ACTIVITATEA DE POVESTIRE ȘI REPOVESTIRE

POVESTIREA

Un mijloc instructiv-educativ cu eficienţă în grădiniţele de copii îl constituie

povestirile. Ele contribuie la lărgirea orizontului copiilor, la dezvoltarea proceselor lor
psihice (a gândirii, a memoriei, a imaginaţiei şi a atenţiei), a limbajului sub toate
aspectele sale, la educaţia morală şi estetică a copiilor.
În grădiniţa de copii, povestirile sunt forme de activitate organizată, care ocupă un
loc important, cu rol formativ în special în dezvoltarea atenţie a imaginaţiei şi a vorbirii.
Activităţile de povestire au fost grupate în două mari categorii: povestirile
educatoarei şi povestirile copiilor.
 POVESTIRILE EDUCATOAREI

Acest mijloc trebuie să fie foarte bine structurat din punct de vedere metodic:
 educatoarea trebuie să aleagă cel mai potrivit moment pentru introducerea materialului didactic,
 educatoarea trebuie să dețină capacitatea de a captiva copiii în timpul expunerii,
 educatoarea trebuie să asigure accesibilizarea cuvintelor noi, prin folosirea sinonimiei sau a materialelor
didactice,
 crearea unui context propice pentru cultivarea exprimării orale, corecte din punct de vedere gramatical
 crearea unei atmosfere propice acestui gen de activitate,
 optarea pentru un final optimist (Damșa, I., Toma-Damșa, M., Ivănuș, Z., 1996).
Un rol deosebit de important îl au povestirile în dezvoltarea vorbirii, oferă copilului posibilitatea de a învăţa să
înţeleagă gândurile şi sentimentele oamenilor, prin folosirea cuvântului şj_a imaginii artistice, îl familiarizează cu
structura limbii, cu bogăţia formelor sale gramaticale, cu frumusețe și expresivitatea limbii contribuie astfel la
dezvoltarea limbajului şi a gândirii lui.
 POVESTIRILE

La 3—4 ani povestirile ce vor fi prezentate au un conţinut şi intrigă simple care să înfăţişeze o lume cunoscută,
să trezească sentimente şi stări afective plăcute, să educe atitudinea pozitivă faţă de cele expuse de educatoare
(„Ridichea uriaşă", „Unde a zburat rîndunica", „Mălina şi ursul", „Cei doi arici", „Ce-a păţit iepurică" etc).
La 4—5 ani povestirile educatoarei vor familiariza copiii cu diferite aspecte de viață şi domenii de activitate şi
cu diferite trăiri afective care să le influenţeze sentimentele şi comportamentul („Căsuţa din oală", Coliba
iepuraşului; ,Puf alb şi Puf gri". „Scufiţa Roşie", „Ţapul, vulpea şi lupul", „Ursul păcălit de vulpe", „Pățania lui
Fănuţ" etc).
La grupa de 5—6 ani, prin povestirile educatoarei se va realiza familiarizarea copiilor cu aspecte mai complexe
din natura şi viaţa înconjurătoare, cu expresii poetice, epitete, formule specifice stilului povestirilor precum şi
educarea unor trăiri de vlaloare etică şi estetică care să influenţeze în măsură şi mai mare sentimentele şi
comportarea copiilor („Punguţa cu doi bani", „Cenuşăreasa", „Cuvintul fermecat, Inimioare, Inimioare, „Plici
şi Plici-Plici", „Copiii în crâng" etc.).
 ACTIVITATEA DE POVESTIRE, ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA EI

O sarcină importantă care revine educatoarei este aceea a studia cu toată atenţia textul povestirii înainte de a-1
expune în faţa copiilor, eventual de a-1 prelucra, de a-1 adapta posibilităţilor de înţelegere şi de asimilare ale acestora.
Stabileşte succesiunea episoadelor care vor fi narate, pasajele pe care va trebui să le memoreze, pentru a le reproduce
textual dialogurile, versurile, eventual momente umoristice sau dramatice) De asemenea, îşi va nota unele expresii literare
cu care sa îmbogăţească vorbirea copiilor.
Desfăşurarea activităţii
Introducerea copiilor în activitate. In mod obişnuit, îndată ce copiii şi-au ocupat locurile pe scaune, educatoarea
anunţă titlul povestirii şi începe să o expună direct. Practica a dovedit că tergiversarea începutului activităţii, observaţiile
şi apelurile repetate ale educatoarei pentru stabilirea liniştii şi a asigurării disciplinei sunt obositoare şi, chiar mai mult,
dezorganizează grupa.
Sunt cazuri în care copiii trebuie pregătiţi pentru înţelegerea povestirii, trebuie să le fie reamintite sau precizate unele
date de care depinde înţelegerea ei. In aceste situaţii, inainte de începerea povestirii, educatoarea poate angaja cu copiii o
conversaţie introductivă, liberă sau pe baza unor ilustraţii.
 EXPUNEREA
Acest moment al activităţii trebuie să însemne stabilirea unui contact viu, a unei strînse legături a povestitoarei cu cei care o ascultă.
Expunerea educatoarei trebuie să fie cât mai plastică, cât mai expresivă. Pentru aceasta ea trebuie să folosească, ca şi în arta actoricească, o
serie de mijloace, prin care să sublinieze înţelesul cuvintelor, al propoziţiilor, al frazelor, să imprime povestirii un caracter atractiv emoţional.
Vocea, tonul constituie unul din mijloacele cele mai importante de care trebuie să se folosească educatoarea pentru a da relief spuselor sale
şi mai ales pentru a sublinia unele stări afective. Intensitatea timbrului şi înălţimea vocii trebuie să varieze conform cu conţinutul povestirii.
Schimbarea ritmului vorbirii, rostirea mai rară sau mai grăbită a cuvintelor, ridicarea sau coborârea glasului în timpul vorbirii, felul în care
accentuează un cuvânt, o propoziţie, o frază, modificarea timbrului vocii sunt mijloace prin care educatoarea poate să imprime povestirii mai
multă expresivitate şi să mărească astfel starea emoţională a ascultătorilor.
Astfel, povestind copiilor Coliba iepuraşului, cuvintele: „Cum să nu plâng ? Am avut o colibă din coajă de tei, iar vulpea una de gheaţă.
Primăvara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea m-a rugat s-o primesc în coliba mea şi acum, uite m-a gonit!..." vor fi rostite cu tristeţe şi cu revoltă în
glas. Sau, povestind Capra cu trei iezi, educatoarea va trebui să redea mânia şi ameniţarea legitimă a caprei atunci când află că cei doi iezi au fost
mâncaţi de cumătrul lup,, rostind cu intonaţia cuvenită cuvintele : „Ia lasă că l-oi învăţa eu ! Dacă mă vede că-s văduvă sărmană, cu o casă de
copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea şi pe voi să vă pună la pastrama? Nici o faptă fără plată! Ticălosul şi mangnositul !...«
Un rol important în expunere îl au pauzele şi accentele. Folosirea atentă a pauzelor determinate de punctuaţie, de sensul logic al
propoziţiilor sau al frazelor, sau de diferite situaţii psihologice ce se degajă dintr-o anumită parte a povestirii, face ca povestirea să fie mai vie, să
poată fi urmărită mai uşor şi cu mai mult interes.
 EXPUNEREA
În expunerea povestirilor, educatoarea trebuie să mai folosească mimica şi gesturile. Fiecare gest sau mişcare,
cea mai discretă schimbare a expresiei feţei, atunci cînd sunt potrivite situați, când vin să însoţească şi să întărească
mijloacele verbale de exprimare, sau să sublinieze situaţii, peripeţii etc, contribuie la mărirea expresivităţii povestirii,
la stabilirea unui eontact mai viu între povestitor şi ascultător şi mai ales, la asigurarea perceperii afective şi
conştiente de către copii a textului.
Pentru a mări efectul expunerii povestirii, educatoarea poate folosi o serie de mijloace intuitive — cum ar
siluetele, machetele.
Deosebit de eficient, sugestiv şi captivant s-a dovedit procedeul foloisirii unor siluete care să reprezinte
personajele şi unele elemente de decor (pomi, oase, covor, cuşcă etc). Cu ajutorul unor asemenea siluete educatoarea
poate înscena povestea pe măsura expunerii ei, fie pe flanelograf, fie pe o măsuţă din faţa ei.
Mânuirea acestor siluete concomitent cu expunerea povestirii, în mod cât mai sugestiv şi corespunzător
situaţiilor face să sporeaseă interesul copiilor pentru povestire, să urmărească expunerea cu atenţie mărită şi să
trăiască stări emoţionale deosebite.
EXPUNEREA POVEŞTII / POVESTIRII DE CĂTRE EDUCATOARE

