Curs UBB Introducere in Istoria Antică A României I - Suport de Curs

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Facultatea de Istorie şi Filosofie

Departamentul de Istorie Antică şi Arheologie
INTRODUCERE ÎN ISTORIA ANTICĂ A

ROMÂNIEI
- SUPORT DE CURS -
CONF. DR. GELU FLOREA LECT. DR. SORIN NEMETI
LECT. DR. LILIANA SUCIU
CLUJ-NAPOCA
2 Introducere în istoria veche a României
Modul 1. INTRODUCERE ÎN PREISTORIE ŞI PROTOISTORIE

Cuvinte izvoare istorice, cronologie, periodizare, arheologie
cheie:
Periodizarea Conceptul de „preistorie” şi cel de „protoistorie” reprezintă

şi izvoarele convenţii care definesc perioade de timp (epoci istorice) în funcţie
pre şi de un criteriu arbitrar: apariţia scrisului în spaţiul geografic şi
protoistoriei cultural la care se face referinţă.
În mod tradiţional, termenul de „preistorie” desemnează perioadele
istorice în care nu a fost cunoscut şi folosit scrisul. În unele lucrări
generale ea este sinonimă cu epoca pietrei (paleolitic şi neolitic).
„Protoistoria”, se referă la o perioadă istorică în care anumite
civilizaţii cunosc şi folosesc scrisul, iar altele nu. În sursele scrise
se găsesc referinţe la civilizaţii rămase în afara „cercului cultural”
literat. Adesea sunt identificate comunităţile europene aflate în
epocia fierului (aparţinând „protoistoriei”) ca fiind celţi, germanici,
traci, sciţi, daci, aşa cum ele au fost denumite de către autorii greci
sau romani.
În mod tradiţional, periodizările universale ale trecutului îndepărtat
apelează la criteriul cultural al materiei prime dominante din care
au fost confecţionate uneltele şi armele: piatra şi metalele (bronzul,
respectiv fierul).
Un rol important în reconstituirea istoriei străvechi şi antice îl
joacă arheologia: o disciplină care îşi centrează eforturile pe
recuperarea informaţiei istorice păstrate în pământ, sub formă de
rămăşiţe concrete ale activităţilor comunităţilor omeneşti din toate
timpurile. Arheologia utilizează tehnici specifice de săpătură,
coroborate cu rezultatele unor ştiinţe ale naturii ale căror
instrumente şi tehnici sunt folosite la studiul acestor descoperiri:
antropologia, paleobotanica, paleozoologia, chimia şi fizica,
geologia etc... Multitudinea acestor domenii conexe corespunde
diversităţii aproape infinite a aspectelor realităţilor din vechime
care pot constitui surse ale reconstituirii istoriei existenţei umane
din acele timpuri.
Datare Studiul preistoriei şi al protoistoriei operează cu cronologii mai

relativă mult sau mai puţin precise. Cronologia relativă utilizează concepte
/datare cum ar fi: „mai vechi decât...”, „contemporan cu...”, „mai recent
absolută. decât...”, în timp ce cronologia absolută operează cu date precise:
ani, decenii, secole.
Cronologia relativă (datările relative) se bazează mai ales pe
criterii stratigrafice (poziţia straturilor arheologice şi a vestigilor
aflate în interiorul lor) şi stilistice. Cronologia absolută (datările
absolute) sunt obţinute, mai ales, cu ajutorul unor tehnologii care
ţin de ştiinţele naturii, dintre care cele mai cunoscute sunt datarea
cu ajutorul izotopului C 14 şi dendrocronologia.
Principalele Paleolitic (Epoca veche a pietrei)

perioade ale
preistoriei şi - inferior
protoistoriei - mijlociu
- superior
Mezolitic („Epoca mijlocie a pietrei”)
Neolitic/Eneolitic (Epoca nouă a pietrei/Epoca aramei)
- neolitic timpuriu
- neolitic dezvoltat
- neolitic târziu/eneolitic
Epoca bronzului
- timpurie
- dezvoltat
- târziu
Epoca de tranziţie spre prima epocă a fierului
Prima epocă a fierului
A două epocă a fierului
Izvoarele Istoria este reconstituită după datele oferite de izvoare (surse) care
istoriei antice. aduc informaţii de orice fel despre trecut.
Reconstituirea istoriei-realitate se face pornind de la sursele scrise
(operele unor autori antici păstrate până astăzi) si, cele nescrise –
in special cele arheologice (obiecte, locuinţe, cimitire, ceramică,
unelte, arme, podoabe etc.).
Izvoarele artistice sunt şi ele extrem de utile: în cazul istoriei
războaielor daco-romane este luată în considerare Columna lui
Traian, sau monumentul triumfal de la Adamclisi. De asemenea,
obiectele arheologice decorate (ceramica pictată, podoabele sau
vasele împodobite, sculptura, fresca, arta mobiliară etc.) conţin o
serie întreagă de informaţii directe sau indirecte privind atmosfera
artistică a epocii, dialogul intercultural, credinţele religioase,
ritualurile etc.
Izvoarele numismatice reprezintă produsele monetăriei antice, iar
cele epigrafice sunt inscripţiile vechi practicate pe materiale dure:
piatră, metal, ceramică, sticlă etc.
Raportarea Responsabilitatea cercetătorului istoriei, a celui care reconstituie

critică la trecutul, constă în a se apropia cât mai mult posibil de adevărul
izvoarele istoric, identificând ceea ce este verosimil din marea de informaţii
istorice: cu caracter subiectiv, parţial, fals sau incomprehensibil.
De cele mai multe ori, informaţiile oferite de izvoarele istorice
scrise sunt incomplete şi/sau înşelătoare. Autorii antici nu au fost
infailibili, ei au putut greşi cu intenţie sau fără intenţie: fie au fost
incomplet informaţi, fie au schimbat realităţile în mod partizan
(conform unui dicton – „Istoria este scrisă de învingători”), fie
distanţa în timp şi spaţiu faţă de evenimentele relatate au alterat
percepţia realităţii. Alteori, operele celor antici au fost copiate
(adesea incomplet), interpolate, sau rezumate de către intermediari
în perioada antică târzie sau medievală. Cu alte cuvinte, textul
respectiv nu este cel original, şi el poartă, cel mai adesea, amprenta
subiectivismelor sau necunoaşterii (greşelilor) tuturor celor care au
intervenit asupra lui de-alungul vremii.
În aceste condiţii, informaţiile aflate în operele lor trebuie folosite,
astăzi, cu multă prudenţă şi numai după examinarea atentă a
circumstanţelor în care a fost redactat textul respectiv.
Aceeaşi circumspecţie este obligatorie inclusiv în cazul unor surse
numismatice sau epigrafice, având în vedere obiceiul de a produce
falsuri destul de răspândit atât în antichitate cât şi în perioadele
post-antice. De exemplu, este cunoscută pasiunea umaniştilor şi a
artei renascentiste de a imita antichitatea.
Conceptul de este central în abordarea cultural-istorică a demersului arheologiei

cultură tradiţionale. Exemple: cultura Cucuteni, caracteristică neoliticului
arheologică şi eneoliticului, cultura Otomani, tipică pentru epoca bronzului etc.
El se referă la o o sumă de descoperiri care sunt specifice în timp
(databile într-un anume interval cronologic) şi spaţiu (caracteristice
unei anume arii geografice) care prezintă anumite trăsături
considerate unitare şi reprezentative. În aceeaşi abordare, într-un
fel explicit sau implicit, s-a considerat că o cultură (văzută ca o
sumă de rămăşiţe materiale specifice) reprezintă expresia identităţii
unei anumite populaţii.
Arheologia contemporană tinde să depăşească această viziune,
accentuând faptul că nu există în mod obligatoriu o suprapunere
între identitatea etnică a unei populaţii, pe de-o parte, şi cultura ei
materială, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, obiectele create şi/sau
folosite de o populaţie nu indică neapărat limba şi apartenenţa ei
etnică. De exemplu, reprezentanţi ai unor comunităţi etno-
lingvistice diferite pot folosi aceleaşi obiecte, fără ca acestea să fie
valorizate, neapărat, ca indicatori ai identităţii lor.
Test de Răspundeţi la următoarele întrebări:

evaluare: 1. Care este contribuţia disciplinelor conexe arheologiei
(paleobotanica, paleozoologia) la cunoaşterea trecutului
2. De ce este esenţial spiritul critic în reconstituirea trecutului pe
baza izvoarelor istorice?
Glosar Epigrafie: disciplină care se ocupă cu descifrarea inscripţiilor pe

materiale dure
Dendrocronologie: metodă de datare bazată pe studiul succesiunii
inelelor de creştere ale copacilor
Paleobotanică: disciplină conexă arheologiei care studiază
rămăşiţele plantelor antice
Paleozoologie: disciplină conexă arheologie care studiază
rămăşiţele oaselor de animale
Bibliografie Dicţionarul de Istorie Veche a României, 1976;

