MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE. ORGANIZARE ȘI REALIZARE.

JOCUL - PRINCIPALA FORMĂ DE ORGANIZARE A

PROCESULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT ÎN GRĂDINIȚĂ

Deoarece la vârsta preșcolară copiii sunt angrenați în joc cea mai mare parte a timpului, este evidentă importanța
pe care o atribuim caracteristicilor definitorii ale acestuia. Astfel regăsim în literatura de specialitate următoarele:
a. jocul este o activitate distractivă și stimulativă care implică curiozitate, imaginație creatoare, creativitate și
optimism;
b. jocul, în calitatea sa de activitate psihică umană, se află în relație de interdependență cu celelalte activități de
învățare, creația și munca, determinându-le pe toate acestea în contextul ludic
c. jocul presupune manipulare de obiecte
d. jocul presupune adesea rezolvare de probleme
e. jocul poate să presupună identificarea unui model
f. jocul contribuie la dezvoltarea cognitivă, fizică, socială și emoțională a personalității
Jocul activează la copiii funcţii mintale şi motrice:
-Funcţia principală este realizarea eului, manifestarea personalităţii;
-Funcţiile secundare au rolul de divertisment, de element odihnitor, relaxator.

Jocul este o formă de manifestare a copilului şi agent de transmitere a ideilor, a obiceiurilor şi tradiţiilor de
la ogeneraţie la alta. În joc copilul se detaşează de la realitatea obiectivă, se transpune într-o lume creată de
fantazia şi imaginaţia sa.

Așadar putem afirma că jocul este văzut ca activitate predominantă la vârsta copilăriei, efectuată de bunăvoie, cu
dimensiuni formative plurivalente pe toată durata existenței umane, dar cu finalități diferite, date de vârstă, de
personalitate și de etosul cultural al fiecărui individ angrenat în joc. (Catalano&Albulescu 2018)
 Prin joc se achiziționează: autoreglajul emoțional, complexitatea limbajului și fluxul conexiunilor
logice, gândirea logico-matematică, nivelul de rafinament al motricității fine și grosiere, pofta de viață,
ascultarea activă, atenția voluntară, receptivitatea față de nou și flexibilitatea, toate acestea contribuind la
dezvoltarea unei personalități depline.
Joaca reprezintă modalitatea principală prin intermediul căreia copiii învață să înțeleagă și să
experimenteze realitatea, fiind o activitatea „practică, multidimensională care implică o serie de simțuri:
mirosul, pipăitul și activitatea fizică.
În cadrul jocului, rolul jucăriei deține un loc deosebit de important din perspectiva dezvoltării
personalității copilului și a evoluției jocului, astfel că în perioada preșcolarității orice obiect aflat în preajmă
poate deveni jucărie, primind o varietate de semnificații.
CLASIFICAREA JOCURILOR

A. Jocuri de stimulare a gândirii, a imaginației și a creativității

B. Jocuri de stimulare a pshiomotricității
C. Jocuri de stimulare cognitivă
D. Jocuri de stimulare a abilităților socio-emoționale
A. JOCURI DE STIMULARE A GÂNDIRII, A IMAGINAȚIEI ȘI A
CREATIVITĂȚII

1. Jocurile de creație: oferă posibilitatea copilului să se identifice cu personajul pe care îl interpretează, pe fondul
fenomenului de dedublare „interpretul” devine conștient de propria lui persoană și de cea modelului pe care îl imită.
(„Eu eram mama și tu copilul meu”. „De adevăratelea tu ești băiat, dar ziceam că ești piticul lui Albă ca Zăpada, iar
eu eram Albă ca Zăpada”)
2. Jocurile-dramatizare: este văzut ca variantă a jocului de creație, mai concret, jocul de creație cu subiecte din
povești și basme. La baza jocurilor-dramatizare se află motivația pe care o declanșează povestea sau basmul învățat
anterior și personajele acestora.
Perspectiva metodică a jocului-dramatizare implică o serie de cerințe:
a. Alegerea temei;
b. Amenajarea simbolică a spațiului de joc;
c. Repartizarea rolurilor;
d. Desfășurarea propriu-zisă a jocului;
e. Aprecierea și autoaprecierea activității ludice.
3. Jocurile de rol: este o metodă didactică creativă și interactivă, bazată pe experiența directă și indirectă a
participanților, care se desfășoară pe baza unui scenariu și a unor roluri variate și în eliberarea, canalizarea și structura
intereselor lor.

Etapele realizării jocului de rol sunt:

a. Identificarea, alegerea și analizarea unei ipostaze reale sau fictive;
b. Adaptarea conținutului jocului în funcție de vârsta participanților și de resursele avute la dispoziție;
c. Proiectarea scenariului și a structurii rolurilor în concordanță cu potențialul participanților;
d. Atribuirea rolurilor și conștientizarea de către participanți a sarcinilor de realizat;
e. Crearea ambientului propice desfășurării jocului de rol prin amenajarea spațiului;
f. Însușirea conținutului fiecărui rol de către fiecare participant;
g. Desfășurarea propriu-zisă a jocului de rol;
h. Analizarea modului în care s-a desfășurat jocul de rol pe baza unor discuții libere;
i. Realizarea unor generalizări și promovarea și diseminarea bunelor practici cu dovezile corespunzătoare.
4. Dramatizările: sunt expuneri realizate pe baza unor scenarii bine elaborate, repetiții, public, scenă, costumație și cadru specific cu o
notă definitorie prin transpunerea ludică în scenă a conținutului operelor literare învățate, a basmelor, a povestirilor.
Printre obiectivele pe care le vizează dramatizarea amintim:
- dezvoltarea capacității de exprimare orală și de receptare a mesajului oral;
- exprimarea clară, coerentă și expresivă
- dezvoltarea capacității de exprimare a unor sentimente prin mișcare scenică
În cadrul unei dramatizări, cadrului didactic îi revine sarcina să organizeze întreaga activitate astfel:
a. Pregătirea materialului, a locului desfășurării dramatizării
b. Discuții cu privire la conținutul povestirii;
c. Distribuirea rolurilor
d. Indicații scurte cu privire la punerea în scenă;
e. Reproducerea dialogurilor și a acțiunilor de către copii ccu ajutorul și sub îndrumarea directă a educatoarei;
f. Repetarea dramatizării cu aceeași copii sau alți copii, dacă timpul ne permite.
5. Jocurile de construcție: face parte din categoria jocurilor create de copil și este considerat ca fiind jocul care face trecerea de la conduita
ludică la cea ocupațională., conținutul acestui tip de joc fiind reprezentat de imitarea unor construcții reale sau imaginarea unor construcții
virtuale.
Copiii vor avea posibilitatea să compare unele materiale: hârtie, lemn, cauciuc, plastic.
Felurile jocurile de construcție în funcție de materialele utilizate:
- jocuri de construcție cu forme geometrice și cuburi din lemn;
- jocuri cu materiale plastice (lego);
- jocuri de construcție cu nisip;
- jocuri de construcție cu mozaic
- jocuri de construcție cu gheață colorată și cu zăpadă;
- jocuri de construcție cu materiale mărunte din natură și diferite materiale refolosite.
La grupa mică este necesar ca preșcolarii să învețe mai întâi să mânuiască materiale simple de construcție și să respecte locul de desfășurare.
La grupele mijlocii, copiii pot fi desprinși treptat, să-și organizeze singuri jocurile, să-și distribuie ei singuri sarcinile atunci când jocul se
desfășoară.
La grupele mari sunt capabili să lucreze în echipă, să utilizeze mai multe și mai diverse, pentru dezvoltarea temei.
6. Jocurile simbolice: permite evocarea unor obiecte, comportamente, situații invizibile pe baza unor simboluri sau
semne. Funcția simbolică oferă acces la gândirea reprezentative.
Prin jocul simbolic (deseori imitativ) copilul își utilizează fantezia, folosește în joc lucruri din mediul său, cărora
le atribuie însușiri pe care acestea nu le au în realitate, le oferă o identitate simbolică. De exemplu, un tib de carton
poate fi ochean, sabie, baghetă fermecată sau telefon.
Jocul simbolic are impact asupra dezvoltării copilului, este o modalitate prin care copilul își exprimă emoțiile, își
poate controla experiențele dificile și își dezvoltă inițiativa și autonomia.
Cadrul didactic trebuie să localizeze în clasă un spațiu permanent, încăpător, în care să se desfășoare aceste
jocuri. Acesta trebuie să ofere copiilor un mediu primitor, atractiv și explicit, un decor care să fie echipat cu suficiente
elemente.
B. JOCURI DE STIMULARE A PSHIOMOTRICITĂȚII

