lungi perioade ale paleoliticului.

          Grotele au fost locuite încă din paleoliticul inferior, cu cca. 2,5 milioane
de ani în urmă, ca tabere sezoniere pentru populaţiile de vânători şi
culegători. În mod obişnuit, oamenii au locuit în zona de la intrarea în peşteră,
unde ardea şi focul. Multe grote se aflau pe văile cursurilor de ape, oferind
posibilitatea urmăririi mişcarilor turmelor de animale.

Principala preocupare a omului în paleolitic era obţinerea hranei

necesare supravieţuirii, într-un mediu în general nefavorabil, dacă nu chiar
ostil. Desprins din rândul animalelor, omul era încă dependent de resursele
oferite de mediu, fie că era vorba de floră fie de faună. Milioane de ani el nu a
făcut decât să prade ecosistemul, din care făcea parte de aceste resurse. De
aceea şi economia s-a numit de pradă. Înainte de a învăţa să vîneze, şi apoi
ori de câte ori se ivea ocazia, omul consuma carcasele unor animale moarte
din cauze naturale sau în urma unor accidente. Înaintea sau în lipsa acestora,
se hrănea şi cu fructe, rădăcini şi frunze. Constrânşi de faptul că resursele
erau limitate, sau depindeau de schimbări climatice drastice din acea
perioadă, oamenii erau obligaţi să migreze pentru a găsi noi surse de hrană.

Vânătoarea

          Cea mai mare parte a existenţei sale omul a depins de vânătoare, care
a influenţat considerabil evoluţia omului. Acesta trebuia să cunoască foarte
bine mediul, anatomia animalului (pentru a provoca o moarte rapidă), să
acumuleze experienţă şi să îşi dezvolte abilităţile de vânător. Datorită
armamentului rudimentar, în vânătoarea animalelor mari (reni, mamuţi) era
necesară colaborarea mai multor indivizi, care foloseau chiar o anumită
strategie. Oamenii au format bande de vânătoare cu oarecare stabilitate, care
vânau o gamă variată de animale. Au existat însă şi grupuri specializate
pentru vânătoarea unor anumite specii precum renul (în vestul Europei),
mamutul (în Europa centrală), renul şi calul (în Rusia centrală) şi bizonul (în
sudul Ucrainei).

          Culesul şi pescuitul

          La începuturile paleoliticului omul se hrănea mai ales cu rădăcini,

plante şi fructe pe care le culegea din mediul unde trăia. Treptat dieta sa s-a
diversificat, pe măsură ce descoperea noi resurse de hrană. În urmă cu
aproximativ 100.000 de ani grupurile umane culegeau şi consumau scoici de
ocean sau de coastă oceanică.

Mezoliticul (10000-5000 î.Hr.)

Termenul de “mezolitic” a fost folosit pentru prima dată în anul 1874 de

geologul suedez Torell. Mezoliticul sau “Epoca mijlocie a pietrei” (în greaca
veche mesos = mijlociu, iar lithos = piatră) este convenţional plasat între
10.000-5000 î.Hr.

Mezoliticul a fost o perioadă de tranziţie de la economia de pradă a mediului la

economia de producţie a hranei. Comunităţile umane au continuat să rămână esenţial
dependente de vănâtoare, cules şi pescuit, deşi au apărut şi elemente (stocarea de alimente
mai ales) care creau breşe în modul tradiţional de obţinere a hranei necesare supravieţuirii.

Neoliticul

Neoliticul sau “epoca nouă a pietrei ” (în greaca veche neos = nou,

iar lithos = piatră) a fost o perioadă esenţială în istoria evoluţiei culturale a
omului. Principalul progres constă în adoptarea economiei de producţie, la
care se adaugă inventarea ceramicii, tehnicii de şlefuire a pietrei şi la final
apariţia metalurgiei.
 În anul 1928, Gordon V. Childe a introdus conceptele de “centre de
origine” ale cultivării plantelor şi cel de “revoluţie neolitică”.

          Tradiţional se consideră că au existat două centre de neolitizare: Asia

de sud-vest (mileniul 8 î.Hr. pentru plante şi mileniul 7 î.Hr. pentru animale) şi
văile fluviilor Huanghe şi Yangzi din Asia de est (mijlocul mileniului 7 î.Hr.).

În neolitic sau epoca nouă a pietrei a fost inventată ceramica, respectiv

oamenii au descoperit că din lutul ars în gropi pot obține vase ceramice
folosite apoi in bucatarie la prepararea hranei sau la servitul mesei.

Epoca bronzului

Epoca bronzului este caracterizată prin apariția noului metal bronzul, un

aliaj între cupru și bronz din care aoamenii au făcut arme (topoare, vârfuri de
săgeți), unelte (seceri) și podoabe (brățări).

Epoca bronzului a fost marcată în Europa de marea migraţie a

popoarelor indoeuropene care a pus capăt civilizaţiilor neolitice de origine
orientală. Noul metal, bronzul a fost destul de rar în fazele timpurii ale
perioadei, generalizarea sa având loc abia pe la mijlocul epocii.

Noile populaţii venite în Europa erau adepte ale cultului solar, simbolurile
solare (spirala, roata) fiind frecvente atât pe ceramică, arme, obiecte de port
şi podoabe. În epoca bronzului s-au practicat atât inhumarea cât şi
incinerarea. În domeniul artei se remarcă fenomenul megalitismului din nordul
şi nord-vestul Europei.

Preistoria se încheie cu epoca bronzului dar se prelungește cu

protoistoria. În această perioadă predomină armele și uneltele din fier. Noul
metal, fierul era mult mai rezistent ceea ce făcea atât uneltele cât şi armele
mai fiabile. Creşterea randamentului cultivării plantelor este direct legat de
plugul cu brăzdar din fier.

Antichitatea începe cu civilizația greacă și se încheie cu cea romană.

Elementul care revoluționează societatea este răspândirea scrierii în cadrul
civilizației greco-romane din jurul Mării Mediterane. În lumea greacă apare
conceptul de democrație de la demos (popor) și cratos (putere).

Evul mediu începe odată cu căderea Imperiului Roman de Apus (anul

476 d.Hr.), când popoarele germanice ocupă fostele provincii romane din
Europa de vest, în timp ce în partea de est a Europei, vestul Asiei și nordul
Africii numită Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin continuă să
reziste până în anul 1453, când capitala sa Constantinopole a fost cucerită de
turci.

În general, Revoluția franceză începută în anul 1789 cu deviza libertate,

egalitate, fraternitate reprezintă începutul epocii moderne. Pe teritoriul de azi
al României, epoca modernă se consideră a începe cu Revoluția lui Tudor
Vladimirescu din anul 1821.

   Predecesorii omului au apărut şi au evoluat cea mai mare parte a

timpului în Africa, de unde au migrat pe celelalte continente. Gruparea
oamenilor în cadrul comunităţilor au dus în timp la formarea unui
comportament social şi cultural, care a impus apariţia unei forme de
gândire şi comunicare, şi în ultima instanţă a unor manifestări religioase
şi artistice care constituiau liantul fiecărei comunităţi.
 
Preistorie
În urmă cu 3,2 milioane de ani la Hadar (Etiopia) un grup de câţiva
australopiteci a murit împreună, dovadă clară că ei trăiau în grupuri. În
cadrul comunităţilor umane au apărut comportamente sociale care au
evoluat de-a lungul timpului. Menţionăm aici faptul că părinţii
prelungeau perioada pentru întreţinere a copiilor până ei ajungeau la
maturitatea cerebrală capabilă să le asigure supravieţuirea. De asemenea,
bandele de vânători păstrau o parte din hrana obţinută din vânătoare
pentru a fi împărţită celorlalţi membri ai grupului social.
Paleolitic
Populaţia cea mai numeroasă înregistrată în paleolitic nu depăşea 2
milioane de locuitori pentru întreaga planetă.
          În paleolitic familia a fost nucleul în jurul căreia s-au organizat
bandele de vânătoare şi comunităţile umane. Una din primele dovezi ale
importanţei familiei în cadrul comunităţii este cazul de la Ferrassie
(Franţa), unde membrii unei familii (bărbat, femeie şi 4 copii) au fost
depuşi în acelaşi mormânt. Socializarea relaţiilor fizice interumane şi
transformarea lor în relaţii culturale s-a realizat în momentul în care au
fost impuse indivizilor norme de comportament şi sancţiuni validate şi
aplicate de comunitate.    Condiţionările naturale au dus uneori la
coeziunea grupurilor umane, alteori la fragmentarea lor, atunci când
hrana nu era suficientă.
          Mezolitic
Stabilitatea unei comunităţi depindea direct de cantitatea de resurse
de hrană existente în teritoriul în care trăia. Astfel, dacă hrana se găsea
din abundenţă, existau comunităţi mari cu mai multe colibe la Komornica
VI (Polonia), Holmegaarde V (Danemarca) sau aşa cum sugerează
cimitirele de la Muge (Portugalia) şi Taforalt (Maroc). Nu de puţine ori
însă, în perioadele de criză alimentară comunităţile din zonele arctice şi
subarctice se fragmentau în grupe mai mici care puteau ajunge chiar până
la dimensiunea unei familii, după cum rezultă din descoperirile de la
Svaerdborg II (Danemarca), Rissen 18 şi Pinnberg 1 (Germania).
          Neoliticul
          În comparaţie cu mezoliticul, se poate spune că neoliticul a
reprezentat o explozie demografică. Populaţia estimată pentru neolitic la
nivelul întregii planete a ajuns la 60-70 milioane locuitori.
          Neoliticul a fost perioada în care comunităţile s-au scindat definitiv
în familii sau grupuri de familii, dar în acelaşi timp acestea au participat
la întărirea rolului autorităţii comunitare sau tribale, exprimate prin
delimitarea şi efortul comun pentru apărarea teritoriului. Deşi unele
aşezări fortificate indicau existenţa unor structuri sociale complexe, în
neoliticul timpuriu nu existau deosebiri în statulul social indivizilor.
Epoca bronzului
În unele aşezări (Lovčičky) structuri elaborate, interpretate ca
edificii publice, ar putea să fi servit de fapt pentru diferenţierea unor
gospodării de ranguri sociale înalte. În prima fază la Bad Buchau
(Austria) locuinţele cu o cameră erau dispersate, iar în faza a doua
concentrate la periferii, schimbare ce ar putea fi explicată prin trecerea de
la o comunitate egalitară la cea bazată pe puterea marilor familii.
Descoperirile arheologice de la Sitagroi (Grecia), Plovdiv, Nebet Tepe
(Bulgaria) şi Vučedol (Sebia) indică, de asemenea, o societate ierarhizată.
Şefii locali şi elita comunităţii locuiau pe tell-uri la Dubene şi Yunansite
(Bulgaria) sau în locuri fortificate la Plovdiv, Nebet Tepe şi Vučedol.
          Rangul într-o comunitate presupunea existenţa unor însemne şi
practici care să facă diferenţa faţă de membrii obişnuiţi. Aceste insemne
erau cu atât mai necesare cu cât graniţele teritoriale ale unei comunităţi
erau mai mari decât cele ale unei aşezări, iar supremaţia trebuia
recunoscută nu prin prisma persoanei cât a simbolului puterii pe care îl
deţinea la vedere în acest scop. Însemnele care marcau autoritatea şefului
suprem erau în primul rând diademele cu antene din minoicul timpuriu,
cele decorate cu ibex de la Nahal Mishmar (Israel), respectiv diademele
din aur sau argint cunoscute în cultura argaritică (Spania). Puterea
efectivă era reprezentată prin sceptre, măciuci, piese de centură, falere,
sigiliu etc., folosirea carului ceremonial în apariţii publice, ritualuri
speciale pentru naştere, căsătorie sau moarte, costume speciale sau alte
obiecte de prestigiu.
          Epoca fierului
          Aşezările din Europa centrală în Hal1statt-ul timpuriu şi mijlociu
erau de mici dimensiuni, fiind ocupate de 4-5 familii (cca. 30 de
persoane) în Bavaria şi Würtemberg (Germania). Aşezările mai mari au
fost considerate centre de decizie politică. Unul dintre acestea pare să fi
fost la Wicina (Polonia). Acolo s-a constatat distribuţia aşezărilor mici în
raport de fortificaţie.
           Mişcări de populaţii
          Principalele mişcări de populaţii din Europa aparţin celţilor. Ei sunt
atraşi de macedoneni în luptele cu ilirii şi ajung chiar la Babylon în anul
324 î.Hr. Unele triburi celtice au fost înfrânte în Asia Mică de Attalos-
regele Pergamului la mijlocul secolului 3 î.Hr. În secolul 3 î.Hr. triburi
celtice au pătruns pe teritoriile actuale ale Cehiei, Slovaciei, Ungariei,
României, Ucrainei, Serbiei şi Poloniei, unde au intrat în contact cu
populaţiile locale.
          Structura socială
          Societăţile agricole erau bazate pe relaţiile de familie, care era
unitatea economică esenţială. Cu excepţia a 5-10 %, cât reprezenta forţa
de muncă implicată în comerţ, meşteşuguri, celebrări religioase etc.,
restul populaţiei eraa implicată în agricultură.
          În Hallstatt A-B pare să se fi produs o nivelare socială după cum
sugerează uniformitatea inventarului funerar, absenţa sau raritatea
obiectelor metalice, din chihlimbar sau sticlă, apariţia rară a armelor
(excepţie fiind la Kelheims, Germania). Mormintele bogate sunt extrem
de rare, fapt ce le face a nu fi relevante din punct de vedere social.
          Instituţia regalităţii la celţi a rămas primitivă, ea nu a fost un
instrument de coeziune capabilă să ducă la apariţia statului.
          Femeile jucau un rol important în lumea celtică, dar şi la iliri unde
rangul se transmitea pe linie maternă. În general însă, şefii comunităţii şi
familiei erau bărbaţii. Mormintele lor erau fastuoase. Amintim aici
inventarul fabulos al unor morminte scitice, celtice sau chiar dacice
(Cugir). Mormintele princiare de la Maikop cuprindeau chiar şi sacrificii
umane.

 Page 3 of 7 

1.     Grecia - un model de cultură și civilizație.

Sfărșitul epocii bronzului este marcat în Grecia de căderea civilizației miceniene, un
reper al istoriei acelei perioade la nivelul continentului european. Începând cu
secolului al VIII-lea î.Hr. apar și se dezvoltă orașele state grecești, atât în Peninsula
Grecia cât și în bazinele Mării Mediterane și Mării Negre, prin ceea ce s-a numit de
către istorici marea colonizare greacă.
Istoria civilizației grecești poate fi împărțită în următoarele perioade:
 Epoca întunecată arhaică (sec. VIII-V i.Hr.),
 clasică (sec. V-IV i.Hr.), care începe cu a doua invazie a perșilor (480 i.Hr.);
 epoca elenistică (sec. III-II i.Hr.), care incepe de la cucerirea de către romani, in urma
războiului din anul 146 i.Hr.;
Dar, atât orașele grecești, cât și cultura greacă (elenistică) au supraviețuit și după
cucerirea de către romani. Astfel, elemente ale acestei civilizații s-au păstrat încă mult
timp în:
 epoca romană (sec. II i.Hr. – sec. IV d.Hr.)
 epoca bizantină (sec. IV-1453 d.Hr.), Imperiul Bizantin devenind de fapt un stat de
limbă greacă
 
Epoca întunecată arhaică (sec. VIII-V i.Hr.)
In limba greacă archaic înseamnă vechi, deci perioada este veche în comparație cu cea
clasică, care i-a urmat. Două evenimente delimitează, deisgu simbolic această
perioadă: Jocurile Olimpice inițiate în anul 776 î.Hr. și a doua invazie ca perșilor din
anul 480 î.Hr.
Perioada este caracterizată prin apariția oraselor-state grecești și marea colonizare
greacă.
Din punct de vedere politic apar orașele-state (polis), care indică atât un grad ridicat
de urbanizare, cât și o fomă identitară de organizare politică. Aceste entități politice,
deși începeau să aibă chiar unele coduri de legi, erau conduse în mod autoritar de
tirani (tyrannos), cum i-a numit istoriografia ulterior, termen mereu actualizat până
azi. Dintre marile orașe din această perioadă numim aici Athena, Smirna și Corinth.
Creșterea demografică datorată unei propserități economic a condus în mod necesar la
plecarea unor grupuri mari de locuitori ai unor orașe grecești (devenite metropole)
spre alte teriotrii, aflate de pbicei pe țărmurile mării (Mediterane, Adriatice, ionice,
Negre). Cele mai intens au fost colonizate sudul Italiei (numită și Magna Grecia),
respectiv coastele Peninsulei Asia Minor.
 
Epoca clasică (sec. V-IV î.Hr.)
Începuturile perioadei clasice sunt strâns legate de expansiunea perșilor în Asia Minor
și tentativele lor de a cuceri orașele din Grecia. Victoriile persșilor au condus la un
lucru fără precedent în perioada anterioară. Orașele grecești au început să se
solidarizeze în cadrul Ligii de la Delos, conduse de Athena.
Îndepărtarea pericolului persan a dus însă la un conflic intern în lumea greacă, între
Athena si Sparta. După o serie de răzbpaoe încehiate cu păci care erau mai degrabă
armistiții, la începutul secolului al IV-lea î.Hr. Grecia intra sub hegemonia Spartei. Au
urmat apoi hegemonia Tebei, care a fost înlocuită cu cea a regatului macedonean
condus de Filip al II-lea, care în urma bataliei de la Chaeronea (338 î.Hr.), devenea
stăpânul Greciei.
Fiul său, Alexandru cel Mare, a continuat politica expansionistă urmărind cucerirea
chiar a Imperiului persan. A reușit să înfrângă armatele marelui rege persan Darius al
III-lea, a distrus Imperiul persan, dar la scurt timp a murit (323 î.Hr.). Mare parte a
teritoriilor fostului Imperiu persan au continuat pentru o vreme să fie regate conduse
de fostele căpetenii militare macedonene, numite și elenistice, pentru că se trece într-o
nouă perioadă a istoriei Greciei.
Perioada clasică a fost una fastă pentru civilizația Greciei antice.
Se spune că istoria incepe la Sumer. În realitate la Sumer începe ceea ce corect am
putea numi proto-istoria, odată cu primele semne scrise care traduceau cuvintele
vorbite.
Părintele istoriei va rămâne pentru totdeauna grecu Herodot, care cu ale lui Istorii a
pus bazele acestei științe. În a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. el transmitea
mai departe peste timp evenimente vechi din secolul al VIII-lea î.Hr. și pâmă în
perioada sa. Desigur, nu era o istorie critică, scrisă cu metodă, dar istoria ca știință
începe cu Herodot.
 
Perioada elenistică (sec. IV-II î.Hr.)
Perioada elenistică începe odată cu moartea lui Alexandru cel Mare în anul 323 î.Hr.
Civilizația elenistică trece cu mult dincolo de limitele Greciei, ea ajunge până în Egip
și Siria, ajungând chiar până la hotarele Indiei unele elemente ale acestei civilizații.
Cele mai importante regate elenistice au fost Regatul Ptolemaic (cu centrul în Egipt),
Seleucid (cuprinzând Levantul, Mesopotamia și Persia) și Antigonid (cu centrul în
Macedonia). Orașeșe grecești s-au organizat în Liga Aheeană și cea Atoliană, care
adesea au purtat războaie între ele.
Expansiunea romană avea să reunească încă odată teritoriile cu civilizație elenistică
prin ocuparea Macedoniei (149 î.Hr.), Imperiului Seleucid din Syria (până în anul 64
î.Hr.).
 
Perioada romană (sec. II î.Hr. – OV d.Hr.)
Din 146 î.Hr., în urma bătăliei de la Corinth, Grecia peninsulară intra sub ocupație
romană. După o lungă perioadă în care unele orașe grecești și-au păstrat autonomia, în
anul 27 î.Hr. Grecia peninsulară devene provincia romană Achaia.
Civilizația greacă a constinua să înflorească sub stăpânirea romană. Mai mult,
elementele sale fundamentale de la urbanism la cultură și divinități au fost preluate de
romani. Acest lucru l-a determinat pe Horatius spă scrie celebra propoziție Graecia
capta ferum victorem cepit (Grecia capturată și-a învins cuceritorul).
În cadrul Imperiului Roman, orașele grecești au continuat să propsere economic,
devenind porturi ale celor mai importante rute din zona orientală a lumii romane.
 
Epoca bizantină (sec. IV-1453)
În secolele IV-VII, pe teritroiul Greciei au fost mai mkulte provincii bizantine, iar
orașele grecești au continuat să propsere, în ciud numeroaselor invazii ale triburilor
barbare , ce au afectat această parte a Imepriului Roman de Răsărit.
După căderea Imperiul Bizantin (1453), Grecia a rămas o civilizație creștină și
ortodoxă, ducând mai departe tradițiile creștine în această regiune de la graniȚa
Europei cu Asia.
 