- anunţarea titlului şi a autorului poveştii/povestirii;

- expunerea conţinutului trebuie să fie clară şi accesibilă copiilor, trebuie să fie expresivă pentru a menţine treaz
interesul copiilor şi pentru a asigura motivaţia învăţării.
 

- modularea vocii;
- schimbarea ritmului vorbirii pe parcursul expunerii;
- respectarea pauzelor logice, psihologice şi gramaticale;
- schimbarea intonaţiei în funcţie de conţinutul povestit;
- repetiţii;
- mimică şi gestuculaţie adecvate,

- mijloace intuitive şi imitative adecvate;
- utilizarea materialelor didactice: marionete, păpuşi, jucării, machete, etc
- Expunerea poate alterna cu dialoguri scurte adresate copiilor pentru a le sonda opiniile sau a le întreţine atenţia,
pentru a crea starea emoţională corespunzătoare conţinutului. Educatoarea trebuie să se transpună în rolul
personajelor despre care povesteşte pentru a transmite permanent emoţii copiilor.
 FIXAREA POVESTIRII/ ÎNCHEIEREA ACTIVITĂȚII

Marchează etapa fixării conţinutului principal al povestirii predate în acest scop, potrivit vârstei
copiilor şi povestirii (poveştii sau basmului) predate, pot fi iniţiate următoarele procedee:
— Prezentarea şi discutarea unor ilustraţii, reprezentînd momentele principale ale povestirii şi care
să permită concretizarea diferitelor episoade. Astfel se consolidează reprezentările pe care copiii şi le-au
format ascultând povestea şi se îmbogăţeşte experienţa lor cognitivă şi afectivă.
— Conversaţia în legătură cu tema, conţinutul şi personajele principale ale povestirii.
— Reproducerea de către copii a fragmentelor semnificative din povestire.
— Mimarea unor acţiuni caracteristice personajelor din povestea ascultată.
— Redarea în desen, la alegere, a unor elemente din poveste care au impresionat pe copii în mod
deosebit.
 POVESTIRILE COPIILOR

La vârsta preşcolară, copiii trebuie să dobândească deprinderea de a-şi exprima cu uşurinţă dorinţele,
impresiile, gândurile şi de a reda în mod inteligibil, cursiv şi logic o poveste, un basm cunoscut, o
întâmplare sau un fapt trăit.
Formarea acestor deprinderi le este necesară copiilor în procesul comunicării cu cei din jur, în procesul
însuşirii cunoştinţelor şi mai cu seamă în viitoarea lor activitate şcolară. Aceste deprinderi se formează mai
ales prin intermediul activităţilor de dezvoltare a vorbirii, printre care, un loc însemnat revine povestirilor
copiilor : reproducerea unor poveşti sau basme cunoscute sau a unor filme, expunerea într-o formă
închegată a unor întîmplări, aspecte sau fapte din experienţa lor personală, din viaţa oamenilor şi a
vieţuitoiarelor din mediul înconjurător.
Primele naraţiuni libere sunt repovestirile. In repovestiri, ei sunt solicitaţi să expună, într-o formă mai
simplă sau mai dezvoltată, conţinutul unui text literar. în aceste .activităţi, contribuţia personală a copiilor
este restrânsă.
 TIPURI DE POVESTIRI ALE COPIILOR
 Povestirile copiilor se realizează în două forme:
A. repovestire
B. povestiri create de copii.
 
Felurile şi caracterul acestor povestiri, în funcţie de materialul pe baza căruia se realizează, cât şi de gradul de
participare creatoare a copiilor, sunt următoarele:
— Povestiri după modelul educatoarei.
— Povestiri cu început dat.
— Povestiri după un plan (alcătuit cu ajutorul ilustraţiilor sau verbal),
— Povestiri după o temă (sugerată de un tablou sau de jucării),
 REPOVESTIRE

Repovestirile au ca scop principal formarea deprinderii copiilor de a expune cursiv şi logic povestiri, povești sau
basme şi exercitarea vorbirii sub toate aspectele : fonetic, lexical, gramatical.
Obiectivul fundamental pe care îl urmărește repovestirea este acela de consolidare a poveștii sau basmului
prezentat. Sarcinile cele mai simple pe care le pot îndeplini preșcolarii pentru a demonstra înțelegerea textului sunt
reținerea numelor personajelor din text și reproducerea unor replici ale acestora.
La grupa mijlocie se introduce pentru prima dată repovestirea ; putem cere reproducerea poveştilor cu acţiuni
simple în care acestea se repetă în desfăşurarea intrigii. De pildă: „Cocoşel, creastă de aur”, „Căsuţa din oală" etc.
Reuşita activităţilor de repovestire este condiţionată de modul în care şi-au însuşit copiii povestirea educatoarei.
Cunoscând-o bine si înţelegând-o pe deplin ei o vor reproduce, cum e şi firesc, mai exact şi cu mai multă uşurinţă. De
aceea, educatoarea trebuie să asigure în prealabil însuşirea conştientă şi temeinică a povestirilor de către copii. În acest
sens se recomandă repetarea povestirilor.
REPOVESTIREA