Enciclopedia de arheologie şi istorie veche a României, 1994;
Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 2001
Istoria Transilvaniei, I, Cluj-Napoca, 2003, p. 29-136
Modul 2. CIVILIZATIA EPOCII PIETREI
Cuvinte cheie: Paleolitic, mezolitic, neolitic, artă rupestră
Paleoliticul: Cea mai veche perioadă istorică şi cea mai îndelungată, epoca
veche a pietrei, începe odată cu apariţia primelor unelte (artefacte),
care marchează desprinderea umanoidului din regnul animal.
Primele unelte cunoscute în lume au fost descoperite la Hadar
(Etiopia) şi din Cheile Olduwai (Tanzania) şi datează de acum
aproximativ 2,5 – 1,4 milioane de ani (datele diferă în funcţie de
diverşii specialişti). Ele sunt pietre de râu sau fragmente de roci
vulcanice sumar cioplite pentru a obţine un tăiş sau un vârf util.
(Past Worlds. The Times Atlas of Archaeology). Aceste unelte
olduwaiene erau folosite la desprinderea cărnii de pe carcase, sau
pentru a sparge oasele pentru a extrage măduva.
 Cheile Olduway: unul dintre cele mai importante arealuri în care a

putut fi documentată antropogeneza şi primele culturi arheologice din
preistoria omenirii. Sedimentele fosilifere au fost acumulate pe malurile
şi pe terasele joase ale unui fost lac (existent înaintea formării cheilor şi
acoperite de sedimentele lacului şi de lavă vulcanică). În ultimii 500
000 de ani schimbările geologice au provocat formarea unei depresiuni,
au eliberat un curs de apă care a tăiat cheile scoţând la lumină straturile
de depuneri.
În intervalul dintre 1,6 milioane de ani şi 10 000 B.P. Europa nu

era acoperită în totalitate de gheţuri, însă clima era mai rece decât
în prezent. Pădurile erau puţin răspândite în nordul continentului,
care prezenta un aspect de tundră, cel mult erau prezente pădurile
de pini. Foioasele erau restrânse mai ales în sudul continentului, iar
pe măsură ce condiţiile climatice se îmbunătăţeau, aveau tendinţa
de a se răspândi spre nord. Peisajul European îşi va fi dobândit
aparenţa sa de astăzi abia în urmă cu aproximativ 10 000 de ani.
Cele mai vechi urme ale prezenţei omului primitiv pe continentul
nostru datează de acum 1,5 – 1 milioane de ani (descoperiri din
Franţa), însă dovezi mai consistente se înregistrează abia în urmă
cu 700 000 de ani. Datările pot fi diferite din pricina metodelor de
datare absolută care pentru perioade atât de îndepărtate în timp pot
da marje de eroare considerabile.
Paleoliticul este atestat pe teritoriul României prin descoperiri de piese litice

inferior: aflate, de cele mai multe ori fără contexte arheologice foarte clare.
O asemenea descoperire care a suscitat discuţii şi interpretări este
cea de la Bugiuleşti (din Oltenia, pe valea Olteţului). Cercetările de
la punctul Valea lui Grăunceanu au avut loc în mai multe reprize în
anii 1960 – 1969 şi, mai apoi, începând cu 1975. În acest depozit
fosilifer au fost puse în evidenţă resturi osoase din numeroase

specii, oase care nu se aflau în conexiune anatomică. S-a observat,
de asemenea faptul că anumite segmente de schelete (vertebre,
coaste) se află într-un număr dispropoţionat de redus faţă de altele:
fragmente de cranii şi ale membrelor. Analizele de specialitate au
arătat că s-ar putea avea în vedere spargerea intenţionată a unora
pentru a extrage măduva (în multe dintre cazuri fiind vorba de oase
lungi cu canal medular de mari dimensiuni).
Unele oase sparte au putut fi lovite în aşa fel încât să rezulte nişte
unelte primitive asemănătoare străpungătoarelor, răzuitoarelor sau
unor toporaşe de mici dimensiuni (v. Vl. Dumitrescu, Al.Vulpe,
Dacia înainte de Dromihete, 1988, p.7-8, M. Cârciumaru, op.cit.,
p.38).
Test  Pornind de la descrierea detaliată a descoperirii de la

Bugiuleşti – Valea lui Grăunceanu din bibliografia indicată,
analizaţi argumentele pro şi contra interpretărilor conform
căreia depozitul fosilifer amintit ar fi rezultatul unei activităţi
specifice omului paleolitic, sau dimpotrivă reprezintă doar
consecinţa unor fenomene naturale. Aveţi în vedere în cursul
argumentaţiei conţinutul şi semnificaţia termenilor
arheologici: in situ, şi respectiv, în poziţie secundară.
Cultura este răspândită pe spaţii vaste – în Africa, Asia şi Europa. Omul

olduvaiană primitiv, aflat în stadiul de dezvoltare caracteristic aceste prime
culturi folosea drept unelte pietre de râu rotunjite prin rostogolire
(galeţi) cioplite rudimentar, precum şi aşchii rezultate din această
prelucrare. Cultura cea mai veche din epoca pietrei cioplite, cea
olduvaiană sau “cultura de prund” (Pebble Culture) este atestată şi
pe teritoriul României prin uneltele caracteristice: choppers – piese
care au o parte utilă obţinută printr-o cioplire sumară, unifacială, şi
chopping tools – unelte universale pentru cioplit, lovit, răzuit, tăiat,
realizate printr-o tehnică puţin mai avansată, bifacială.
Paleoliticul este mai bine cunoscut pe teritoriul României faţă de realităţile

mijlociu culturale ale subdiviziunii cronologice anterioare. Tipul somatic
caracteristic este omul de Neanderthal iar cultura dominantă prin
piesele descoperite este cea musteriană. M. Cârciumaru apreciază
că omul paleolitic din această perioadă se remarcă prin dependenţa
sa de sursele de materii prime pentru unelte care se aflau în
imediata apropiere a peşterilor pe care le ocupa – cuarţuri, cuarţite,
diorite, abandonând aproape complet silexurile. După acelaşi
cercetător, în cazul locuirilor în peşterile din Carpaţi, utilajul litic
aparţinând acestui orizont cultural provine exclusiv din rocile
aflate în apropierea acestor grote; în cazul locuirii în aer liber, ele
sunt condiţionate de existenţa materiei prime de bună calitate:
silexurile de Prut, jaspul, opalurile şi calcedoniile în Maramureş

etc.
Din perioada musteriană datează şi primele complexe bine
conturate de locuire. În unele situaţii oamenii se adăposteau în
adăposturi naturale oferite de stânci, ferite de vânturi şi precipitaţii,
sau în peşteri. Au existat însă şi adăposturile paravane
confecţionate din materii organice: structuri din colţi de mamut
ridicaţi vertical, având capătul gros înfipt în pământ, şi care
susţineau piei de mamut şi crengi fixate la sol cu ajutorul unor
pietre sau chiar molari ai aceluiaşi animal. În interiorul unui
asemenea spaţiu amenajat pot fi descoperite vetre de foc, resturi de
cărbune, oase arse şi, uneori, fragmente de silexuri, aşchii, deşeuri
care atestă prezenţa unui “atelier” de fabricat unelte de piatră.
 Stratul de cultură paleolitic de la Ripiceni-Izvor are peste

Test
12 m grosime, fiind format din şase niveluri suprapuse
(datate diferit – v. Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, op.cit., p.11).
Cum explicaţi acumularea unor sedimente arheologice atât
de consistente în condiţiile în care nu se poate vorbi în
epoca respectivă de aşezări stabile (de sate cu locuinţe
permanente amenajate)? Încercaţi să reconstituiţi modul de
viaţă al acestor vânători pornind de la datele pe care le
găsiţi în literatura de specialitate: modul de procurare al
hranei, habitatul.
“Procesul de diferenţiere regională a culturilor paleolitice s-a

Paleoliticul
accentuat în cursul paleoliticului superior, când s-au format unele
superior
zone culturale bine definite, legate de ariile culturale vecine (…)” .
(Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, op.cit., p.11). Aceste aspecte regionale
se definesc atât cultural (prin detalii tipologice specifice) cât şi
geografic şi au în vedere cele două culturi importante ale
paleoliticului superior de pe teritoriul României: aurignacianul şi
gravettianul.
 Pornind de la datele generale oferite de bibliografie (Vl.