2.     Roma. De la Cetate la Imperiu
 
Roma
Mitologia așeză fondarea Romei în anul 753 î.Hr. Legenda cu cei doi gemeni Romulus și
Remus este binecunoscută, iar grupul statura cu Lupoaica și cei doi gemeni a fost răspândită
în toate colțurile Imperiului, ca marcă identitară. Orașul a fost supranumit mai apoi Cetatea
Eternă sau Capitala lumii.
Istoria Romei începe cu perioada regatului. Primul rege a fost Romulus din 753 î.Hr., iar
ultimul a fost Lucius Tarquinus Superbus în anul 509 î.Hr. Regele avea puterea supremă în
domeniile militar, executiv și judiciar. El numea toti marii demnitari civili și militari, dar era și
mediatorul dintre locuitprii regatului său și zei, legislator și judecător șef.
Monarhia romană nu era una ereditară. Dipă moartea unui rege, in perioada următoare
puterea era preluată de Senat, care nominaliza un nou rege. Acesta era ales de Curia și apoi
propus poporului roman, care putea să îl accepte sau nu. Abia după acceptarea sa, în cadrul
unei ceremonii putea primi puterea (imperium).
 
Republica
Din anul 509 î.Hr., când a fost izgonit ultimul rege  Lucius Tarquinus Superbus și până în anul
27 î.Hr., Roma a fost republică. Locul regelui a fost luat de câte doi consuli, care erau aleți pe
un an și inițial aveau toate puterile unui rege anterior. Oricare dintre ei putea să blocheze
activitatea celuilalt prin dreptul de veto. În cazuri extreme, războaie de obicei, Roma era
condusă pentru o perioadă de șase luni de un dictator, care avea puteri absolute și nu putea
fi făcut respojnsabil pentru faptele sale.
Începând cu secolul al II-lea î.Hr. Roma începe să domine Italia, iar în urma războaileor
punice (264-146 î.Hr.) cu Garthagina începe să se extină în afara Peninsulei în Sicilia,
Sardinia și Hispania. În secolul al II-lea î.Hr. au fost cucerite teriroriile orașelor grecești și
regatul Macedoniei, a continuat cucerirea Hispaniei și a început să ocupe Asia Minor. În
secolul următor a fost rîndul celților din Gallia să intre sub stăpânire romană.
Dar, lupta pentru putere a început tot mai des să ducă la conflicte militare interne, destul de
sângeroase.  Între anii 44 și 31 î.Hr., republica romană a fost condusă de un duumvirat format
din Marcus Antonius și Octavianus. În urma victoriei de la Actium din anul 31 î.Hr. acesta a
rămas singurul conducător al republicii romane, care din anul 27 î.Hr. devenea Principat, de
fapt Imperiu.
 
Imperiul Roman (Imperium Romanum)
Imperiul Roman are drept fondator pe Octavianus Augustus. În perioada sa de maximă
prosperiate se consideră Roma ar fi avut de la 450 000 de locuitori la 2-4 milioane.
Imperiul Roman a durat în partea sa de vest până în anul 476 d.Hr., iar în partea de est până
în anul 1453.
Expasiunea teritorială a continuat. În anul 69 d.Hr. a fost invadată Britannia, care va deveni
cea mai nordică provincie a Imperiului). În perioada domniei lui Traian (98-117), imperiul
Roman a cunoscut maxima sa întindere teritorială. Din Hispania și pânî ân Mesopotamia și
din nordul Africii până în Britannia, Imperiul Roman se întindea pe trei continente și avea o
populație estimată la peste 50 de milioane de locuitori.
Imperiul Roman a fost format din provincii senatorial și provincii imperiale, conduse de
guvernatori, apărate de trupe romane de elită (legiuni) și auxiliare. La mijșlocul secolului al III-
lea o criză generală, economică, socială și politico-militară a zguduit Imperiul, dar acesta a
rezistat, intrând însă în declin.
În partea sa de vest, istoria se încheie cu detronarea ultimului împărat Romulus Augustulus în
anul 476, în timp ce în răsărit abia în anul 1453 turcii reușesc să cucerească
Constantginopolul – capitala și ultimul teritoriu al Impriului Roman de Răsărit.
 
3. Monumente istorice la Athena, Roma și Constantinopol.
 
Athena
Parthenon
Templul Athenei protectoarea orașului a fost ridicat în Acropola  și este considerat emblema
orașului și a civilizației grecești. Construcția sa, considerată apogeul stilului doric, a început în
anul 447 î.Hr. și s-a încheiat în anul 432. i.Hr.
Templul are o formă rectangulară cu 69,50x30,9 m, cu coloane atât și interiorul cât și la
exteriorul zidurilor sale.Construcția a fost împodobită cu sculpturi și metope, dinte care doar o
parte se mai păstrează.
 
Roma
Amfiteatrul
De formă rotund-ovală, amfiteatrele erau locurile unde se organizau luptele de gladiatori,
adunări publice și lupte cu tauri. Acestea aveau o arenă înconjurată de banci pentrru public.
În Imperiul Roman au fost peste 200 de astfel de construcțiia, cu capacități de până al 60 000
de locuri. Dintre acestea, cel mai reprezentativ este Colosseum-ul din Roma.
 
Forum
Forum-ul era un spațiu deschis, folosit inițial ca piață a orașului. În mod normal, forum-ul era
amplasat la intersecțoa axelor nord-sud cu est-vest. În toate forum-urile era un templu al lui
Jupiter – zeul suprem în lumea romană. Dar acolo puteau fi și alte temple, basilica, băile
publice țo alte edificii publice importante. La Roma cele mai cunoscute sunt Forum Popilii,
Forum Livi și Forum Traiani.
 
Constantinopol
Pe teritoriul fostei colonii grecești Byzantium, la 11 mai 330 d.Hr. împăratul Constantin cel
Mare a fondat orașul care îi poartă numele – Constantinopolis.
Zidurile de incintă
Încă de la început orașul a fost înconjurat de ctitorul spu cu un zid de incintă. În secolul al V-
lea, în vremea împăratului Theodosius II a fost ridicat un nou zid de incintă, care se dorea a fi
mai impunător decât cel al Romei.
Basilica Sfânta Sofia
Construită între anii 532-537, ea a servit drept catedrală prtodoxă până la căderea
Constantiopolelui sub turci în anul 1453. De-a lungul existenșței sale, ea a fost de mai multe
ori grav afectată de cutremure, dar de fiecare dată a fost refăcută. În această catredală au
fost numeroase ceremonii la care au participat îmoprați romani și patriarhi de Constantinopol.
Ulterior a fost transformată în moschee, iar din anul 1935 a devenit muzeu.
 
 

 
MONUMENTE ANTICE PE TERITORIUL ACTUAL AL ROMÂNIEI
 
Foste orașe grecești pe actualul teritoriu al României
Histria
Cea mai veche colonie din Dobrogea întemeiată în 657 î.Hr. de colonişti greci veniţi
din Milet şi stabiliţi în golful Halmyris (devenit lac încă din antichitate). Cetatea a
atins o mare înflorire în secolele VI – V î.Hr., având o intensă activitate portuară,
pentru a cunoaşte apoi o accentuată decădere economică, între altele şi datorită
înnisipării golfului. Histria a participat la revolta oraşelor pontice împotriva lui
Lisimah, la războiul cu cetatea Byzantion şi la războiul lui Mithridate al VI-lea
Eupator împotriva romanilor. Referitor la relaţiile cu populaţia autohtonă, este
interesant de reţinut că în secolele III şi II î.Hr. cetatea beneficia de protecţia regilor
geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos. În vremea stăpânirii romane, Histria a avut statut de
cetate liberă (scutită de dări) şi de cetate aliată; epoca de înflorire a fost curmată în
secolul al III d.Hr., odată cu invazia goţilor care au provocat mari distrugeri oraşului;
acesta s-a refăcut în secolele IV – VI, dar s-a limitat la o suprafaţă mai mică.
Cercetările arheologice au scos la lumină înteresante vestigii: ziduri de incintă din
diverse perioade (secolele VII î.Hr. – V d.Hr.), templul lui Zeus Polieus (secolul al V-
lea î.Hr.), fragmente din templul Marelui Zeu ş.a.; bazilici civile şi creştine, terme, un
cartier aristocratic din secolele V – VI. De asemenea, au fost descoperite foarte multe
inscripţii, unele dintre ele cuprinzând importante informaţii despre bogata viaţă
culturală a cetăţii. A fost distrusă în anul 600 d.Hr. de migratorii avari.
În perimetrul Histriei s-a constituit o rezervaţie arheologică, iar în imediata
apropiere s-a organizat un mic muzeu care înfăţişează rezultatele cercetărilor realizate
aici şi la Ulmetum de Vasile Pârvan şi urmaşii săi.
 
Tomis
 Aşezare antică formată pe mica peninsulă care ocroteşte golful Tomis. A fost
întemeiată de coloniştii ionieni veniţi din Milet. În secolele VII – VI î.Hr, cetatea a
avut o istorie lungă şi frământată. Epoca sa de dezvoltare şi afirmare a început în
secolul al III-lea î.Hr. Oraşul participă alături de cetăţile greceşti de pe ţărmul vestic al
Mării Negre, ca aliat al regelui Pontului, Mithridates al VI-lea Eupator, la războiul
purtat de acesta cu Roma. În urma expediţiei lui Terentius Varro Lucullus, Tomisul
este ocupat de romani, împotriva cărora se va răzvrăti împreună cu celelalte cetăţi
greceşti din Dobrogea, precum şi cu populaţia autohtonă (geţii) în anii 62 – 61 î.Hr.
După instaurarea stăpânirii romane, oraşul a devenit o aşezare înfloritoare, centrul
politic al comunităţii pontice. Între anii 8 – 17 d.Hr., aici a trăit şi a scris ultimile sale
opere poetul Publius Ovidius Naso (43 – 16 î.Hr.), exilat de către împăratul Augustus.
În 1887 i s-a ridicat o statuie –operă a sculptorului iatalian Ettore Ferrari- în Piaţa
Independenţei. Statuia are inscripţionat cunoscutul epitaf în latină: „Sub această piatră
zace Ovidiu, cetăţeanul/ Iubirilor gingaşe, răpus de al său talent;/ O, tu ce treci pe-
aicea, dacă ai iubit vreodată/ Te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin”.
Oraşul a atins o mare înflorire în secolul al II-lea d.Hr., când era cel mai mare
port de pe malul de vest al Pontului Euxin. Din a doua jumătate a secolului al III-lea
d.Hr., oraşul începe să fie asaltat de popoarele migratoare, cărora le rezistă datorită
puternicelor sale fortificaţii.
În această perioadă a fost îngropat un tezaur format din 24 de sculpturi din
secolele II – III, reprezentând diferite zeităţi („Fortuna cu Pontos”, „Şarpele
fantastic”, „Bacchus” ş.a.); ascunderea tezaurului a fost legată, ipotetic, de birunţa
religiei creştine după Edictul de la Milano (313) în aceste locuri.
Reconsolidată de Diocleţian, cetatea Tomis devine capitala noii
provincii Scythia. În timpul lui Iustinian (527 – 565), fortificaţiile Tomisului sunt
refăcute şi, astfel, oraşul rezistă atacurilor date de popoarele migratoare în secolele VI
– VII; va fi distrus în anul 680 de avari şi bulgari.
 În secolul al XI-lea vechiul port al cetăţii –cunoscut sub numele de Constantia
– era folosit ca loc de escală pentru flota bizantină. Sub numele de Constanza, oraşul
este menţionat pe hărţile de navigaţie ale evului mediu.
            În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) Dobrogea a fost
integrată Ţării Româneşti, iar după moartea voievodului, cade sub stăpânire otomană,
iar oraşul intră într-o perioadă de involuţie, numai portul său cunoaşte o oarecare
activitate.
            După războiul de independenţă (1877 – 1878), acest străvechi ţinut românesc
revine în hotarele Românie şi cunoaşte o evidentă înviorare. Iau fiinţă întreprinderi
industriale, se construiesc silozuri, iar în 1895 se dă în folosinţă marele pod feroviar
de peste Dunăre – o remarcabilă realizare a epocii, datorată inginerului român Anghel
Saligny – aşa încât oraşul Constanţa devine principalul port maritim al ţării.
 
Vestigii romane pe teritoriul României
 
Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Capitala provinciei romane Dacia, care s-a numit iniţial Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica, adăugându-i-se pe vremea împăratului Hadrian şi numele de
Sarmizegetusa, cum se numise capitala statului dac.
            Întemeiat de Traian în anii 108 – 110, oraşul cu o incintă fortificată ocupa o
suprafaţă de peste 32 ha, dar odată cu dezvoltarea sa au început să apară diferite
construcţii şi dincolo de ziduri (temple, un amfiteatru, locuinţe). Cercetările
arheologice au scos la lumină amfiteatrul, palatul augustalilor, temple, necropola,
mausoleul familiei lui Q. Aurelius, apeducte, locuinţe şi un foarte bogat material
adăpostit acum în cadrul unei expoziţii de arheologie.
 
Podul de la Drobeta
Construit de Apollodor din Damasc (103 – 105) pentru a facilita trecerea Dunării de către trupele
Imperiale sub conducerea lui Traian şi cucerirea Daciei. Istoricul latin Cassius Dio scria despre
acesta: „Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns.
Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii
Din piatră în patru muchii, sunt în număr de 20; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară
de temelie, iar lăţimea de şaizeci. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o suă şaptezeci de
picioare şi sunt uniţi printr-o boltă.”
A fost distrus în secolul al III.
Se păstrează resturile picioarelor podului de pe cele două maluri ale Dunării.
 
Columna lui Traian
Monument realizat după proiectul arhitectului Apolodor din Damasc şi inaugurată în
Forum Traiani din Roma, la 12 mai 113 d.Hr.. Monumentul se compune dintr-un
soclu, o bază de coloană în formă de cunună de lauri, fusul coloanei format din 18
tamburi (17 împodobiţi cu reliefuri), un capitel doric şi alţi doi tamburi pentru statuia
împăratului. Iniţial, pe columnă se afla statuia de bronz a împăratului Traian, ea fiind
înlocuită în Evul Mediu cu statuia Sf. Petru. Înălţimea totală a Columnei lui Traian
este de 39,83 m, la care se adaugă înălţimea statuii, azi dispărute. Înconjurată de
reliefuri în spirală ce însumează 200 m, 124 de scene şi peste 2 500 de figuri
reprezentând cronica în piatră a războaielor daco-romane. După moartea lui Traian,
succesorul său Hadrian a aşezat urna de aur cu cenuşa împăratului defunct într-o
încăpere amenajată în soclu.
            Concepută ca o ilustrare a Comentariilor lui Traian, un act de propagandă
imperială, pentru noi constituie un original act de naştere a poporului român.
La Muzeul Naţional de Istorie a României se găseşte o copie parţială a
monumentului.
 
 
Adamclisi
-comună, jud. Constanţa
-Tropaeum Traiani celebru monument funerar ridicat de împăratul Traian în 108 –
109, pentru a evoca victoria asupra dacilor şi a aliaţilor lor –bastarnii şi sarmaţii
roxolani- în iarna anului 102 d.Hr. Înălţimea monumentului era de 42,40 m, fiind
egală cu diametrul acestuia. Era alcătuit din patru părţi: crepidoma cu tamburul
cilindric, învelitoarea de solzi, bazele hexagonale şi trofeul –o statuie înaltă de 10,60
m, simbol al victoriei. Metopele în număr de 54, din care s-au păstrat 48 întregi şi
fragmente din alte 5, înfăţişează scene de luptă dintre romani şi daci, trecerea în
revistă a trupelor învingătoare care îl aclamă pe împărat, statui şi inscripţii,
monumente funerare, vase de lut, monede, opaiţe, basoreliefuri etc; monumentul a fost
reconstituit, iar în apropiere există ruina unui altar funerar pe ai cărui pereţi erau
înscrise numele celor aproximativ 3 800 de ostaşi romani căzuţi în luptă.
- la sud-est de monument se află vestigiile oraşului Tropauem Traiani, pe o arie de c.
10 ha; zidul de incintă a cetăţii a fost conservat în mare parte; pe via principalis a
cetăţii pot fi văzute vestigiile unor edificii antice ca basilica ”forensis”.
 
 
Roşia Montană
Centru foarte vechi de explorări aurifere, numit Alburnus Maior în timpul stăpânirii
romane; aici s-au descoperit mai multe table cerate, 25 dintre ele –mai bine păstrate –
constituind un important izvor istoric cu privire la viaţa locuitorilor şi exploatarea
minelor în epoca romană; colecţie muzeală cuprinzând vestigii romane şi medievale
(inscripţii, basoreliefuri, şteampuri de măcinat minereul aurifer, diverse alte instalaţii
miniere vechi); s-a amenajat şi o porţiune de 400 m de galerie, săpată pe vremea
romanilor de-a lungul traseului sinuos al unui filon aurifer.
 

Geto-dacii în secolele I î.Hr. – I d.Hr.

În secolul I d.Hr., graniţele Imperiului Roman au atins Dunărea
Mijlocie şi de Jos, marcând o schimbare fundamentală pentru populaţiile
din această regiune. Astfel, între anii 9-12 d.Hr. a fost creată provincia
Pannonia, iar în 46 d.Hr. provincia Moesia, Dunărea devenind graniţa
nordică a Imperiului.
 Prezenţa romană la sud de Dunăre a determinat unele măsuri de
asigurare a securităţii Imperiului prin expediţii la nordul fluviului. În anii
10-12 d.Hr., romanii conduşi de Aelius Catus au transferat în sudul
Dunării un număr de 50 000 de geţi (Strabon, VII, 3, 10), iar în perioada
57-67 d.Hr., din ordinul guvernatorului Moesiei Aelianus Silvanus, au
fost strămutaţi în Moesia încă un număr de 100 000 de “transdanubieni”
(CIL, XIV, 3608).
Incursiunile geto-dacilor şi aliaţilor lor sarmaţi roxolani din a doua
jumătate a secolului I d.Hr. în provinciile Imperiului Roman a fost,
probabil, una din cauzele care au determinat pe împăratul Traian să îşi
propună cucerirea Daciei. În urma celor două războaie dintre daci şi
romani din anii 101-102, respectiv 105-106, cea mai mare parte a Daciei
a fost cucerită. Muntenia şi sudul Moldovei au fost incluse în provincia
Moesia Inferior, iar Oltenia, Banatul şi Transilvania constituiau nou
creata provincie Dacia.
 
Civilizaţia geto-dacilor în secolul I d.Hr. este greu de deosebit
arheologic de cea din secolul anterior, ele fiind tratate împreună în stadiul
actual al cercetărilor. 
Majoritatea aşezărilor geto-dacice din perioada clasică au avut un
carater deschis. În acelaţi timp, pe întreg spaţiul locuit de geto-daci au
existat şi aşezări fortificate (dave). Cel mai puternic sistem de fortificaţii
este cel din Munţii Orăştiei, unde în jurul capitalei de la Sarmizegetusa
Regia se aflau cetăţile de la Băniţa, Costeşti, Blidaru şi altele. Incintele
acestora erau realizate din piatră, unele dintre ele având şi turnuri de
observaţie. Sarmisegetuza Regia poate fi considerată o aşezare
protourbană. Argumente în acest sens sunt existenţa unor străzi pavate,
lucrări de canalizare şi terasare, precum existenţa unei incinte sacre.
Locuinţele de suprafaţă erau de obicei de formă rectangulare ca la
Poiana-Tecuci, Răcătău, Slimnic, Pecica, mai rar romboidale sau
trapezoidale ca la Vlădiceasca, ori rotund-poligonale ca la Feţele Albe,
Rudele şi Meleia. La Popeşti şi Piatra Roşie au fost descoperite locuinţe
considerate drept palate, prin dimensiuni şi faptul că aveau mai multe
camere, iar la Tilişca, Costeşti şi Piatra Roşie au fost descoperite turnuri
de apărare amenajate ca locuinţe. Bordeiele erau în majoritate
rectangulare, precum cele de la Poiana-Tecuci, Chirnogi şi Cernatu.
Printre locuinţe erau amenajate gropi de provizii sau menajere
cilindrice, tronconice sau în formă de clopot. De asemenea, vetre de foc
pătrate, dreptunghiulare sau rotund-ovale erau dispuse în cadrul
aşezărilor, în general în afara locuinţelor. Cuptoarele menajere sunt
prezenţe rare, iar dintre acestea menţionăm pe cele de la Popeşti şi
Slimnic.
 Principala ramură economică a fost agricultura. Principalele plante
cultivate erau grâul şi meiul. Cultivarea plantelor a fost dovedită şi
arheologic prin brădarele de tip dacic de la Bâtca Doamnei, Poiana-
Tecuci, Popeşti, Cetăţeni, Piatra Craivii şi cuţitele de plug de la Cetăţeni
şi Poiana-Tecuci. Alte unelte agricole descoperite au fost coasele (Poiana-
Tecuci, Piatra Craivii, Pecica), sapele (Sarmizegetusa, Căpâlna, Piatra
Craivii), secerile (Brad, Poiana-Tecuci, Popeşti, Căţelu Nou), săpăligile
(Popeşti, Vlădiceasca, Tlişca), cosoarele la Vlădiceasca, Sprâncenata,
Poiana Tecuci, râşniţe de tip dacic sau roman şi altele. Izvoarele scrise şi
cercetările arheologice au evidenţiat creşterea vitelor, cailor,
ovicaprinelor şi porcilor.
Metalurgia fierului este atestată de prezenţa unor cuptoare de redus
minereu de fier de la Bragadiru, Chirnogi şi Sarmisegetusa Regia, turtele
de zgură de la Sarmizegetusa Regia. Cuptorul de redus minereu de fier de
la Bragadiru avea forma tronconică, cu pereţii înalţi de 0,50/0,65 m.
Vatra ovală, cu diametrul de 0,50 m, era în pantă lină. Ea era acoperită cu
un strat de zgură gros de 5 cm. În interiorul său alternau câte un rând de
minereu cu unul de mangal. Apoi bucăţile de metal obţinute erau spălate
şi sfărâmate. Lupele obţinute erau destul de spongioase, astfel că erau din
nou încălzite, pentru a se elimina sterilul din ele.
Metalurgia bronzului şi argintului este atestată de cuptoarele pentru
obţinerea metalelor neferoase de la Sarmizegetusa şi Poiana-Tecuci,
creuzetele de la Poiana şi Cetăţeni, obiectele în curs de prelucrare de la
Poiana-Tecuci.
Producţia ceramicii este atestată de prezenţa cuptoarelor de olar.
Acestea erau compuse din două camere. În camera inferioară scobită în
stratul castaniu steril arheologic (focarul) se făcea focul cu lemne
introduse prin gura de alimentare. Vasele se depuneau în camera
superioară, unde erau arse cu ajutorul aerului fierbinte la temperaturi de la
600° C până la peste 900° C.  Cele două camere erau separate de un
grătar din lut ars perforat pentru a permite pătrunderea aerului fierbinte
din camera inferioară în cea superioară. Acest grătar era susţinut de un
perete median sau un pilon central. Cuptoare de ars vase de tipul cu pilon
central la Bâtca Doamnei, Poiana-Tecuci, iar cu perete median la Deva.
În funcţie de tehnica de modelare a formelor de vase, ceramica
geto-dacică a fost tradiţional împărţită în două categorii: modelată cu
mâna sau modelată la roată. Ceramica dacică modelată cu mâna are drept
principale forme de vase oala, ceaşca dacică, cana cu o toartă, strachina,
castronul, capacul etc. Pasta grosieră sau semifină din pastă ce conţine
nisip sau fragmente ceramice pisate. Principalele elemente de decor sunt
brâul în relief alveolat sau crestat, butonii de diferite forme (rotunzi,
dreptunghiulari) linii orizontale sau în val incizate.
 Ceramica modelată la roată era realizată din pastă nisispoasă
(chiupuri, oale) sau fină (oale, străchini, castroane, fructiere, căni, capace,
ulcioare). Ceramica modelată la roată avea mai ales culoare cenuşie.
Ceramica de import include forme romane (amfore, vase de tip terra
sigilata, ulcioare, opaiţe) sau greceşti (kantharoi, lenakai etc.).
Tâmplăria este dovedită de topoarele descoperite la Brad, Căpâlna,
Piatra Craivii, barde la Sarmisegetuza şi Căpâlna, tesle la Căpâlna şi
Piatra Craivii, dălţi la Bâtca Doamnei, Popeşti, Căţelu Nou.
Meşteşugurile casnice ca torsul şi ţesutul sunt evidenţiate de numeroasele
fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut.
Existenţa unui comerţ intern şi extern este dovedită de monedele
romane descoperite în aşezări sau în necropole.
 