1. Jocul de mișcare este un exercițiu fizic și un mijloc principal de dezvoltare armonioasă a copilul la vârsta
preșcolară. În concepția piagetiană, jocul de mișcare reprezintă punctul de start al procesului de socializare
progresivă a copilului.
În programul zilnic din grădiniță este obligatoriu să existe cel puțin o activitate sau un moment/o secvență de
mișcare (joc de mișcare cu text și cânt, activitate de educație fizică, moment de înviorare)
Un aspect important al desfășurării jocurilor este faptul ca trebuie să fie executate vesel, vioi, dar fără zgomot și
agitație de prisos. Este imperios necesar să stimuleze interesul copiilor pentru joc. În afară de acestea, reușita jocului
depinde adesea de amenajarea terenului și de organizarea jucătorilor
Pentru o participare cât mai activă a copiilor, trebuie să li se explice clar jocul ca să se familiarizeze cu
conținutul și regulile lui.
La grupa mică, la început se folosesc jocuri simple, ne este nevoie să se facă o explicare prealabilă a acestuia.
Cadrul didactic se joacă cu copiii, făcându-le cunoștință cu jocul în timpul desfășurării lui.
2. Jocurile sportive: acoperă coordonarea și controlul mișcărilor corporale, mobilitate generală și rezistență fizică,
abilități motorii și de manipulare fină, ca elemente de cunoaștere, legate mai ales de anatomia și fiziologia omului.
Pentru o corectă desfășurare, activitățile de educație fizică au fost structurate în trei stadii:
a. partea pregătitoare: Organizarea colectivului, stimularea interesului pentru activitate, pregătirea organismului
pentru efort
b. partea fundamentală: exercițiile de formare/verificare sau consolidare a deprinderilor motrice
c. partea de încheiere: revenirea organismului după efort (joc liniștitor)
 3. Jocuri cu caracter distractiv: la grădiniță, jocul distractiv sau jocul hazliu este asimilat categoriei jocurilor de
mișcare, reprezintă o variantă a acestora și își construiește conținutul pe executarea
unor mișcări. Jocurile cu caracter distractiv au ca funcţie dominantă recreerea.
Atmosfera de joc este creată prin cerinţa de a ghici ceva (jocul „Cald, rece, fierbinte”), de a rezolva o sarcină surpriză (jocul
„Ghiceşte şi taci!” care educă şi stăpânirea de sine), sau competiţia.
În desfășurarea unui joc distractiv nou cadrul didactic trebuie să aleagă bine momentul introducerii acestuia, deoarece este
antrenată în joc întreaga grupă. Este indicat ca învățarea să se facă în momentele de așteptare, de trecere de la un tip de activitate la
altul, alternând jocul nou cu jocurile cunoscute de copii. Un joc nou poate fi introdus la sfârșitul unei activități, cu scopul de a crea
o atmosferă de bună dispoziție și de destindere
Organizarea și explicarea jocului nu trebuie să dureze mai mult de 2-4 minute. Important este ca indicațiile verbale să fie bine
dozate, iar copiii să fie dirijați spre descoperirea regulilor în funcție de exemplificarea făcută.
Executarea jocului distractiv împreună cu copiii se face de câteva ori și depinde de acțiunea și regulile jocului, ca să rămână
timp și pentru repetarea unui joc cunoscut. În timpul jocului se va urmări asigurarea unei atmosfere destinse, de bună dispoziție care
să le creeze copiilor reale stări afective pozitiv
Încheierea jocului distractiv se realizează în mod firesc printr-o simplă întrerupere a acestuia și nu trebuie marcată în mod
obligatoriu.
 C. JOCURI DE STIMULARE COGNITIVĂ

1. Jocurile educaţionale digitale „reprezintă acea categorie de jocuri care, sub cupola divertismentului și a ludicului
induce anumite tipuri de învățare care implică la rândul lor atingerea unor finalități specificate în programa școlară,
cu un grad mai mare sau mai mic de generalitate” (Catalano, 2014, p. 81). Cu alte cuvinte, jocurile educaţionale
digitale sunt jocuri care contribuie la atingerea obiectivelor procesului educațional, desfăşurat în medii formale şi
nonformale.
Conţinuturile educaţionale sunt vehiculate într-un mod atractiv, cu feedback permanent, prin recompense sau
sancţiuni oferite jucătorului sau jucătorilor. Există posibilitatea, în unele jocuri educaţionale digitale, de a participa
simultan mai mulţi jucători.
În general, jocurile educaţionale digitale contribuie la dezvoltarea abilităţilor motorii (dexteritate, coordonare mână-
ochi), sociale (cooperare, comunicare, mediere a conflictelor), atenţiei şi memoriei (prin intermediul recompenselor,
exersarea răbdării), creşterea respectului de sine (în cazul reuşitelor), creativităţii (prin prezentarea de lumi atipice),
dezvoltării competenţelor digitale, formării unui stil independent de muncă.
Jocurile educaţionale digitale sunt instrumente care sprijină activitatea didactică și fac învăţarea plăcută şi uşoară.
2. Jocurile senzoriale sunt jocuri de învățare. Ele aparțin lumii copilului și îi sunt indispensabile, îi stimulează
copilului ele cinci simțuri, îi permit copilului să se deschidă către lume și să înțeleagă ce se află în jurul lui.
Prin intermediul activităților senzoriale preșcolarii se pot familiariza și își pot însuși unele noțiuni de matematică
timpurie: sortare, clasificare și alcătuirea de mulțimi cu obiecte în funcție de un criteriu, compararea mărimilor (mare-
mic), aprecierea cantităților și corespondența unu la unu, număratul.
Recomandările noastre pentru cadrele didactice sunt acelea de a se asigura că includ în activităţile didactice
zilnice jocuri sau momente de stimulare senzorială, considerând că acestea au rol multiplu: de familiarizare cu
anumite conţinuturi de noutate majoră, de consolidare a cunoştinţelor dobândite anterior, de dezvoltare a creativităţii
în utilizarea celor învăţate sau de relaxare
3. Jocurile exercițiu: În învăţământul preşcolar, jocurile-exerciţiu sunt un tip de joc frecvent utilizat, tocmai datorită
valenţelor multiple ale acestora, atât în planul achiziţiilor fizice, cât şi sub aspectul celor de factură intelectual. Ele au
calitatea de a putea fi adaptate nivelul de dezvoltare al fiecărui copil și de a permite repetarea exercițiului de atâtea
pri cât este necesar pentru a obține saltul calitativ pe o treaptă superioară de dezvoltare a copilului.
Etape desfășurării acestor exerciții este:
- introducerea, în mod atractiv în exercițiu-joc prin trezirea interesului pentru ei;
- explicarea și demonstrarea exercițiului pe care copiii îl au de realizat;
- executarea exercițiul de către copii;
- analizarea și aprecierea muncii preșcolarilor.
Jocurile-exercițiu pot avea mai multe variante care presupun sarcini asemănătoare cu grade diferite de dificultate.
4. Jocurile logico-matematice: sunt jocuri didactice matematice care introduc în activitatea copiilor operațiile logice.
Scopul principal al jocului logico-matematic este de a dezvolta copiilor o gândire logică care să-i sprijine în exprimarea unor
judecăți și raționamente, în investigarea realității înconjurătoare, prin utilizarea unui limbaj adecvat. Jocul pune accentul pe acțiunea
copilului cu piesele geometrice în scopul formării percepțiilor și structurilor operatorii ale gândirii copilului.
Prin intermediul jocurilor logico-matematice copiii învață să formeze mulțimi de obiecte, descoperă proprietățile caracteristice
pieselor geometrice, stabilesc relațiile dintre ele, efectuează operații cu ele: analizează, compară, generalizează etc. În cadrul jocurilor
logico-matematice, copiii sunt familiarizați cu noțiuni elementare despre mulțimi și relațiile dintre acestea
În desfășurarea jocului logico-matematic sunt respectate aceleași etape ca și în cazul jocului didactic matematic: - introducerea
în activitate;
 prezentarea şi intuirea materialului;
 anunțarea temei și a obiectivelor jocului;
 - explicarea şi demonstrarea jocului;
 - jocul de probă;
 - executarea jocului logico-matematic de către copii;
 - complicarea jocului;
 - încheierea jocului logic și evaluarea activității copiilor.
5. Jocurile de limbaj: reprezintă modalitatea prin care poate fi stimulată dezvoltarea limbajului preşcolarilor într-un
mod atractiv, în special în cadrul instituţional al grădiniţei.
Considerăm datoria cadrului didactic aceea de a fi un model de exprimare pentru copii, vorbind clar şi corect,
cald, plăcut, umoristic, relaxant. Aceste aspecte trebuie puse şi în vederea personalului auxiliar” (Kolumbus, 1998, p.
47).