Dumitrescu, Al. Vulpe, op.cit., p.11-14; Al Păunescu,
Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră cioplită descoperite
pe teritoriul României, p.17-19, Idem, “Evoluţia istorică pe
teritoriul României din paleolitic până la începuturile
neoliticului”, în SCIVA, 31, 4, 1980, p. 530 sqq., etc.)
explicaţi cărui fapt se datorează aceste fenomene de
precizare a unor individualităţi culturale.
Spiritualitatea Numeroşi autori sunt de acord că primele sentimente religioase ale

omului omului epocii pietrei cioplite se manifestă în faţa morţii.
paleolitic.
 “Atitudinea rituală în faţa defunctului nu pare să derive direct dintr-o
logică raţională întemeiată pe cele trei instincte primare: a mânca,
autoapărarea şi perpetuarea speciei (…)” (Em. Anati, Art and
Conceptuality of the Homo Sapiens, în vol. Oltre la pietra, Forli, 1996).
 “Credinţa într-o supravieţuire post-mortem pare demonstrată, pentru

cele mai vechi timpuri, prin utilizarea ocrului roşu, substitut ritual al
sângelui, deci «simbol» al vieţii.. (…) Credinţa în supravieţuire este
confirmată de sepulturi. Altfel nu s-ar înţelege grija pentru a
înmormânta corpurile. Această supravieţuire putea să fie pur
«spirituală» , cu alte cuvinte, concepută ca o post-existenţă a sufletului,
credinţă coroborată cu apariţia morţilor în vise.” (M. Eliade, Istoria
credinţelor şi ideilor religioase, I, 1991, p.19.)
Credinţele sunt legate şi de modalităţile şi strategiile de

supravieţuire ale individului şi ale comunităţii. Arta paleolitică, de
asemenea trebuie înţeleasă ca având o importantă componentă
“pragmatică”, legată fiind ca modalitate de expresie (ca limbaj) de
aceste credinţe. Ea era implicată în ritualuri şi credinţe care aveau
rolul de a asigura legătura magică a vânătorului cu natura, cu
vânatul, poate şi cu un rol apotropaic. Vânătoarea cotidiană de care
depindea supravieţuirea comunităţii a generat o legătură mistică
între vânător şi pradă, un antagonism care trebuia rezolvat pe cale
magică ( de la o origine mitică a tribului – totemismul – şi până la
atribuirea unor calităţi supranaturale cărnii vânatului – de exemplu
preluarea energiei vitale sau a caracteristicilor dominante ale
animalului vânat.
Arta paleolitică nu se reduce doar la picturile din peşterile din
cercul franco-cantabric, ea cuprinde şi domenii de creaţie cum sunt
sculptura, relieful chiar modelajul. Cu toate acestea picturile
rupestre reprezintă capodoperele artei din epoca pietrei cioplite;
perioada în care acest domeniu de creaţie a cunoscut aspectele sale
cele mai evoluate şi spectaculoase este cuprinsă între aproximativ
15 000 şi 10 000 B.P., suprapunându-se cu ceea ce în vestul
continentului este denumit cultura magdaleniană.
Pe teritoriul României manifestările de artă paleolitică sunt destul
de puţin numeroase şi la fel, puţin spectaculoase în comparaţie cu
cele cunoscute în centrul şi vestul continentului.
Un capitol interesant îl reprezintă descoperirea în aceeaşi peşteră a
Cioarei a şapte mici recipiente în care au fost puse în evidenţă
urme de ocru de diverse nuanţe, de asemenea, în straturile
musteriene au fost identificaţi bulgări de aceeaşi substanţă.
Test  Identificaţi, pe baza bibliografiei recomandate, posibilele

utilităţi pe care le-ar fi putut avea, în epocă, acest colorant
natural.
 Încercaţi să evaluaţi pe baza lecturilor suplimentare (A.

Leroi-Gourhan, Les Religions de la Prehistoire, 1990; Idem,
Gestul şi cuvântul, I-II, 1987; N.K. Sandars, Prehistoric Art
in Europe, ed. I, 1968, II, 1985; M. Cârciumaru, Mărturii ale
artei rupestre în România, 1987 etc.) locul pe care-l ocupă
pictura rupestră din peştera de la Cuciulat în ansamblul
fenomenului similar din Europa paleoliticului final. În
această ordine de idei, treceţi în revistă posibilele funcţii pe
care picturile rupestre le aveau în epocă.
Mezoliticul: este perioada care face trecerea spre noul mod de viaţă – cel bazat
pe agricultură şi creşterea animalelor, nu numai din punct de
vedere cronologic dar şi al modului de viaţă al comunităţilor
umane. Neolitizarea nu a fost o “revoluţie”, un salt brusc al
standardului de viaţă şi a securităţii alimentare a populaţiilor ci o
evoluţie care a înregistrat câteva etape intermediare, care în unele
zone ale globului au putut fi puse în evidenţă din punct de vedere
arheologic.
În această perioadă apar germenii noii epoci. Din punctul de
vedere al organizării comunităţilor se observă divizarea în grupuri
mai mici a populaţiilor, convieţuiri pe teritorii mai restrânse,
apariţia unor noi tipuri de unelte, pe lângă cele tradiţionale,
microlitele geometrice. Toate acestea ca urmare a modificării
climei.
Test  În literatura de specialitate (v. de exemplu Vl. Dumitrescu,

Al Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, 1988, p.14 sqq.) se
folosesc doi termeni (“Epipaleolitic” şi, respectiv,
“Mezolitic” pentru a desemna realităţi din acelaşi segment
cronologic). Precizaţi ce fel de realităţi arheologice acoperă
fiecare dintre cei doi termeni şi, deci de ce sunt folosiţi
simultan pentru acelaşi spaţiu geografic? Încadraţi culturile şi
aspectele culturale întâlnite în bibliografie într-una din aceste
categorii.
Neoliticul Această perioadă istorică marchează una dintre cele mai

importante schimbări în modul de viaţă al comunităţilor omeneşti:
descoperirea agriculturii şi sedentarizarea. Arheologia a pus în
evidenţă în regiunile Orientului apropiat şi mijlociu, precum şi în
alte părţi etape premergătoare cultivării plantelor: culesul selectiv,
însămânţatul ocazional etc., dovedind astfel că trecerea la noul
mod de viaţă s-a petrecut treptat şi s-a răspândit în lumea Euro-
asiatică prin roiri de populaţii.
Practicarea agriculturii şi domesticirea animalelor, de fapt
păstoritul a sporit siguranţa alimentară a comunităţilor, reducând
simţitor dependenţa acestora faţă de resursele luate direct din
natură (cu toate acestea, evident vânătoarea, culesul şi pescuitul nu

au mai fost abandonate niciodată, ele având rolul de a completa
dieta).
Caracteristicile  descoperirea şi practicarea în măsură tot mai mare a cultivării

generale ale plantelor utile; creşterea animalelor domestice;
neoliticului  descoperirea şi folosirea unor noi tehnologii de prelucrare a
pietrei (şlefuirea şi perforarea);
 sedentarizarea treptată a comunităţilor şi întemeierea
primelor aşezări stabile, formate din locuinţe amenajate
(bordeie, semibordeie, locuinţe de suprafaţă);
 modelarea vaselor ceramice;
 afirmarea unui univers de credinţe legate de ocupaţiile
comunităţilor, centrate pe fertilitatea pământului şi a
turmelor;
Test  Pornind de la datele din bibliografia recomandată, analizaţi

descoperirile de la Schela Cladovei încercând încadrarea (pe
bază de argumente) a acestui grup fie în ansamblul realităţilor
de tip mezolitic, fie în primele culturi de tip neolitic. Aveţi în
vedere faptul că apariţia şi folosirea ceramicii nu este
neapărat un criteriu de identificare a unei comunităţi de tip
neolitic (există un mezolitic ceramic – cultura Jomon din
Japonia, după cum a fost pus în evidenţă şi un neolitic
aceramic – în Orientul apropiat sau în Balcani). Care este
după părerea voastră criteriul fundamental care, odată
îndeplinit, marchează trecerea comunităţilor respective în
rândul celor de tip neolitic?
Date despre Exemplele sunt mult mai numeroase decât cele reproduse mai jos
agricultura în din bibliografie:
neolitic şi  “Pe baza seminţelor carbonizate descoperite în aşezarea de la Liubcova
eneolitic1 se dovedeşte că în timpul culturii Vinca, în regiunile depresionare, cu
aspect deluros, acoperite cu soluri brune acide, se cultivau mai multe
specii de cereale. O pondere majoră o reprezenta grâul, reprezentat mai
ales prin specia Triticum dicoccum, însoţit în procente semnificative
(cca. 10%) de Triticum monococcum şi T. Aestivum. Dintre cereale,
constatăm apariţia, pentru prima dată pe teritoriul ţării noastre, a
1
M. Cârciumaru, orzului din specia Hordeum vulgare (…). Locuitorii aşezării de la
Paleoetnobotanica, Liubcova cultivau, de asemenea, unele leguminoase cum ar fi lintea
1996, cap.VI (…) şi în măsură mai mică măzărichea (…). Ceea ce pare cu adevărat
“Consideraţii surprinzător este amestecul seminţelor de cereale (grâu şi în mai mică
paleoetnobotanice cantitate orz) cu cele leguminoase. Într-un vas proporţia era de 57,8 %
asupra diferitelor cereale şi 40,8 % leguminoase, iar în celălalt vas de 7,1 % cereale şi
arii culturale Pre- şi 89,5 leguminoase. Având în vedere că seminţele au fost recuperate din
Protoistorice”; E. vase, putem bănui că ele erau pregătite în vederea consumului în
Comşa, Neoliticul această compoziţie, după ce în prealabil vor fi fost fierte.”
pe teritoriul
României, 1987)
 “Cele mai importante date privind cultivarea unor plan de purtătorii