Arta figurativă a geto-dacilor din perioada clasică cuprinde statuete
ceramice de animale precum cele de la Cârlomăneşti, protome la Popeşti
şi Poiana-Tecuci, statuete antropomorfe de la Hansca, Dumbrava Răcătău
şi Cârlomăneşti; medalioane reprezentând Bendis la Sarmizegetusa.
Manifestările artistice pot fi considerate şi podoabele şi accesoriile pentru
veşminte (brăţări cu capete de şerpi, colane, aplice etc.).
Pe teritoriul Daciei au fost identificate peste 30 de sanctuare, datate
între secolul al II-lea î.Hr. şi în perioada stâpânirii romane în Dacia.
Acestea pot fi împărţite în următoarele categorii: temple cu abside la
Popeşti, Brad, Cetăţeni, Căpâlna, Cârlomăneşti; sanctuare circulare la
Brad, Dolinean, Pecica, Racoş, Sarmizegetusa; rectangulare la
Sarmizegetusa, Băniţa, Bâtca Doamnei, Blidaru etc.
Merită menţionate vetrele de foc rectangulare sau rotunde cu
destinaţie de cult descoperite la Bucureşti-Radu Vodă, Vlădiceasca şi
Popeşti. Peste un pat de pietriş se aplica un strat de lipitură care uneori
prezenta elemente de decor linii şi rozete.
Informaţiile privind riturile şi ritualurile funerare ale geto-dacilor
în secolele I î.Hr. – I d.Hr. sunt extrem de puţine. Se poate susţine că ei
practicau atât incineraţia cât şi inhumaţia, cu menţiunea că incineraţuia
predomina. La Popeşti, Cetăţeni, Tinosu şi Zimnicea au fost descoperite
morminte de incineraţie în tumuli. Morminte de incineraţie în urnă au fost
descoperite la Turburea, iar de incineraţie în groapă la Turburea,
Moigrad, Ostrovul Şimian, Sf. Gheorghe, Tei, Popeşti, Bicsad etc. Au
fost inhumaţi atât copii şi adolescenţi la Orlea şi Sprâncenata, cât şi adulţi
la la Orlea, Tilişca, Moigrad. Morminte de inhumaţie în tumuli au fost
descoperite la Popeşti, Cetăţeni şi Buridava. În cadrul mormintelor de
incineraţie sau inhumaţie au fost descoperite vase ceramice, piese de
armament (căşti, vârfuri de săgeţi şi lănci, umbo), podoabe şi accesorii
pentru veşminte, monede romane etc.
Autohtonii în Dacia romană
În urma războaielor dintre daci şi romani din anii 101-102, respectiv 105-
106, o parte a Daciei a fost cucerită ţi transformată în provincie romană.
Muntenia a fost pentru scurtă vreme, doar până la sfârşitul domniei lui
Traian, parte a provinciei Moesia Inferior. Geto-dacii au fost populaţia
autohtonă nu doar în provincia Dacia ci şi în Moesia, după cum arată
izvoarele epigrafice şi mai ales cele arheologice.
Identificarea elementelor specifice de habitat, economie, societate şi
cultură ale autohtonilor geto-daci din provinciile Dacia, Moesia Superior
şi Moesia Inferior, comparativ cu modul de viaţă roman al coloniştilor.
Dovezile continuităţii autohtonilor daci după cucerirea romană,
continuarea modului de viaţă preroman, ceramica dacică şi cea de factură
romană, rituri funerare (de inhumaţie şi incineraţie), modul de viaţă al
coloniştilor romani în provincia Dacia, dovezi şi elemente specifice ale
populaţiei traco-dace de la sud de Dunăre.
După moartea împăratului Traian, în iarna anului 117-118 d.Hr. au
avut loc atacuri concentrate ale populaţiilor barbare la frontiera de la
Dunărea Mijlocie şi de Jos. Dio Cassius scria că împăratul Hadrian (117-
138), temându-se ca barbarii să nu treacă Dunărea pe podul de la Drobeta
a dat ordin să fie distrusă partea de lemn a podului. Evenimentele au fost
suficient de grave încât să oblige pe noul împărat să renunţe la Muntenia
şi sudul Moldovei, precum şi să acorde sarmaţilor iazigi dreptul de a face
comerţ cu sarmaţii roxolani prin teritoriul provinciei Dacia.
 Autohtonii în Dacia romană
Prezenţa populaţiei autohtone în cadrul provinciei Dacia a fost
reflectată în izvoarele epigrafice, toponime, antroponime, existenţa unor
unităţi auxiliare romane cu etnonime dacice, etc.
          Aşezările populaţiei autohtone din provincia Dacia se aflau pe
întregul teritoriu al provinciei în centrul provinciei (Slimnic, Noşlac), pe
văile largi ale râurilor (Lechinţa de Mureş, Obreja), cât şi la periferii
(Mugeni, Simoneşti). Suprafeţele lor variau între 1-3 ha şi 6-8 ha. Cea
mai întinsă dintre cele identificate până în prezent pare a fi cea de la
Micoşlaca, cu o suprafaţă de cca. 20 ha.
          Ca şi în perioada preromană, aşezările cuprindeau atât locuinţe de
suprafaţă, cât şi locuinţe semi-adâncite (bordeie). Locuinţele de suprafaţă
erau majoritar rectangulare cu colţurile rotunjite, şi podeaua la nivelul
solului antic. Locuinţele sunt prezenţe rare, exceptând aşezarea de la
Mugeni, unde reprezentau cca. 1-3 din totalul locuinţelor cercetate.
Bordeiele erau de formă rectangulară cu colţurile rotunjite, şi rareori
rotund-ovale (ca la Obreja). Ambele tipuri de locuinţe erau construite cu
pereţi lutuiţi pe o structură din lemn şi nuiele. Acoperişul în două sau
patru ape era realizat cu paie, trestie sau şipcă pe o structură din lemn.
          În interiorul locuinţelor se aflau vetre rotund-ovale sau cuptoare în
formă de potcoavă, realizate prin scobire în pământ cruţat. Acestea avau
carcasa din lut şi pietre de râu sau gresii.
          Gropile în formă de sac, bol, cilindrice sau tronconice erau de 2-3
ori mai numeroase decât locuinţele unei aşezări. Ele se aflau în interiorul
locuinţelor, dar mai ales în afara lor.
Principala ramură a economiei era agricultura. Cultivarea
pământului este relevată de fiarele de plug de la Obreja şi Dedrad,
râşniţele de tip roman de la Obreja şi Noşlac, cea de tip dacic de la
Lechinţa de Mureş, secerile de la Obreja, coasele de la Lechinţa şi Obreja
etc. La Lechinţa de Mureş, Dedrad şi Obreja au fost descoperite chiar
depozite de unelte agricole.
          Producţia ceramicii de tradiţie locală este atestată de cuptoarele de
olar descoperite în cadrul aşezărilor rurale autohtone de la Grădinari şi
Slimnic, precum şi de continuarea formelor dacice preromane. Ceramica
de factură dacică reprezenta aproximativ 10-15% în aşezarea de la Obreja
şi cca. 45% în cea de la Noşlac. Principalele forme ale ceramicii
autohtone din pastă modelată cu mâna sunt ceaşca tronconică (opaiţ),
oalele de diferite forme decorate cu motive specifice epocii preromane
(brâuri alveolate, butoni rotunzi sau dreptunghiulari, alveole, linii
orizontale sau în val incizate etc.). Vasele de tradiţie locală modelate la
roată sunt foarte rare, principalele forme fiind chiupul, oala, fructiera şi
cana.
Ceramica romană este de două tipuri: din pastă zgrunţuroasă (de
bucătărie), respectiv din pastă fină (pentru servitul mesei). Principalele
forme de vase sunt oalele, străchinile, capacele, tăvile etc. La Boarta au
fost găsite şi framgte de vase romane de import de tip terra sigillata.
          Meşteşugurile casnice (torsul şi ţesutul) sunt relevate de
numeroasele descoperiri de fusaiole pentru tors şi greutăţi din lut pentru
războiul de ţesut.
          Prezenţa monedelor romane din bronz şi argint indică un comerţ cu
lumea urbană. În unele situaţii, au fost constatate şi fenomene de
tezaurizare a unor monede de argint la Ruşi, respectiv brăţări, colane,
lanţuri din argint şi monede la Vârtopu şi Aţel. Cu toate acestea,
descoperirile arheologice nu permit observarea unor indicii ale
diferenţierilor sociale.
Viaţa spirituală, atât cât poate fi ea surprinsă arheologic, pare să fi
păstrat din tradiţiile perioadei preromane, cel puţin în domeniul funerar.
Din cercetările de până acum, nici o necropolă din epoca preromană nu a
continuat în secolele II-III d.Hr.
Pe teritoriul provinciei Dacia au fost cercetate un număr de peste
900 de morminte ce pot fi atribuite autohtonilor. Cele mai importante
necropole au fost cele de la Locusteni (290 de morminte), Obreja (243
morminte) şi Soporu de Câmpie (190 de morminte).
Riturile de înmormântare utilizate au fost incineraţia şi inhumaţia,
cu menţiunea că primul rit amintit predomina clar, inhumaţia fiind doar o
excepţie. În majoritatea covârşitoare decedatul a fost ars la ustrinum iar
oasele au fost depuse în urne umplute în proporţie de 2-4 sau 3-4 cu
fragmente de oase calcinate. Mormintele de incineraţie în gropi simple
cilindrice sau alungite sunt prezenţe rare.
Mormintele de inhumaţie reprezintă 3 % la Obreja, 11 % la Soporu
de Câmpie şi 25,8% la Locusteni. În majoritatea cazurilor au fost
inhumaţi copii, şi rareori adulţi. Aceştia erau depuşi în gropi rectangulare
cu colţurile rotunjite. Scheletele întinse pe spate cu picioarele întinse şi
mâinile pe lângă corp erau acoperite cu pietre sau aveau pietre doar la cap
şi la picioare, ori partea superioară era acoperită cu o jumătate de vas, ca
la Locusteni. Dacă la Locusteni 60% din mormintele de inhumaţie aveau
orientarea N-S, în timp ce la Soporu de Câmpie ele evitau orientarea N-S.
Inventarul a fost în general modest, dar s-a constatat o frecvenţă
mai mare a lui în cadrul mormintelor de incineraţie. Acesta consta în vase
ceramice de tradiţie locală sau de factură romană, inele, cercei, fibule,
oglinzi romane, pandantivi, monede etc. În cadrul necropolei de la
Locusteni numai 29% dintre mormintele de inhumaţie aveau inventar
funerar, constând în vase cu ofrande şi oase de animale, mai ales.
          Unele din aşezările rurale ale populaţiei autohtone din Dacia
romană continuă din epoca preromană în secolele II-III d.Hr. (Slimnic,
Şura Mică, Cernaţu, Roşia, Guşteriţa etc.), dar majoritatea au fost datate
în secolele II-III d.Hr. (Boarta, Locusteni, Noşlac, Ocna Sibiului etc.). În
secolele II-IV d.Hr. au fost datate aşezările de la Obreja şi Şura Mică, iar
în secolele III-IV d.Hr. cele de la Archiud şi Mugeni.
 
DECLINUL IMPERIULUI ROMAN ŞI FORMAREA NOILOR POPOARE
I.Cauzele crizei Imperiului roman:
-economice: scăderea demografică, secătuirea solului, criza monetară, dezorganizarea
economiei, birocraţia şi problemele administrative;

-politice: decăderea autorităţii imperiale, anarhia, luptele pentru putere;

-militare: barbarizarea armatei, intensificarea atacurilor popoarelor migratoare.

-religioase: afirmarea creştinismului şi luptele religioase.

II.Incercări de reformă:

1.Împăratul Diocleţian (284-305)

-reforme economice:fiscalitate excesivă, legea maximului (preţuri maximale la produsele de

bază); reforma administraţiei (împarte imperiul în 12 dioceze şi peste 100 de provincii);
-reforme politice: dominatul (împăratul este numit „dominus et deus” –domn absolut şi zeu,
iar Imperiul roman Dominat), ceremonia orientală.

                             Tetrarhia (guvernarea în 4, din care 2 Auguşti şi doi Cezari –succesori):

divizarea sarcinilor militare şi administrative.

                            -micşorează rolul Senatului.

-reformă militară şi edicte împotriva creştinilor.

2.Împăratul Constantin cel Mare (306-337)

-reforme economice: a legat pe coloni (foşti sclavi ce lucrau în agricultură) de glie, pe

meşteşugari de meserie, pe orăşeni de oraşul natal.

-reforme politice: a desfiinţat Senatul

-reforma militară (a despărţit puterea civilă de cea militară), reforma religioasă (Edictul de la

Mediolanum din 313 acorda libertate de cult creştinismului).

-a construit o nouă capitală, la Bizantium, numită Constantinopol (inaugurată la 11 mai 330).

3.Împăratul Teodosius I cel Mare (379-395)

-reformă politică:în anul 395 a împărţit Imperiul roman între fii săi: Imperiul roman de Apus,
cu capitala la Roma, apoi la Ravenna, fiului său Honorius; Imperiul Roman de Răsărit,
cu capitala la Constantinopol fiului său Arcadius (grecizat, Imperiul Bizantin a supravieţuit
până în 1453).   

-reforma religioasă: 391-392 a interzis religiile păgâne, creştinismul devenind unica religie de

stat.

III. Căderea Imperiului roman de Apus

-a fost invadat de popoarele migratoare şi treptat s-a destrămat;

-în anul 476 ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, de 12 ani, a fost detronat de un

mercenar german, Odoacru (acesta a devenit primul rege barbar al Romei).

-anul 476 marchează şi sfârşitul antichităţii şi geneza evului mediu.

IV.Marile migraţii

a)    cauze:

b)marile migraţii:

1.populaţiile europene din afara graniţelor Imperiului Roman:

-germanii: goţii (vizigoţii şi ostrogoţii), vandalii, longobarzii, francii, saxonii, anglii.

           

-slavii
2.populaţiile venite din Asia

            -turanicii: hunii,

    avarii

bulgarii

            -fino-ugrică: maghiarii

         estonienii

        finlandezii

            -arabii

            -mongolii

            -turcii

            c)formarea noilor popoare europene

1.Latinii şi germani:

-aşezaţi între Rin, Dunăre şi Vistula, triburile germane stau la baza formării poporului german.

-datorită superiorităţii numerice şi de civilizaţie, migratorii germanici au fost asimilaţi de

populaţiile romanizate (excepţie Britania);

-s-au format astfel popoarele neolatine: italienii, francezii, spaniolii, portughezii, românii;

-popoarele latine integrează: substratul autohton (celtic, tracic, italic), stratul

fundamental (latin), adstratul (germanic sau slav).

2.Slavii

-aşezaţi în zona Vistulei, Nistru şi Nipru, au migrat în număr mare în secolele VI-VII;

-slavii de vest : polonezii, cehii, slovacii.

-slavii de est: ruşii, ucrainenii, bieloruşii.

-slavii de sud: sârbii, slovenii, croaţii, bulgarii.  

    

 Page 3 of 5 

Primele formaţiuni politice româneşti atestate în izvoare narative (Sec.

IX-X)
 Potrivit informaţiilor autorului anonim al cronicii Gesta Hungarorum în
Transilvania fiinţau ducatele lui Glad, Menumorut şi Gelu. Acestea au depus o dârză
rezistenţă năvălitorilor maghiari. Astfel, ducele Menumorut, conducătorul formaţiunii
care cuprindea teritoriile dintre Mureş şi Someş, cu centrul la cetatea Biharea,
reuşeşte, după o ciocnire nedecisă, să-şi păstreze o parte din stăpânire în urma unui
acord cu fiul lui Arpad, căpetenia oştii invadatoare; ducele Glad, conducătorul
formaţiunii dintre Mureş şi Dunăre, cu centrul probabil în cetatea Cuvin (Keve), este
înfrânt după o luptă pe râul Timiş; ducele Gelu („Gelou dux Blachorum”),
conducătorul formaţiunii cuprinse între Porţile Meseşului şi izvoarele Someşurilor, cu
centrul la Dăbâca, a încercat să stăvilească pe năvălitorii maghiari, conduşi de
Tuhutum, la Porţile Meseşului; nevoit să se retragă, a fost înfrânt în lupta de pe râul
Almaş.
Numele conducătorilor locali demonstrează influenţa slavilor în zonă, românii
nord-dunăreni adoptând liturghia slavonă, acceptând limba slavonă ca limbă de cult şi
de cancelarie.
            -în Moldova: Ţara Balak, Ulak Ili (cronica armeană, otomană)
            -în Dobrogea: jupan Dimitrie, Gheorghe (inscripţia în lb. slavă de la
Mircea Vodă, înscriţia în lb. română de la Basarabi-Murfatlar).
Sec. XI –alte formaţiuni prestatale româneşti sunt atestate de izvoare:
            -în Transilvania: voievodatele lui Ahtum şi Gyula (Viaţa Sf. Gerard)
            -în Dobrogea: voievodatele lui Tatos, Satza şi Sestlav (Alexiada –Ana
Comnena)
 
Bula de Aur a Saşilor
Act cunoscut şi sub numele de Andreanum prin care regele maghiar Andrei al
II-lea (1205 – 1235) acordă, în anul 1224, populaţiei săseşti din sudul Transilvaniei,
felurite privilegii şi anume: regiunea colonizată de aceştia între Orăştie şi Baraolt,
inclusiv ţinutul locuit de secui, se organizează ca un teritoriu autonom, cu numeroase
privilegii, în schimbul unor obligaţii financiare şi militare faţă de regele ungar; preoţii
lor continuau să fie judecaţi pe baza dreptului obişnuielnic (consuetudinal) folosit la
venirea lor în Transilvania.
 
Diploma cavalerilor ioaniţi
Regele maghiar Bela al IV-lea (1235 – 1270) acorda lui Rembald, preceptorul
Ordinului cavalerilor ioaniţi, Banatul de Severin împreună cu alte posesiuni, în scopul
asigurării protecţiei zonei ameninţate de invaziile tătarilor. Diploma atesta o intensă
activitate economică în zonă, accentuarea fenomenului de diferenţiere socială şi
primele cinci formaţiuni politice româneşti la sud de Carpaţi. Acestea erau conduse de
voievozii Litovoi şi Seneslau (care continuau să-şi exercite stăpânirea ca şi până
atunci) şi cnezii Ioan şi Farcaş, care împreună cu Banatul de Severin urmau să se afle
sub autoritatea ioaniţilor.
 