Exemplu: Un copil începe povestea spunând: „Am plecat în excursie şi mi-am luat periuţa de dinţi.”, următorul:
„mi-am luat periuţa de dinţi şi săpunul”, şi tot aşa până se enumeră atâtea obiecte câte pot ţine minte sau până a
participat fiecare copil. Într-o altă variantă, copiii pot fi împărţiţi în grupuri mici înainte de începerea jocului.
JOCURI DE STIMULARE A ABILITĂȚILOR SOCIO-EMOȚIONALE

1. Jocurile de cooperare acele jocuri în care copiii își asumă un rol într-un grup de joc, participă la proiectarea
stategiilor de joc și implicit la luarea deciziilor pe parcursul acestuia.
Într-un joc de cooperare grupul de participanţi are de rezolvat o problemă, o sarcină sau o temă. Aceasta se face
prin implicarea activă a jucătorilor, prin comunicarea dintre aceștia şi participarea tuturor. Rezolvarea sarcinilor
impune jucătorilor să colaboreze astfel încât fiecare copil să devină la un moment dat un component important al
echipei. Activitatea concretă de implicare în diverse jocuri de acest tip formează în timp spiritul de echipă.
Jocurile cooperative permit copiilor și elevilor să colaboreze pentru a lua decizii bazate pe gândire creativă,
comunicare și colaborare.
2. Jocul liber: este principalul mijloc prin care se dezvoltă motivația intrinsecă, capacitatea de a lua decizii, de a
rezolva probleme, de a urma propriile reguli, de a-și controla emoțiile, de a-și face prieteni și a se înțelege cu aceștia,
dar și de a experimenta bucuria.
Frobel susține că jocul este forma de manifestare exterioară a trăirilor interioare ale copiilor
Jocul liber are la bază alegerea copiilor de a face ceea ce doresc, cum doresc, când și cât doresc, nefiind concentrat
pe obiectivele și conținuturile prevăzute în curriculum. Chiar dacă adulții pun la dispoziție spațiul potrivit și resursele
necesare, copiii sunt cei care preiau conducerea, iar adulții răspund cerințelor acestora.
Jocul liber oferă cadrului didactic o cunoaștere reală a personalității preșcolarului deoarece toate cunoștințele,
abilitățile, aptitudinile pe care el le deține sunt prezentate spontan, liber, fără constrângeri, manifestarea lor fiind cât se
poate de naturală. Toate acțiunile sale dovedesc cunoașterea lumii, atitudinile pe care le are față de diverse situații,
lucruri sau persoane
3. Jocurile de masă: pot fi încadrate și în tipul jocurilor de societate, ele fiind o formă de joc situat la frontiera dintre
practica ludică și practica socializării, adică practicarea unei activități ludice în cadrul unei activități de grup, guvernat de
reguli, într-un spațiu determinat, materializat cel mai adesea printr-o masă și diverse piese (pioni, cartonașe etc).
Jocurile de masă presupun soluţionarea unor probleme, de exemplu: selectarea imaginilor după anumite criterii (ex: loto
cu forme, loto cu forme şi mărimi, loto cu forme şi culori etc.), compunerea unor imagini din bucăţi (puzzle-uri, „poze
tăiate”, „din jumătăţi-întreg”, „construcţii din beţişoare” etc.), identificarea unui traseu (jocuri de tip labirint) etc
Aceste jocuri sunt caracterizate prin efortul de gândire şi de căutarea soluţiilor la diferite probleme. Ele dezvoltă
capacitatea copilului de a găsi soluţii, încrederea în forţele proprii, curiozitatea de cunoaştere şi luarea deciziilor cu
responsabilitate.
Sectorul pentru jocul de masă trebuie să fie un spaţiu special al sălii de clasă, amenajat de regulă în apropierea altor
spaţii liniştite, cum ar fi sectorul bibliotecă sau artă. Jucăriile şi jocurile sunt aşezate pe rafturi deschise, joase, lângă
mese.
 4. Jocurile de imitație. Imitația este un fenomen psihosocial prin care copilul reproduce un model original prin
comportament verbal, motric sau social.
Copilul nu imită totul. Puterea sa de imitaţie este limitată de structura anatomică, structură care predispune la
reproducerea anumitor fenomene într-o măsură mai mare decât a altora.
Alegerea modelului de imitat prin joc variază după vârstă, după nevoile momentului. Copilul imită ceea ce
prezintă interes pentru perfecţionarea sa.
Adesea copilul imită nu pentru că îl interesează actul, ci persoana care execută obişnuit acest act. La copilul mic
imitaţia urmăreşte două lucruri:
- Copilul imită pentru a învăţa să imite, acesta este chiar jocul instinctului conformării.
- Copilul imită pentru a dobândi alte cunoştinţe cu ajutorul imitaţiei.
5. Jocul muzical se prezintă sub forma unui ansamblu armonios de elemente muzicale, ritmice, de mişcare şi ludice, împletite
într-o formă coerentă, accesibilă şi plăcută pentru învăţare, constituind calea care face lesne trecerea de la vorbire la muzică.
Jocul muzical se desfăşoară ca activitate independentă, dar nu singulară (alături de cântec sau de audiţia muzicală), „pe
discipline”, în cadrul domeniului estetic şi creativ (educaţie muzicală), prevăzut de Curriculum pentru preducație timpurie, dar
poate fi şi element component al unui demers amplu, integrat, tranziţie dintre o activitate şi alta sau dintre două etape ale
aceleiaşi activităţi.
J ocul muzical are un caracter ludic mai accentuat, ludicul devenind un instrument al didacticii muzicale. Acest specific,
stimulează participarea cu bucurie a copiilor, sprijinindu-i să-şi dezvolte simţul ritmic, simţul melodic, să pronunţe sunetele
clar, corect, ritmic şi să execute mişcări sincronice sugerate de un text.
Indiferent de tipul jocului muzical, acesta prevede, în general, trei etape de desfăşurare (Dolgoşev, 1970):
- demonstrarea jocului;
- executarea jocului împreună cu copiii;
- executarea jocului de către copii
 Jocul didactic: constituie un mijloc valoros de instruire şi educare a copiilor de vârstă preşcolară, deoarece
rezolvă, într-o formă cu totul adecvată vârstei, sarcini instructive complexe.
O mare parte dintre jocurile didactice recomandate în tematica programei au drept scop sistematizarea
cunoştinţelor copiilor, ca de pildă, jocurile didactice Cu ce călătorim ?, Spune unde trăieşte ?, Anotimpurile sau După
mine cine vine ?
Valoarea jocului didactic nu se restrânge însă numai la atât. El are o largă contribuţie mai cu seamă în stimularea
şi dezvoltarea tuturor proceselor psihice. Cea mai mare parte a jocurilor didactice cuprind valoroase exerciţii
senzoriale şi de memorare. Astfel, jocurile didactice influenţează în mod nemijlocit activitatea tuturor analizatorilor.
Din punct de vedere al sarcinii didactice majoritatea jocurilor didactice urmăresc fixarea cunoştinţelor copiilor,
care au fost predate în activităţi anterioare
 Organizarea jocului didactic