culturii Dudeşti s-au obţinut din aşezarea de la Cârcea, unde au fost
descoperite, alături de seminţe carbonizate mai multe amprente de
seminţe pe diferite materiale. Este cert că în timpul culturii Dudeşti
ogoarele din Câmpia Olteniei erau acoperite cu mai multe specii de
grâu (Triticum monococcum, T. spelta, T. aestivum, T. cf. durum) şi nu
lipsea orzul. Dintre leguminoase, probabil că cea mai răspândită era
mazărea (…)”.
 În cadrul culturii Precucuteni – “cea mai interesantă (…) prin bogăţia
şi varietatea materialului şi mai ales a situaţiilor diverse în care a fost
găsit, este fără îndoială aşezarea de tip tell de la Poduri din Subcarpaţii
Tazlăului. Dintre speciile de grâu precucutenienii de la Poduri erau în
primul rând interesaţi în cultivarea speciilor Triticum aestivum şi T.
dicoccum. Mult mai rar ogorul era semănat cu Triticum monococcum şi
destul de puţin intrau în atenţia membrilor comunităţii specii precum
era T. spelta, T. compactum şi T. durum. Orzul era, la rândul său,
frecvent semănat, probabil în exclusivitate prin specia Hordeum
vulgare. Adesea era bine apreciată subspecia H. vulgare nudum. Este
cu totul curioasă cantitatea extrem de scăzută de buruieni. (…)
Contexte din care au fost recuperate mostrele de seminţe carbonizate
din aşezarea Precucuteni de la Poduri sunt foarte variate: de pe podeaua
locuinţelor, din «lăzi (casete) de provizii», din vase (castroane) şi din
«silozuri» pentru depozitarea cerealelor. Locuinţa în care au fost
descoperite «silozurile» cuprindea în interiorul ei, aşezate pe platforma
construcţiei, cinci râşniţe, dintre care trei de dimensiuni mari, aflate pe
socluri de chirpic pictate în alb. (…)”.
 În aria culturii Gumelniţa “în partea superioară a câmpiei Piteştilor,
înspre Câmpia Găvanu, pe teritoriile cultivate cu mei (Panicum
miliaceum) se amestecau, adesea exemplare de mohor (Setaria italica).
Tot în aceste regiuni, purtătorii culturii Gumelniţa cunoşteau calităţile
lobodei (Chenopondium album) pentru hrana membrilor comunităţii,
pentru că seminţele sale apar din abundenţă într-o probă din această
vreme de la Morteni. În sud-estul Câmpiei Piteştilor se cultiva, de
asemenea, orzul (…), aşa după cum au demonstrat mostrele recuperate
din «hambarele» amenajate în aşezarea de la Teiu, unde au fost
depozitate mari cantităţi de seminţe. (…), gumelniţenii de la
Căscioarele, cu aşezarea cantonată pe «Ostrovelul» din mijlocul lacului
Cătălui, se ocupau din plin cu cultivarea leguminoaselor, pentru că aici
au fost descoperite cantităţi însemnate de mazăre (Pisum sativum) şi
măzăriche (Vicia ervilia) (…)”.
Dezvoltarea cultivării plantelor a dus la multiplicarea şi
diversificarea (de fapt, specializarea) utilajului agricol (fig. 1, 1-2):
 seceri din lemn, corn sau din os cu lame din aşchii
microlitice (Valea Răii, cultura Starcevo-Criş; în aria
culturii Boian).
 săpăligi din corn (Truşeşti – cultura Cucuteni; Piscu
Cornişorului – cultura Sălcuţa şi în aria culturii Hamangia).
 “brăzdare” primitive din corn (?): (Grindul Tifarului de la
Rast, Dolj – cultura Vinca-Turdaş; Ceamurlia de Jos –
cultura Hamangia; Căscioarele – cultura Gumelniţa;
Truşeşti – cultura Cucuteni).
 râşniţele pentru măcinat cereale sunt foarte frecvente în
numeroase aşezări cercetate
Olăritul Începând cu epoca neolitică se răspândesc vasele ceramice, odată

cu dezvoltarea noului meşteşug al olăriei. La început recipientele
de lut ars au fost modelate cu mâna dintr-un bulgăre (fig. 2, 2), sau
din suluri de lut suprapuse şi apoi finisate (fig. 2, 1). Pasta
ceramică era pregătită în prealabil în funcţie de calitatea vasului şi
destinaţia lui (pentru bucătărie, pentru păstrat rezerve sau pentru
masă – ceramica fină). Ornamentarea lor se făcea prin mai multe
tehnici: incizie, excizie, încrustaţie, aplicaţii, lustru, pictură etc.
Arderea vaselor a atins încă din neolitic performanţe notabile, prin
utilizarea unor cuptoare evoluate) destinate mai ales ceramicii de
bună calitate. Din ceramică au fost realizate, pe lângă recipiente,
statuete-idoli, şi obiecte de uz cotidian (fusaiole etc.). Formele
ceramice şi caracteristicile decorului sunt specifice unor comunităţi
şi unor perioade, fapt care le permite arheologilor să facă delimitări
cronologice în evoluţia acestora. Olăria neoliticului şi a
eneoliticului a creat obiecte care combinau aspectul utilitar cu cel
artistic, unele dintre acestea fiind capodopere ale artei preistorice
europene (v. de exemplu ceramica aparţinând culturii Cucuteni,
prezentă în cele mai importante sinteze de artă preistorică). S-au
făcut numeroase aprecieri în legătură cu raporturile dintre
reprezentările artistice ale epocii şi credinţele acestor comunităţi
pornind de la ideea că arta constituie o modalitate de expresie a
spiritualităţii, o formă de manifestare a viziunii lor asupra
universului.
Locuinţele: au fost amenajate şi construite în tehnica obişnuită în cele mai

multe părţi din Europa temperată în preistorie.
Bordeiele "(…) erau alcătuite dintr-o groapă de formă ovală, mai
rar rotundă şi un acoperiş. Groapa avea diametrul maxim de 5-6 m
şi minim de 3 m. Adâncimea lor era de maximum 1 m. Către o
extremitate, se afla amenajată o vatră simplă, dintr-un strat de lut
netezit, având cca 1 m diametru, grosimea de 5-7 cm. (…). Foarte
rar se semnalează descoperirea câte unui cuptor, scobit în malul
gropii bordeiului. (…). Acoperişul era de formă conică sau
prelungă (sprijinit pe un schelet de căpriori) format din trestii. (…).
De la sfârşitul neoliticului timpuriu, sunt documentate construcţii
de suprafaţă, de dimensiuni modeste de formă dreptunghiulară. De
la apariţia lor locuinţele de suprafaţă au fost construite în sistem
paiantă (pereţii alcătuiţi din furci, pari, împletitură de nuiele şi
lipitură de lut amestecat, de regulă, cu paie, mai rar, cu nisip sau
frunze). Pereţii aveau înălţimea de circa 2 m şi un fel de ferestre
de formă rotundă sau ovală. Acoperişul era în două ape, format
dintr-un schelet de căpriori şi învelit cu trestii. Podeaua era din lut
bătătorit. Către unul din colţuri se afla vatra simplă, făţuită. Fiecare
locuinţă avea câte o singură încăpere." (E. Comşa, op.cit., p.137).
Test  Precizaţi în ce măsură poate arheologul să evalueze structura

organizării sociale şi să facă aprecieri demografice pornind de
la studiul aşezărilor şi locuinţelor preistorice. Porniţi de la
următorul citat: “Locuinţele cucuteniene au fost cercetate cu
toată atenţia, aceasta fiind una dintre cele mai bine studiate
probleme. Sunt binecunoscute tehnicile de construcţie şi
amenajările interioare, aşa că nu are rost să insistăm aici asupra
lor. Reţinem că în aria culturii Cucuteni sunt semnalate trei
tipuri de locuinţe: a.) construcţii de suprafaţă de formă
dreptunghiulară cu sau fără platforme, prevăzute cu instalaţii
de încălzit care pot fi vetre sau cuptoare, b.) locuinţe de
suprafaţă cu plan circular care uneori sunt adevărate colibe, c.)
bordeie. Marea majoritate a locuinţelor cucuteniene este
constituită din construcţii dreptunghiulare de dimensiuni
variabile (între 40 - 100 de metri pătraţi), dar sunt şi cazuri de
locuinţe care ating 350 de metri pătraţi şi nu sunt foarte rare.
(…) Locuinţele cucuteniene sunt în general spaţioase, uneori
împărţite în două sau mai multe încăperi, reflectând măiestria
constructorilor şi un înalt grad de civilizaţie."2
Aşezările aparţinând culturilor neo-eneolitice de pe teritoriul României sunt

variate, prezintă trăsături specifice, dar, în acelaşi timp au şi multe
elemente comune. Una dintre cele mai bine cunoscute aşezări este
cea de la Hăbăşeşti (fig. 3, 4), aparţinând culturii Cucuteni:
 “Satul eneolitic de pe Holm era format din 44 locuinţe de suprafaţă şi un

număr de «anexe». Locuinţele satului erau dispuse într-o anumită ordine,
formând două cercuri alăturate. În centrul fiecărui cerc se afla câte o
locuinţă mai mare (L1= 135 m²) dispunând de un spaţiu liber destul de
mare. (…) Pe latura de V a platoului, unde se afla calea de acces în aşezare,
au fost descoperite urmele şanţurilor de apărare, unul exterior, celălalt
interior. Şanţul exterior, triunghiular în secţiune, era mai mare şi mai adânc
având deschiderea de 7,10 m şi adâncimea de 3,15 m. (…) Cele două
şanţuri erau în bună parte paralele având lungimea de 121 m (şanţul
exterior) şi 123 m (şanţul interior).”3 .
Test  Pornind de la bibliografia menţionată la sfârşitul

modulului stabiliţi caracteristicile unei aşezări de tip
tell.
2
D. Monah, Şt. Cucoş, Aşezările culturii Cucuteni din România, Iaşi, 1985,p.
45-50
3
Idem, op.cit. p.103
Spiritualitatea Studiu de caz. Sanctuarul de la Parţa4.