Prin această formă de povestire se dezvoltă gândirea logică, memoria şi capacitatea de comunicare liberă a copiilor.
Copiii trebuie:
- să redea întâmplări reale sau imaginare în succesiunea lor;
- să desprindă trăsături ale personajelor;
- să aprecieze fapte ale acestora;
- să comunice gânduri şi sentimente legate de personaje şi întâmplări;
- să aleagă personajul preferat, considerat model şi să-şi motiveze alegerea.
În repovestire contribuţia proprie a copiilor este restrânsă; ei readuc, mai simplu sau mai dezvoltat, conţinutul
unui text spus de către educatoare. Reuşita repovestirii depinde de gradul de înţelegere şi însuşire a povestirii de către
copii, adică de:
- însuşirea conştientă şi
- însuşirea temeinică a povestirii.
 TIPURI DE REPOVESTIRI

Posibilităţile copiilor de a reda conţinutul unei povestiri sunt diferite de la o grupă la alta. De
aceea, în organizarea repovestirilor, educatoarea va ţine seama de nivelul grupei la care lucrează.
Activităţile de repovestire pot fi realizate în forme diferite, în funcţie de scopul urmărit şi de
mijloacele folosite. Astfel se pot organiza:
a) repovestiri după un şir de tablouri reprezentând episoadele principale ale povestirii,
b) repovestiri după un plan verbal (care împarte povestirea în fragmente logice),
c) repovestiri libere,
d) repovestirea unui text citit.
La început, pentru a învăţa pe copii să respecte principalele momente ale povestirii (poveştii,
basmului) şi succesiunea lor, este indicat să se folosească primele două variante : repovestirea
după tablouri şi repovestirea după un plan verbal.
 TIPURI DE REPOVESTIRI

a. Repovestirea pe baza unor tablouri / ilustraţii ce readua episoadele principale ale povestirii 
 Această formă de activitate conţine următoarele secvenţe:
1. Introducere în activitate – prin anunţarea titlului şi autorului povestirii.
2. Expunerea, pe scurt, a conţinutului povestirii
3. Repovestirea
- copiii trebuie să repovestească evenimentele pe baza unor tablouri / ilustraţii ce readu câte un episod important din conţinutul povestirii;
dacă este cazul, copiii pot fi solicitaţi să completeze expunerea.
4. Repovestirea integrală
- unul sau doi copii realizează repovestirea integrală; cu cât se vor folosi mai multe tablouri/ilustraţii, cu atât povestirea devine mai liberă. 
b.Repovestire pe baza unui plan verbal corespunzător fragmentelor logice ale povestirii Acest tip de repovestire face trecerea spre
povestirea liberă. Educatoarea trebuie să 
realizeze în prealabil un plan accesibil şi succint, ce delimitează secvenţele povestirii. În funcţie de grupa de vârstă, planul este mai simplu
sau mai complex. Planul verbal poate avea forma de întrebă ri, accesibile copiilor. Educatoarea expune planul verbal pe baza căruia copiii
repovestesc. La grupa mare ş i cea pregă titoare se pot solicita detalii semnificative, unele întrebări pot solicita explicaţii şi aprecieri ale
faptelor. Povestirile scurte pot fi redate de către un singur copil, iar cele mai lungi prin doi-trei copii
 REPOVESTIRILE DUPĂ TABLOURI ȘI DUPĂ PLAN VERBAL
Repovestirile după tablouri se organizează, în general, astfel : după ce educatoarea anunţa subiectul și reamintește pe scurt copiilor conținutului
povestirii le cere să reproducă povestirea pe episoade, în ordinea prezentării tablourilor. Fiecare episod corespunzător unui tablou este povestit de către un alt
copil. In cazul în care expunerea unui episod este incompletă, educatoarea poate cere altor copii să completeze povestirea. După ce povestirea (povestea,
basmul) a fost reprodusă pe fragmente ea este redată în întregime de unul sau doi copii. De data aceasta, ei se sprijină mai puţin pe tablouri şi repovestirea
devine mai liberă.
Repovestirea după un plan oral. Acest gen de activitate se desfășoară de regulă la grupele mari, întrucât preșcolarii mari au o capacitate mai mare de a-
și concentra atenția și reușesc să rețină cu mai multă ușurință momentele povestirii. Pentru a le forma copiilor capacitatea de a povesti logic este necesar ca
repovestirea să se efectueze mai întâi pe fragmente și ulterior integral. Pentru acest tip de activitate de impun câteva cerințe:
a nu se reproduce textul mecanic,

„povestitorul „ să fie stimulat să prelucreze textul, trecându-l prin propria lui gândire și exprimându-se prin propriile lui cuvinte,
Educatoarea trebuie să intervină doar pentru a corecta exprimarea preșcolarului și pentru a-l orienta în text
Să se pună accent pe convorbirea dialogată. (Damșa, I., Toma-Damșa, M., Ivănuș, Z., 1996)
Exemplu de plan verbal prezentat sub formă de întrebări folosite la activitatea de repovestire Păţania ursului cafeniu.
Planul cuprinde următoarele întrebări :
— Cum a fost primit ursul cafeniu de urşii albi ?
— Ce sfat îi dă pinguinul ursului cafeniu ?
— Cum reuşeşte ursul cafeniu să se împrietenească cu urşii albi ?
— Cum se poartă în continuare urşii albi cu ursul cafeniu ? Aceste întrebări îi ajută concret pe copii să-şi reamintească întregul conţinut al povestirii
şi să-1 poată reda în ordinea lui logică.
REPOVESTIREA DUPĂ UN PLAN ORAL

 Etapele acestei activităţi sunt:

1. Organizarea activităţii – presupune asigurarea unui cadru adecvat şi pregătirea materialului didactic;
2. Desfăşurarea activităţii 
- prezentarea unor imagini din textul ce urmează a fi repovestit, pe care copiii trebuie să le recunoască şi să spună
titlul şi autorul lui;
- prezentarea unui personaj din povestire/poveste,
- audierea unui fragment din povestire/poveste,
- expunerea unei machete sau a unui decor, care înfăţişează locul de desfăşurare a acţiunii;
- Repovestirea conţinutului - se realizează pe fragmente, pe baza unui plan verbal elaborat de către educatoare în
prealabil.
 