Reuşita jocului didactic depinde, de asemenea, de felul în oare se asigură condiţiile necesare bunei lui
desfăşurări, de organizarea acestuia. Oragnizarea jocului presupune un complex de măsuri prealabile, care în
majoritatea cazurilor sînt aceleaşi ca la orice activitate obligatorie, şi anume : aranjarea mobilierului, pregătirea
materialului didactic necesar, adunarea copiilor şi aşezarea lor diupă cerinţele jocului.

Desfăşurarea jocului didactic 

Pentru a scoate mai bine în evidenţă conducerea metodică a jocului didactic, vom analiza pe rând principalele
lui momente. Introducerea în joc. înainte de a se începe activitatea, se foloseşte, de obicei, o scurtă introducere cu
caracter pregătitor şi care are în acelaşi timp menirea. de a crea o atmosferă cit mai prielnică desfăşurării jocului.
 Sarcina didactică reprezintă problema de gândire și de acțiune adusă în fața copiilor
 Regulile jocului conduc la realizarea sarcinii didactice și la stabilirea rezultatelor întrecerii; concretizează sarcina
didactică și realizează sudura dintre aceasta și acțiunea jocului.
 Realizarea jocului de probă – sub conducerea și îndrumarea directă a educatoarei
 Executarea propriu-zisă a jocului didactic – începe după semnalul educatoarei. La începutul jocului, dacă
este necesar, cadrul didactic intervine pentru a reaminti regulile jocului.
 Complicarea jocului, introducerea unor noi variante.
 Încheierea jocului reprezintă un moment scurt, în care preșcolarii trebuie să părăsească atmosfera plăcută a
jocului și să se pregătească pentru evaluare.
 Evaluarea jocului didactic este momentul final al jocului, în care cadrul didactic invită copiii la reflecție asupra
activității susținute și, împreună cu aceștia, formulează concluziile asupra modului în care s-a desfășurat jocul.
 Prezentați specificul jocului didactic la vârsta preșcolară, având în vedere următoarele repere:
 Definirea conceptului de joc didactic
 Prezentarea unui exemplu de joc didactic pentru nivelul I
ORGANIZAREA SPAȚIULUI/MEDIULUI EDUCAȚIONAL (INTERN ȘI EXTERN, FIZIC ȘI SOCIAL);
CERINȚE PSIHO-PEDAGOGICE ȘI ERGONOMICE.

În organizarea spaţiului educaţional se va ţine seama de următoarele cerinţe :

-Împărţirea sălii de grupă în zone, în funcţie de diferitele tipuri de activităţi
 -Existenţa a cel puţin două zone delimitate în sala de grupă : Biblioteca şi Colţul păpuşii
 -Stabilirea locului şi a materialelor necesare pentru realizarea centrului tematic
 -Realizarea unui centru (a unei zone) pentru Ştiinţă ar putea rezolva problema centrului tematic.
 -Aşezarea materialelor la vedere, în rafturi plasate la nivelul copilului
 -Asigurarea accesului liber al copilului la aceste materiale
 -Alegerea materialelor în funcţie de vârsta şi interesele copiilor din grupă
 -Sortarea periodică a materialelor
 -Introducerea treptată a materialelor noi
 Mediul educațional trebuie să stimuleze copilul, să-l ajute să se orienteze, să-l invite la acțiune. Spațiul clasei va fi organizat pe centre
de interes: Bibliotecă, Știință, Artă, Nisip și apă, Jocuri de rol, Construcții, Joc de masă.
 Organizarea acestor centre sa va face ținând cont de resursele materiale, de spațiu disponibil sectorizarea sălii de grupă poate cuprinde
toate centrele sau cel puțin două.
 Amenajarea spațiului educațional deține un rol important în obținerea succesului școlar. Ambianța în care copilul trăiește direct
experiența de viață prin situațiile de viață prilejuite în scopul învățării se referă și la climatul socioafectiv.
 Iată care sunt caracteristicile care l-ar putea convinge pe copilul care vede prima dată grupa sa facă primii pași:
 Spațiul larg, luminos, aerisit, curat;
 Culori vesele, calde îmbinate armonios
 Spațiu delimitat care dă impresia mai multor universuri care așteaptă să fie descoperite
 Mobilierul dimensionat specific vârstei dotat cu o varietate de materiale și jucării la îndemână
Materialele care se vor regăsi la centre zilnic nu trebuie să fie aleatorii, ci atent alese, în strânsă legătură cu tema săptămânii sau cu tema
proiectului aflat în derulare.
 Centrul Bibliotecă va trebui sa fie amenajat într-un loc liniștit al clasei. De asemenea cărțile și materialele
scrise puse la dispoziția copiilor trebuie sa poate fi vizualizate și accesate cu ușurință de către copii.
Se recomandă utilizarea etajerelor cu plan înclinat sau a cutiilor de depozitare. Numărul și tipurile de cărți vor fi
limitate ținând cont de vârsta copiilor și de interesul lor față de anumite subiecte.
Centrul Artă poate fi dotata cu acuarele, pensule, hârtie colorată, hârtie creponata, plastilină, foarfece, cartoane
și diferite materiale utilizate în cadrul activităților artistico-plastice. Nu va lipsi nici panoul unde sunt expuse
lucrările copiilor, astfel încât să poată fi privite, discutate și admirate. Tot aici pot fi plasate și instrumente muzicale
sau obiecte cu care copiii pot face activități de muzică.
Centrul Construcții sunt puse la dispoziția copiilor diverse jocuri de construcții, cuburi de diferite dimensiuni și
diferit colorate, Mozaic, Lego, Rotodisc. De asemenea aici se pot adăuga și jucăriile din categoria mijloacelor de
transport, semne de circulație, pomișori, omuleți sau alte figurine care îmbogățesc construcțiile copiilor.
Locul unde copiii se joacă trebuie să fie suficient de larg, pentru a oferi confortul realizării în voie a
construcțiilor, dar suficient de departe de locul unde se mișcă frecvent copiii prin grupă, pentru a nu pune în pericol
stabilitatea cunstrucțiilor.
 Centrul Joc de rol trebuie amplasat într-un loc retras, dar cu acces la fereastră pentru a da un aer mai familial de
casă, pentru vivacitatea date de interpretarea diferitelor roluri, acesta poate fi plasat și lângă centrul Construcții.
Centrul este dotat cu mobilier, veselă, tacâmuri, aragaz, (toate pe măsura copiilor), instrumente, ustensile
folosite de diferiți profesioniști (truse de doctor,, tâmplar etc.)
Centrul Știință este indicat sa fie amplasat lângă centrul Bibliotecă pentru că în ambele centre copiii trebuie să
fie liniștiți și să se poată concentra. Centrul trebuie sa fie dotat cu albume, glob pământesc, atlase geografice, cântar,
pahare de diferite dimensiuni, colecție de frunze, scoici, pietre de diferite forme și mărimi sau altele care facilitează
apropierea copilul de cunoașterea lumii înconjurătoare.
Centrul Nisip și apă poate fi dotat cu sticle și cutiuțe de plastic, bețișoare, pietre, scoici, coji de nucă, lopățele
sau alte forme de nisip.
 Procedeele didactice sunt practici însoțite, după caz, de tehnici și mijloace didactice pentru
realizarea metodelor didactice. Procedeul didactic reprezintă niște soluții didactice utilizate în viața
practică.
Tehnicile didactice reprezintă soluția practică de realizare a activităților didactice
Între cele trei elemente (metodă didactică, procedeu didactic și tehnică didactică) există o relație de
interdependență vizibilă: metoda cuprinde una sau mai multe tehnici, iar tehnicile cuprind unul sau mai
multe procedee.
Mijloacele de învățământ reprezintă ansamblu de obiecte, instrumente care facilitează transmiterea
unor cunoștințe, formarea unor deprinderi, evaluarea unor achiziții și realizarea unor aplicații în cadrul
Specifice
 DLC- observaţia, demonstraţia, explicația, exerciţiul, conversaţia, descrierea, povestirea, povestea, activitatea cu
cartea.
 DS- matematică: observaţia, demonstraţia, explicația, exerciţiul, conversaţia, experimentul, problematizarea.
 DS – cunoașterea mediului: observaţia, demonstraţia, explicația, exerciţiul, conversaţia, descrierea, povestirea,
povestea, problematizarea.
 DOS - observaţia, demonstraţia, exerciţiul, explicația, conversaţia, descrierea, povestirea, povestea,
problematizarea.
 DEC – exercițiul, demonstraţia, explicația, conversaţia, descrierea;
 DPM – instructajul, explicația, demonstrația, exercițiul.
SUBSTANTIVUL
Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, acțiuni,
stări, însușiri sau fenomene ale naturii cuprinse în gramatică sub denumirea de
obiecte.
Ex.:
- nume de ființe: om, câine, albină, copil, fluture, băiat;
- nume de lucruri: masă, stilou, pană, sticlă, televizor;
- însușiri morale: demnitate, avariție ;
- însușiri fizice: oboseală, vigoare, frumusețe, urâțenie;
- acțiuni: mers, apărare, fug, muncă, defilare;
- fenomene ale naturii: vânt, ploaie, chiciură, fulger, tunet;
- stări sufletești: veselie, tristețe;
- relațiile dintre oameni: prietenie, omenie, dușmănie.
CLASIFICAREA SUBSTANTIVELOR