Dinastia Basarabilor
Este dinastia domnitoare a Ţării Româneşti, coborâtoare din Basarab I
Întemeietorul. Originea numelui este probabil cumanică.
 Din această casă domnească au făcut parte 46 de domni, din care s-au remarcat
12. Luptele pentru tron dintre urmaşii lui Dan I şi Mircea cel Bătrân au avut ca
rezultat domnii trecătoare şi nesigure, declinul economic şi militar al ţării şi chiar
căderea sub influenţă otomană. Aceasta stare a fost determinată de modul de
reglementare a succesiunii domnilor ţărilor române extracarpatice, ereditar-electiv,
fără dreptul de primogenitură.
Înrudiţi cu ei, urmaşii Craioveştilor, în secolul al XVII-lea, ţineau la numele de
Basarabi, păstrat de ei (cazul boierului Neagoe, care a devenit domn în 1512 sub
numele de Neagoe Basarab).
De la sfârşitul secolului al XVII-lea, turcii au început să numească domni din
afara neamului Basarabilor şi chiar străini de ţară. Este momentul pătrunderii masive
în ţară a grecilor. Cel din urmă domnitor din descendenţa lui Mircea cel Bătrân a fost
Alexandru Coconul, în 1624; din Basarabii-Craioveşti, Constantin Şerban şi
Constantin Brâncoveanu.
 
Dinastia Muşatinilor
Numele provine de la Muşata (Margareta), fiica lui Bogdan I (1359 – 1365),
fondatorul statului medieval al Moldovei şi soţia lui Costea, un voievod din nordul
Moldovei, care, se pare ar fi domnit după Laţcu Vodă (1365 – 1375). Fii lor, Petru I şi
Roman I, domnesc ca moştenitori de drept ai lui Bogdan, iar dinastia Muşatinilor a
rămas familia conducătoare a Moldovei până în secolul al XVII-lea. Între 1380 şi
1666 au urmat 28 de domni din dinastia Muşatinilor. Cei mai reprezentativi au fost:
Petru I (1375 – 1391), Alexandru cel Bun (1400 – 1432), Ştefan cel Mare (1457 –
1504), Bogdan al III-lea (1504 – 1517), Petru Rareş (1527 – 1538, 1541 – 1546). Încă
din secolul al XVI-lea la domnie încep să pătrundă şi alte neamuri, chiar străini de
ţară (Despot-Vodă....). Din cauza rivalităţilor între urmaşi şi amestecului străinilor,
domniile erau în general scurte şi nefolositoare pentru ţară.
 
Bătălia de la Posada
Basarab I  (1310?-1352 ), considerat întemeietorul statului Ţara Românească,
a promovat o politică de sine stătătoare şi a luat în stăpânire Banatul de Severin.
Această politică contravenea intereselor coroanei maghiare, care a hotărât invadarea
statului român în toamna anului 1330.
La 9-12 nov. 1330 lupta românilor de la Posada (loc întărit, păduros, cu
stânci de ambele părţi, probabil în Loviştea) împotriva maghiarilor conduşi de regele
Carol Robert de Anjou. Oastea maghiară care se retrăgea în Transilvania a fost
înfrântă de oastea lui Basarab I, care a provocat invadatorilor pierderi grele, însăşi
viaţa regelui fiind în pericol. Bătălia este descrisă în izvorul narativ Cronica pictată
de la Viena. Victoria de la Posada a însemnat  independenţa Ţării Româneşti.
 
Descălecatele lui Dragoş şi Bogdan în Moldova
1345-1354 –geneza statului Moldova, în contextul conflictelor maghiaro-
tătare; primul descălecat al voievodului maramureşean Dragoş şi întemeierea
unei mărci la Baia.
1359-1365 –al doilea descălecat: voievodulul Bogdan obţine independenţa
statului moldovean faţă de Coroana maghiară.
  
Biserica Ortodoxă Română
În secolele III-IV creştinismul a pătruns între locuitorii spaţiului nord-
dunărean şi a început instituţionalizarea bisericii creştine în zonă.
În Evul Mediu a avut un important rol în domeniul vieţii sociale, juridice,
politice şi culturale a Ţărilor Române. A combătut ofensiva musulmană şi
catolicismul, dar a promovat o politică de toleranţă faţă de reformaţi. Dezvoltarea şi
organizarea Biserici Ortodoxe Române s-a realizat sub oblăduirea Bizanţului,
cunoscând totodată certe influenţe sud-slave (limba de cult la sud şi est de Carpaţi a
fost în Evul Mediu slavona).
În România, la 3/15 decembrie 1864 s-a adoptat un decret pentru înfiinţarea
unei autorităţi sinodale centrale, prin care se prevedea autocefalia
Bisericii Române, legătura cu Patriarhia de la Cosntantinopol păstrându-se doar sub
raportul dogmei. Mitropoliţii şi episcopii erau numiţi de domn, ceea ce a nemulţumit
Patriarhia constantinopolitană. Era o măsură de consolidare a independenţei statului
român.
În perioada comunistă, legea din 4 august 1948 a stabilit soarta cultelor
religioase. Patriarh al Bisericii Ortodoxe a fost impus Justinian Marina, în vârstă de
45 de ani, complet necunoscut, dar membru al P. C. R. El declara: „Christ este omul
nou. Omul nou este omul sovietic. Aşadar, Christ este omul sovietic”. În timp ce mulţi
preoţi erau arestaţi, numeroase mănăstiri erau închise, capii Bisericii Ortodoxe
Române au trecut uşor de partea comuniştilor. Se consideră că toţi au devenit
colaboratori ai Securităţii, aceasta fiind singura cale de a-şi păstra funcţiile.
Statul comunist şi-a impus autoritatea tot mai mult în treburile bisericii, iar sub
N. Ceauşescu, bisericile au început să fie demolate.    
 
Biserica Greco-Catolică
Pentru a asigura sprijin clerului unit, guvernul imperial de la Viena a ridicat în
12 dec. 1850 Episcopia Unită de la Blaj la rangul de Mitropolie (primul mitropolit a
fost Alexandru Şterca-Suluţiu) şi a înfiinţat, pe lângă vechea episcopie de la Oradea,
încă două episcopii, la Gherla şi Lugoj. După multe stăruinţe, în 1865 Andrei Şaguna
a fost numit mitropolit.
 
Bătălia de la Rovine
În istoriografia română există controverse privind localizarea bătăliei (rovină
sugerează loc mlăştinos, şanţuri, ruine, probabil pe Jiu, lângă Craiova sau undeva pe
Argeş) şi în legătură cu datarea (10 oct.1394 sau 17 mai 1395), admitându-se şi ideea
că au fost două bătălii. 
Prima la 10 oct. 1394, când oastea Ţării Româneşti (10 000 de oşteni),
condusă de domnitorul Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) a obţinut victoria împotriva
otomanilor conduşi de Baiazid Ilderim. Inferioritatea numerică a oastei româneşti
(turcii dispuneau de c. 40. 000 de oşteni) şi intrigile unor boieri au făcut ca victoria să
nu poată fi exploatată.
La obţinerea victoriei, un rol important a avut strategia utilizată de domnitorul
român, care a evitat lupta directă, a evacuat satele pe o mare întindere în calea
turcilor, a pustiit locurile şi a hărţuit continuu inamicul.
 A doua bătălie, după ipoteza susţinută de Bogdan Petriceicu Haşdeu ar fi avut
loc tot la Rovine, pe Argeş, la 17 mai 1395, fiind menţionată în cronica
franceză, Cronica de la Saint Denis.
 
Răscoala de la Bobâlna
1437 –răscoala de la Bobâlna şi formarea alianţei etniilor privilegiate din
Transilvania –Unio Trium Nationum, care a determinat excluderea românilor din
viaţa politică.
 
Bătălia de la Belgrad
La 4 iulie 1456 turcii conduşi de sultanul Mahomed al II-lea au început asediul
Belgradului, considerat „cheia regatului Ungariei” şi poarta de acces în Europa
Centrală. Însă în lupta navală de la Salankemen (pe Dunăre), Iancu de Hunedoara,
voievod al Transilvaniei (1441 – 1456) înfrânge flota otomană şi reuşeşte să trimită
ajutoare (trupe, arme, alimente) asediaţilor. Astfel cetatea a rezistat, iar un contraatac
viguros al oastei creştine (23 iulie) a determinat fuga turcilor şi o pradă bogată.
Strălucita victorie de la Belgrad repurtată de Iancu de Hunedoara asupra
sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, l-a determinat pe papa
Calixt al III-lea să-l numească pe învingător „atletul cel mai puternic –unic- a lui
Hristos”.
După câteva zile de la victorie, Iancu de Hunedoara a murit răpus de ciumă în
tabăra de la Zemun de lângă Belgrad. Însă Europa Centrală a fost salvată de invazia
otomană pentru mai bine de jumătate de secol.
           
 
Vlad Ţepeş
1456-1462, 1476 –domnia lui Vlad Ţepeş (Ţara Românească): atacul
nocturn împotriva taberei otomane de lângă Târgovişte-1462; întemniţarea
voievodului din ordinul regelui maghiar Matia Corvinul.
 
Bătălia de la Baia
În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467, armata moldovenească (c. 12 000
oşteni), comandată de Ştefan cel Mare, a dat foc oraşului Baia invadată de maghiari.
Dintre cele trei corpuri de oaste româneşti, numai două au susţinut atacul; cel de-al
treilea, condus de marele vornic Crasnăş, nu a atacat, ceea ce a permis unei părţi a
armatei ungare, în frunte cu regele, grav rănit, să se retragă. Campania ungară,
încheiată cu un eşec total, a constituit ultima tentativă a Coroanei ungare de a restitui
prin forţa armelor suzeranitatea asupra Moldovei.
 
 
Bătălia de la Vaslui (Podul Înalt)
Armata Moldovei (c. 40 000 de oşteni, dintre care mulţi răzeşi, 5 000 secui, 1
800 de unguri, 2000 de polonezi, având 20 de tunuri), condusă de Şefan cel Mare,
atacă la sud de Vaslui, pe o zi ceţoasă (10 ian. 1475), într-un loc mlăştinos mărginit de
păduri, armata otomană (c. 120 000 de oşteni şi numeroasă artilerie), condusă de
Hadîm Suleiman Paşa, beglerbegul Rumeliei, însoţită de un corp de oaste al lui Laiotă
Basarab, domnul Ţării Româneşti, şi obţine o strălucită victorie asupra invadatorilor
cu un larg răsunet european. Timp de trei zile după aceea, cavaleria uşoară
moldovenească a urmărit şi a distrus mare parte din armata otomană în retragere.
După cum mărturisea sultana-valide Mara, văduva sultanului Murad I, „niciodată o
oaste turcească n-a suferit o astfel de înfrângere”.
 
Bătălia de la Războieni (Valea Albă)
După o apărare eroică la 26 iulie 1476, armata lui Ştefan cel Mare este înfrântă
de superioritatea zdrobitoare a armatei turceşti, iar domnitorul cu puţini oşteni, se
retrag. Sultanul Mahomed al II-lea a înaintat spre Suceava, care însă a rezistat
asaltului. Rezistenţa îndârjită a cetăţilor (Suceava, Neamţ şi Hotin), loviturile date de
oastea lui Ştefan cel Mare, foametea şi ciuma care făceau ravagii în rândurile
otomanilor şi nu mai puţin apropierea oastei trimise de regele Ungariei , Matei
Corvin, spre Oituz, au silit pe sultanul Mahomed al II-lea să părăsească  Moldova şi
să se retragă spre Dunăre. Un martor ocular spunea că „sultanul a părăsit ţara cu
cetele sale fără să fi luat o singură cetate şi fără altă pagubă pentru oldova
decât prada ce a adus cu sine, iar Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi călăreşte
viteaz prin toată domnia lui”.
 
Bătălia de la Codrii Cosminului
În august 1497 polonezii conduşi de regele Ioan-Albert au început campania
împotriva Moldovei. Ei nu au reuşit să cucerească Suceava şi, în urma negocierilor, au
hotărât să se retragă din Moldova. Pe drumul de retragere prin marele codru al
Cosminului, la 26 octombrie, oastea moldovenească a lui Ştefan cel Mare i-a atacat pe
polonezi. Izvoarele descriu astfel bătălia: „Şi a fost atunci măcel mare între leşi şi
armatele moldoveneşti. Şi au fost luate toate schiptrele crăieşti şi au căzut acolo multă
oaste şi toate tunurile cele mari, cu care bătuseră în cetatea Sucevii, au fost luate
atunci şi altele mici şi mai mici multe, pe care nu este cu pitinţă a le înşira”. Resturile
armatei polone cu greu au reuşit să se strecoare până la Cernăuţi.
 
 
Mihai Viteazul şi prima unire politică a Ţărilor Române
Bătălia de la Călugăreni-13/23 august 1595  turcii conduşi de Sinan Paşa au
fost înfrânţi. Paşii Hasan de Timişoara, Khidr şi Mustafa de Bosnia au fost ucişi, iar
marele steag verde al profetului, capturat. Faţă de superioritatea numerică a turcilor,
Mihai Viteazul a fost însă obligat să se retragă spre Transilvania, în aşteptarea aliaţilor
săi din Liga Creştină.
Tratatul antiotoman cu împăratul Rudolf II - la mănăstirea Dealu –mai 1598;
victoria de la Şelimbăr împotriva lui Andrei Bathory şi unirea Transilvaniei cu Ţara
Românească; mai 1600 înlăturarea lui Ieremia Movilă şi unirea Moldovei; înfrângerea
de la Mirăslău şi pierderea unirii; bătălia de la Gorăslău şi asasinarea lui Mihai pe
Câmpia Turzii.
MONUMENTE MEDIEVALE DIN TĂRILE ROMÂNE
 
Mănăstirea “Peştera Sf. Apostol Andrei”
 În comuna Ioan Corvin din judeţul Constanţa există peştera în care a trăit Sf.
Andrei. Peştera conferă o imagine aparte, adunând români de pretutindeni.
 
Mănăstirea Neamţ
Într-o poiană largă brăzdată de pârâul Nemţişorului, a exista în secolul al XIV-
lea un schit cu din lemn, pe locul căruia  Petru Muşat a ridicat prima biserică din
piatră cu hramul “Înălţarea Domnului”. Alexandru cel Bun a refăcut biserica la
începutul secolului al XV-lea, înzestrând-o cu construcţii din zid, dintre care se mai
păstrează, parţial, un turn-clopotniţă (având 11 clopote). Biserica mănăstirii, reclădită
de Ştefan cel Mare (1497), la câteva săptămâni după victoria dobândită la Codrii
Cozminului asupra oştilor leşeşti, se păstrază şi astăzi fiind una dintre cele mai
desăvârşite realizări ale arhitecturii moldoveneşti medievale, devenind prototip al
marilor edificii de cult înălţate în Moldova de-a lungul secolului al XVI-lea. Ea se
impune atât prin dimensiuni, căt şi prin decoraţia faţadelor (contraforţi, ancadramente
cu profil gotic la uşi şi la ferestre, discuri de ceramică smălţuită de influenţă
bizantină). Pictura din naos şi gropniţă (camera mormintelor) datează din timpul lui
Ştefan cel Mare, iar cea din pridvor şi naos, din timpul lui Petru Rareş.         
Aici a funcţionat cea mai mare bibliotecă mănăstirească, cu peste 18.000
volume (lucrări aparţinând lui Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, manuscrise în
limba slavonă , greacă şi română, Tetraevangheliarul de la Neamţ -1429). Din
patrimoniul mănăstirii face parte şi icoana Maicii Domnului, dăruită lui Alexandru cel
Bun de către Împăratul Bizanţului, care se încadrează între icoanele “archeiropoite”
(care nu au fost create de mâna omului).
 
 
Cetatea Neamţului
A fost construită de Petru Muşat (1375 – 1391), care a ridicat aici un castel în
formă de patrulater, cu ziduri de piatră groase de 3 m, şi o înălţime de 12 m, despărţit
de restul platoului printr-un şanţ.
În preajma anului 1476, cetatea a fost mărită şi întărită de Ştefan cel Mare (s-a
construit un alt rând de ziduri înzestrate cu 4 turnuri, s-a lărgit şanţul de apărare şi,
peste acesta, un pod de acces din piatră de 8 m înălţime, susţinut de 9 stâlpi puternici;
s-au construit noi încăperi în incinta vechii cetăţi).
Cetatea a jucat un rol important în sistemul defensiv al Moldovei, rezintând
asediului maghiarilor din 1395, apoi otomanilor. După ce s-a dovedit inexpugnabilă în
faţa unui puternic asediu turcesc (1476), cetatea a fost stricată de Dumitraşcu
Cantacuzino (1675), la cererea sultanului. Totuşi ea a mai putut înfrunta cu succes
asediul oastei poloneze condusă de Ioan Sobieski (1691), pentru ca ulterior să se
ruineze treptat.
 A fost renovată în 1960.
 
Cetatea de scaun a Sucevei
Capitala Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare, a fost la început un castel
întîrit, transformat într-o fortăreaţă inexpugnabilă, cu ziduri groase de 4 m, întărite cu
7 bastioane semicilindrice. Cetatea nu a fost niciodată cucerită. I s-a dat foc şi a fost
dărâmată în timp de pace (1564 – 1675), din ordinul turcilor.
  
Mănastirea Putna
Prima ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt şi necropolă a familiei
domnitorului şi a urmaşilor săi până la Petru Rareş (cea mai mare necropolă
domnească a Moldovei), construită între anii 1466 – 1470. A fost arsă în 1480, dar
ctitorul a refăcut-o în anul următor. Se mai păstrează turnul tezaurului şi temeliile
fostelor case domneşti.
Biserica a fost reconstruită după planurile celei dintâi între 1652 şi 1662, de
către Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Eustatie Dabija. Cu prilejul reparaţiilor făcute
între 1756 – 1760, I se adaugă pridvorul şi I se refac zidul de incintă şi turnul de la
intrare. Actualele chilii datează din 1886, iar clopotniţa din 1886.
Înălţată pe un plan triconc, dezvoltată în lungime, biserica aduce ca elemente
noi în arhitectura moldovenească pridvorul închis şi gropniţa.
A fost şi un important centru de cultură feudală românească: aici au existat
ateliere de caligrafi, miniaturişti şi unul de broderie în fir de aur şi perle, o şcoală de
pictură bisericească şi Academie teologică. S-au alcătuit şi copiat letopiseţe care au
îmbogăţit literatura noastră istorică: Letopiseţul Putna I şi Letopiseţul Putna II,
Evangheliarul din 1473 cu portretul lui Ştefan, cel din 1488 şi cel din 1504 –
1507. Colecţia mănăstirii integrează şi obiecte de artă, broderii, ferecături de cărţi. Se
păstrează şi acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop (urmaşă a împăraţilor
bizantini, soţie a lui Ştefan cel Mare), o capodoperă a broderiei medievale româneşti,
precum şi marea dveră a Răstignirii, broderie monumentală de înaltă valoare artistică,
având în colţuri portretele votive ale lui Ştefan şi Mariei Voichiţa.
În apropiere se afla o chilie săpată în piatră, atribuită de legendă lui Daniil
Sihastrul, iar în cimitirul comun o mare biserică din lemn care, potrivit tradiţiei, ar fi o
ctitorie a lui Dragoş Vodă, înălţată la Volovăţ şi adusă de acolo de Ştefan cel Mare.
La 14 – 15/26 – 27 august 1871 a avut loc sărbătorirea (amânată din 1869) a
400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna, manifestare organizată din iniţiativa
studenţilor români de la Viena în frunte cu Mihai Eminescu şi Ioan Slavici. Au mai
participat Ciprian Porumbescu (care a cântat “Daciei întregi”), Mihail Kogălniceanu,
A. D. Xenopol, I. Sbierea (din partea Societăţii Academice Române), Ion Mureşan,
Gr. Tocilescu. Această serbare a demonstrat solidaritatea naţională şi dorinţa de
unitate a românilor de pretutindeni, printr-o largă participare a peste 3 000 de români
din toate provinciile istorice. Simbolizând această unitate a românilor, la serbare s-a
făcut o urnă în care s-a depus pământ din cele patru colţuri ale ţării.
 