comunităţilor Construcţia de cult, aflată într-o aşezare bogată şi interesantă, are
neolitice. două faze (= o primă construcţie distrusă la un moment dat,
respectiv o a doua, ridicată pe acelaşi loc şi având aceeaşi
funcţionalitate).
În faza a doua, edificiul patrulater, ridicat în tehnica de construcţie
binecunoscută, avea aceleaşi axe şi aceeaşi orientare cu cel din
prima fază (axa lungă pe direcţia E-V, şi dimensiunile: (12,6 x 7
m), fiind ceva mai mic (11,6 x 6 m).
“Practic, sanctuarul avea două încăperi, una spre răsărit, alta spre
apus, despărţite între ele de masa-altar şi mai apoi prin peretele
despărţitor. Încăperea de apus servea la desfăşurarea celor mai
multe din obiceiurile zilnice sau periodice, de aducere a ofrandelor,
avea o intrare deplasată puţin spre sud faţă de axa lungă (est-vest) a
sanctuarului. În fundaţia stâlpului de sud, de la intrare, s-a găsit un
idol zoomorf şi un văscior stilizat depuse cu rost apotropaic. Pe
porţiunea de perete între intrare şi colţul de nord-vest se găsea un
orificiu, lângă el era lipită o bucată de lut în formă de lună, groasă
de 8 cm şi cu un diametru de 36-40 de cm. Peste aceasta s-au
aplicat 4-5 straturi de lipituri cu ocazia reparaţiilor făcute la
sanctuar. În penultima etapă de reparaţii sub lună a fost adosată o
cupă, iar ceva mai jos, spre intrare, se găsea o râşniţă într-un pat de
lut. Pe această râşniţă avea loc râşnitul cultic, o parte din grăunţe
erau probabil depuse în cupa de sub «soare-lună», fiind prinos adus
acestor simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii pământului.” (p.38)
“Statuia altar monumentală a fost construită odată cu ridicarea
fazei a doua a sanctuarului şi a mesei-altar. Soclul avea
dimensiunile de 1,35 / 1,38 x 0,50 / 0,60 x 0,45 m şi era incizat la
capetele laterale într-un motiv ornamental alcătuit din 3-4 linii
meandrice, ce redau stilizat o figură umană în gestul orantei. Pe
marginile soclului se găseau tăvi de ofrandă, susţinute parcă de
figura cu gestul de orantă.(…)” Statuia era dublă. “De la statuia din
stânga s-au păstrat două fragmente de la capul statuii-taur, o parte
de la frunte şi urechea cu urma amprentei cornului, ceea ce ne-a
permis, comparând cu cele două capete de taur de la intrare, să
reconstituim capul statuii. Din păcate nu avem nici o dovadă
asupra felului cum era capul statuii din dreapta.(…)” (p.39)
“În spatele statuii-altar a fost depus un vas amforă. Intrarea în
sanctuar, aşa cum am amintit era dublă, foarte probabil pe una era
accesul, pe cealaltă era ieşirea. Pe stâlpul sudic al intrării de sud se
găsea fixat un cap de taur confecţionat din lut, cu coarne naturale,
cu o incizie meandrică în cruce (Kreutzband) pe faţă amintind de
4
Datele au fost selectate din lucrarea: Gh. Lazarovici şi colab., în Banatica, 8,
p.31-46.
taurii ce poartă acest semn când sunt duşi la jertfit şi cu ochii

realizaţi prin incizii în «V».” (p.40).
Test  Încercaţi să interpretaţi monumentul de cult de la Parţa, din

perspectiva cunoştinţelor pe care le aveţi despre
spiritualitatea neoliticului, şi, de asemenea, pornind de la
părerile lui Mircea Eliade (v. indicaţiile bibliografice de mai
jos) despre structurile fundamentale ale acestor credinţe,
despre schimbările pe care noul mod de viaţă, cel neolitic, le
produce în credinţele oamenilor.
.
Glosar: Inventar arheologic: totalitatea obiectelor descoperite într-un

complex.
In situ (lb. lat.): aflat în poziţia originară, nederanjat de intervenţii
ulterioare.
Sit (staţiune) arheologic: areal sau punct în care au fost făcute
descoperiri arheologice sau în care se desfăşoară cercetări.
Poziţie secundară: situaţie arheologică în care obiectele sau
complexele au fost deranjate din poziţia in situ.
Antropomorf: cu înfăţişare umană.
Apotropaic:funcţie magică de protecţie.
Căprior (arhitect.): bârne sprijinite oblic pe coama acoperişului,
care dau de fapt structura acestuia, şi panta necesară scurgerii apei
meteorice.
Orantă: (aici) gestul specific al ambelor mâini ridicate care
însoţeşte rugăciunea adresată unei divinităţi.
Şlefuire: finisarea unei piese prin îndepărtarea asperităţilor de la
suprafaţă cu ajutorul unor materiale abrazive (nisip, gresie) sau mai
moi (lemn, piele, textile).
Termeni Nucleu: bloc din care în urma operaţiilor de cioplire au fost

privind obţinute aşchii, lame sau lamele.
tehnologia
Debitaj: principala operaţie de cioplire în urma căreia se obţin
paleolitică5:
aşchii, lame, lamele dintr-un nucleu .
 Debitajul abbevillian şi acheulean vechi: este cel mai simplu mod de debitaj, care constă
din detaşarea aşchiilor dintr-un galet cu ajutorul unui percutor, fără o pregătire prealabilă.
 Debitajul clactonian: (sau pe nicovală), presupune ca un galet să fie aşezat pe sol şi cu
nucleul se loveşte în această nicovală.
5
 Debitajul levallois: presupune pregătirea minuţioasă a suprafeţei superiare a nucleului
Pentru această care are drept bază obţinerea unei aşchii de o formă predeterminată. (…) Metoda levallois
terminologie am este caracterizată de un debitaj sistematic, care permite de a produce în serie, dintr-un
citat din M. acelaşi galet “suporturi” ce vor folosi preparării unor utilaje propriu-zise.
Cârciumaru, Talon: parte din planul de lovire sau de presiune care se regăseşte
Evoluţia omului în pe fragmentul sau aşchia detaşată.
Cuaternar. Retuşaj: operaţia prin care se fasonează marginile viitoarei unelte
Tehnologie şi dându-i-se forma dorită.
tipologie
preistorică,
Târgovişte, 2000;
Propulsor: armă de vânătoare, pescuit sau luptă, format dintr-un

corp rigid, prevăzut cu un cârlig pe/în care se înserează o suliţă. El
permite propulsarea suliţei mai precis şi la o distanţă mai mare.
Percutor: “ciocan” din piatră sau din materii organice (os, corn,
fildeş, lemn).
Bibliografie: Al. Păunescu, “Evoluţia istorică pe teritoriul României din

paleolitic până la începuturile neoliticului”, în SCIVA, 31, 4, 1980,
p.519-544;
M. Cârciumaru, Mărturii ale artei rupestre în România, Bucureşti,
1987, p.7-19;
Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, 1988, p.1-
50
M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, cap. I-II;
E. Comşa, Neoliticul pe teritoriul României, cap V,VIII, XV
Vl. Dumitrescu, Arta neoliticului în România, Bucureşti, 1968
Bibliografie M. Cârciumaru, Evoluţia omului în cuaternar. Tehnologie şi

facultativă tipologie preistorică, Târgovişte, 2000
N. Sandars, Prehistoric Art in Europe, Ed.II, 1985
A.Leroi-Gourhan, Les Religions de la Préhistoire, ed.III, Paris,
1990;
Gh. Lazarovici şi colaboratorii, “Complexul neolitic de la Parţa”,
în Banatica, 8, p.31-46;
D. Rus, Gh. Lazarovici, “On the Developped Neolithic
Architecture in Banat”, în Banatica, 11, p.87-116;
M. Eliade, Sacru şi profan, Bucureşti, 1992, cap. I-II.
Modul 3. CIVILIZAŢIA EPOCII METALELOR
Cuvinte epoca bronzului, Hallstatt, depozite de bronzuri, aşeări

cheie: fortificate, sciţi.
Epoca Metalul a fost cunoscut de om dinaintea epocii care poartă numele