După natura denumirii, substantivele sunt de două feluri: comune și proprii.

Substantivele comune denumesc obiecte (ființe, lucruri etc.) dintr-o mulțime sau dintr-o clasă de
obiecte de același fel: copil, munte, scriitor, oră. Se scriu cu inițiala mică (cu excepția cazului când stau
la începutul propozitiei și al frazei).
Substantivele proprii denumesc numai anumite obiecte, spre a le deosebi de altele de același fel.
Se scriu cu inițiala majusculă.
Ele sunt:
- nume de persoane: Anca, Andrei, Mircea;
- nume ale personajelor din basme: Făt-Frumos, Greuceanu;
- nume de animale: Azor, Grivei, Joiana;
- nume geografice și teritorial-administrative: Dunărea,
 După forma lor (după numărul cuvintelor folosite pentru a denumi un obiect), substantivele sunt simple și compuse.
Substantivele simple pot fi:
 primare: carte, stilou, creion, Venus, Iași;
 derivate cu sufixe: bunătate, geamgiu, îndoială, stăruință, vrednicie.
Substantivele compuse sunt formate din două sau mai multe
 cuvinte cu sens unitar:
 două substantive în același caz: câine-lup, vagon-restaurant, Târgu-Jiu;
 al doilea substantiv e în cazul genitiv: Calea-Laptelui, rochia-rândunicii, Țara Bârsei; sau legat de prepoziția
„de”: drum-de-fier, Curtea de Argeș, Baia de Fier;
GENUL SUBSTANTIVELOR

În limba română substantivul are trei genuri:

 masculin : (un – doi): un munte – doi munti;
 feminin : (o - două): o coală – două coli;
 neutru : (un – două): un parc – două parcuri.
Exemple:
 substantive masculine: un elev (sg.) - doi elevi (pl.);
 substantive feminine: o mașina (sg.) - două mașini (pl.);
 substantive neutre: un tablou (sg.) - două tablouri (pl.).
 Substantive cu sens colectiv - denumesc o totalitate de obiecte de același fel: stol, roi, popor, grup,
oaste, grămadă, studențime, cârd, muncitorime.
Substantivele cu sens colectiv nume de clase sau grupuri sociale – muncitorime, intelectualitate - au
numai forma de singular.
 Substantive mobile - sunt acele substantive care au femininul creat de la masculin sau masculinul creat de
la feminin, prin adăugarea unui sufix pentru a desemna celălalt sex al ființei în discuție. Acest procedeu de
formare a substantivelor de gen opus de la cele existente se numește moțiune.
 Exemplu:
- elev-elevă, doctor-doctoriță, muncitor - muncitoare, croitor-croitoreasă, leu-leoaică, sătean-săteancă;
- broască-broscoi, curcă-curcan, rață-rățoi, vulpe-vulpoi.
Substantivele epicene sunt acele substantive care au o singură formă pentru masculin și feminin: țânțar,
gândac, carabuș, privighetoare.
ORTOGRAFIA SUBSTANTIVELOR

Ortografia substantivelor comune compuse

Substantivele comune se împart în două categorii în ceea ce privește modul de scriere:
I. Substantive compuse care se scriu într-un singur cuvânt:
- binefacere, bunăstare, binefăcător, primăvară, untdelemn;
- radioascultător, radioreporter;
- portarmă, portaltoi, portdrapel;
II. Substantive compuse care se scriu cu elementele componente legate prin liniuță:
- câine(le)-lup (câinii-lupi);
- redactor(ul)-șef (redactorii-șefi);
- zi-lumina (ziua-lumina, zile-lumina);
- floarea-soarelui (florii-soarelui); ochiul-boului;
- cal(ul)-de-mare (cai-de-mare);
- bună-credință (bună-credință, bunei-credințe);
- rea-voință (reaua-voință, relei-voințe);
Substantivele alcătuite dintr-un verb la modul personal și un substantiv sau un
pronume, sunt invariabile: gură-cască, papă-lapte, zgârie-brânză, nu-mă-uita, etc.
Ortografia substantivelor proprii
I. Substantivele proprii simple se scriu cu litera mare la începutul cuvântului: Ion, Soare, Broșteni, etc.
II. Substantivele proprii compuse se împart în două categorii în ceea ce privește folosirea majusculei:
1. Substantive care se scriu cu litera mare numai la începutul primului cuvânt:
- titlurile ziarelor, revistelor, ale operelor literare, științifice, etc.: Balade și idile (George Coșbuc), România literară;
- denumirile documentelor de importanță natională și internațională: Decretul nr. 328/1066, Ordonanța de urgență nr. 58,
etc.
Când în interiorul titlului se află un substantiv propriu acesta se scrie cu litera mare: Istoria lui Mihai Viteazul (de N.
Iorga).
2. Substantive proprii compuse care se scriu cu literă mare la începutul fiecărui cuvânt cu excepția cuvintelor de legătură:
- numele personajelor din basme și povestiri, unde se folosește, în general, liniuța de unire: Rilă-Iepurilă, Harap-Alb,
Sfarmă-Piatră, Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop;
 NUMARUL SUBSTANTIVELOR

Categoria gramaticală a numărului la substantiv se manifestă prin opoziția dintre singular și plural și se
exprimă prin:
A) Desinențe
Exemplu: -e / -i (munte-munți);
a- / -i (tata-tați);
-u / -i (leu-lei);
a- / -e (clasa-clase);
a- / -i (inima-inimi);
a- / -uri (marfa-mărfuri);
-e / -uri (vreme-vremuri);
B) Alternanțe fonetice (care se produc în radicalul substantivelor, în trecerea acestora de la singular la plural).
Exemplu:
a) alternanțe vocalice: oa-o (comoară-comori);
b) alternanțe consonantice: d-z (stradă-străzi); t- (frate-frați);c- (bancă-bănci).
Substantive defective de număr
Unele substantive nu au forme pentru ambele numere, folosindu-se numai la singular sau numai la plural.
Au numai formă de singular substantivele:
 nume de materii ca: aur, fasole, mazăre, sânge, zahăr;
 nume de însușiri și de stări: curaj, cinste, foame, lene, sete;
 nume proprii de persoane, locuri, munți, ape: Maria, Dobrogea, Negoiu, Bistrița.
CAZURILE SUBSTANTIVULUI

 Nominativul este cazul:

 subiectului (Elena citește.);
 numelui predicativ (Ea este elevă.);
 Apoziției (Alina, colega mea, a plecat la mare.).