 REPOVESTIRE PE BAZA UNUI TEXT CITIT

 
Prin lectura expresivă a unui text dintr-o povestire/poveste, educatoarea îi ajută pe copii să descopere frumuseţea limbii literare, le
dezvoltă interesul pentru carte. Pentru copii este dificil să asculte cu atenţie lectura unui text lung; de aceea educatoarea trebuie să
selecteze un text scurt, care să le suscite interesul, să le capteze atenţia.
După citirea textului, educatoarea accesibilizează înţelegerea lui prin prezentarea unor materiale didactice simple şi accesibile.
Întrebările trebuie formulate astfel, ca răspunsul copiilor să ne se rezume la răspuns afirmativ (“da”) sau negativ (“nu”).
Prin întrebări şi răspunsuri, se stabilesc mementele principale ale acţiunii, re desprind personajele şi trăsăturile lor demonstrate prin
fapte sau vorbe.
Concomitent cu prezentarea textului literar se face şi semantizarea cuvintelor şi/sau expresiilor necunoscute de copii. După
familiarizarea cu textul literar, se recomandă recitirea integrală (dacă textul nu este prea lung) sau parţială a acestuia.
 Demersul didactic următor este desprinderea / înţelegerea mesajului povestirii.
 În încheierea activităţii se pot reactualiza alte texte literare cu tematică asemănătoare, cu personaje şi mesaje asemănătoare, măcar prin
simpla reamintire a titlului şi autorului acestora.
 REPOVESTIRE LIBERĂ

Acest tip de repovestire presupune o mai bogată imaginaţie şi capacitate de comunicare din partea copiilor. Ei
repovestesc în funcţie de preferinţele lor şi de receptarea afectivă a evenimentelor. Totuşi, este necesar să se acorde
atenţie succesiunii logice a evenimentelor şi exprimării clare şi corecte.
POVESTIRILE CREATE DE COPII

 Povestirile create de copii au valoare formativă, fiindcă contribuie la dezvoltarea gândirii

logice şi creative, la dezvoltarea imaginaţiei, a exprimării fluente şi corecte. Povestirile acestea se pot realiza sub
diferite forme:
a. Povestiri create pe baza unui şir de ilustraţii
b. Povestire cu început dat
c. Povestire pe baza unui plan dat

d. Povestire după modelul educatoarei.
 Cele mai frecvente forme de povestiri create de copii sunt cele realizate pe baza unui şir
de ilustraţii şi povestirile cu început dat.
POVESTIRI CREATE PE BAZA UNUI ŞIR DE ILUSTRAŢII

 
În cazul acestor povestiri important este numărul ilustraţiilor, care trebuie să fie între 3 – 5, să fie necunoscute
copiilor, să prezinte personajul principal al povestirii, să prezinte momente esenţiale în succesiunea lor logică.
Ilustraţiile trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
- să fie simple şi accesibile copiilor;
- să înfăţişeze aspecte cât mai apropiate de experienţa copiilor;
- să aibă valenţe educative şi estetice;
- să fie vizibile pentru toţi copiii.

 În construirea povestirii trebuie valorificate toate elementele componente ale ilustarţiei:

cadrul acţiunii, personajele, acţiunile şi gesturile lor. Povestirea trebuie să conţină evenimentele în succesiunea lor
logică.
ETAPE

Etapele unei astfel de activităţi sunt:

1. Organizarea activităţii – pregătirea cadrului optim şi a materialului didactic,
2. Desfăşurarea activităţii, având următoarele secvenţe:
Introducerea în activitate – trebuie să trezească interesul copiilor, să capteze atenţia lor şi să-i atragă la o participare
activă. Acest moment se realizează prin:
- discuţii libere pe tema selectată;
- prezentarea unui personaj cunoscut dintr-o poveste/povestire, desen animat, teatru de păpuşi,
- folosirea unor jucării
- înfăţişarea unui cadru din povestire/poveste, a unei machete.
ETAPE

Expunerea tuturor ilustraţiilor ce se vor folosi la activitate;

Dirijarea observaţiei copiilor – cu ajutorul întrebărilor, educatoarea dirijează atenţia copiilor spre fiecare imagine,
ei trebuind să reţină: cadrul desfăşurării acţiunii, personajele implicate în acţiune, acţiunile lor importante. Prin
surprinderea emoţiilor ş i stărilor personajelor se realizează participarea afectivă a copiilor, prin care se formează şi se
dezvoltă unele trăsături de caracter.
Această secvenţă se realizează în felul următor:
- crearea povestirii pe fragmente, corespunzător ordinii ilustraţiilor, la care participă mai mulţi copii;
- povestirea integrală realizată de un singur copil, povestire ce trebuie repetată de alt copil pentru o mai eficientă
fixare.
- solicitarea educatoarei adresată copiilor pentru a se găsi un titlu povestirii create. Încheierea activităţii – constă în
actualizarea unei povestiri cu tematică asemănătoare povestirii create de copii şi stabilirea mesajului povestirii.
Activitatea se poate încheia cu un joc de mişcare sau un joc muzical.
POVESTIRILE CU ÎNCEPUT DAT

În această activitate li se solicită copiilor să realizeze, prin mijloacele lingvistice proprii, o povestire al cărei început este dat de
către educatoare. Specificul acestei activităţ i constă în schimbarea rolului copiilor: din ascultători ei devin creatori ai povestirii, care
trebuie să continue evenimentul început de educatoare. Realizarea acestei activităţi reclamă îndeplinirea următoarelor obiective:
- să asculte cu atenţie expunerea educatoarei;
- să sesizeze şi să reţină momentele semnificative ale naraţiunii educatoarei;
- să-şi imagineze personaje şi întâmplări adecvate începutului dat pentru continuare;
- expunerea corectă, logică şi coerentă a evenimentelor şi personajelor imaginate.
Reuşita unei astfel de ectivităţi depinde de calitatea începutului dat de educatoare şi de deprinderile copiilor formate în activităţi
anterioare. Începutul dat de educatoare trebuie:
- să trezească interesul copiilor;
- să le pună în mişcare imaginaţia;
- să sugereze subiectul pe care copiii trebuie să-l dezvolte în expunerea lor; de aceea este bine să sugereze aspecte din viaţa
copiilor, a adulţilor, a animalelor cunscute de copii,
 Reuşita acestei activităţi depinde şi de momentul în care educatoarea întrerupe expunerea: acest moment trebuie
să corespundă intrigii şi să faciliteze continuarea povestirii în mod personal. La întreruperea povestirii educatoarea
trebuie să pună câteva întrebări ajutătoare sau să dea sugestii suplimentare copiilor.
În încheierea activităţii, educatoarea trebuie să aprecieze povestirile, evidenţiindu-le pe cele mai reuşite. Dacă
nici o povestire nu îndeplineşte cerinţele didactice, educatoarea trebuie să compună o povestire care să le servească
copiilor ca model.
 POVESTIRE DUPĂ MODELUL EDUCATOAREI

 Acest tip de povestire se organizează începând cu grupa mare şi pregătitoare, unde capacităţile de comunicare ale copiilor sunt îndeajuns de dezvoltate.
Structural, şi aceste activităţi se compun din:
 