Mănăstirea Voroneţ
Ctitorie a lui Ştefan cel Mare, a fost ridicată şi zugrăvită în trei luni şi 18 zile
(26 mai – 14 septembrie 1488). În 1547 I se adaugă pridvorul şi I se pictează
exteriorul. -fresca a fost realizată de Marcu în renumitul “albastru de Voroneţ”.
După 1786, zidul înconjurător şi chiliile dispar, iar mănăstirea se desfiinţează.
În afară de biserică se mai păstrează turnul-clopotniţă.
Biserica “Sf. Gheorghe”, având plan triconc şi turlă pe naos, face parte din
grupul primelor ctitorii ale domnitorului Ştefan, cele ce începuseră să definească stilul
moldovenesc în arhitectură. Zidurile din piatră brută poartă în exterior nu numai
zugrăvelile care au creat faima Voroneţului, ci şi elementele de plastică decorativă ce
dovedesc iscusinţa constructorilor. În zona absidelor şi a altarului, aceştia au ritmat
faţadele cu serii de câte 7 firide lungi, deasupra cărora au plasat câte două ocniţe, iar
între ocniţe şi acoperiş au intercalat o friză de discuri smălţuite  de jur împrejurul
clădirii.
            În naos pot fi văzute picturile originale, executate imediat după
ridicarea edificiului, remarcabile prin vigoarea şi claritatea desenului şi prin armonia
cromatică.
În partea din afară o bandă continuă de nişe oarbe scunde înconjoară porţiunea
superioară a zidurilor monumentului, în timp ce o altă bandă de nişe oarbe înalte
înconjoară absidele în exterior. Pictura interioară, datând din secolul al XV-lea,
cuprinde un remarcabil ciclu al Patimilor şi un tablou votiv al ctitorului. Zidurile şi
bolta pronaosului exterior sunt acoperite în întregime cu 365 de scene din Menelog.
 Frescele exterioare, considerate cel mai reuşit ansamblu de pictură medievală
moldovenească, au un fond albastru intens, şi cuprind teme tradiţionale: ierarhia
bisericească, Arborele lui Iescu, Imnul Acatist. Cea mai valoroasă compoziţie
este Judecata de apoi, de pe faţada vestică, în care se face remarcată tendinţa spre
realism (impresionează îndeosebi prin expresiile dramatice ale personajelor din grupul
păcătoşilor).
În interior se află piatra funerară a lui Daniil Sihastrul, a logofătului Grigorcea
Crăciun, strane din secolul al XVI-lea.
-monument UNESCO
 
Mănăstirea Humor
Înălţată în 1530, ea este cea dintâi, în ordine cronologică, dintre cele 5
monumente cu fresce exterioare de o mare valoare care s-au păstrat. A fost ridicată de
logofătul Toader Bubuiog, cu sprijinul lui Petru Rareş, ambii fiind înfăţişaţi cu
familiile lor în tablourile votive din interiorul bisericii. În 1641, Vasile Lupu
înzestrează aşezământul cu turn-clopotniţă, refăcut parţial cu ocazia restaurării
efectuate în 1960 – 1972.
De proporţii modeste, dar armonioase, biserica “Adormirea Maicii Domnului”
a vechii mănăstiri Humor,  are plan triconc alungit şi este prevăzută cu pridvor
deschis, ceea ce constituie o noutate în arhitectura medievală moldovenească. Pictura
ei interioară cuprinde o serie de scene remarcabile prin armonia culorilor şi caracterul
lor narativ. Ea atinge uimitoare culmi de măiestrie în cupola pronaosului, comparată
de unii specialişti străini cu pictura cupolei baptisteriului din Ravenna. Pictura
exterioară se impune prin câteva compoziţii mari şi chipuri frumos realizate. Pe lângă
o serie de scene biblice, apare în aceste fresce şi un episod istoric, asediul
Constantinopolului de către turci (1453). Scena exprimă, după părerea specialiştilor,
dorinţa poporului de a-I vedea învinşi pe cuceritorii Constantinopolului, care au
ameninţat de atâtea ori fiinţa neamului. Pictura exterioară mai cuprinde şi o altă
compoziţie de proporţii –viaţa Sf. Nicolae, redată în 15 scene cu un desen foarte
precis şi un colorit strălucitor. Se presupune că autorul acestor fresce de mare valoare
artistică a fost un zugrav de la curtea lui Petru Rareş, numit Toma. Lăcaşul posedă, de
asemenea, piese de mobilier sculptat, reprezentative pentru arta moldovenească a
secolului al XVI-lea.
 
 Biserica Mănăstirii Moldoviţa
Vechea mănăstire, care datează din secolul al XIV-lea, a fost reconstruită de
Alexandru cel Bun (1400 – 1432). Domnitorul Moldovei Petru Rareş în 1532 a fondat
edificiul actual al bisericii “Bunei Vestiri”, decorat în 1537 cu picturi externe.
Bolta pronaosului, luminat de ferestre înalte în stil gotic, reprezintă un element
distinct.
Pictura interioară dezvoltă, în naos, ciclul Patimilor (cu o splendidă
reprezentare a “Răstignirii”) şi tabloul votiv al ctitorului însoţit de familia sa, iar în
pronaos –“Fecioara Platytera” şi “Menelogul”.
Temele picturii exterioare prezintă câteva inovaţii precum “Scene din viaţa
Maicii Domnului” şi “Martiriul Apostolilor” pe peretele nordic. Pe peretele sudic, se
afla un “Imn Acatist” faimos prin scena “Asediul Constantinopolului”
Pictura murală de la Moldoviţa se asemănă cu cea de la Hunor, fapt ce a dus la
ipoteza unui atelier unic. Culorile exterioare sunt. În principal, galben-portocaliu
combinat cu nuanţe strălucitoare de roşu, albastru şi verde.
Aparţine, alături de mănăstirea Voroneţ, Humor, Suceviţa şi Arbore, cu care
formează o ilustră familie, acelui fenomen cunnoscut sub numele de pictură
exterioară moldovenească. Pictura murală exterioară a bisericilor din nordul
Moldovei reprezintă un fenomen artistic unic în arta Orientului ortodox, o capodoperă
a genului. De o excepţională valoare estetică, pictura acoperă integral faţadele
bisericilor, realizând o simbioză veritabilă între culoare şi stil arhitectonic. Totodată,
între culorile picturilor externe şi peisaj există o desăvârşită armonie.
 
Biserica Mănăstirii Suceviţa
-ctitorie a fraţilor Movilă: mitropolitul Gheorghe şi domnitorul Ieremia (1581
– 1584) este monumentul cu cel mai mare număr de imagini din întreaga ţară,
înmulţirea scenelor, însoţită de reducerea dimensiunilor, dând pereţilor aspectul unor
suprafeţe tapetate cu miniaturi. Exteriorul monumentului este înfăşurat într-o eşarfă
multicoloră, dominată cromatic de un verde adânc şi luminos. Este cea mai bine
pădtrată dintre mănăstirile întîrite cu ziduri de apărare (grosime 3 m, înălţime 6 m).
Zugrăveala, atât cea interioară, cât şi cea exterioară, a fost realizată la sfârşitul
secolului al XVI-lea de fraţii Ion şi Sofronie, cu o vădită înclinaţie spre naraţiunea
detaliată; multe scene înfîţişează tipuri de oameni şi peisaje din regiune, demonstrând
tendinţa spre laicizare, spre realism a celor doi fraţi. Arsă în 1831, biserica a fost
reparată în 1831 – 1840 şi ulterior.
Biserica este admirabil proporţionată, ae având particularitatea de a avea în
dreptul intrărilor două pridvoare cu arcade ample, în spiritul arhitecturii din Ţara
Românească.
Colecţia mănăstirii posedă un valoros fond de artă medievală: broderii (un
epitaf de la sfârşitul secolului al XIV-lea), acoperămintele de mormânt ale lui Ieremia
şi Simion Movilă, o ferecătură de argint din timpul lui Neagoe Basarab, două
tetraevangheliare din secolul al XVI-lea provenind din Ţara Românească.
Monument UNESCO.
 
Mănăstirea Dragomirna
 Biserica construită în anii 1606 – 1609 de mitropolitul Anastasie Crimca,
reprezintă un monument de referinţă în dezvoltarea arhitecturii moldoveneşti.
Edificiul, realizat în întregime din piatră cioplită, are proporţii neobişnuite (lăţime
9,60 m, înălţime 42 m, iar zidurile de apărare sunt înalte de 10 m), ceea ce îi conferă o
situaţie excepţional de zveltă. Diferite detalii de construcţie şi plastică ale faţadelor
reunesc influenţe muntene, orientale şi gotice. Construcţia are un plan dreptunghiular
alungit, cu capete rotunjite, în partea de vest fiind prevăzută cu un pridvor poligonal.
Turla, ridicată pe trei baze –una pătrată şi două stelate- este acoperită cu motive
decorative, cioplite în piatră. În interior se remarcă bogata ornamentaţie a arcurilor şi
nervurilor cu scuturi heraldice şi profile în torsadă. În naos pot fi văzute picturi –în
general scene de mici dimensiuni, cu numeroase personaje, iar unele cu fundaluri
înfăţişând construcţii. În pronaos se păstrează mai multe pietre de mormânt, printre
care una din marmură, cu inscripţie grecească (secolele II – I î.Hr.) adusă probabil de
pe ţărmul Mării Negre, iar alta ( a Mariei Balş, fiica domnitorului Constantin
Mavrocordat, decedată în 1770) ornamentată cu o sculptură care reuneşte stemele
Moldovei şi Ţării Româneşti.
Biserica mică a mănăstirii, ctitorie a aceluiaşi Crimca, din 1602, are un pridvor
deschis susţinut de coloane, în spiritul arhitecturii din Ţara Românească. În anul 1627,
domnitorul Miron Barnovschi a înălţat în jurul aşezământului un puternic zid de
apărare, sprijinit de contraforturi, iar la colţuri prevăzut cu turnuri. În turnul de intrare,
care servea şi de clopotniţă, se află o sală cu bolta în stil gotic, care a adăpostit o
capelă. Pe lângă acest turn se păstrează trapeza mănăstirii, având o sală mare cu bolta
în arcuri frânte, susţinută în mijloc de un stâlp octogonal.
În incinta mănăstirii funcţionează o expoziţie de artă medievală, creaţie a şcolii
de caligrafi şi miniaturişti care a funcţionat aici din iniţiativa lui Anastasie Crimca, el
însuşi un artist talentat. Pe lângă acestea există aici ferecături de cărţi în argint,
broderii, icoane, obiecte de cult, printre care unele aduse de la mănăstirea Voroneţ.
 
 
Biserica Trei Ierarhi
A fost ctitorită de Vasile Lupu în 1637 – 1639, este un monument unic în
arhitectura românească, datorită bogatei ornamentaţii care îi acoperă complet faţadele
cu motive geometrice în stil oriental. Din punct de vedere arhitectonic, ctitoria lui
Vasile Lupu constituie o sinteză de elemente, moldoveneşti şi munteneşti. Este
construită din blocuri de piatră cioplită şi marmură neagră, sculptate cu măiestrie. A
fost în întregime aurită. Faţadele sale sunt acoperite cu 30 de benzi sculpturale: o
întreagă broderie din motive geometrice şi florare, de influenţă armeano-georgiană.
 În biserică se află sarcofage cu osemintele lui Dimitrie Cantemir, Vasile Lupu
şi ale lui Alexandru Ioan Cuza. Din vechiul ansamblu al mănăstirii Trei Ierarhi se mai
păstrează casa egumenească, cu o sală boltită în stil gotic, unde este prezentată o
colecţie de artă medievală. Aici s-au tipărit primele cărţi în limba română din
Moldova (1643 – 1646).
 
Biserici din lemn din Maramureş
În judeţul Maramureş sunt înscrise pe lista monumentelor istorice 93 de
biserici din lemn. Ele sunt o sinteză dintre elemente de arhitectură majoră din Europa
răsăriteană şi apuseană, la care se adaugă sinteza dintre planul de origine bizantină şi
formele gotice. Construcţiile sunt realizate din lemn, conform sistemului Blockbau,
după o tehnică tradiţională, ceea ce denotă o cunoaştere profundă a folosirii materiei
lemnoase.
            Aceste biserici se diferenţiază de contextul bisericilor de lemn din România şi
Europa prin: supraînălţarea în zona naosului şi cea a pronaosului (şi a pridvorului în
cazul în care există), ceea ce a implicat existenţa acoperişului dublu; clopotniţa de
deasupra naosului de influenţă gotică se remarcă prin dimensiunea impresionantă şi
linia inconfundabilă. Ele par veritabile catedrale din lemn.
La Ieud: două biserici din lemn –Biserica din deal, construită conform
tradiţiei, în 1364 şi considerată cea mai veche din câte se păstrează în
Maramureş; Biserica din vale, înălţată în 1699, cu plan dreptunghiular, absidă
decroşată, acoperiş de şindrilă, turn cu foişor, iar în interior cu numeroase icoane de
sticlă. În podul Bisericii din deal s-a descoperit cel mai vechi document în limba
română (datat de unii cercetători în anii 1391 – 1392) –Codicele de la Ieud.
Conţinutul documentului, apocrif, prezintă o poveste fantastică despre căderea unei
pietre cu scrisoare din cer la “văleat 6000”. Este anterior cu mult textelor socotite ca
fiind primele scrieri în limba română (1521 scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung şi
textele maramureşene datate la sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul celui al
XVI-lea şi anume: Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiană, Psaltirea
Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachi).
Biserica din Şurăeşti cu o înălţime de 57 m, este socotită cea mai înaltă
construcţie de lemn din lume; ea are şi o decoraţie sculptată deosebită (1721).
 
Aşezări săteşti cu biserici fortificate din Transilvania
Sunt creaţii ale coloniştilor saşi din Transilvania.
Se remarcă prin aspectul tipic al localităţilor: reţele regulate ale străzilor, cu
faţadele compacte, alternând cu faţadele caselor avănd ziduri împrejmuitoare înalte,
grupe strâns în jurul bisericii situate în mijloc.
Bisericile fortificate sunt remarcabile; nicăieri în lume nu se regăsesc atâtea
biserici fortificate într-un perimetru atât de restrâns, fapt care dovedeşte gradul de
generalitate a fenomenului la scara unei zone geografice şi etno-culturale. Ele
constituie o realizare arhitectonică excepţională, datorită diversităţii şi folosirii gamei
de tipare defensive din faza târzie a Evului Mediu european. În timp ce în vestul şi
sudul Europei, anumite tipare defensive aplicate bisericii sunt caracteristice, în
exclusivitate, unor teritorii sau ţări (de pildă bisericile fortificate din Franţa sau Ţările
nordice), numai în Transilvania se regăsesc, în spaţiu restrâns, trei tipuri principale de
fortificaţii: biserica cu incinta fortificată (Prejmer), biserica fortificată (Saschiz) sau
fortăreaţa-biserică (Valea Viilor).
Cele mai multe cazuri confirmă transformările, cu scop de fortificare, de la
scundele bazilici romanice, la bisericile aparţinând goticului.
Cârţa A fost construită de călugării cistercieni în 1202 şi refăcută după
invazia tătară din 1241.
Cisnădie Datează din prima jumătate a secolului al XIII-lea şi este o bazilică
romanică monumentală, cu trei nave. Arsă în 1493, biserica a fost apoi fortificată,
adăugându-i-se turnuri masive deasupra corului şi a navelor laterale, precum şi trei
rânduri de curtine întărite cu turnuri de apărare. Cu acest prilej, biserica a căpătat
trăsături gotice şi a fost pictată (fragmente se mai păstrează în cor).
 
Biertan
Aici se păstrează o puternică cetate sătească alcătuită din 3 incinte (începutul
secolului al XVI-lea) întărite cu turnuri .
 În mijlocul acesteia se află o mare biserică evanghelică (1492 – 1516),
monument reprezentativ al goticului târziu, în care se resimte influenţa Renaşterii, în
interior un amvon de piatră, decorat cu reliefuri, un valoros altar poliptic (1515 –
1524) cu 24 panouri şi trei sculpturi, precum şi un candelabru de valoare şi strane
renascentiste. În 1514 deasupra corului s-a ridicat un etaj de apărare, cu ocazia
construirii incintei. Clădirile sunt, în cea mai mare parte, din cărămidă, iar suprafeţele
interne şi externe sunt tencuite şi pictate. Poarta sacristiei, împodobită cu intarsă şi
înzestrată cu un sistem ingenios de închizători, a fost expusă la Paris în 1900. Sunt
cunoscute şi numele unor meşteri sau preoţi locali: Ulrich din Braşov, tăietor din
piatră, preotul Johannes.
În visteria medievală a bisericii sunt incluse şi 7 covoare din Asia Mică,
steagurile breslelor, cristelniţele, o importantă colecţie de documente originale,
argintărie şi lucrări de artă decorativă semnificative pentru civilizaţia saşilor
transilvăneni.
Între 1572 şi 1867 aici a funcţionat sediul episcopiei evanghelice săseşti din
Transilvania.
În Biertan s-a descoperit un donarium de bronz din secolul al IV-lea d.Hr., cu
o inscripţie în latină (Ego Zenovivs votvm posvi, Eu Zenovius am pus acest dar),
reprezentând o dovadă esenţială pentru fenomenul creştinării populaţiei din Dacia.
 
Biserica Densuş
Biserica “Sf. Nicolae” din Densuş este cea mai veche şi mai importantă dintre
edificiile de cult medievale româneşti, construite în piatră şi păstrate până azi .
Biserica a fost clădită – se presupune- în secolul al XIII-lea, pe ruinele unei
construcţii din secolul al IV-lea î.Hr., şi are un naos pătrat deasupra căruia se înalţă un
turn terminat printr-un trunchi de piramidă cu patru frontoane prelungi. În interiorul
naosului, turnul este susţinut de patru stâlpi din piatră provenind din ruinele de la
Ulpia Traiana Sarmizegetusa. De altfel, toată construcţia a fost ridicată cu materiale
aduse de la Ulpia Traiana. La răsărit edificiul prezintă o absidă semicirculară foarte
pronunţată, iar pe latura sudică diferite încăperi anexe, care i-au fost adăugate în
secolel XIV – XV. Întregul acoperiş al clădirii este format din plăci de piatră. În
interior s-au păstrat fragmente de pictură din 1443, realizată de meşterul Ştefan, într-
un stil asemănător celui ce caracterizează pictura din Ţara Românească din epocă (de
tradiţie bizantină).
 
Biserica din Strei
Este o mică biserică ortodoxă care, împreună cu cea de la Densuş, sunt cele
mai vechi din Transilvania. Construită pe la 1280, îmbină stilul gotic timpuriu cu
elemente locale. Creatorii erau păstorii români din Ardeal, iar materialele provin din
ruinele cetăţii romane. În interior este pictat portretul ctitorului Ambrozie.
  
Castelul Huniazilor
Este considerat cel mai important monument de arhitectură gotică laică din
Transilvania şi a fost construit în secolul al XIV-lea, iar în 1409 a fost dăruit de
Sigismund de Luxemburg nobilului român Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara. Iancu,
împreună cu fiul său Matei Corvin, viitorul rege al Ungariei, au transformat castelul
într-o reşedinţă nobiliară, mărindu-I incinta (50 de încăperi), înzestrând-o cu
apartamente de locuit, o capelă, săli de recepţie (sala Cavalerilor, sala Dietei), un turn
de refugiu ş.a. Unele transformări au fost făcute de principele Gabriel Bethlen (1618 –
1623), iar altele după incendiul din 1854. Acum este muzeu.
 
Catedrala romano-catolică Sf. Mihail din Alba Iulia
-considerat cel mai valoros monument de arhitectură medievală din
Transilvania a fost construită în etape (sec. XIII – XVII), pe locul unui edificiu din
secolul al XI-lea, distrus de tătari în 1241; corpul bazilical şi transeptul, ridicate între
1247 şi 1291, sunt realizate în stil romanic târziu. Corul datează de la începutul
secolului al XIV-lea şi se distinge prin forme gotice evoluate, iar turnurile, situate pe
faţada vestică au fost refăcute în secolul al XVII-lea şi poartă amprenta Renaşterii; pe
latura de nord se află capela Lάzό (1512), o construcţie reprezentativă pentru
Renaşterea lombardă şi primul monument ce ni s-a păstrat din Renaşterea transilvană;
în catedrală pot fi văzute reliefuri datând din epoca romană târzie şi din cea gotică,
precum şi sorcofage în stilul Renaşterii italiene – printre care şi cel al lui Iancu de
Hunedoara (1470), al principelui Ioan Sigismund şi al mamei sale Isabella (1559).
 