bronzului aliajului menţionat. În căutările sale după resurse de piatră potrivită
pentru unelte, după alte tipuri de resurse a observat cuprul care se
găseşte uneori la suprafaţă în stare nativă sub formă de pulberi,
grăunţe sau chiar bulgări. Acesta a fost încă de timpuriu folosit ca
atare şi modelat în forme utile. Abia ceva mai târziu omul a învăţat
să-l stăpânească cu ajutorul focului, cunoscând efectele acestuia
asupra lutului sau a altor materiale minerale (ştia încă din paleolitic
că silexurile încălzite înainte de cioplire capătă alte proprietăţi).
Cele mai vechi piese din cupru nativ (în general de mici
dimensiuni) au fost descoperite în Anatolia, în staţiunea Cayonu
Tepesi, care cuprinde nivele ale neoliticului aceramic şi la Aiskli,
datând din mileniul al VIII-lea a. Chr.
De o adevărată metalurgie se poate vorbi însă odată cu
descoperirea reducerii minereurilor. Primele piese făcute din aliaje
(Cu + As) datează din mileniul al IV-lea a. Chr. şi au fost
descoperite de arheologi în staţiuni ale Orientului apropiat.
Piesele de cupru în zona balcano-dunăreană s-au înmulţit treptat în
timpul neoliticului şi eneoliticului, inclusiv pe teritoriul de azi al
României.
De-a lungul perioadei în care bronzul a fost principalul material
din care au fost confecţionate uneltele şi armele, pe continentul
european s-au conturat câteva arii culturale care pot fi considerate
adevărate civilizaţii ale bronzului. Una dintre cele mai importante a
fost Transilvania, o regiune care a excelat prin numărul, calitatea,
varietatea şi valenţele artistice ale produselor turnate din acest
aliaj.
Metalurgia Folosirea acestui aliaj pe scară din ce în ce mai largă a adus nu

bronzului numai îmbogăţirea experienţei tehnologice dar şi schimbări
importante în economie şi, în general în societate.
 Comentaţi, din această perspectivă, următorul citat: “O

Test comunitate care foloseşte doar piatra poate fi foarte
aproape de autarhie (cu toate că schimburile cu silexuri,
obsidian şi alte roci par să se fi practicat pe scară mare),
însă o comunitate care foloseşte metalul este integral
dependentă de resursele sale de materii prime.
Prospectori şi mineri, comercianţi şi intermediari,
organizarea navigaţiei sau a caravanelor, concesiuni şi
tratate, conceptul de «populaţii străine» şi «obiceiuri

diferite» în tărâmuri îndepărtate, toate acestea sunt
implicate într-o mult mai largă comprehensiune socială
cerută de pasul tehnologic al intrării în (…) Epoca
Bronzului”6.
 Exploatarea minereului: În general se consideră că

identificarea oxizilor de cupru de către oamenii preistorici a fost
posibilă datorită culorilor vii ale acestor roci: calcopirita – galben-
aurie, cupritul – diverse nuanţe de roşu, malachitul – verde,
azuritul – albastru. Este posibil ca şi alte indicii să fi contribuit la
depistarea unor zăcăminte – anumite asociaţii de plante care trăiesc
cu precădere în apropierea lor. “Zăcământul, odată prospectat, era
exploatat prin puţuri puţin adânci care urmăreau filoanele. Tehnica
era mai veche fiind folosită şi la extragerea silexului. Existau şi
galerii de profunzime realizate printr-un procedeu primitiv de
forare cu ajutorul focului şi a apei. Roca supraîncălzită era răcită
brusc printr-un jet puternic de apă, şocul termic provocând
crăparea pietrei. (…). Singurele indicii cu privire la activităţile
extractive preistorice din România sunt acele «ciocane de minerit»
din piatră. (…)”7.
 Reducerea minereului: “În România, pentru epoca

bronzului, singurele dovezi referitoare la existenţa unor cuptoare
de redus minereu au fost identificate în nordul Transilvaniei în
necropola aparţinând bronzului târziu de la Lăpuş. Pentru
reducerea minereului era necesară o cantitate mare de lemn, din
această cauză topitoriile trebuiau construite acolo unde existau
posibilităţi de ridicare a unor bocşe. Minereul preparat în prealabil
era supus unei prăjiri oxidante. (…) Cuptoarele (furnalele) (de
redus minereul – n.n.), aşa cum ne arată descoperirile, erau
construite din lut şi piatră şi aveau o formă conică. Încărcarea se
făcea printr-un orificiu aflat în partea superioară. În furnal se
puneau straturi succesive de cărbune de lemn, material silicos şi
mată (i.e. minereu prăjit în prealabil din care a fost astfel eliminat
sulful – n.n.). Foalele realizate din burdufuri de piele şi continuate
de ţevi de lemn şi capete de lut (…) erau dispuse la baza
cuptorului. Ele asigurau temperatura necesară topirii. (…) Zgura
dacă conţinea încă o cantitate mare de cupru putea fi zdrobită şi
retopită. În urma acestui proces tehnologic cuptoarele erau distruse
în momentul scoaterii lupelor (turtelor) de metal.”8
6
St. Piggott, Ancient Europe, 1973, p.72
7
Fl. Gogâltan, Bronzul timpuriu şi mijlociu în Banatul românesc şi pe cursul
inferior al Mureşului, Timişoara, 1999, p.119
8
Idem, op.cit., p. 121-122
 Formarea aliajului şi turnarea în tipare: Cuprul era aliat

cu staniul în creuzete. “Dozarea se făcea urmărind atent culoarea
aliajului. Adăugarea a doar 2% Sn era suficient pentru a produce o
diferenţă de culoare observabilă şi de către un nespecialist.
Proporţia optimă de staniu era cuprinsă între 6 şi 10%”9.
 Finisarea şi ornamentarea: “în urma procesului de

turnare, dacă cele două valve nu au fost bine fixate, pe marginea
pieselor rămâne o bavură. Ea poate fi înlăturată cu ajutorul unor
dălţi sau cu o gresie. Foarte probabil existau şi procedee de
lustruire a pieselor cu o bucată de piele sau o ţesătură. În ceea ce
priveşte ornamentarea, cea mai utilizată metodă în bronzul
timpuriu şi mijlociu este cea în tehnică au repoussé (…). Cu
ajutorul unui dorn se realizau puncte ce sugerau linii, cercuri,
triunghiuri. Numeroasele dăltiţe şi străpungătoare descoperite la
Pecica - Sanţul Mare pot fi puse şi în legătură cu atelierul (sau
atelierele) care au funcţionat aici.(…)”10.
 “Cel mai adesea decorul a fost realizat în tehnica gravării fine, tehnica
au repoussé fiind folosită numai pentru piese din plăci sau foi subţiri de
metal. Motivele ornamentale sunt aproape în totalitate de esenţă
geometrică-spiralică (cele naturaliste fiind extrem de puţine),
predominând motivele unghiulare (unghiuri, triunghiuri, zigzaguri şi
romburi), apoi cercurile şi liniile curbe, precum şi cele spiralice.
Această ornamentare ţine în general seama de părţile componente ale
pieselor.”11.
Test  Despre societatea Epocii bronzului şi despre începutul epocii

următoare se spune că a fost o societate războinică. Care sunt
argumentele pentru susţinerea unei asemenea idei? Comparaţi
cu ceea ce cunoaşteţi despre societatea neolitică (tipuri de
aşezări, tipuri de arme). Care sunt explicaţiile posibile ale
înmulţirii fără precedent în această epocă a fortificaţiilor şi
armelor?
Aspecte ale Apariţia metalelor în istoria umanităţii şi apoi tot mai larga lor
spiritualităţii folosire a fost asociată cu o întreagă mitologie.
epocii
 “ Omul privea taina care se petrecea în creuzet cu ajutorul cărbunelui
bronzului aşa cum privea misterul seminţei încă adormite la sfârşitul iernii, şi
apoi renaşterea ei în primăvară, pentru că acelaşi pământ care naşte
sămânţa (…) generează şi minereul, la care făurarii din vechime se
gândeau ca la un embrion. Cu ajutorul ritualurilor, descântecelor,
cântecelor, ca şi prin lucrul efectiv şi prin îndemânarea lor ei grăbeau
9
Idem ,op.cit., p. 124
10
Idem, op.cit. p. 126-127
11
Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, op.cit., p.79
sau provocau «naşterea metalului».