 Răspunde la întrebările cine?, ce?.

Acuzativul este, de obicei, cazul complementului direct (Am văzut-o pe Ioana. Citesc o carte.).
Dar substantivul mai poate îndeplini și alte funcți sintactice în acuzativ:
- complement indirect: Mă gândesc la mama.
- complement de agent: Sunt aplaudat de colegi.
- complement circumstanțial:
a) de loc: Vom merge la mare.
b) de timp: Se întoarce pe seară.
c) de mod: Muncește cu îndârjire.
d) de cauză: A plecat din cauza ploii.
e) de scop: Mă pregătesc pentru examene.
f) condițional: În caz de ploaie, îmi voi lua umbrela.
g) concesiv: Cu tot efortul, nu a ieșit pe primul loc.
- nume predicativ: Cadoul este de la Andrei.
- atribut substantival:
a) prepozițional: Casa de la țară o am de la părinți.
b) apozițional: L-am văzut pe colegul meu, adică pe George.
- subiect (acuzativul este precedat de prepoziția la cu valoare cantitativă: „mult”, „multe”): A venit la lume.
Cazul acuzativ al substantivului poate fi cerut de prepozițiile și locuțiunile prepoziționale: la, de, cu, despre, ca, pe, pentru, față de, în loc de, împreună cu, etc.
Genitivul este cazul atributului și exprimă valori și nuanțe variate:
 posesia (casa bunicilor),
 Apartenența (dealurile Iașilor),
 calificarea (prospețimea dimineții),
 toate subordonat ideii fundamentale de posesie.
În genitiv, substantivul poate îndeplini funcția sintactică de:
- atribut substantival:
a) genitival: Cărtile Mariei sunt noi.
b) prepozițional: Caietele din fața elevilor sunt roșii.
c) apozițional: Bijuteriile Anei, adică ale colegei, sunt veritabile.
- nume predicativ (precedat de articol posesiv genitival sau de prepozitție care cere cazul genitiv): Cărțile sunt ale Elenei.
- complement indirect: Noi luptăm împotriva minciunii.
- complement circumstanțial:
a) de loc: S-a oprit în fața casei.
b) de timp: A intrat la ora în urma profesorului.
c) de cauzal: A întârziat din cauza autobuzului.
d) condițional: În locul Irinei, aș tăcea!
e) concesiv: În ciuda greutăților, tot a învins.
- subiect: Ai casei au plecat.
Dativul este cazul complementului indirect și are ca termen regent:
 un verb (Solului nu i se taie capul.);
 o interjecie (Bravo, învingătorilor!);
 un adjectiv (Condiții favorabile dezvoltării).
Funcțiile sintactice pe care un substantiv le mai poate îndeplini în dativ sunt:
- atribut substantival:
a) prepozițional: Reușita datorită muncii ne-a bucurat.
b) apozițional: I-am scris surorii mele, adică Nelei.
c) în dativ: Trimiterea de ajutoare sinistraților este o datorie
- complement circumstanțial:
a) instrumental: A reușit datorită muncii.
b) de cauză: Nu a ajuns din cauza vremii urâte.
c) de mod: Conform înțelegerii, a telefonat.
Dativul poate fi cerut de prepozițiile: grație, mulțumită, datorită, conform, potrivit, contrar.
 Vocativul are o situație specială în sistemul cazurilor. El exprimă o chemare adresată cuiva.
În propoziție:
 poate apărea singur, constituind o propoziție
 neanalizabil (Ioane! Fetelor!);
 poate fi însoțit de o interjecție (Măi biete!);
 poate fi însoțit de alți determinanți cu funcție atributivă (Cucule, pasăre sura!);
 poate fi însoțit de un nume propriu care stă în nominativ (domnule Ionescu!)
LOCUŢIUNI SUBSTANTIVALE

- grupuri de cuvinte cu sens unitar, echivalente semantic ale substantivului

Exemple:
• băgare de seamă - atenţie
• ţinere de minte - memorie
• scăpare din vedere - uitare, omisiune
• aducere aminte - amintire
• părere de rău - regret
DECLINAREA SUBSTANTIVELOR

Totalitatea formelor cazuale ale substantivului la singular și plural constituie flexiunea sau declinarea lui.
Opozițiile cazuale se exprimă prin desinențe (care se identifică cu desinențele de număr ale substantivului) asociate
uneori cu alternanțe fonetice ale radicalului.
 ADJECTIVUL

Definiție- adjectivul este partea de vorbire care arată însușirile substantivului.

Ex: Miresme dulci vin din bucătăria bunicii.

Clasificarea adjectivelor propriu-zise: pisica blândă

provenite din alte părți de vorbire: copacul înflorit

În funcție de forma lor, adjectivele pot fi:
1 ) cu două terminații: mare, mare, mari, mari;
2 ) cu trei terminații: mic, mică, mică, mici;
3 ) cu patru terminatii: frumos, frumoasă, frumoși , frumoase;
 B. Clasificarea adjectivelor
 Adjectivele se clasifică:
 în funcție de terminație;
 în funcție de formele flexionare;
 în funcție de structura morfematică.
 În funcție de terminație, adjectivele sunt variabile și invariabile.
Adjectivele variabile au, de regulă, două terminații, dar pot avea și o terminație și tot variabile sunt:
 Adjectivele cu două terminații:
 exprimă calități:
 bun, generos, frumos,calm, serios, altruist, silitor, onest, ș.a.;
 exprimă defecte:
 rău, calic, urît,nervos, neserios, infatuat, egoist, leneș, ș.a.;
 denumesc culori:
 roșu, galben, albastru, verde, negru, alb, ș.a.;
 provin din substantive prin derivare cu sufixe adjectivale:
 medical, dentar, atomic, românesc, auriu, microbian ș.a.;
 Aceste adjective se numesc și calificative, dar mai există și șapte grupe de adjective determinative, provenite din pronume, tot
prin conversiune. Acestea sunt:
 adjective posesive: Elevii mei sunt serioși.
 adjective de întărire: Ea însăși a scris poezia.
 adjective demonstrative: Elevul acesta e olimpic.
 adjective negative: Niciun elev nu e absent.
 adjective interogative: Ce temă avem?
 adjective relative: Eu nu știu/ ce temă avem./
 adjective nehotărâte: Fiecare elev trebuie să știe gramatică.
 Tot adjective determinative sunt și cele care provin din numeral, numai că procedeul folosit pentru formarea lor
nu este nici derivarea, nici conversiunea, cum se crede de obicei; în aceste cazuri intervine a treia cale prin care
adjectivul își îmbogățește clasa, și anume prin valoarea adjectivală pe care o capătă cinci grupe de numerale diferite,
care se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat:
 numeral cardinal propriu – zis: Trei elevi au luat premii la olimpiadă.
 numeral cardinal colectiv: Ambii copii sunt medici.
 numeral cardinal multiplicativ: Copiii mei au depus un efort înzecit.
 numeral cardinal distributiv: Câte trei elevii au primit diplome.
 numeral ordinal propriu – zis: Primul copil se numește Andrei.
 Adjectivele cu o terminație sunt terminate în desinența –e; de exemplu:
 mare, tare, subțire, moale, veche, rece, tulbure;
 cuminte, fierbinte, iute;
 limpede, verde;
 rapace, sagace, tenace, vorace;