1. Organizarea activităţii
2. Desfăşurarea activităţii, constând din:
Introducere în activitate – anunţarea temei şi a unor obiective,
Expunerea povestirii-model de către educatoare – care trebuie să aibă un subiect simplu, apropiat de experienţa de viaţă a copiilor şi să aibă valoare educativă.
Expunerea povestirii create de copii – de obicei, un eveniment trăit de ei.
A precierea povestirii
 Tematica povestirilor create de copii după modelul educatoarei, de obicei, variază între:
- fapte cotidiene, întâmplări, momente trăite de ei, de familia lor, de prieteni;
- întâmplări din viaţa animalelor.
 Copiii trebuie să-şi imagineze locuri, fapte, evenimente care se pot petrece în realitate, în
viitor, ca în desene animate ori ca în vis. Educatoarea are sarcina de a încuraja imaginaţia şi originalitatea copiilor; va urmări, de asemenea, educarea moral-
civică prin mesajul povestirii create de copii.
3. Încheierea activităţii – presupune creativitate din partea educatoarei, disponibiliate pentru nou şi originalitate.
 DOMINANTE ALE CREAŢIEI EPICE

Epicul reuneşte în universul său vast memoria istoriei şi a miturilor esenţiale ale umanităţii, legendele, poveştile şi basmele,
existând în toate tipurile de discurs artistic. Lumea există şi prin cuvânt, omului fiindu-i caracteristică dorinţa permanentă de a
comunica. Povestirea, scria Roland Barthes, începe cu însăşi istoria umanităţii, naraţiunea fiind istorisirea unor evenimente
inventate sau reale, cele reale suportă o transformare, o transcendere spre ficţiune.
În analiza textului narativ, trebuie să ţinem seama de următoarele categorii:
 Timpul – care se poate desfăşura linear ( cronologic), dar putem asista şi la dilatare temporală sau la regresiune în timp.
În operele dedicate copiilor domină prezentarea lineară a evenimentelor, asistăm însă şi la celelalte două modalităţi de
prezentare a timpului, mai ales în operele ştiinţifico-fantastice.
• Spaţiul – poate fi precizat direct sau poate fi sugerat; întrucât opera literară transfigurează realitatea prin actul de creaţie,
spaţiul comun este depăşit, ridicat deasupra realului.
• Discursul narativ urmăreşte desfăşurarea evenimentelor ţinând seama de momentele subiectului (expoziţia, intriga,
desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul), discursul narativ poate fi uniplan, biplan sau multiplan. În
lumea fabulelor întâlnim discursul uniplan, basmele ne duc spre discursul biplan sau chiar multiplan.
• Personajele literare stabilesc legătura între planurile operei, prin ele se comunică intenţiile şi concepţiile scriitorilor şi se
dinamizează acţiunea.
 ELEMENTELE COMPONENTE ALE UNEI OPERE LITERARE ÎN PROZĂ

(TEMA, MOTIVUL, SUBIECTUL, IDEEA)

Tema operei literare

  Cercetările mai recente privesc opera ca pe o alcătuire lexicală care are o unitate de
sens. Această unitate de sens se numeşte temă. Propunem spre a fi reţinută şi definiţia
consacrată a temei: un aspect dintre cele mai generale ale realităţii surprins artistic
în opera literară. Mulţi scriitori şi-au ales şi îşi aleg teme general-umane: tema
iubirii, tema morţii, tema luptei cu destinul, tema binelui şi a răului.
Unii autori îşi aleg teme de actualitate pentru a cuceri publicul. Riscul temelor de
actualitate este perisabilitatea lor: când trece interesul pentru tema aleasă dispare şi
interesul pentru opera respectivă. Astfel multe romane şi povestiri care au abordat teme
conjuncturale ca, de pildă, tema agriculturii şi tema industrializării, au căzut în
desuetitudine şi uitare. O temă generală se descompune în teme mici, care se
numesc motive şi care nu mai sunt divizibile.
 MOTIVUL
În poetica structuralistă motivul (fr. motif, it. motivo, germ. motiv), este cea mai mică unitate narativă.
Exemplu: în basm, avem o temă generală - lupta dintre bine şi rău;
tema se descompune în teme mai mici, cum ar fi: răpirea fetei de împărat,, plecarea eroului în căutarea ei,
întâlnirea cu animalul năzdrăvan, lupta cu zmeul etc.
Acestea sunt cele mai mici unităţi ale povestirii, ale naraţiunii. Succesiunea lor logică ne dă compoziţia
povestirii, a basmului etc.

Astfel în compoziţia basmului popular Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte identificăm
următoarele motive:
- motivul împăratului fără urmaş;
- motivul dorinţei imposibile;
- motivul probelor depăşite;
- motivul dorului de părinţi;
- motivul întoarcerii la condiţia umană.
 SUBIECTUL OPEREI LITERARE

Subiectul este expunerea motivelor într-o ordine specială care dă structura individuală a unei opere. Cu
alte cuvinte, subiectul unei opere literare epice constă în particularizarea şi individualizarea motivelor. Altfel
spus, combinarea motivelor, în diverse feluri, ne dă subiectul real al unui basm sau al unei povestiri. În structura
unei naraţiuni, a unei povestiri, subiectului, „sufletul tragediei” (Aristotel), i se acordă importanţa cea mai mare.
Subiectul trebuie să fie simplu şi unitar, să prezinte o acţiune coerentă, fără episoade de prisos.
În cadrul unei opere în proză, în care predomină naraţiunea, subiectul are mai multe „momente”:
expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul. Vom defini succint, conform
tradiţiei, momentele subiectului, cu ilustrări dintr-o operă literară studiată. Expoziţiunea este descrierea, în
introducere, a cadrului general în care se desfăşoară evenimentele. Autorul prezintă locul, timpul acţiunii şi unele
dintre personaje. Intriga este momentul sau faptul important care determină întreaga desfăşurare a acţiunii.
 PERSONAJUL LITERAR

Termenul personaj provine din fr. personage, lat. persona, „mască”, „rol”. Personajele
sunt oameni imaginaţi într-o operă literară, sunt persoane care participă într-un anumit fel
la acţiunea unei opere literare. Termenul a fost conceput diferit de la o epocă la alta. În
tragedia antică personajele erau caractere fixe, neschimbate, de la început până la finalul
dramei. Aşa sunt Ajax, Antigona, Electra din tragediile cu aceleaşi titluri de Sofocle. Ele
îşi suportă cu stoicism destinul atras împotrivă-le, pe care sunt conştiente că nu-l pot
schimba. Oedip (din Oedip rege şi Oedip la Colona) este un personaj rar întâlnit. În
tragedia antică, un om care se reneagă pe sine şi se schimbă radical, din orgolios devenind
pios şi supus voinţei zeilor.
 PERSONAJUL LITERAR
Subliniem faptul că personajul nu este decât o construcţie imaginară şi nu există decât în lumea ficţiunii, în text. Personajele
literare nu apar decât în opere epice (narative) şi în cele dramatice (dialogate). Vom încerca o clarificare a personajelor literare după
următoarele criterii:

După locul ocupat în ansamblul naraţiunii:

- personaj principal (Vitoria Lipan din Baltagul, de Mihail Sadoveanu; Ştefan cel Mare din Apus de soare, de Barbu Ştefănescu
Delavrancea);
- personaj secundar (Titu Herdelea din Ion, de Liviu Rebreanu);
- personaj episodic (mulţimea din nuvela Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi).