Metalul prelucrat nu mai era (în concepţia lor – n.n.) asemeni unui simplu
mineral; el era un «mineral încărcat cu puteri magice», şi pe cât de valoros, pe
atât de primejdios. Acolo unde a existat metalurgie au fost şi ritualuri specifice,
reguli şi superstiţii dintre care multe s-au păstrat şi s-au transmis în breslele
medievale”12.
Studiu de caz. Conform autorilor cercetărilor arheologice aşezarea fortificată de

Sanctuarul de la Sălacea (jud. Bihor), aparţinând culturii Otomani, iese din
la Sălacea. comun datorită abundenţei neobişnuite de obiecte arheologice care
au fost implicate în activităţi de cult (statuete cu capete mobile,
figurine zoomorfe, care din lut miniaturale, vase specifice etc) –
fapt destul de neobişnuit.
Construcţia rectangulară orientată nord-vest - sud-est avea 5,20 m
lăţime şi 8,80 m lungime a fost ridicată în tehnica obişnuită în
preistorie: schelet de pari şi lut bătut, avea de asemenea, o podea
din lut. Era compartimentat în trei încăperi: un pridvor, şi două
încăperi succesive, acestea din urmă delimitate de o treaptă.
Amenajările interioare dovedesc destinaţia sacră a edificiului: au
fost realizate din lut trei platforme-altar, iar pereţii au fost decoraţi
cu stucaturi (reliefuri din lut aplicat) înfăţişând ornamente
geometrice (spirale, val alergător), cele mai multe organizate
probabil în frize şi pe alocuri pictate cu alb.
“Crusta solidă a suprafeţelor altarelor este o mărturie elocventă că
pe acestea se desfăşura un ritual practicat prin foc. (…). … de-
asupra altarului sau în apropiere, s-au descoperit fragmente de
pereţi (prăbuşiţi – n.n.) cu orificii circulare. Aceasta dovedeşte că,
în dreptul altarelor laterale a existat şi un sistem propriu de aerisire
şi de iluminare. S-ar putea ca aceste orificii să fi fost legate de un
anumit ritual, poziţia lor permiţând eventual iluminatul alternativ
al altarelor în funcţie de răsăritul şi apusul soarelui”13.
Pe suprafeţele a două dintre altare au fost găsite respectiv câte trei
cuţite din piatră, nouă greutăţi de lut de formă piramidală, şi o altă
piesă din lut.
“În faţa pridvorului, la o distanţă de 1,20 m, s-a descoperit o
groapă cu gura de formă circulară şi cu pereţii drepţi (…) În ea au
fost descoperite, alături de câteva oase de copil, un vas şi un
cilindru de lut (…)”14.
Deşi datele arheologice nu ne permit reconstituirea
ritualurilor săvârşite în acest edificiu de cult, ele arată limpede că
nu este vorba de o construcţie obişnuită.
12
N.K. Sandars, Prehistoric Art in Europe, ed.2, 1985, p.235
13
N. Chidioşan, I. Ordentlich, “Un templu-megaron din Epoca Bronzului
descoperit la Sălacea”, în Crisia, V, 1975, p.20-21
14
Idem, op.cit., p. 21
Test  Comparaţi planurile unor încăperi de tip megaron din

palatele miceniene cu planul construcţiei de la Sălacea (jud.
Bihor). Care sunt elementele comune şi cum se explică ele?
(v. planul palatului de la Micene: la N. Platon, Civilizaţia
egeeană, vol.4, p.97, fig.27; planul palatului de la Pylos:
Idem, op.cit., p.104, fig.29).
Prima vârstă În ultimele două secole ale mileniului al II-lea a. Chr. survin în
a fierului sud-estul continentului european, ca şi în Orientul apropiat o serie
de schimbări puse parţial pe seama unor mişcări de populaţii. Ele
au ca rezultat prăbuşirea civilizaţiei miceniene şi a Imperiului hittit
precum şi începutul unor evoluţii locale care anunţă o nouă
perioadă istorică. În Europa centrală şi occidentală, regional,
cronologia Epocii bronzului se prelungeşte până spre 850-800 a.
Chr. prin intermediul aşa numitei “perioade a câmpurilor de urne”
(referinţa se face la un tip dominant de cimitire). În cea mai mare
parte a literaturii de specialitate care se referă la acele zone
termenul generic de Hallstatt (epocă hallstattiană) se foloseşte cu
privire la secvenţa cronologică de după datele convenţionale
amintite mai sus şi până la începuturile celei de-a doua vârste a
fierului.
Una dintre caracteristicile esenţiale ale primei epoci a fierului o
reprezintă folosirea tot mai frecventă a acestui metal. Obiecte de
fier mult mai vechi au fost descoperite sporadic încă din preistoria
îndepărtată a Orientului apropiat însă abia din perioada la care ne
referim se poate vorbi de o adevărată metalurgie care tinde să se
generalizeze. Marele avantaj tehnologic al fierului faţă de bronz o
reprezintă frecvenţa mult mai mare a sa în natură (faţă de cositor,
de exemplu, absolut necesar obţinerii aliajului menţionat) şi un
proces de obţinere a pieselor propriu-zise relativ simplu (batere la
cald).
Odată cu asimilarea noilor tehnologii, cu înmulţirea relaţiilor de
schimb şi culturale cu civilizaţiile mediteraneene, Europa barbară
îşi accelerează ritmul de dezvoltare istorică.
Începuturile În legătură cu problema debutului acestei epoci s-au conturat în

Primei vârste literatura de specialitate mai multe opinii ale cercetătorilor.
a fierului pe Problema esenţială o reprezintă definirea aspectului esenţial,
teritoriul caracteristic al perioadei, care reprezintă indicatorul convenţional
României. al unei noi epoci. Specialiştii ezită între înflorirea fără precedent
a metalurgiei bronzului între 1150-850/800 a. Chr., pe de altă
parte – numărul redus al pieselor de fier, şi aspectul ceramicii,
categoria cea mai răspândită de artefacte, care prezintă
caracteristici specifice epocii fierului.

 “Pornind de la premisa că epoca fierului începe la dcând este cunoscută

tehnologia fierului şi nu din momentul când se constată o generalizare a
făuririi uneltelor şi armelor din fier, considerăm că teza potrivit căreia
epoca fierului începe încă în Hallstatt A este pe deplin justificată. (…).
Dealtfel, în această perioadă se constată o uniformizare a culturii
materiale pe spaţii largi, concretizată printr-o nouă sinteză a culturii
materiale, după cum o arată sugestiv ceramica neagră canelată.”15.
 “Sfârşitul epocii bronzului şi trecerea la perioada timpurie Hallstatt (A) –
după 1200 î.e.n. – care pe teritoriul României reprezintă, după părerea
noastră, o perioadă de trecere spre epoca fierului, dar nu şi începutul
acesteia – a dat loc la controverse (…). În orice caz, într-o bună măsură,
sfârşitul epocii bronzului – şi odată cu aceasta a celor mai multe dintre
culturile sale din regiunile de vest ale României -, se datoreşte presiunii şi
influenţelor exercitate de cultura central-dunăreană a mormintelor
tumulare (Hügelgräber-Kultur), impulsuri ce au avut repercusiuni şi în
domeniul formelor şi decorului ceramic.” 16.
 “O (…) caracteristică a Hallstatt-ului transilvănean şi în special a fazei
sale timpurii este impetuoasa dezvoltare a metalurgiei bronzului, ilustrată
prin marele număr de depozite descoperite, unele din ele înscriindu-se,
prin conţinutul lor, printre cele mai mari din Europa (Uioara peste 5800
de piese, Aiud peste 1800 etc.). Varietatea tipurilor de unelte, arme,
podoabe, turtele de bronz, piesele deteriorate destinate retopirii, dovedesc
că Transilvania acelor timpuri era unul din pricipalele centre de
exploatare a cuprului şi a metalurgiei bronzului din Europa” 17
 “Deşi descoperirile de obiecte din fier, datate după cunoştinţele actuale în
Hallstatt-ul timpuriu (…), s-au dublat în ultimii 10-12 ani, ele rămân
totuşi, prin numărul foarte restrâns (în total nouă descoperiri), apariţii
încă sporadice,(…). În schimb, în ultimii 15-20 de ani, au apărut numai în
Transilvania circa 30 noi depozite de bronzuri, însumând sute de kg şi mii
de piese, care se eşalonează cronologic în Hallstatt-ul A-C”.18
 “(…) Pe teritoriul României, fierul începe să fie utilizat – poate chiar şi
obţinut prin reducere – în cadrul comunităţilor timpurii cu ceramică
canelată din Banat şi Maramureş, care au trecut de la epoca bronzului la
Hallstatt-ul timpuriu în urma unei evoluţii locale, neîntrerupte. În etapa
următoare, Ha B, atât utilizarea şi prelucrarea fierului cât şi obţinerea
acestui metal prin reducere sunt atestate în aria de răspândire din
România a ambelor mari complexe culturale din spaţiul carpato-
danubiano-balcanic, caracterizate prin ceramica lor canelată, respectiv
imprimată. În stadiul actual al cercetărilor se poate constata, prin urmare
că difuzarea metalurgiei fierului este în strânsă legătură cu însăşi geneza
şi propagarea civilizaţiei de tip hallstattian timpuriu din spaţiul carpato-
danubian”19.
 “În ultima perioadă, ideea existenţei unei perioade de tranziţie de la epoca
bronzului la prima epocă a fierului este acceptată şi utilizată de tot mai
mulţi cercetători, (…). Asimilată perioadei timpurii din prima epocă a
fierului, ea a fost plasată de către M. Petrescu-Dâmboviţa între 1150-750
în.d. Chr. (…) iar de către Vl. Dumitrescu şi Al. Vulpe între 1150 – 850
în. d. Chr. Ca o etapă distinctă între cele două epoci ea a fost încadrată de
15
M. Rusu, “Începuturile metalurgiei fierului în Transilvania”, în vol. In
memoriam C. Daicoviciu, 1974, p.356
16
Vl. Dumitrescu, în vol. Dacia înainte de Dromihete, 1988, p.81
17
V. Vasiliev, Sciţii agatârşi pe teritoriul României, Cluj, 1980, p.20-21
18
Idem, op.cit., p.22
19
A. Laszlo, “Începuturile metalurgiei fierului în România”, în SCIVA, 26, 1,
1975, p.34
către V. Vasiliev într-un interval de timp corespunzător cu aproximaţie