 Adjectivele invariabile au mai multe surse de proveniență:

 provin din adverbe prin conversiune:
 așa, asemenea, astfel(de), altfel (de), anume, atare, aparte, aievea;
 bine, gata, mai presus, mai prejos;
În funcție de formele flexionare, adjectivele pot avea:
1) patru forme flexionare (unde -O, -ă, -i, -e sunt desinențe, adică o secvență care se schimbă cu alta)
 Bun, bună,buni, bune;
 Modern, modernă, moderni, moderne;
 Luminos,luminoasă,luminoși, luminoase;
 Înalt, înaltă, înalți, înalte;
 Gras, grasă, grași, grase;
 Crud, crudă, cruzi, crude;
 Negru, neagră, negri, negre ș.a.
2) trei forme flexionare:
 Mic, mică, mici;
 Lung, lungă, lungi;
 Larg, largă, largi;
 Drag, dragă, dragi;
 Adânc, adâncă, adânci;
 Românesc, românească, românești ș.a.
4) o formă flexionară (de fapt au desinența zero, adică nu se mai schimbă cu altceva):
 maro, gri, bej, kaki, lila, bordo, oranj, mov ș.a.
DUPĂ STRUCTURA

III.Din punctul de vedere al structurii morfematice, adjectivele sunt:

adjective simple:
 bun, rău, albastru, luminos, atrăgător, auriu ș.a.;

adjective compuse:
 atotștiutor,binefăcător, cuminte, cumsecade ș.a.;
 galben – auriu, latino – american, propriu – zis ș.a.;

 
ADJECTIVE INVARIABILE

Adjectivele invariabile sunt adjectivele care nu își schimbă forma în timpul flexiunii. (gata, cumsecade, ferice,
vivace, eficace, vernil, atare, asemenea)
GRADELE DE COMPARAȚIE ALE ADJECTIVULUI
-pozitiv Mărul este dulce.

-comparativ de superioritate- Nectarul este mai dulce decât siropul.

de egalitate- Nectarul este la fel de dulce ca și mierea.

de inferioritate- Siropul este mai puțin dulce decât mierea.

-superlativ relativ de superioritate Cea mai dulce băutură este nectarul.

de inferioritate Cea mai puțin dulce băutură este apa.

absolut Nectarul este foarte dulce.

ADJECTIVE NECOMPARABILE SAU FĂRĂ GRADE DE
COMPARAȚIE

 
1)Conțin ideea de comparativ ( din limba latină): -or
 major, minor, superior, inferior, anterior, ulterior;

2) conțin ideea de superlativ ( din limba latină): -im, -em

 optim, minim, ultim, suprem, extrem; 

3) exprimă caracteristici ce nu pot fi comparate:

 mort, viu, întreg, complet, perfect, desăvărșit
 unic, etern, colosal, teribil, superb;
 studențesc, românesc, grecesc, rusesc, muncitoresc;
 pulmonar, endemic, microbian, hormonal;
 pătrat, triunghiular, sferic, rotund ș.a.
CE SE ANALIZEEAZĂ LA UN ADJECTIV?

A. Funcțiile sintactice
 1. Funcțiile sintactice ale adjectivelor fără prepoziție:
 a) atribut adjectival, în diferite cazuri:
 N. – Copiii buni sunt ajutați de destin.
 G. – Temele elevei serioase sunt corecte.
 D. – I –am dat unei eleve harnice nota zece.
 Ac. – Toată lumea îi respectă pe elevii silitori.
 – Dragă mamă! Dulce Românie!
b) nume predicativ (numai în N.)
 Copilul este drăgălaș.
 Rezultatele sunt excelente.
 Trandafirii sunt roșii.
 Pepenele e copt. *Caisul e înflorit.
 El părea dominat de fobii. Adjectiv participal
 „ Nu-i frumos1/ ce e frumos 2/, ci-i frumos 3/ ce –mi place mie.4/”

c) element predicativ suplimentar:

 Elevele privesc atente la profesoara lor.
 „ De la gârlă-n pâlcuri dese/ Zgomotoși copiii vin.”
 O știam blândă și generoasă. * Îi credeam serioși.
2) Funcțiile sintactice ale adjectivelor cu prepoziție:
a) complement indirect:
 Din galben s-a făcut roșu.
 Din leneș și impertinent a devenit harnic și respectuos.
b) complement indirect :
 „ De frumoasă e frumoasă 1/, dar nu știe - a ține - o casă.2/”
c) complemet circumstanțial de timp:
 Îl cunosc de tânăr.
 De mică mințea.
d) complemet circumstanțial de mod:
 Era mai mult moartă decât vie.
e) complemet circumstanțial de cauză:
 De rea1/ce e2/, n-are un amic.1/
 De infatuat1/ ce e2/, nu-și mai încape în piele.1/
SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE A ADJECTIVULUI

O metodă de schimbare a valorii gramaticale este prin conversiunea adjectivului. Are loc pierderea valorii de
adjectiv prin eliminarea substantivului dintr-o construcție formată din substantiv și adjectiv. (Omul înțelept își
cumpără vara sanie și iarna căruță.) După eliminarea substantivului, adjectivul câștigă valoarea de substantiv
(Înțeleptul își cumpără vara sanie și iarna căruță.)
O mare parte din adjective pot fi folosite ca adverbe de mod astfel încât să exprime o caracteristică a unei acțiuni
sau însușirea, exprimată de alt adjectiv. În acest fel, adjectivele cu valoare de adverb nu se mai comportă ca o parte de
vorbire flexibilă, pentru că nu se mai referă la un substantiv. (Casa avea pereții frumos ornați.).
VERBUL

 Partea de vorbire flexibilă în raport cu modul, timpul, persoana și numărul, care exprimă acțiuni, stări
sau calități privite ca procese în derulare.
PERSOANA. NUMĂRUL

 Persoanele verbului:
 Persoana I – a emițătorului (vorbitorului) învăț, învățăm
 Persoana a II-a – a receptorului (înveți)
 Persoana a III- a – despre care se vorbește în mesaj (el, ea)crede
 Numărul verbului:
 Singular – (acțiunea este făcută de o singură persoană: cânt, vezi)
 Plural – (acțiunea este făcută de mai multe persoane: cântăm, vedeți)
CLASIFICĂRI

 a)după rolul sintactic și morfologic:

-predicative: îndeplinesc singure, la un mod personal, funcția de predicat verbal (a citi, a merge, a vedea etc)
-copulative: leagă numele predicativ de subiect și îndeplinesc la un mod personal, împreună cu numele
predicativ, rolul de predicat nominal (a fi, a deveni, a se face)
-auxiliare: ajută la formarea modurilor și timpurilor compuse, precum și a diatezei pasive (a fi, a vrea, a avea)
 b)dupa posibilitatea de a avea complement direct:

-tranzitive: care pot avea complement direct (a face, a iubi etc)

-intranzitive: care nu pot avea complement direct (a alerga, a fi, a merge etc.)
 c)dupa referirea la persoana:

-personale: au forma pentru toate persoanele (a căuta, a citi etc.)

-impersonale: nu au subiect și, de obicei, au numai forma de persoana a III-a (a ploua, a ninge, a se zice etc.)
-unipersonale: se folosesc numai la persoana a III-a (a lătra, a măcăi, a oua etc.) a trebui este unipersonal ca
formă și impersonal prin conținut.
CONJUGĂRILE VERBULUI

Flexiunea verbului după diateză, mod, timp, timp, persoană și număr se numește conjugare.