După semnificaţia etică:

- personaj pozitiv (Tudor Şoimaru din Neamul Şoimăreştilor, de Mihail Sadoveanu);
- personaj negativ (Stanică Raţiu din Enigma Otiliei, de George Călinescu).

După amploarea construirii:

- personaj complex (rotund) = Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda;
- personaj unilateral (plat) = doamna Ruxandra din Alexandru Lăpuşneanu, de Costache Negruzzi.
 PERSONAJUL LITERAR
După raportul cu realitatea (după gradul de transfigurare al realităţii):
- reale (cu atestare istorică): Bălcescu din romanul Un om între oameni, de Camil Petrescu;
- fictive (Felix Sima din Enigma Otiliei);
- personaj - scriitorul însuşi (Nică din Amintiri..., de Ion Creangă);
- personaje alegorice: mioara (Mioriţa), calul (Toma Alimoş), câinele (Baltagul).
După metoda de creaţie (din perspectivă estetică):
- personaje clasice (Ximene din Cidul, de Corneille);
- personaje romantice (Răzvan din Răzvan şi Vidra, de B.P. Haşdeu);
- personaje realiste - tipuri literare:
- parvenitul Dinu Păturică din Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon;
- avarul: Goriot, Gobseck (Moş Goriot, de Honore de Balzac)
- personaje în viziune modernă: Ştefan Gheorghidiu, George Demetru Ladima (romanele lui Camil Petrescu)
 CARACTERIZAREA PERSONAJULUI LITERAR
Propriu-zisă înseamnă definirea portretului fizic, spiritual, moral caracterologic al personajului şi a
semnificaţiilor lui umane. Presupune următoarele obiective:

Structura afectiv-intelectivă şi de caracter:

- temperament (mobil, inert);
- sensibilitate (afectiv, stăpânit; impresionabil); sentimente;
- inteligenţă (bine marcată, slabă; mărginire intelectuală);
- cultură (profund sau superficial; cultivat sau necultivat);
- viziune asupra existenţei (concepţia asupra vieţii);
- vocaţie pozitiv-ştiinţifică (sau absenţa acesteia);
- vocaţie idealistă, religioasă (sau absenţa lor);
- vocaţie pragmatică;
- atitudine umoristică, ironică, sarcastică etc.
- caracterul (loial, duplicitar; consecvent cu sine sau inconstant).
 
 CARACTERIZAREA PERSONAJULUI LITERAR
Atitudinea şi comportamentul moral:
- predispoziţie etică;
- curaj,prudenţă, laşitate;
- sobrietate sau liberalism;
- sinceritate sau ipocrizie.
Procedee artistice de realizare literară a personajului:
- caracterizarea directă:
- de către personajul însuşi (autocaracterizare);
- de către alte personaje (mărturii, descrieri;
- de către autor (sau naratorul principal): prin comentarii explicite; prin descrierea portretului fizic al personajului
(corpul, figura, semne particulare, trăsături dinamice; efectul de ansamblu sau mima, aerul personajului);
- caracterizarea indirectă, care reiese, se deduce din:
- felul în care acţionează personajul;
- modul cum gândeşte; modul particular de exprimare (popular, argotic, în jargon; literar; ticuri verbale etc.); portretul
fizic descris (de autor, narator);
- descrierea mediului în care trăieşte personajul: casa, interiorul camerei, apartamentului; al mediilor sociale
frecventate.
 CARACTERIZAREA PERSONAJULUI LITERAR
Viziunea literar-artistică în care este creat personajul:
- clasică: caracter şi concordanţă cu firea, epoca, vârsta, identic cu sine; unidimensional etc.;
- romantică: excepţional, antitetic, pasiuni puternice, revoltat, damnat, titanic etc.;
- realistă: tipic, în transformare în raport cu mediul; privit obiectiv, psihologia lui e dedusă din portret, mediu, acţiune;
- modern-contemporană: existenţialism, psihanaliză, realism complex social şi psihologic; realism parabolic, viziune fantastică,
simbolică etc.
 
Funcţia şi finalitatea estetico-poetică:
- funcţia intertextuală (în cadrul naraţiunii) a personajului;
- semnificaţiile personajului, implicit finalitatea (rolul) estetico-poetică, socială, morală etc.
 
Încheiere
- atitudinea naratorului faţă de personaj;
- categoria tipologică mai largă reprezentata de personaj;
- modalităţi (procedee) de caracterizare folosite de autor.
 MODURILE DE EXPUNERE
Sunt modalităţi prin care autorul înfăţişează în opera literară fapte, întâmplări, personaje, atitudinile acestora, diferite
aspecte din realitate şi îşi exprimă gândurile, ideile şi sentimentele.

Naraţiunea
Naraţiunea pare să fie cel mai vechi mod de expunere, derivând din necesitatea oamenilor din totdeauna şi de
pretutindeni de a-şi comunica evenimente. Naraţiunea este modul de expunere prin care autorul povesteşte o întâmplare
sau un şir de întâmplări dispuse într-o succesiune de momente desfăşurate într-un spaţiu determinat, la care participă
unul sau mai multe personaje.

Există naraţiuni în versuri (balada, poemul, epopeea, fabula) sau în proză (schiţa, nuvela, povestirea, romanul).
Naraţiunea presupune:
Un narator sau povestitor (cel care relatează sau care povesteşte faptele, adică vocea delegată de autor pentru a
povesti anumite întâmplări), care pot fi:
- autorul (relatarea se face la persoana a III-a, deoarece vorbeşte despre alţii);
- un personaj al operei (relatarea se face la persoana I, vorbeşte despre sine şi îşi asumă atât rolul de narator, cât şi de
personaj).
 NARAŢIUNEA

O acţiune (totalitatea faptelor şi întâmplărilor desfăşurate). Există mai multe tipuri de naraţiune:
- naraţiunea la persoana I (naratorul este participant la acţiune);
- naraţiunea la persoana a III-a (autorul se află deasupra faptelor, ştie totul şi îi povesteşte şi cititorului);
- naraţiunea impersonală (naratorul se ascunde în spatele personajelor şi le lasă să acţioneze singure).
 