Sibiu
Cercetările arheologice au adus la lumină urme de locuire din paleolitic. A fost
menţionat pentru prima dată în 1192, când aşezarea era un sat.
După 1224, când a devenit sediul unui comite (comes Sibiniensis),
importanţa sa a crescut repede, ajungând la rangul de oraş înainte de anul 1241 (când
tătarii îl jefuiesc şi îl ard); oraşul se reface curând, astfel că documente din 1280
amintesc de orăşenii din Sibiu (sigillum civium Cibinio), iar în 1292 se vorbeşte
despre juzii şi juraţii oraşului, ceea ce dovedeşte o formă înaltî de organizare.
            În 1376, Sibiul se numără printre oraşele transilvănene cu cea mai
intensă activitate meşteşugărească; la acea dată se consemna existenţa a 19 bresle,
cuprinzând reprezentanţii a 25 de meserii foarte diverse. Important centru economic al
Transilvaniei şi-a datorat dezvoltarea –în mare măsură- poziţiei sale lângă trecătoarea
Turnu Roşu, ceea ce îi înlesnea legăturile cu Ţara Românească, cu care a întreţinut
intense schimburi comerciale şi relaţii politice. Până în a doua jumătate a secolului al
XV-lea, negustorii sibieni şi braşoveni au deţinut un rol însemnat în viaţa comercială
din Ţara Românească, unde desfăceau produse proprii sau articole din centrul şi
apusul Europei, mijlocind totodată şi tranzitul produselor orientale spre Transilvania
şi centrul continentului.
            În 1556 se scria despre Sibiu că este „un oraş mare şi strălucit, puternic
şi înzestrat din belşug cu toate cele trebuincioase unui trai vrednic orăşenesc”.
            În secolul al XVIII-lea, alături de Braşov, se menţine în fruntea
oraşelor transilvane cu economie dezvoltată. Aici se produc postavuri, pânzeturi,
pielărie, arme, obiecte de lux din metale preţioase. În această epocă fiinţau în Sibiu
două puternice companii de negustori: una a saşilor, cealaltă a „grecilor”, care integra
numeroşi negustori români şi aromâni.
            Între 1703 şi 1790, 1848 şi 1867 a fost reşedinta guvernatorului Transilvaniei.
De-a lungul timpului Sibiul a cunoscut o viaţă culturală înfloritoare. În 1380 se
înfiinţa aici prima şcoală. În 1525 începea să funcţioneze pentru puţină vreme o şcoală
superioară unde a învăţat şi umanistul Nicolae Olahus, prieten apropiat al lui Erasmus
din Rotterdam. Între 1529 şi 1569 Konrad Haas scrie o lucrare militară din cuprinsul
căreia se desprinde faptul că el este primul care a gândit racheta în trepte.
În 1528 se înfiinţează prima tipografie din Transilvania de sub teascurile
căreia aveau să apară, sub îngrijirea lui Filip Moldoveanu, primele cărţi în limba
română: un catehism luteran (1544) şi un evangheliar slavo-român (1551 – 1553). O
remarcabilă activitate culturală desfăşoară la sfârşitul secolului al XVIII-lea tipograful
Martin Hochmeister, din a cărui iniţiativă se construieşte primul teatru (1778), între
zidurile Turnului Gros, şi apare prima publicaţie teatrală din ţară, Theatral
Wochenblatt (1778). În aceeaşi perioadă, guvernatorul Samuel Brukenthal îşi
formează biblioteca şi colecţia de artă care au constituit nucleul muzeului deschis în
1817 şi care reprezintă cel mai vechi muzeu din estul Europei.
Dintre numeroasele evenimente culturale ale secolului al XIX, remarcabile în
Sibiu au fost înfiinţarea Seminarului teologic (de către Gheorghe Lazăr în 1811),
crearea Academiei de Drept (1844), organizarea Asociaţiei transilvănene pentru
literatura română şi cultura poporului român (ASTRA) în 1861.
 
Cetatea Branului
 A fost construită de braşoveni (1377 – 1378) pe vârful unei stânci, pentru a
înlesni controlul permanent al drumului dintre Braşov şi Câmpulung Muscel, de o
deosebită importanţă comercială şi strategică. A fost folosită ca punct de vamă. Câtva
timp, cetatea s-a aflat în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân şi a fiului său, Mihail (1412
– 1419). A fost greşit identificată drept reşedinţă a lui Vlad Ţepeş-Dracula.
 După 1498, ea a aparţinut oraşului Braşov. Între anii 1622 şi 1625, cetatea a
fost extinsă şi înzestrată cu două noi turnuri de apărare, fiind reconstruită în stilul
Renaşterii. Între 1920 – 1947 a fost amenajată ca reşedinţă regală.
Fântâna din curtea interioară are o adâncime de 58 m şi este înconjurată de
legendă.
Acum găzduieşte un muzeu de istorie şi artă medievală, în care sunt expuse
colecţii de artă plastică şi artă decorativă din secolele XIV – XIX. În parcul ei s-a
amenajat o secţie de etnografie cu construcţii, instalaţii ţărăneşti şi obiecte casnice
specifice locului.
 
Biserica Neagră din Braşov
Este cea mai mare construcţie în stil gotic din ţara noastră, fiind înălţată între
anii 1384 şi 1477, pe fundaţia unui edificiu mai vechi, probabil o basilică. Este o
construcţie cu trei nave, cu 89 m lungime şi 38 lăţime. I s-a spus Biserica Neagră în
urma marelui incendiu din 1689, care a avariat-o şi i-a înegrit pereţii exteriori. Se
remarcă prin tribunele laterale, prin portalurile cu elemente decorative bogate, de
influenţă renascentistă şi barocă, prin marele număr de statui, precum şi prin colecţia
de covoare orientale vechi. Aici se află una dintre cele mai mari orgi din ţară, deseori
se organizează concerte de muzică preclasică şi clasică.
 
Sighişoara
Aşezare locuită încă din secolul al III-lea, ea fost colonizată cu saşi, la
jumătatea secolului al XII-lea şi amintită în 1280 cu numele de Castrum Sex. Se
pare că aici exista o mică fortăreaţă în jurul căreia s-a dezvoltat apoi oraşul, menţionat
ca civitas într-un document din 1407. În secolul al XIV-lea, Sighişoara era un mare
centru meşteşugăresc (în 1376 erau menţionate 25 de meserii practicate de localnici,
organizaţi în 19 bresle); în aceeaşi vreme, oraşul îndeplinea şi funcţia de centru
administrativ, fiind sediul unui scaun săsesc.
            Cetatea ridicată în etape de-a lungul secolelor XIV – XVII, integrează
un nucleu de case masive, zugrăvite în felurite culori şi aliniate pe străzi înguste, de
jur împrejurul lor înălţându-se zidul de apărare, lung de aproape 1 km şi înzestrat cu
14 turnuri; dintre acestea cele mai interesante sunt: Turnul frânghierilor, al
giuvaergiilor, al măcelarilor, croitorilor, cizmarilor, cositorarilor, fierarilor şi Turnul
cu ceas, numit şi Turnul Sfatului, deoarece aici s-a aflat sediul sfatului orăşenesc în
secolele XIV – XVI. Acest turn este impresionant prin înălţimea sa de 64 m, având şi
4 turnuleţe şi o galerie de lemn pentru strajă la ultimul nivel. Refăcut după incendiul
din 1676 de meşteri aduşi din Austria, el constituie cea mai veche mărturie a
pătrunderii barocului asutriac în Transilvania.
            În oraş se află şi Casa Vlad Dracul, adică clădirea în care a locuit între
1431 şi 1435 Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş), înainte de a ajunge domn al Ţării
Româneşti.
De-a lungul vremii oraşul a trecut prin mai multe momente grele: devastat de
turci în 1438, apoi de ostaşii lui Gheorghe Basta în 1601, asediat de trupele lui G.
Bathory în 1611, ars în 1676, 1736, 1788, bântuit de ciumă în 1603, 1641 şi 1709.
Totuşi, de fiecare dată oraşul s-a refăcut, constituind unul dintre cele mai importante
centre meşteşugăreşti din Transilvania. Aici a funcţionat şi o şcoală din 1566 şi şi-a
desfăşurat activitatea cronicarul sas Georg Kraus, autor al amplei
lucrări Siebenburgische Chronik, care relatează evenimente din toate cele trei ţări
româneşti, petrecute în prima jumătate a secolului al XVII-lea.
A rămas cel mai bine păstrat habitat urban saxon din Transilvania, fortificaţiile
fiind menţinute în proporţie de 90% (Braşov 45%, Sibiu 30%). Locuinţele –casele
meşterilor- au conservat tipologia planimetrică, materialul original şi structura iniţială:
sistemul de bolţi, accesul. Zidurile multor case, cu ornamente înclinate pe partea din
afară a parterului, reprezintă o caracteristică exclusivă a Sighişoarei şi reflectă
autenticitatea concepţiei arhitectonice. Păstrarea autenticităţii spaţiilor urbane a fost
asigurată de folosirea tipului tradiţional de pavaj din piatră sfărâmată, cu şanţ la
mijloc.
 
Râşnov
Aici a existat o importantă aşezare geto-dacică, Cumidava (Comidava),
menţionată de Ptolemeu;  în apropiere romanii au construit un mare castru (secolele II
– III d.Hr.); aici a fost descoperită o inscripţie ce atestă continuitatea populaţiei
autohtone în epoca romană. Menţionat documentar în 1331 şi ca oppidum în 1427, a
întreţinut strânse legături cu Ţara Românească, unde locuitorii lui aveau proprietăţi şi
îşi vindeau produsele.
Cetatea sătească de mari dimensiuni, a fost construită în etape (secolele XIV –
XVII) pe o înălţime calcaroasă care domină toată Ţara Bârsei; are mai multe incinte
întărite cu turnuri, azi ruinate; bastionul poligonal de la est şi capela ruinată datează
din secolul al XVII-lea; în incinta cetăţii s-a descoperit temelia unei biserici ortodoxe
din secolele XI – XII; biserica ortodoxă Sf. Nicolae, considerată prima ctitorie a
Basarabilor în Transilvania a fost construită în 1384, probabil cu ajutorul lui Dan I,
pronaosul şi clopotniţa au fost adăugate în 1773; cel mai vechi edificiu ortodox din
Transilvania de sud-est.
 
Curtea de Argeş
A fost centru politic şi administrativ al unei formaţiuni politice încă de la
mijlocul secolului al XIII-lea şi a devenit, în secolul al XIV-lea, prima capitală a
Ţării Româneşti, menţionată în documente la 1330. Sub domnia lui Nicolae
Alexandru, aici a fost stabilit sediul Mitropoliei Ţării Româneşti (1359). După
mutarea capitalei la Târgovişte (secolul al XV-lea), oraşul a început să decadă,
ajungănd la numai 172 de case în 1835. La această situaţie a contribuit şi mănăstirea
înălţată de Neagoe Basarab (1512 – 1517), care considera oraşul un domeniu al său şi
exercita asupra lui o autoritate apăsătoare, frânându-i dezvoltarea.
 
Biserica mănăstirii Curtea de Argeş
Construcţia a fost ridicată pe ruinele unei biserici mai vechi, construite de
Vlad Dracul.
A fost începută în 1512, pe vremea lui Neagoe Basarab, şi terminată în 1526,
în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Lucrarea aparţine legendarului Meşter
Manole, arhitectul prezent în numeroase balade populare.
Este o construcţie integral realizată din piatră de Albeşti, ridicată de vestiţi
meşteri supravegheaţi direct de către domn,  un model pentru bisericile din Valahia.
Astfel, zugravul Dobromir din Târgovişte a fost cel care a terminat valorosul
ansamblu de pictură murală, caracterizat prin sensul anticului şi somptuosului. Planul
construcţiei este complex, având 4 purle, o decoraţie sculpturală abundentă de
inspiraţie caucaziană.
Necropolă regală: Neagoe Basarab, Despina Doamna, regii Carol I şi
Ferdinand şi reginele Elisabeta şi Maria.
 
Mănăstirea Cozia
Ctitorie a lui Mircea cel Bătrân , ridicată în 1387 – 1388 şi pictată în 1391.
Pridvor adăugat de paharnicul Şerban Cantacuzino în 1706 – 1707. Planul triconc şi
sistemul de boltire a bisericii aveau să fie reluate la numeroase monumente din Ţara
Românească până în secolul al XVIII-lea. În faţa bisericii se păstrează o fântână din
vremea lui Neagoe Basarab. În incinta manastirii se mai află un paraclis, la nord-est,
construit de Constantin Brâncoveanu în 1710 – 1711, şi altul la sud-est, datorat lui
Mihnea Turcitul (1583). Întregul ansamblu constituie cel mai vechi şi cel mai
important complex de arhitectură şi artă medievală din Ţara Românească şi păstrează
o colecţie de obiecte de artă medievală, fragmente de ancadramente de piatră (secolul
al XV-lea) şi cărţi din secolele XVII – XVIII. Lângă mănăstire se înalţă biserica
bolniţei, ctitorie a lui Radu Paisie (1542), având picturi executate de zugravii David şi
Radoslav (1543).
 
Mănăstirea Dealu
Una dintre cele mai mari necropole domneşti –şase morminte voievodale şi
important centru cultural şi de învăţământ: a funcţionat tiparniţa lui Macarie, unde s-a
tipărit Liturghierul în 1508, prima carte în limba slavonă din Ţara
Românească, Octoihul în 1510 şi Evangheliarul în 1512. Aici într-un sarcofag se
păstrează capul lui Mihai Viteazul.
 
Mănăstirea Arnota
Ctitorie a domnitorului Matei Basarab, ridicată în judeţul Vâlcea, în locurile
unde “a găsit scăpare, ascunzându-se în nişte stufărişuri, fiind urmărit de turci” în
perioada 1633 – 1634.
Din pucnt de vedere arhitectural, biserica din complexul mănăstiresc este o
construcţie mică, având o linie simplă şi sobră, fiind realizată după un “plan trilobat,
cu abside poligonale şi pridvor deschis. Faţadele au fost împărţite cu ajutorul unui
brâu din cărămidă aparentă, în două registre: cel inferior, în care se observă frumoase
firide rotunjite şi cel superior, în care s-au realizat ocniţe adâncite. Pereţii şi turlele
sunt înfrumuseţate cu ornamente din cărămidă aparentă”.
Abia în perioada 1705 – 1706, prin grija lui Cosnatntin Brâncoveanu, bisericii
i s-au construit pridvorul şi turla, şi se reconstruieşte frumoasa catapeteasmă, o
adevărată operă de artă sculpturală, realizată în stilul brâncovenesc (păstrată la
Bucureşti).  Valoroasele picturi murale şi icoane, printre care şi portretul lui Matei
Basarab, au fost opera zugravului Stroe din Târgovişte.
Şi azi se mai poate vedea încrustrat pe impresionanta uşă a bisericii, sculptată
în lemn de castan, o inscripţie în limba slavonă, în care se specifică: “Aceste uşi le-a
făcut Constantin Brâncoveanu vel-logofăt”.
În pronaosul bisericii s-au păstrat mormintele lui Danciu, vel-vornic, tatăl lui
Matei Basarab “fost oştean al lui Mihai Viteazul, căzut în timpul luptelor din
Transilvania, duse alături de eroul de la Turda şi înmormântat în anul 1604 la Alba-
Iulia, rămăşiţele lui pământeşti fiind aduse la Arnota în 1648” şi cel al fiului, Matei
Basarab, “mort la 9 aprilie 1654, care mai întâi a fost înmormântat la Târgovişte şi
apoi adus la ctitoria sa –Arnota, după răscoala seimenilor”.
 
Mogoşoaia
Important monument de arhitectură medievală, în stil brâncovenesc, palatul
construit în 1702. Este ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu, destinată fiului
său, Ştefan.
 Edificiul are o faţadă amplă orientată spre lac, care include o loggie cu arcade
în acoladă de stil veneţian, iar pe latura opusă un foişor cu o bogată decoraţie
sculptată în piatră. Lângă incinta palatului se înalţă o biserică, construită tot de
domnitor, în 1688 cu un tablou votiv în care ctitorul apare cu întreaga sa familie.
Edificiul adăposteşte un complex muzeu de artă brâncovenească: sculpturi,
picturi, stampe, detalii arhitectonice, obiecte de cult, inscripţii, cărţi rare, manuscrise.
  Page 3 of 5 

Marile descoperiri geografice

 
I.Momentul: a doua jumatate a secolului al XV-lea-prima jumatate a secolului al XVII-lea

II. Conditii
a) economice: avantul economiei capitaliste (cresterea productiei mestesugaresti, aparitia
manufacturilor, intensificarea comertului, a activitatii bancare) a determinat aparitia unui
surplus de marfuri si nevoia unor noi piete de desfacere;

            -mirajul Orientului (Imperiul Marelui Han, Cathay-China, Cipangu-

Japonia) de unde proveneau aromatele si “colonialele” (rol important in
farmacia si alimentatia medievala): piper-Ceylon, ghimbir-India, cuisoare-
Moluce, camfor-China, opiu, zahar-Siria, coloranti-Ceylon, sofran-India,
indigo-Bagdad, parfumuri-China, Irak, tesaturi de matase, covoare-Persia,
Siria, perle-Ceylon, diamante-India, rubine-Ceylon, turcoaze-Persia; preturile
erau foarte mari datorita distantelor, taxelor, monopolul arab

            -“setea de aur” –cauza economica principala; a fost determinata de

acest comert cu Orientul si epuizarea resurselor miniere ale Europei;

            -dezvoltarea comertului cu sclavi –din Africa sau Lumea Noua; sclavii
produc venituri si ca forta de munca

b)sociale: dezvoltarea economiei de schimb a determinat progresul burgheziei

(mestesugari, negustori, armatori, camatari) interesati in expansiunea
coloniala; pe de alta parte, creste numarul nobililor si orasenilor saraci, a
taranilor fara pamant care doresc sa faca avere in Lumea Noua;

c)politice: unificarea si centralizarea statelor occidentale (si a Rusiei) a

determinat concentrarea de resurse economice, militare necesare pentru o
politica expansionista;

-criza comertului levantin datorita cuceririi Constantinopolului de otomani in

1453; otomanii devin stapanii Stramtorilor, Marea Neagra devine o mare
interna a Imperiului otoman, decade comertul genovez si cel venetian in
Mediterana Orientala.

d)stiintifice: progresele din domeniul geografiei si cartografiei (rol important

arabii-sec. XIV- calatoriile geografului arab Ibn Battuta din Tanger-timp de 25
de ani a parcurs c. 120.000 km, mesajul transmis de legendele despre
Sindbad –marinarul; italienii-harta astronomului si geografului florentin Paolo
Toscanelli ~1474, inspirata de geografii antici, bazata insa pe ideea ca
pamantul este rotund; calatoria in China a lui Marco Polo si descrierea lasata
de acesta: Cartea minunilor lumii);
            -dezvoltarea transporturilor maritime: inventarea caravelei (de tonaj
mijlociu ~150 tone, velatura dubla pentru a prinde vantul si din spate, si din
lateral; carma scufundata in loc de lopeti);

            -progresul stiintific: imbunatatirea metodelor de calculare a latitudinii si

longitudinii, indeosebi cu astrolabul (inventat de greci si imbunatatit de arabi),
folosirea busolei (inventata de chinezi si adusa in Europa de arabi)

e)prozelitismul religios-rol minor, mai mult o justificare a expansiunii si

conflictelor cu indigenii

II. Itinerarii si desoperiri geografice

1.Calea spre Sud: ocolind Africa (calea portugheza)

2.Cale spre Vest: traversand Atlanticul, necunoscandu-se existenta

continentului american (calea spaniola)

3.Calea spre Nord-Vest: ocolind continentul America de Nord prin zona

subpolara (Anglia, Olanda, Franta)

4.Calea spre Nord-Est: prin nordul Europei si a Asiei (Anglia, Olanda, Rusia)

1. Calea portugheza

Camoes “Lusiada”: “Si iata, azi cutezatori destrama

                                  Stihia marii pe usoare lemne,

                                  Pe drumuri nestiute, fara teama”

-rol important regele Henric Navigatorul (1394-1460): a organizat primele

expeditii de cunoastere a coastei africane pana la Insulele Capului Verde;
expeditii de cabotaj.

Bartolomeo Dias-navigator cu experienta

-expeditia incepe in vara anului 1487; participa 2 nave de cate 50 tone; trec
printr-o puternica furtuna si se indrepta spre rasarit, unde nu mai gasesc
Africa; atunci se indreapta spre nord, unde trec prin alte furtuni, de aceea
numesc zona Cabo Tormentoso; la intoarcerea acasa in dec. 1488- regele
Portugaliei Joao al II-lea, considerand ca este un semn bun schimba numele:
Cabo da boa Esperanca    

Vasco da Gama “Amiralul Indiilor”

-corabia amiral “Sao Gabriel”

-3 caravele, 200 oameni;

-expeditia incepe la 8 iulie 1497

-ocolesc Africa, trec prin stramtoarea Mozambic; intra in contact cu autohtonii
si apreciaza civilizatia lor; aici erau si arabi si turci care incearca sa-I
intimideze

-ajung la Calicut la 20 mai 1498

-se manifesta cu diplomatie in relatiile cu rajahul din Calicut;

-revine cu o mare incarcatura, dar si cu 50 oameni; primit cu mari onoruri.

CL. a fost gasit drumul maritim direct din Occident spre India.

Alvarez Cabral
-mai 1500-deviat de o furtuna ajunge pe o “insula” numita Vera Cruz (regele Manuel I – I-a
schimbat numele in Santa Cruz), apoi si-a dat seama ca este America; intemeiaza Brazilia.

2. Calea spaniola

Cristofor Columb
-s-a nascut la Genova, intr-o familie de tesatori; a calatorit in Mediterana, s-a stabilit la
Lisabona, la fratele sau; a cunoscut harta lui Toscanelli, trimisa unui preot porutughez; nu a
primit ajutor din partea regilor Portugaliei, Angliei sau Frantei, ci din partea Isabelei de
Castilia, regina Spaniei;

-3 aug. 1492 a plecat din portul Palos cu trei caravele, 120 oameni, vasul-
amiral se numea Santa Maria; 12 octombrie ajunge in arhipeleagul Bahamas,
insula numita de el San Salvador; apoi a descoperit ins. Cuba (era convins ca
a ajuns in Cipangu); martie 1493 revine in Spania cu cateva mostre de aur;

-alte trei calatorii s-au soldat cu descoperirea insulelor Antilele mici, Jamaica,
pen. Yucatan (unde a intrat in contact cu civillizatia maya).

-nu a gasit Eldorado –aur suficient, moare sarac si bolnav.

Amerigo Vespucci
-de origine florentina, a participat la doua expeditii intre 1497-1500

-a cercetat coasta de nord-est ale Americii de Sud, numita de el Venezuela

(Venetia Mica), sustinand ca acest teritoriu face parte dintr-un alt continent,
numit dupa aceasta descriere a lui Vespucci, America.