Nu uita! După terminația infinitivului (forma de dicționar a verbelor) verbele se clasifică în patru conjugări:
 Conjugarea I: verbe terminate în -a (a lucra, a cânta, a visa etc.)
 Conjugarea II: verbe terminate în -ea (a plăcea, a vedea etc.)
 Conjugarea III: verbe terminate în -e (a bate, a merge, a spune etc.)
 Conjugarea IV: verbe terminate în -i sau -i (a fugi, a dori, a cobori etc.)
FUNCTIILE VERBULUI ÎN PROPOZIŢIE

 PREDICAT: a) verbal
Apa curge lin.
b) nominal
Pădurile sunt pline de fiare.
 SUBIECT:,, E uşor a scrie versuri”-MihaiEminescu
 ATRIBUT: Dorinţa de a avea un pian ţi-a fost
îndeplinită.
Acestea sunt nişte cărţi de colorat.
 COMPLEMENT: Şi-a făcut apariţia ţipând .
FUNCȚIA SINTACTICĂ A VERBELOR:

 Funcția sintactică a verbelor la modurile personale (predicative)

 Predicat verbal ex: el desenează
 Verbul copulativ – parte a predicatului nominal : El va fi medic.
 Predicat verbal incomplet (verbul copulativ urmat de o prpoziție subordonată predicativă) ex: Tu ai rămas/ cum
te-am cunoscut.
FUNCȚIILE SINTACTICE ALE VERBELOR NEPREDICATIVE:

 Subiect: A munci este datoria tuturor.

 Nume predicativ: Alimentele sunt de mâncat.
 Complement direct: Nu pot aștepta.
 Complement indirect: M-am săturat de a scrie.
 Complement circumstanțial: A promis fără a gândi.
 Atribut: Temele de scris sunt dificile.
LOCUȚIUNILE VERBALE

Grupuri de cuvinte, care conțin în mod obligatoriu un verb, cu sens unitar și cu trăsături morfologice și sintactice
specifice verbului.

Structura locuțiunilor verbale:

-verb+prepoziție+substantiv: a avea de gând
-verb+interjecție: a face tusti
-verb+substantiv: păziti-vă gura (pronume între verb și substantiv)
-verb+etc: a o lua la sănătoasa, a-și aduce aminte
     Cele mai frecvente verbe întâlnite în locuțiunile verbale: a face, a da, a lua, a avea, a pune, a trage, a băga, a da
de furcă, a o lua la sănătoasa, a-şi da seama, a ţine cont, a da de ştire, a ţine seama
Atenție! O locuțiune verbală se recunoaște dacă:
-se poate substitui printr-un singur cuvânt (a o lua la fugă=a fugi)
-înțelesul unitar este altul decât sensul fiecăreia dintre componente;
-există un cuvânt care, luat izolat, nu are inteles clar (a-și aduce aminte; aminte=?)
ALGORITMUL DE ANALIZĂ MORFOSINTACTICĂ A LOCUȚIUNII VERBALE:

 A dat de veste - locuțiune verbală alcătuită din verb, conjugarea I, diateza activă, modul indicativ, timpul perfect
compus, persoana III , numărul singular + prepoziția ”de”+ substantivul veste (genul feminin, singular,
nearticulat), funcția sintactică de predicat verbal
DIATEZA VERBULUI

Categorie gramaticală specifica verbului care exprimă raportul dintre subiect, verb și obiect: diatezele activă,
pasivă și reflexivă
Diateza activă: arată ca subiectul face acțiunea exprimată de verb, făra a suferi consecințele acesteia; se
formează din tema verbului de conjugat la care se adaugă terminațiile modurilor și timpurilor respective;
 Diateza pasiva: arată că subiectul suferă acțiunea făcută de complementul de agent (exprimat sau subinteles); se
formează din participiul verbului de conjugat precedat de diateza activă a verbului auxiliar a fi; diateză pasivă au doar
verbele care la diateza activă sunt tranzitive;
Diateza reflexivă: arată ca subiectul face acțiunea și tot el o suferă; se formează din diateza activă a verbului de
conjugat precedat de pronumele reflexiv în dativ sau acuzativ cu rol de marcă morfologică.
MODURILE VERBULUI

Categoria gramaticală verbală care indică forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul cum consideră vorbitorul
acțiunea.
Modurile: -personal: dacă are forme distincte pentru exprimarea persoanei;
-nepersonal: dacă prezintă acțiunea fără referire la persoana care o săvârșește;
-predicativ: dacă verbul poate îndeplini funcția de predicat;
-nepredicativ: dacă verbul nu poate îndeplini funcția de predicat;
MODURI PERSONALE, PREDICATIVE

-indicativ: exprimă o acțiune prezentată de vorbitor ca reală, sigură (eu lucrez, tac, culeg, fug);
-conjunctiv: exprimă o acțiune realizabilă, posibilă în prezent, ireală în trecut (eu să lucrez, să tac, să culeg, să fug;
eu să fi lucrat, să fi tăcut, să fi cules, să fi fugit);
-conditional-optativ: exprimă o acțiune realizabilă în funcție de o condiție (eu aș lucra, aș tăcea, aș culege, aș fugi);
-imperativ: exprimă un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte (lucrează! taci! culege! fugi!);
MODURILE NEPERSONALE, NEPREDICATIVE

-infinitiv: exprimă acțiunea în mod general, denumește numele acțiunii (a citi, a lucra etc.);
-gerunziu: exprimă o acțiune în desfășurare, fără referire precisă la momentul vorbirii (citind, lucrând etc.);
-participiu: denumește sub formă de adjectiv acțiunea suferită de un obiect (citit, văzut, etc.);
-supin: forma verbală omonimă cu participiul, având în plus prepozițiile de, la, pentru și sinonimă cu infinitivul (de
mâncat, pentru citit, la cules etc.);
 TIMPURILE VERBALE

Categorie gramaticală verbală care exprimă momentul sau durata săvârșirii acțiunii
Timpurile indicativului
-prezent: acțiune simultană cu momentul vorbirii (lucrez, tac, culeg, fug);
-imperfect: acțiune trecută, nedeterminată în momentul la care se referă vorbirea (lucram, tăceam, culegeam, fugeam);
-perfectul simplu: acțiune trecută, încheiata în trecut (lucrai, tăcui, culesei, fugii);
-perfectul compus: acțiune trecută, terminată, fără a preciza momentul încheierii față de prezent (am lucrat, am tăcut,
am cules, am fugit);
-mai mult ca perfectul: acțiune trecută, încheiată înaintea altei acțiuni trecute (lucrasem, tăcusem, culesesem,
fugisem);
-viitorul: acțiune ce se petrece după momentul vorbirii (voi lucra, voi tăcea, voi culege, voi fugi);
-viitorul anterior: acțiune care se va petrece în viitor și se va încheia înaintea unei alte acțiuni viitoare (voi fi lucrat,
voi fi tăcut, voi fi cules, voi fi fugit);
Timpurile conjunctivului
-prezent: să lucrez, să tac, să culeg, să fug;
-perfect: să fi lucrat, să fi tacut, să fi cules, să fi fugit;
Timpurile conditional -optativului
-prezent: aș lucra, aș tăcea, aș culege, aș fugi;
-perfect: aș fi lucrat, aș fi tăcut, aș fi cules, aș fi fugit;

Nu uita! Imperativul, deși este mod predicativ, nu are forme decât pentru prezent.
Atenție! Dintre modurile nepredicative doar infinitivul are forme distincte pentru timp, prezent și perfect, celelalte
moduri neavând forme pentru mai multe timpuri.
ALGORITMUL DE ANALIZĂ MORFOSINTACTICĂ A VERBULUI:

 Ionel era intrebat cel mai des la lecție.

 Era întrebat – verb predicativ, conjugarea I -a , diateza pasivă, modul indicativ, timpul imperfect, persoana a III-a
singular, funcția sintactică de verb predicativ