Acţiunile narate se desfăşoară într-un spaţiu real (închis, deschis) sau imaginar, constant sau în schimbare
(drumul apare ca metaforă a spaţiului străbătut); terestru sau cosmic; şi într-un timp care poate fi un moment sau o
perioadă de timp, real sau imaginar, în trecut, prezent sau viitor. Faptele pot fi prezentate cronologic (în ordinea în
care s-au petrecut în timp); în ordinea temporală aleatorie (întâmplătoare).

Există mai multe procedee de legare a secvenţelor narative (în cadrul discursului narativ):
- înlănţuirea (dispunerea cronologică a întâmplărilor) prin: juxtapunere, folosirea unor cuvinte, expresii, formule care
asigură continuitatea;
- alternanţa (prezentarea alternativ a două povestiri);
- inserţia (includerea unei povestiri în interiorul alteia - povestirea în povestire sau povestirea în ramă).
 DESCRIEREA
Descrierea constă în prezentarea sugestivă a unor particularităţi aparţinând obiectelor,
fenomenelor şi personajelor prezentate de scriitor.
 
Descrierea literară poetică sau subiectivă înfăţişează notele caracteristice ale unui colţ de
natură, ale unui ţinut, ale unor anotimpuri, obiecte, fenomene, persoane etc. prin intermediul
imaginii artistice, reflectând sentimentele şi expresiile celui care descrie. Operele literare
integral descriptive sunt pastelurile, în care a excelat Vasile Alecsandri. În proza epică,
tipurile cele mai răspândite de descrieri sunt: peisajul, portretul şi descrierile interioare.

Descrierea obiectivă sau ştiinţifică oferă informaţii precise, exacte cititorului, fără a apela
la imagini artistice şi figuri de stil şi fără a reflecta sentimente şi impresiile celui care descrie.
 DESCRIEREA
Descrierile tehnice oferă date precise, folosind termeni în diferite domenii ale tehnicii:
- descrierea unui motor, a unui aparat etc.;
- descrierea modului lor de funcţionare;
- descrierea modului de preparare a unui produs (reţeta).
 
Descrierile publicitare oferă informaţii precise şi atractive unui posibil cumpărător:
- reclama;
- anunţul publicitar;
- spotul publicitar.
 DIALOGUL

Dialogul este modul de expunere prin care se reproduce o discuţie între două sau mai multe personaje, având ca scop
reliefarea însuşirilor acestora, modul lor de a se exprima şi realizarea comicului de limbaj. Dialogul este principala
modalitate de comunicare în textul dramatic, şi prin el personajele comunică şi se comunică, având funcţia de dezvoltare
a firului narativ, pe lângă cea de modalitate de caracterizare a personajelor. El este alcătuit dintr-o serie de replici.

Dialogul are următoarele funcţii în naraţiune:

- funcţia fatică (replicile interlocutorilor par a fi golite de intenţia comunicării a ceva precis, ele având rolul de a menţine
contactul în vederea unei eventuale comunicări autentice);
- funcţia informaţională (interlocutorii emit şi receptează, alternativ, în formaţie);
- funcţia narativă (prin replicile lor alternante, interlocutorii au un fir epic);
- funcţia dramatică (replicile interlocutorilor sunt conflictuale, apar ca ciocnire de idei, atitudini morale, sociale etc.,
determinând şi înteţind trama dramatică).
 
Dialogul narat (sau mascat de relatarea indirectă) este dialogul „povestit” în stil indirect liber (Moromeţii, de Marin
Preda).
 POVESTIREA

În povestire, autorul îşi îndreaptă atenţia spre realitatea exterioară lui,

contemplând şi urmărind evenimentele în desfăşurarea şi înlănţuirea lor, apoi
înregistrându-le şi comunicându-le în viziunea sa artistică proprie, prin
mijlocirea personajelor şi a resurselor artistice specifice. În literatura română
şi universală pentru copii, povestirea ocupă un loc remarcabil atât prin
varietate tematică, cât şi prin mijloacele de expresie.
 MOŞ ION ROATĂ ŞI UNIREA
„Iar de la bolovanul dumneavoastră...am înţeles aşa: că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră
mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe
umerele noastre...”
De asemenea se simte amărăciunea personajului principal, generată de înţelegerea faptului că şi în
continuare ţărănimea va rămâne o categorie oprimată: „Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit
să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de acum toţi
au să ieie parte la sarcini: de la vlădică la opincă.”
Această povestire, ca şi Moş Ion Roată şi Cuza Vodă, evidenţiază oralitatea şi expresivitatea stilului lui
Creangă, erudiţia lui paremiologică şi talentul înnăscut de a găsi cele mai potrivite expresii populare pentru
ilustrarea dimensiunii realiste a operei sale.
 Iedul cu trei capre – parodizare a poveştii lui Ion Creangă, Capra cu trei
iezi, dar şi a schiţei lui I.L.Caragiale, D-l Goe...
Octav PANCU-
Povestea tratează un motiv de largă circulaţie, iar tema operei i-a fost
inspirată
IAŞI scriitorului de tendinţa copiilor răsfăţaţi de a simula incapacitatea de
a face cel mai mic efort în îndeplinirea unor obligaţii elementare, fără ajutorul
(1929-1975)
altora.
 POVESTEA „ IEDUL CU TREI CAPRE”
Povestirea lui Octav Pancu-Iaşi, Iedul cu trei capre, prezintă fapte reprobabile din viaţa unor copii răsfăţaţi şi neascultători, sub
forma unei parodii.
Titlul este o parodizare a poveştii lui Creangă, Capra cu trei iezi, iar formula introductivă avertizează cititorul asupra intenţiei parodice:
„Povestea asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se potcoveau puricii au devenit tare nesuferiţi, – iar eu vă doresc, copii, să n-aveţi de-a
face cu ei.”
Povestea tratează un motiv de largă circulaţie, iar tema operei i-a fost inspirată scriitorului de tendinţa copiilor răsfăţaţi de a simula
incapacitatea de a face cel mai mic efort în îndeplinirea unor obligaţii elementare, fără ajutorul altora.
Un astfel de „erou” este iedul din povestea amintită, un ied îngrijit de „o capră-mamă, o mătuşă-capră şi o capră-bunică”, toate
având o singură misiune: să satisfacă toate dorinţele iezişorului. Pătrundem, parcă, în lumea lui Caragiale din D-l Goe…, când
mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa urmăresc satisfacerea dorinţelor băiatului.
Iedul este răsfăţat de cele trei capre, iar intervenţia directă a scriitorului, cuvintele şi expresiile populare folosite potenţează
oralitatea, dar şi intenţia moralizatoare explicită:
 „– Capră-mamă!
– Spune, fiul meu iubit!
– Îmbracă-mă, nu pot singur ...
Capra-mamă nu aştepta să i se spună de două ori. Se apleca să-i caute opincile sub pat, se urca pe dulap să-i găsească nădragii şi se băga
după cuptor să-i afle cămeiuşca. (De, iedul nu obişnuia – ca voi – să folosească spătarul scaunului ori cuierul. Îşi arunca hainele pe unde
nimerea)”.
Viaţa se desfăşura liniştit, spre bucuria iedului, până ce într-o zi capra cu trei iezi chemă pe vecinele sale, cele trei capre, la pregătirea
nunţii iedului ei mai mare.
Aplicaţie:
Analizaţi, la alegere, două texte din creaţiile lui Ion Creangă
Demonstraţi apartenenţa la gen şi specie a textelor alese.
Evidenţiaţi valoarea formativ-educativă a textelor analizate.
 Poveştile lui Ion Creangă cuprind teme şi motive populare răspândite numai în basmele autohtone, ci şi în cele
universale, dar nu se poate vorbi la Creangă de influenţe, el nu este un culegător, el este considerat un scriitor meşteşugar,
idee ce nu se află departe de ideea artei ca joc. Creangă respectă cu destulă stricteţe fondul poveştilor populare, dar îşi ia
libertatea să structureze într- o ficţiune liberă fondul acestor poveşti, realizează adevărate creaţii, poveştile prin care curge
viaţa pe care naratorul o abstrage în secvenţe narative- sunt expresia unei puteri excepţionale de a crea, de a imagina.
 SPECIFICUL POVEȘTILOR LUI ION CREANGĂ