Fernando Magellan
-portughez, migreaza in Spania; era un navigator cu experienta;

-escadra sa era formata din 5 caravele, 250 oameni;

-sept. 1519 pleaca din Spania, strabate Oceanul Atlantic, cerceteaza coastele
estice ale Americii de Sud; a descoperit stramtoarea din extremitatea sudica a
continentului, care ii poarta numele; a intrat in “oceanul cel mare”, numit
Pacific, fiindca nu s-a confruntat cu furtuni;

-ajuns in arhipeleagul Filipine este ucis intr-o confruntare cu bastinasii;

-sept. 1522 revine in Spania o singura caravela “Victoria”, condusa de

capitanul Sebastian El Cano si 18 oameni, singurii supravietuitori

-a fost descoperit astfel drumul spre Orient prin vest, dar fiind prea lung si
fiind descoperite bogatiile Americii, a fost abandonat

-rol deosebit insa in stiinta: demonstreaza sfericitatea pamantului.

3. Calea spre Nord-Vest

Anglia:

John Cabot
-1497-1498- a explorat tarmurile nord-estice ale Americii de Nord: Noua
Scotie, Terra Nova, Labrador; stabileste relatii comerciale si primele zone de
influenta engleze.

Henri Hudson
-1610- vestul Groelandei, Golful Hudson

Franta:

J. Cartier
-poreclit “corsarul vesel”

-1534-1542-exploreaza  golful Sf. Laurentiu

CL. –fiind prea la nord, blocaje de gheata si temperaturi improprii vietii

-cercetarile au esuat, dar au avut urmari economice si politice, reprezentand

fundamentele viitoarelor imperii coloniale ale Angliei si Frantei.

4. Calea spre Nord-Est

R. Chancellor (Anglia)
-1553-1554: ajunge in Marea Alba, apoi la Moscova, punand bazele comertului anglo-englez;

Willem Barents (Olanda)

-1594-1597 cerceteaza mai la nord, Novaia Zemlia, marea Kara; abandoneaza datorita
gheturilor

Rusia:
-cerceteaza si integreaza treptat Siberia

-Simion Dejnev si Fedot Popov: patrund in stramtoarea Behring si ajung la Oceanul Pacific,
incheind astfel aceasta cale.

III. Urmarile descoperirilor geografice

1.Contactul cu civillizatiile extraeuropene: imaginea celuilalt

*Civilizatiile extraeuropene:

-civilizatiile precolumbiene: maya, azteca, incasa.

-civilizatiile Africii Negre

-civilizatiile asiatice: chineza, indiana, japoneza, indoneziana.

*Imaginea:

-civilizatiile asiatice: bogate, tehnica avansata, traditii (Marco Polo)

-civilizatiile precolumbiene: civilizatii neolitice, salbatice, unelte rudimentare, viata simpla

=teoria “bunului salbatic” (in urma descrierilor lui Columb); ulterior, conquistadorii (Cortes,
Pizzaro) au completat imaginea: necivilizati, dezorganizati, pagani, dar si posesori de imense
bogatii

-conquistadorii:
            -la inceput au fost considerati zei veniti din cer, calare, cu arme de foc, zale

            -in urma conflictelor: violenti, lacomi, “barbari” crestini

America precolumbiana

“Inima mea sa dispara

Ca o floare vestejita?

Numele meu intr-o zi

Nimic sa nu mai fie?

Nimic faima mea, pe acest pamant?”

-dintr-un Chalcayotl, vechi poem aztec

Civilizatia maya

-locuiau in Guatemala, Salvador, Honduras, Peninsula Yucatan, sudul Mexicului;

-aveau orase-state-centre de cult, resedinte ale aristocratiei (Tikal, Copan)

-cunosteau focul;

-nu cunosteau metalele (aurul si argintul gasit erau din import), roata, carul;
-uneltele erau din piatra slefuita;

-agricultura era baza economiei; se cultivau cartoful, fasolea, dovleacul, bumbacul,

porumbul=aliment de baza “iarba zeilor”

-societatea:casta sacerdotala. Conducatorii civili si cei cu functii religioase aveau aceste

functii ereditar;

-centrul : orasul cu curti, platforme, temple, piramide, palate; in jur erau locuintele taranilor si
terenurile agricole;

-cultura:

            -arhitectura urbana: Tikal (cel mai mare centru ; “Curtea Mare” –in centru, “Piramida
templu a jaguarului” in rasrit, “Piramida mastilor” in apus)

            -sculpturi uriase, piramide ornamentate cu figurine

            -\politeisti: adorau fortele personificate ale naturii;

            -stiinta: tabele cu eclipse, calendar aproape perfect

            -sistem de scriere cu pictograme=hieroglife –singurul sistem de scriere al civ.

Precolumbiene.

-la venirea spaniolilor erau in declin; nu se cunosc cauzele (molime, seceta?)

Civilizatia azteca

-in Mexic: 3 regate, un imperiu cu capitala la Tenochtitlan (asezat intr-o laguna, parea o insula
ovala, legata de pamant cu trei sosele, strazi, case albe, peste 300.000 locuitori); 30 de
principi se aflau sub dominatia azteca;

 economia:-bazata pe agricultura, unelte primitive de piatra; lipseau animalele de

tractiune; canalizari; cultura porumbului sursa de baza
-mestesuguri foarte avansate, desi nu cunosteau roata olarului

                        -comertul in natura sau ca schimb: boabele de cacao…

 societatea: impartita in triburi, ginti si familii

-aristocratie ereditara, laica si religioasa

                        -“imparatul” considerat sacru

 cultura:-arhitectura bazata pe un simbolism astronomic: liniile bazei se raportau la mersul

soarelui sau al altor astre; temple cu platforme pentru ceremonii, altare;
-sculptura: monumentala, grotesca; capodopera “Piatra calendarului”-imagine
cosmografica

            -cunostiinte de astronomie

Razboiul=preocupare esentiala, sacra

Religia-frica de natura, de zei; zeul principal: al razboiului Uitzilopochtli (lui I se jertfeau inimile
prizonierilor); Quetzalcoatl (“Sarpele cu pene”)-zeitate a civilizatiei;

-credeau ca universul a trecut prin trei epoci: a jaguarului, a furtunii, a eruptiilor vulcanice, a
ploilor si se va incheia prin cutremure.

Civilizatia inca

-in Columbia, Peru, Chile

-cea mai inaintata civilizatie;

 economia: -unelte din piatra sau bronz

-cunosteau tehnici de extractie si prelucrare a aurului, argintului;

                        -irigatia, ingrasaminte naturale;

                        -munca era foarte riguros organizata si controlata de functionari; ea era

obligatorie, lenevia era pedepsita.

                        -cultivau cereale (porumb 20 soiuri, cartofi-40 soiuri, rosii, cacao…

                        -cunosteau lama ‘oaia andina’

                        -buni ceramisti, desi nu foloseau roata olarului

                        -tesaturi

 societatea:-diferentiata intre aristocratie (preoti, dregatori, guvernatori, in frunte Regele-

Soare, de origine divina, putere nelimitata, casatorii intre frati; purtau cercei in urechi ca
semn distinctiv)
-puternica centralizare, control printr-un sistem de drumuri, poduri, statii de
posta; sosele comparabile cu cele romane; harti de lut.

*  religia: cultul stramosilor; divinitati: zeul-soare (Inti), zeita-luna (Killa), zeita pamantului…

            -rol important preotii: in frunte cu un pontif numit Villac Uma (“Capul urlator”)

 cultura: arhitectura-Cuzco- pe o inaltime de 3300 m, cu ziduri ciclopice, tripla incinta,

Templul soarelui acoperit cu placi de aur si argint, palate monumentale.
-scoli pentru elite; nu se invata scrierea; pentru transmiterea
informatiilor:snururile cu noduri (quipu)-se memorau numerele intr-un sistem
zecimal;

                        -literatura.

2. Inceputurile sistemului colonial

-primele imperii coloniale :Portugalia si Spania

-conflictul dintre ele s-a reglementat prin tratatul de la Tordesillas (7 iunie 1494) prin care s-a
stabilit linia de demarcatie la vest de Ins. Capului Verde (meridianul 46 –adevarata axa
atlantica; zona portugheza se intindea la est de aceasta linie, iar cea spaniola la vest); acest
tratat a fost intarit de bulele papale;

            -1529- prin tratatul de la Zaragosa s-a delimitat si controlul in Orient, linia traversa
Indonezia, adica zona “insulelor mirodeniilor”

a)Formarea imperiului colonial portughez

-controlul portughez se baza pe o puternica flota de razboi, destinata sa protejeze corabiile

comerciale, pe forturi, factorii si garnizoane =thalasocratie mercantila

-teritorii: coasta occidentala a Africii de la Ceuta pana la Capul Bunei  Sperante; coasta
orientala a Africii, coasta Malabarului, Insulele Sonde, o parte din Moluce si Macao in China,
iar in America-Brazilia.

-imperiul colonial portughez era un monopol de stat, regele avea controlul deplin, el fiind si
primul armator;

-rol important Alfonso de Albuquerque “Napoleon al Indiilor”- a pus bazele acestui imperiu; a
incheiat capitulatii cu indigenii, aliante –cu Persia impotriva Portii;
-Casa da India=consiliu de conducere a sistemului colonial, condus de rege.

b)Formarea imperiului colonial spaniol

-rol important conquistadorii (H. Cortes, Fr. Pizarro –vezi Otetea); au cucerit un continent intr-
o jumatate de secol cu o mana de oameni; colapsul amerindian a fost favorizat de
superioritatea militara a spaniolilor (mai ales de prezenta calului, armele de foc), rolul decisiv
avand factorul politic intern:  impartirea amerindienilor in state rivale;

-imperiul a fost impartit in viceregate si audiencias; terenul a fost concesionat si impartit in

domenii (encomienda) dupa sistemul seniorial

-organul suprem al coloniilor: Consiliul Indiilor

-teritorii: Mexicul, coasta Americii Centrale, Panama, Columbia, Venezuela, Chile, Antile.

c.Consecintele economice, sociale, politice, culturale

I.Perioada neutralităţii (1914-1916)

-15/28 iulie 1914 declanşarea primului război mondial; pretextul războiului a fost
asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, la Sarajevo.

-21 iulie/3 august 1914: Consiliul de Coroană de la Sinaia –prezidat de regele

Carol I- a hotărât ca România să rămână neutră, sub forma expectativei armate (vezi
D. 1).

-27 sept. 1914 –moartea regelui Carol I; noul rege, Ferdinand I, era căsătorit cu Maria
de Edinburg, care susţinea orientarea proantantistă; acesta era curentul de opinie
dominant, promovat de liberali şi o parte dintre conservatori (Take Ionescu, N.
Filipescu).

-toamna anului 1914 România a încheiat convenţii cu Italia şi Rusia.

II.Intrarea României în război şi operaţiunile militare din 1916

-4 august 1916 –convenţia politică şi militară încheiată la Bucureşti de primul

ministru I. I. C. Brătianu şi reprezentanţii Antantei (Franţa, Marea Britanie, Rusia şi
Italia); România se obliga să intre în război împotriva Austro-Ungariei, iar Marile
Puteri recunoşteau drepturile româneşti în Austro-Ungaria şi se obligau să sprijine
armata română, cu muniţie (300 tone zilnic) şi cu acţiuni militare (deschiderea unui
front la Salonic, apărarea Dobrogei, ofensiva rusă în Galiţia).-vezi D2 şi D3

-14 aug. 1916 –Consiliul de Coroană de la Cotroceni hotăra declanşarea războiului de

eliberare a românilor din Austro-Ungaria.

-Armata Română: 833.600 soldaţi şi ofiţeri; 4 corpuri de armată: Armata I, condusă

de gen. Culcer (S-V –Orşova), Armata a II-a, gen. Averescu (la Carpaţii de
Curbură), Armata a III-a –gen. Aslan (la graniţa de sud cu Bulgaria), Armata a IV-a,
ge. C. Prezan (la graniţa de nord, Carpaţii Orientali).

-cele trei armate din Transilvania au înaintat rapid, fiind susţinute de localnici;
Armata a III-a a fost însă înfrântă la Turtucaia, 6 sept., de armatele germano-
bulgaro-otomane, conduse de feldmareşalul Mackensen; gen. Al. Averescu a
organizat operaţiunea Flămânda, vizând încercuirea inamicului prin sudul Dunării;
această operaţiune n-a fost finalizată datorită intervenţiei Armatei a IX-a germană pe
frontul transilvan; armatele române au fost respinse peste Carpaţi, germanii au forţat
apoi Jiul, Oltul şi au ocupat Bucureştiul, după înfrângerea românilor în bătălia de la
Neajlov-Argeş (29 nov. -3 dec.).

-armata, autorităţile şi o parte a populaţiei civile s-au refugiat în Moldova, Iaşii

devenind capitală.

-Cauzele înfrângerii –identificaţi

Bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz

11 -19 iulie 1917 Bătălia de la Mărăşti a început cu puternica ofensivă a Armatei a

II-a Române condusă de gen. Al. Averescu, în cooperare cu Armata a IV-a rusă, şi s-a
soldat cu un strălucit succes tactic (frontul armatei române s-a stabilit pe valea Putnei,
ofensiva germană plănuită în regiunea Nămoloasa fiind amânată), dar fără a putea fi
axploatat din punct de vedere strategic din pricina situaţiei generale de pe frontul
oriental (mişcările revoluţionare din Rusia şi începutul retragerii ruşilor de pe front).

24 iulie-6 august 1917 Bătălia de la Mărăşeşti  a început cu o puternică ofensivă

germano-austro-ungară, executată cu forţele a 12 divizii, susţinute de focul a peste
850 de tunuri şi peste 1100 de mitraliere. Puterile Centrale credeau într-o victorie
facilă, care putea fi obţinută aici de formidabila forţă de şoc comandată de generalul
Mackensen, specialist în operaţiuni de străpungere, fiind supranumit „spărgătorul de
fronturi”. Scopul strategic era străpungerea frontului şi, prin exploatarea maximă a
acesteia, ocuparea Moldovei, scoaterea României din râzboi şi, ca o consecinţă mai
îndepărtată, scoaterea din război a Rusiei.

După 14 zile de lupte grele, Armatei I Română, condusă de gen. Eremia

Grigorescu, în cooperare cu câteva divizii ruse, a respins puternica ofensivă a
Puterilor Centrale. Cele mai dramatice momente ale marii bătălii de la Mărăşeşti au
fost luptele de pe platoul Muncelului (2 – 5 august) şi lupta de la Răzoare (6 august),
unde a căzut eroic întreaga companie de mitraliere comandată de căpitanul Grigore
Ignat.

 În cursul acestei bătălii, cea mai mare de pe frontul românesc din tot cursul
războiului, armata română a repurtat una dintre cele mai strălucite izbânzi.
  

26 iulie -9 august –Bătălia de la Oituz a început cu acţiunea ofensivă a armatei

germano-austro-ungare, executată cu două divizii, care făcea parte din ansamblul
puternicei ofensive pornite în direcţia Mărăşeşti la 24 iulie, şi care urmărea
străpungerea munţilor pe valea Trotuşului. Cele mai dramatice momente ale bătăliei
au fost atacul asupra Cireşoaiei (30 iulie), care a rezolvat criza în favoarea Armatei a
II-a Române, şi lupta de la Coşna (7 şi ) august), care încheie victorios pentru armata
română bătălia de la Oituz.

Împreună cu victoria de la Mărăşeşti, această victorie a reuşit să dejoace

planul strategic al inamicului privind frontul românesc. Situaţia de pe front însă
(victoria revoluţiei comuniste în Rusia şi ieşirea acesteia din război) nu a permis
exploatarea favorabilă a situaţiei militare.

-Pacea de la Bucureşti a fost negociată de guvernul filogerman condus

de conservatorul Al. Marghiloman; România ceda crestele muntoase ale Carpaţilor
Austro-Ungariei, Dobrogea Bulgariei (cu excepţia unui culoar şi a portului
Constanţa), iar Germania impunea monopolul asupra petrolului românesc pentru 90
de ani; tratatul nu a fost ratificat de regele Ferdinand.

-oct. 1918, în contextul victoriilor Antantei, armata română a fost remobilizată; la 11
nov. 1918 s-a încheiat primul război mondial.

Marea Unire din 1918

Unirea Basarabiei

-a fost anexată de Rusia în 1812 şi a fost prima provincie românească unită cu România în
1918;

-etape: -oct. 1917 congresul soldaţilor moldoveni de la Chişinău a proclamat autonomia

Basarabiei şi a ales organele de conducere –Sfatul Ţării (rol legislativ) şi Consiliul
Directorilor (rol executiv, condus de Ion Inculeţ);

            -dec. 1917 –este proclamată Republica Democratică Moldovenească;

            (13 ian. 1918 Rusia Sovietică a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat
tezaurul, din cauza intervenţiei armatelor române în Basarabia)

            -22 ian. 1918 –este proclamată independenţa statului;

            -27 martie 1918 –Sfatul Ţării a votat cu majoritate unirea Basarabiei cu Români

Unirea Bucovinei
-a fost anexată de Imperiul austriac în 1775;

-era revendicată de Austria şi Ucraina;

-etape: -14 oct. 1918 adunarea naţională de la Cernăuţi s-a proclamat Adunare Constituantă
şi a ales organele de conducere: Consiliul Naţional-cu atribuţii legislative şi Comitetul
Executiv (condus de Iancu Flondor);

            -12 nov. 1918 –Consiliul Naţional stabileşte instituţiile autonome;

            -15 noiembrie 1918 –Congresul General al Bucovinei votează în unanimitate unirea

Bucovinei cu România.

Unirea Transilvaniei

-mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular;

-etape: -sept. 1918 –Declaraţia de la Oradea –prezintă dorinţa de autodeterminare a

românilor;

            -18 oct. s-a format C.N.R.C. compus din 6 membri ai PNR şi 6 ai PSD;

            -nov. 1918 au avut loc negocieri cu guvernul maghiar la Arad, care au eşuat;

            -18 noiembrie]1 decembrie 1918 –a avut loc Marea Adunare Naţională a românilor de
la Alba Iulia; au participat 100.000 de oameni şi 1228 delegaţi; Declaraţia de Unire a fost citită
de Vasile Goldiş şi aprobată în unanimitate; s-au format Marele Sfat Naţional (for legislativ)
şi Consiliul Dirigent (organ executiv, condus de Iuliu Maniu).

 Unirea din 1918 a fost consacrată prin tratatele de pace din 1919-1920.

29 dec. 1919 –primul Parlament al României Mari votează legile prin care era
ratificată unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.

Regele Ferdinand I Întregitorul (1914-1927)

Biografia

Ferdinand I s-a nascut la 12 august 1865 la Sigmaringen, era al doilea fiu al

principelui Leopold de Hohenzollern si al Antoniei, sora regelui Pedro al
Portugaliei. Studiaza la Duseldorf, apoi la Tubingen si Leipzig. ..A asteptat 25 de ani
pentru a schimba titlul de principe cu cel de rege al Romaniei, rastimp in care nu s-a
implicat deloc in conducerea treburilor tarii, de care, de altfel, era sistematic tinut
departe de unchiul sau. Sub aspra supraveghere a acestuia a strabatut toata ierarhia
militara pana la gradul de general de corp de armata. La 17/29 decembrie 1892 s-a
casatorit  cu Maria , principesa de Marea Britanie si Irlanda, fiica lui Alfred de
Edinburg (fiul reginei Victoria) si a Mariei, fiica tarului Alexandru II al Rusiei. Din
aceasta casatorie au rezultat 5 copii: Carol-1893, Elisabeta-1894, Marioara-
1899,Nicolae-1903, Ileana 1908. De educatia lor s-a ocupat mai ales regina Maria,
Ferdinand impartindu-si timpul intre obligatiile sale in armata si  ocupatia sa favorita:
lectura. O lectura bogata si foarte variata , in latina, greaca, germana, franceza,
romana, engleza, rusa, limbi pe care le stia foarte bine.Il interesau chestiunile militare,
subtilitatile teologice, literatura istorica si, dincolo de toate, botanica.

-15 oct. 1922 –regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi la Alba Iulia, în
cadrul unei ceremonii, organizate de liberali, ca simbol al unităţii româneşti.

-regele Ferdinand a domnit ca un monarh constituţional, fiind un element de echilibru

şi stabilitate în viaţa politică; se manifesta cu timiditate în viaţa politică, preferând
viaţa ştiinţifică, în special botanica; a apreciat foarte mult pe Ionel Brătianu.

-a avut 6 copii, iar primul născut şi succesor la tronul României era principele Carol;
acesta era un tânăr inteligent, educat, dar libertin (în 1918 fugise de pe front şi se
căsătorise în secret cu Zizi Lambrino, cu care a şi avut un fiu; căsătoria a fost ulterior
anulată, iar în 1921 Carol s-a căsătorit cu prinţesa Elena de Grecia; au avut un fiu –
Mihai, care s-a născut în nov. 1921; în 1925 Carol a provocat o criză
dinastică, hotărând să rămână în străinătate cu amanta sa Elena Lupescu şi a renunţat
la tron –actul din 4 ian. 1926).

-la 20 iulie 1927 a murit regele Ferdinand; deoarece Carol renunţase la tron, fiul său
Mihai a devenit rege, dar era minor; s-a constituit o Regenţă –Patriarhul Miron
Cristea, principele Nicolae şi preşedintele Curţii de Casaţie Gh. Buzdugan, care a fost
însă sub influenţă lilberală, apoi ţărănistă, iar viaţa politică instabilă.

-oamenii politici, în special ţărăniştii, au considerat că revenirea lui Carol l-a tron ar
stabiliza situaţia, astfel ei au susţinut revenirea lui Carol în ţară la 6 iulie 1930.

MONUMENTE RELEVANTE ÎN EPOCA MODERNĂ

Palatul Cotroceni

Mănăstirea a fost construită în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino în 1679. În

cadrul complexului, impresionante erau biserica „Adormirea Maicii Domnului” –
asemănătoare tipologic bisericii episcopale din Curtea de Argeş – şi casele domenşti
care, prin somptuozitate, constituiau o revelaţie pentru contemporani.
            La finele secolului al XIX-lea, se ridică în incinta mănăstirii Cotroceni, un
elegant palat. Clădirea, proiectată de arhitectul francez Paul Gottereau, înglobând şi
spaţii medievale din vechea reşedinţă domnească, impune prin plastica faţadelor,
realizată în stil eclectic.

            Edificat între 1893 şi 1895, ca reşedinţă regală, palatul a fost destinat să
adăpostească familia principilor moştenitori: Ferdinand de Hohenzollern şi Maria de
Saxa-Coburg Gotha. Alegerea locului nu a fost întâmplătoare, întrucât vreme de peste
200 de ani, Cotrocenii serviseră ca reşedinţă principilor români, începând cu Şerban
Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu şi sfârşind cu Alexandru Ioan Cuza şi Carol I.
Palatul regal a fost supus unor transformări care au afectat arhitectura sa de-a lungul
timpului, astfel au fost cele realizate de arh. Grigore Cerchez, între 1915 – 1926. Sub
regimul totalitar, unele spaţii au fost dezafectate în conformitate cu necesităţile
Palatului Pionerilor.

            În 1977 a început restaurarea ansamblului istoric şi construirea în paralel a

unei aripi noi, pe latura de sud, care adăposteşte în prezent sediul Preşedinţiei
României.

            Corpul istoric a fost deschis publicului ca instituţie muzeală din 1991.

Castelul Peleş

În anul 1873, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen începe construirea

Castelului Peleş la Sinaia, localitate care la acea dată se numea Comuna Podul
Neagului, pe locul –sălbatic, dar pitoresc, cunoscut sub numele de Pietrele Arse.

            Piatra de temelie a castelului a fost pusă pe 22 august 1875, iar la construirea

lui au contribuit arhitecţii germani Wilhelm Doderer, Johannes Schultz şi cehul Karel
Liman între anii 1893 – 1914.

Caracteristicile arhitecturii exterioare ale Castelului Peleş sunt specifice

stilului neo-renaşterii germane: profiluri ascuţite, verticale zvelte, forme neregulate,
fragmentarea compoziţiei faţadelor, asimetria corpurilor, abundenţa lemnului sculptat
şi a elementelor decorative.

Terasele castelului în stilul neorenaşterii italiene, sunt împodobite cu statui,

vase, coloane, fântâni.

Sălile şi saloanele îmbină barocul german, renaşterea italiană, rococo-ul

francez, renaşterea engleză, stilul hispano-maur, turcesc etc. Se remarcă Holul de
onoare, sălile de arme, cabinetul de lucru, sala de muzică transformată de regina
Elisabeta, Sala Florentină sau Sala Maură

Adăposteşte comori de artă: picturi şi sculpturi celebre, tapiserii, mobilă,

covoare orientale, arme şi armuri.
 Alături de “Marele Palat” a fost construit între anii 1899 – 1902 de către
arhitectul Karel Liman şi decorat de vienezul Bernhard Ludwig, Castelul Pelişor.
Destinat perechii princiare Ferdinand şi Maria, prinţesa a impus un stil personal,
caracterizat prin eclectism, elementelor Art-Nouveau adăugându-li-se elemente de
influenţă bizantină şi îndeosebi celtică. Astfel au luat naştere interioare ca
“Dormitorul de Aur”, “Capela” şi “Camera de Aur” cu valoare de unicat.

            Castelul “Foişor” a fost inaugurat în anul 1881, anul încoronării lui Carol I ca
rege al României, ca un castel de vânătoare, în stil elveţian.Din 1893, Foişorul a fost
locuit de perechea princiară (Ferdinand şi Maria), până în 1903, când acesta se va
muta la Pelişor. Mai târziu, el devine reşedinţa regelui Carol al II-lea. În anul 1932
castelul a fost distrus de un incendiu şi a fost reconstruit, după doi ani, într-un stil
specific românesc.

Spitalul Colţea

Ridicată de spătarul Mihail Cantacuzino, membru al unei familii de boieri luminaţi, în

anul 1704. Reprezintă primul aşezământ spitalicesc din Bucureşti. Clădirea a suferit
pe parcurs mai multe restaurări, actaula formă datând din 1888.

Biserica Kretzulescu

Zidită la 1720 – 1722 de marele logofăt Iordache Kretzulescu şi soţia lui, Safta, una
dintre fiicele lui Brâncoveanu. Edificiu în cărămidă aparentă, cu înfăţişare zveltă.
Turle bine proporţionate, cu ferestre înguste şi lungi. Pridvor deschis pe coloane de
piatră. Picturi de Gheorghe Tattarescu.

Biserica Stavreopoleos

Construcţie armonioasă din 1724, datorată unui călugăr grec, este un monument
caracteristic epocii fanariote.

Pridvorul de o excepţională frumuseţe, a fost cioplit în piatră de meşteri ai

epocii lui Brâncoveanu.

Despre frumuseţea caldă a sculpturilor şi picturilor din mica biserică Stavropoleos,

poetul Tudor Arghezi, în tinereţea sa diacon al bisericii, scria: “Strănile, pierzându-şi
încheieturile şi topindu-şi-le în vreme, par lucrate în cocă de ceară… Foaia cărţilor e
de pergament, icoanele conţin însăşi relicva sfinţilor reprezentanţi, absorbiţi în lemn.
Vinele catapeteasmăi sunt de-a dreptul de aur”.
 

Târgovişte

Este amintită ca şi capitală a Ţării Româneşti în 1396, s-a dezvoltat cu deosebire în

secolul al XV-lea, când a devenit capitala stabilă a ţării. După 1459, când s-a construit
Curtea Domnească din Bucureşti, unii domnitori au preferat oraşul de pe Dâmboviţa,
iar alţii oraşul de pe Ialomiţa.

A fost reşedinţă a faimosului voievod Vlad Ţepeş, cunoscut sub numele Dracula. Cu
unele întreruperi, Târgovişte a fost capitala ţării până spre mijlocul secolului al XVII-
lea şi a mai cunoscut o ultimă perioadă de strălucire în timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu (1688 – 1714), după care a decăzut, fiind abandonată de domnitorii
fanarioţi.

Reşedinţa domnească a început să fie construită de către Mircea cel Bătrân, în timpul
căruia s-au realizat prima casă domnească şi un paraclis, apoi a suferit extinderi
succesive în vremea domnitorilor Vlad Ţepeş (un turn de pază numit Turnul
Chindiei, înalt de 27 m), Petru Cercel (o nouă casă domnească mai mare) şi
Constantin Brâncoveanu (refacerea şi completarea ansamblului, avariat în 1659). În
cadrul complexului s-au păstrat picturi din epoca brâncovenească realizate de
Constantin zugravul, în biserica domnească mare (înălţată de Petru Cercel), sculpturi,
ceramică, baia domnească, Turnul Chindiei, foişorul brâncovenesc, casa domniţei
Bălaşa, biserica Sf. Vineri.

Hanul lui Manuc

Hanul a fost construit în 1808, pe terenul vechii Curţi domneşti şi a fost timp de
decenii unul dintre principalele locuri de găzdiure a vizitatorilor Bucureştiului,
deservind şi un puternic centru comercial.

            Cea mai veche parte a construcţiei este casa situată în nord-vestul curţii,
despre care cercetătorii spun că datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea.

            Domnitorul Constantin Vodă Hangherli a recurs la licitaţie pentru că nu putea

suporta singur costul reparaţiilor clădirilor din han. Licitaţia a fost câştigată de un
bogat armean Emanuel Mîrzaian (Manuc-Bei).

            Hanul pe care îl amenajează aici Manuc-Bei se va deosebi de celelalte hanuri

mănăstireşti şi domeneşti existente atunci în Bucureşti prin caracteristicile sale
arhitectonice.

În curtea interioară au coborât din trăsuri reprezentanţii Rusiei şi Turciei, care

aveau să semneze într-o cameră special amenajată, Tratatul de la Bucureşti, după
victoriile generalului Kutuzov asupra armatelor Porţii (1812). Este momentul în care
teritoriul dintre Prut şi Nistru, Basarabia, este „cedat” Rusiei.
 Tot aici s-au organizat întruniri publice prezidate de personalităţi marcante ale
culturii româneşti, precum Octavian Goga, Vasile Lucaci, Take Ionescu, Barbu
Ştefănescu-Delavrancea, Constantin Dobrogeanu-Gherea.

Intemperiile vremii şi apropierea râului Dâmboviţa au determinat multe lucrări

de restaurare a hanului. Renovat în ultimii ani, după schiţele iniţiale, Hanul Manuc
îmbină azi arhitectonica începutului de secol XIX, cu confortul modern al hotelurilor
de primă mână.

Ateneul Român

Una dintre emblemele Capitalei, cu coloane ionice şi fronton de templu antic, cu o

mare cupolă strălucitoare. Interiorul impresionează printr-o arhitectonică deosebită –
coloane dorice din stuc roz, scări spirale, sală cu 1000 de locuri, spaţii expoziţionale şi
biblioteca- şi decoraţiuni artistice de largă respiraţie. Este un forum de cultură;
acustica sălii de concerte a fost relevată de celebri şefi de orchestre şi interpreţi ca
George Enescu, Maurice Ravel, David Oistrach, Richard Strauss, Sir John Barbirolli,
Iehudi Menuhin, Pablo Casals, Dinu Lipatti, Sergiu Celibidache, Mariana Nicolesco
ş.a.

 Page 3 of 5 

I. Geneza si evolutia Uniunii europene:

1949 –Consiliul Europei (10 state membre); integreaza Consiliul Ministerial si Adunarea
Consultativa; sediul la Bruxelles; rol de mediere in diferite domenii; din 1993 include si
Romania.

1951 –Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (6 membri: Franta,

RFG, Benelux, Italia) initiata de ministri francezi J. Monnet si R. Schuman si
cancelarul german K. Adenauer.

1957 –Comunitatea Economica Europeana (Piata Comuna) –are la baza

tratatul de la Roma, care prevedea desfiintarea tuturor taxelor vamale dintre
tarile membre, libera circulatie a fortei de munca, a capitalurilor, taxe vamale
comune pentru marfurile de import;

            -Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euroatom);

Consolidarea si reorganizarea CE:

-Tratatul de la Maastricht 1991

-Tratatul de la Amsterdam 1997

 

Extinderea Uniunii Europene:

-1973 –integrarea Angliei, Danemarcei si Irlandei;

-1980           +   Grecia

-1986            + Spania si Portugalia

-1995            + Austria, Finlanda, Suedia;

Azi: Uniunea are 15 state membre, 365 milioane cetateni; moneda unica
(euro) din 1 ian 1999; 9 mai ziua Europei

       -proces de negocieri pentru integrarea statelor foste comuniste.

II. Institutiile comunitare

1. Comisia europeana (sediul la Bruxelles): 20 membri, rol executiv, administreaza fonduri,
supravegheaza respectarea tratatelor si propune proiecte;
2.   Consiliul de ministri:  15 ministri, ia decizii, adopta legislatia comunitara;
rol                              consultativ, pe diferite domenii;

3.   Parlamentul European (sediul la Strasbourg)-cauta sa impuna dreptul

comunitar

4.  Curtea europeana de Justitie (sediul la Luxemburg)

1. Consiliul European (sediul la Bruxelles) –organ legislativ al uniunii;

reuneste sefii de stat si de guvern al tarilor membre.

   Page 3 of 5 

Metode didactice în predarea-învățarea istoriei

Metodele sunt sunt căile de atingere a obiectivlos specifice lecțiilor de istoie, dar și a
activităților extracurriculare cu conținut istoric. Ele se referă atâr la activitatea profesorului de
predare, cât și la activitatea elevului de învățare. Binomul profesor-elev se întâlnește în
procesul de instruire prin metodele de predare-învățare.

Metodele de educare, clasice sau moderne, sunt deschise, în sensul că ele pot fi
perfecționate, adaptate la caracteristicile clasei și grupurilor de elevi. Ele trebuie să formeze
un sistem coerent însă care să acopere toate necesitățile precesului educațional, pentru o
disciplină, pentru o perioadă de timp, bine definită.

În mod clasic, ele se referă la activitatea profesorului (predarea, conversația) sau activitatea
elevului (învățarea, lectura, exercițiul).

Metode de predare
Expunerea

Cea mai frecvent folosită metodă de predare este expunerea sau prelegerea, sau mai simplu
predarea lecției de către prodesor.

În predarea istoriei predomină comunicarea orală a informațiilor disciplinei, deoarece prin

natura sa disciplina face parte din familia științelor socio-umane, în care relația directă
profesor-elev în procesul educașional predomină. Expunerea asigură elevilor acces facil la
infomațiile corecte ale istoriei, pe baza unei selecții profesionale, care să formeze eelvilor un
model de înțelegere și folosire a realităților istorice.

Metode are și unele aspecte considerate a fi negative. Unul dintre acestea ar fi faptul că
informațiile sunt livrate elevilor în formă finală, fără a permite acestora descoperirea creativă.

Expunerea nu trebuie înțeleasă ca un monolog al profesorului. Ea poate fi întreruptă de

profesor cu întrebări retorice, evidențierea aspectelor fundamentale ale unei lecții, comparații
și alte metode complementare care pot face prelegerea mai sistematică, mai dinamică, mai
atractivă pentru elevi.

Explicația este considerată de unii o variantă a expunerii. Informațiile selectate prezentate

elevilor trebuie să aibă o explicație logică, accesibilă elevilor, în funcție de vârsta lor și
caracteristicile de grup. Explicarea premiselor, cauzelor, desfășurării și urmărilor unui
fenomen istoric este esențială pentru fomarea unei înțelegeri a mecanismelor proceselor
istorice.

Prelegerea este o metodă în care prezentarea informațiilor de către profesor este continuă,
fără a fi întreruptă de întrebări. Ea are valențe retporice ce atrag audiența, prezintă informații
recente, teorii asupra temei,  în concordanță cu nivelul clasei și grupurilor de elevi.

Pe lângă expunere și prelegere, profesorii mai folosesc în mod constant în procesul

educațional povestirea și descrierea evenimentelor istorice, ca a manieră de transmitere
unilaterală a cunoștințelor. Pentru a fi cât mai eficientă educațional, metoda expunerii trebuie
să implice levii în dobândirea cunoștințelor istorice, planul expunerii trebuie prezentat clar la
începutul orei, conținutul expunerii trebuie adecvat la caraterisiticle clasei, trebuie folosite
mijlocae didactice atractive pentru elevi, iar expunerea nu trebuie să fie unica metodă folosită
în predarea lecției.

Conversația

Conversația sau discuția este una dintre metodele de bază în procesul educațional. Ea este
bidirecțională, profesorul dar și elevul pot pune întrebări, pot prezenta și argumenta idei
originale, stimulează dezbaterea în beneficiul procesului de instruire.

Dacă expunerea are un rol informațional prin conținutul său, dezbaterea pune accent pe rolul
formativ, dezvoltând imaginația și creativitatea elevilor în înțelegerea fenomenelor istorice în
contextul lor dar și în comparație cu evenimente similare din prezent. Conversația presupune
însă faptul că elevii cunosc fenemenul istoric, pentru a-l anliza, prelucra și evalua, ori a face
remarci personale pe baza sa.

În funcție de obiectivele specifice urmărite conversația poate fi euristică (învățare prin

descoperire), de consolidare a cunoștințelor și de verificare a fixării lor. Profesorul pune atât
întebări de fixare a cunoțtințelor (când, cine, unde), cât și de formare a gândirii istorice (de ce,
din ce cauză, cu ce scop).

Demonstrația

Demonstrația este metoda cu care profesorul prezintă elevilor informațiile într-o formă reală,
palpabilă pentru ca elevii să înțeleagă mai ușor informțiile istorice transmise. Demonstrația se
poate face cu obiecte reale (arheologice, numismatice, etnografice), documentelor istorice,
surselor de istorie locală, literaturii istorice, reprezentări grafice/fotografice/video, hărților
geografice și istorice, schemei etc.
 

Problematizarea

Problematizare are la baza sa crearea unei contradicții, a așa-numitelor situații problemă care
să activizeze gândirea elevilor pentru a găsi soluții la aceste situații pe baza cunoștințelor
anterioare și celor din momentul prezentării problemei.

Problematizarea trebuie să folosească întrebări care pot duce la probleme relevante, care să
ducă la înțelegerea problemei și la propuenrea unei sau unor soluții realiste.

De obieci, problematizarea se folosește la lectiile de recapitulare, pentru analiza conținutului

informațional și modelarea gândirii elevilor.

Comparația

Comparația este este un proces de instruire prin care profesorul și elevii prin
intermediulasemărnărilor și desoeribirilo ăți explică și reconstituie istoria pe baza unor criterii
specifice istoriei.

Pot fi folosite două tipuri de comparație. Comparația concomitentă se referă la fapte și

fenomeneistorice asemănătore din aceeași perioadă, în condiții istorice și geografice diferită
însă.

Comparația succesivăse realizează prin analiza etapelor succesive ale unui fenomen istoric
pe scara timpului și a spațiului geografic.

Învățarea prin descoperire

Elevii sunt ghidați în descoperirea adevărului istoric prin activități proprii în care eleborează
cunoștințele istorice. De exemplu, li se solicită elevilor analiza unor documente, formularea pe
baza lor a unor concluzii despre faptele istorice și procese istorice necunoscute de ei până
atunci.

În mod concret, profesorul poate utiliza învățarea prin descoperire inductivă, în care elevii
analizează documente istorice în vederea comparării, clasificării și extragerii aspectelor
geenrale și particulare, respectiv învățarea prin descoperire deductivă în care pe baza
analizei documentelor istorice elevii ajung să enunțte adevăruri istorice, descoperă informații
noi, elaborează concluzii.

Modelarea

Modelarea este modalitatea de cunoaștere a realității prinintermediul unor modele materiale

sau ideale, similare obiectelor și fenomenelor istroice reale, care duc la descoperirea
adevărului istoric de către elevi prin folosirea raționamentului analogic. Principalele variante
ale modelării în educația școlară sunt modelarea similară (prin modele materiale care
repoduc pe cele reale), modelarea prin analogie (utilizarea de scheme, planuri, tabele,
realizându-se abstractizarea și generalizarea unor situații particulare), modelul grafic (statistic
și matematic).

Mijloacele de învățământ pentru studiul istoriei

Mijloacele de învățământ pentru studiul istoriei reprezintă totalitatea materialelor și

instrumentelor auxiliare folosite de profesorul de istorie în proceul predării și de elevi în cel al
învățării pentru dobândirea cunoștințelor, fromarea deprinderilor, valorilor, calităților personale
și evaluarea lor obiectivă.
Mijloacele didactice au atât funcții informative, formative, cât și psiho-pedagogice. Ultimele
sunt funcția cognitiv-formativă, legarea procedului educativ cu realitatea, educație moral-
civică, de dezvoltare a personalității.

Structura mijloacelor de instruire este de o varietate mare la disciplina istorie: documente

istorice, tablouri, machete, fotografii, ilustrații, hărți, manuale, romane istorice, schme,
diapozitive, filme didactice etc. Cu toate că ele sunt atractive, nu pot înlocui niciodată
profesorul cre este cel care ghidează, controlează și are responsabilitatea asupra bunei
derulări a procesului de instruire a elevilor.

Baza didactică a studierii istoriei sunt cabinetul de istorie, biblioteca, muzeul școlii, colecțiile
de material arheologic, etnografic, numismatic și documentar.

Cabinetul de istorie permite desfășurarea activităților de predare-învățare într-uin cadru mai

puțin formal, care stimulează creativitatea elevilor, relațiile de colaborare dintre ei, inițiativa,
profesorul devnind mai apropiat de elevi, iar ei de istoria reală.

Pe baza funcționalității lor mijloacele de învățămând au fost clasificate în mijloace pentru

comunicarea informației (reprezentări video, audio, audio-vizuale care se pot proiecta; pentru
obținerea informațiilor (obiecte arheologice, machete, mulaje); pentru verificarea și
consolidarea informației (mape cu text, hărți istorice); pentru transmiterea și recepționarea
informației (computere, videoproiectoare).

Biblioteca școlii trebuie să dispună de lucrările indicate pentru procesul de istruire al elevilor
în domeniul istorie.

Unele lecții de istorie pot fi desfășurate în muzeul școlii sau muzeul local, dacă acestea
există. De obicei, ele conțin colecțiile de material arheologice, numismatic, etnografice,
documentar, la îmbogățirea cărora unoeri participă chiar elevii.