Trebuie evidenţiată spontaneitatea lui Creangă în crearea poveştilor. Poveştile sale au o sfericitate perfectă. Creangă
îmbogăţeşte datele tradiţionale ale poveştii cu elemente noi.
În poveşti întâlnim numeroase date verosimile:
iubirea de mamă (Capra cu trei iezi), pedepsirea celor răi în numele eticii populare (Punguţa cu doi bani), elogiul
omeniei, hărniciei, ridiculizarea lenei şi a lăcomiei (Fata babei şi fata moşneagului), elogiul indirect, al muncii
(Povestea unui om leneş).
Personajele lui Creangă au un profil mai energic, un spirit şi un umor de suculenţă neîntâlnite în basmul popular. În
Capra cu trei iezi se creează adevărată dramă a maternităţii, ca sirnplă transcriere a limbajului unei ţărănci supărate,
văităturile caprei sunt de oarecare culoare; ca manifestare cvasiumană a unui animal, ele sunt bufone.
Capra a devenit deci o mască de comedie, simbolizând tipul feminin vorbăreţ şi văităreţ. Mijlocul de caracterizare
nu este analiza, ci desfăşurarea dramatică", evidenţiază G. Călinescu în Istoria literaturii române.
Behăitura caprei răsună laolaltă cu jelania ţărăncii, dând un spectacol caricatural:
 TEME ȘI MOTIVE
În opera lui Creangă (Nică din Amintiri din copilărie şi eroii poveştilor) este demniprezent motivul drumului. Toate
personajele pleacă „undeva” spre „altundeva”. Drumul capătă astfel semnificaţia cunoaşterii, explorării, iniţierii la capătul
căruia pe eroi îi aşteaptă binemeritata răsplată:
-fata moşneagului din Fata babei şi fata moşneagului străbate un drum plin de piedici, pe care le învinge cu uşurinţa
datorită harniciei, bunătăţii şi încrederii sale în cei din jur;
- cocoşul din Punguţa cu doi bani reuşeşte să-şi ajute şi să-şi răsplăteaseă stăpânul, aducându-i „mari bogăţii”,
-fata de împărat din Povestea porcului porneşte la drum pentru a-şi regăsi soţul şi a-l elibera de blestem.
Drumul nu doar iniţiază, ci şi sancţionează, când cel pornit la drum este străbătut de gânduri necurate, rele :lupul din
Capra cu trei iezi este aspru pedepsit pentru fapta sa, fata babei din Fata babei şi fata moşneagului va suferi din cauza
egoismului, lenei şi lipsei de comunicare.
Un aspect inspirat din realitate se oglindeşte în Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă, cunoscute fiind
peste douăzeci de variante ale acestei poveşti în Europa. Darurile primite de fata moşneagului ca răsplată a bunătăţii şi
generozităţii ei constituie mesajul etic al operei – numai munca cinstită oferă satisfacţii şi îşi capătă binemeritata răsplată.
 H. CH. ANDERSEN
Povestea alegorică Răţuşca cea urâtă poate fi citită ca o operă cu nuanţe autobiografice a
scriitorului danez care a înfruntat vitregiile unei societăţi incapabile de a recunoaşte valoarea
înainte de afirmarea ei concretă.
Răţuşca cea urâtă se apropie de inimile cititorilor, trezeşte compasiunea acestora pentru
momentele grele prin care trece, fără a avea nici o vină – doar un aspect diferit de al celorlalţi.
Urâţenia ei este aparentă – mult mai urâte (moral) sunt fiinţele care o refuză şi o izolează (păsările
de curte, câinele, găina, motanul).
Caracterul educativ al naraţiunii măreşte valoarea acesteia, fiind apreciată de cititori.
 Noua imagine a personajului principal este realizată cu ajutorul descrierii, autorul accentuează mai mult acele
trăsături care nu-i mai sunt caracteristice pentru a sintetiza într-un singur cuvânt întreaga transformare – „era şi ea
lebădă.” Transformarea prin care trece „răţuşca” este evidenţiată şi prin maxima : „Nu-i nimic dacă te naşti printre
raţe, numai să ieşi dintr-un ou de lebădă!”, naraţiunea căpătând un caracter didacticist, adânc moralizator.
Răţuşca cea urâtă este un personaj-simbol, o imagine a scriitorului însuşi, care a înfruntat vitregiile unei lumi reci,
neprimitoare, până a reuşit să o atragă prin creaţiile sale.
Personajul principal al poveştii are de străbătut o cale sinuoasă până îi sunt recunoscute adevăratele calităţi.
Răţuşca cea urâtă învaţă de mică să aprecieze fiecare vorbă, fiecare gest. Se teme de lipsa de înţelegere a celor mari,
încercările la care o supune soarta sunt tot atâtea probe în drumul iniţierii sale. Pentru a-şi căpăta răsplata, ea trece prin
trei probe, pleacă din trei locuri unde, aparent, îşi găsise un rost, până va ajunge la grădina şi lacul cu lebede. Prima
ruptură este de„mama” şi „surorile” ei – raţa cu pui din curtea raţelor –, apoi pleacă de la baba care o adăpostise, căci o
cuprinse dorul de apă, iar în final fuge din casa ţăranului care o adusese de pe lacul îngheţat. Scurtele popasuri, ca şi
drumul parcurs, o pregătesc pentru viaţă, învaţă să nu se ia după aparenţe, căci nu aspectul exterior contează, ci sufletul.
Modestia ei o ajută chiar şi după ce este recunoscută ca lebădă, este fericită, dar nu se mândreşte „fiindcă o inimă bună
nu-i niciodată mândră”.