fazei Ha A, respectiv a doua jumătate a sec. XII – sec. XI în. d. Chr.”20.
 “(…) plasarea începuturilor primei epoci a fierului în secolul XII î. Chr.
(şi cu atât mai puţin în secolul XIII î.Chr.) în Transilvania intracarpatică,
ca şi în SE României, se dovedeşte a fi tributară fazei târzii a epocii
bronzului, deşi pot fi sesizate unele elemente ce prefigurează
hallstattizarea. (…) Considerăm că denumirea de fază de tranziţie este
mai potrivită cu situaţia pe care o indică descoperirile arheologice” 21 .
Test  Analizaţi argumentele şi contraargumentele presupuse de

aceste puncte de vedere (parcurgând bibliografia din care au
fost extrase citatele de mai sus). Încercaţi să formulaţi o
judecată fundamentată ştiinţific în legătură cu începuturile unei
noi perioade istorice: se poate vorbi de o nouă epocă atunci
când apar primele semne ale ei sau când elementele definitorii
ale acestei noi epoci se generalizează.
Fenomenul este caracteristic atât sfârşitului epocii precedente dar mai ales
depozitelor perioadei desemnate convenţional prin indicativele Hallstatt A – B.
de bronzuri Ele sunt descoperiri de obiecte de bronz depuse împreună, la un
loc, ca nişte tezaure ascunse din diverse pricini (fig. 1 şi fig. 2).
Compoziţia lor, tipurile de obiecte, cantităţile de aliaj pe care le
implică precum şi locurile şi condiţiile de depunere (în pământ, în
ape, în crăpături ale stâncilor, în mlaştini etc), analizate atent, pot
oferi informaţii preţioase despre tehnologia, obiceiurile,
mentalităţile comunităţilor din aceste perioade.
 Depozite (în acest caz – de bronzuri): “categorie de descoperiri

constând din mai multe obiecte îngropate la un loc, depuse în semn de
ofrandă unei divinităţi, pentru a fi tezaurizate sau pentru a fi ascunse în
caz de pericol (…)” 22.
 “ (…) depozitele sunt încă un fenomen care nu este înţeles în totalitate.
Este clar că de la sfârşitul mileniului al doilea a. Chr. ele devin mult
mai frecvente; de asemenea, că unele dintre ele sunt colecţii de bijuterii
personale, în timp ce altele ar fi putut avea un caracter votiv sau ritual
(…). În alte situaţii, cel puţin în parte este vorba de diferite etape ale
prelucrării bronzului. Depozite de lingouri de bronz arată că furniturile
de materie primă deveniseră mai standardizate, în timp ce unele
descoperiri de obiecte finite sau în curs de finisare sugerează loturi de
piese aparţinând unui meşteşugar, sau negustor în aşteptarea
distribuirii.” (- referitor la descoperirile similare din centrul şi
vestul Europei)23.
20
M. Gumă, Civilizaţia primei vârste a fierului în sud-vestul României,
Bucureşti, 1993, p. 138
21
V. Vasiliev, I. AL. Aldea, H. Ciugudean, Civilizaţia dacică timpurie în aria
intracarpatică a României, Cluj, 1991, p.128-129
22
Al. Vulpe, în Dicţionarul de Istorie veche a României, s.v.
23
T. Champion, C. Gamble, S. Shennan, A. Whittle, Prehistoric Europe,
Londra, 1984, p.285- 288
 Menţionăm că se cunosc astăzi peste 400 de depozite din acest spaţiu

(carpato-danubian – n.n.), corespunzătoare fazelor Reinecke A şi
Hallstatt A şi B din Europa centrală, datate de H. Muller-Karpe şi alţi
arheologi în secolele XIII-VIII a. Chr. (…). Dintre aceste depozite
peste 360 provin din Transilvania şi 37 din regiunile extracarpatice,
după cum urmează: 23 din Moldova, 10 din Muntenia, 4 din Oltenia,
precum şi 7 din Dobrogea. Deci, cum e şi firesc majoritatea depozitelor
provin din Transilvania, lucru explicabil dacă se are în vedere bogăţia
24
în minereuri de cupru din acest teritoriu.” .
 “M. Rusu (…) după conţinutul depozitelor, a deosebit trei categorii de
asemenea descoperiri: depozite-turnătorii, aparţinând unor meşteri
ambulanţi sau a unor comunităţi; depozite cu obiecte de uz, ascunse din
anumite motive, şi depozite mixte, cu o parte din obiecte pentru
25
turnare şi cu o altă utilizare.” .
Fortificaţiile de la începutul primei vârste a fierului sunt, de asemenea

caracteristice acestei perioade. Comunităţi întregi au colaborat
pentru a ridica pe înălţimi alese cu grijă întărituri de mari
dimensiuni. “În stadiul actual al cercetărilor se apreciază la
aproximativ 270 numărul localităţilor din Transilvania în care sunt
semnalate cimitire şi aşezări hallstattiene. În ceea ce priveşte
aşezările fortificate, numărul lor se estimează la 36. (…) nici o
aşezare fortificată hallstattiană din cele cunoscute până acum în
Transilvania centrală, nu-şi continuă existenţa în Hallstatt-ul
târziu”26.
 “Aşezarea de la Sântana (jud. Arad), cu o suprafaţă de 106

ha, este înconjurată de o fortificaţie (val cu şanţ în faţă) de
circa 4 km lungime.” 27
 “Aşezarea de la Teleac, de aproape 30 de ha, are ca element
principal de apărare un masiv val-parapet, ce barează latura
vulnerabilă de ENE.” Valul de pământ are o lungime de
683 m şi este prevăzut cu un şanţ în faţa lui. Înălţimea
actuală a valului măsurată din fundul şanţului şi până în
vârf variază între 6,90 şi 9,50 m. (V. Vasiliev,op.cit.,p.57).
“Deoarece eficienţa unui sistem ca acela de la Teleac
presupune implicit existenţa palisadei, trebuie avut în
vedere şi volumul de muncă depus pentru construcţia
acestui element. (…)” Se apreciază că palisada masivă, lată
24
M. Petrescu-Dâmboviţa, Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti,
1977, p.19
25
Idem, op.cit., p.26
26
V. Vasiliev, Sciţii agatârşi pe teritoriul României, Cluj, 1980, p.19-20
27
V. Vasiliev, “Consideraţii asupra aşezărilor fortificate hallstattiene din aria
intracarpatică a României”, în vol. Symposia Thracologica, 7, Tulcea, 1989,
p.57
de 1,75 m, susţinea o platformă de luptă înaltă de cca 1,5 –

2 m (şi lată cât fundaţia) şi un perete exterior înalt de cca 3
– 3,5 m28.
 “Construcţia valurilor, mai ales a celor de mari dimensiuni,
împreună cu şanţurile săpate în faţa lor, implica (în
condiţiile vremii) o enormă cantitate de muncă. O atare
alcătuire defensivă căpăta însă un grad mult mai mare de
eficienţă doar dacă i se adăuga şi al treilea element, şi
anume palisada din lemn, construită pe coama valului.
Numai aşa se justifică efortul depus la construcţia unor
valuri de mari dimensiuni, cu şanţ în faţă, ce barau accesul
în aşezări. Prezenţa unui val presupune astfel, implicit, şi
existenţa palisadei.”29
 “ În cadrul unei clasificări pe acest criteriu general (al
funcţiei lor –n.n.), o primă categorie ar constitui-o
aşezările nefortificate (aflate în majoritate), a căror desime
indică o locuire relativ intensă în această epocă. În a doua
categorie se includ aşezările fortificate, unele de mari
dimensiuni, locuite un timp îndelungat (cum o arată
grosimea depunerilor) şi care reprezintă centre tribale.
Exemplele cele mai elocvente le oferă aşezările de la
Teleac, Mediaş, Şeica Mică. A treia categorie este
reprezentată de fortificaţiile construite (şi unele refăcute pe
parcursul a două sau trei faze) pentru a fi utilizate în scop
defensiv, ca locuri de refugiu în caz de pericol. Exemplul
cel mai clar îl constituie fortificaţia de la Subcetate şi aceea
de la Sărăţel (…). Astfel de fortificaţii, cu un strat subţire
de cultură, erau utilizate conjunctural, populaţia din jur
retrăgându-se acolo numai în caz de pericol. Ele presupun
deci existenţa unor aşezări nefortificate în zonă.”30.
Test  Ce concluzie puteţi trage pornind de la constatarea

potrivit căreia numărul de fortificaţii era atât de mare în
această perioadă? Care puteau fi sursele conflictelor de
la începutul primei epoci a fierului?
Sciţii Populaţie de origine iranică, sciţii apar în stepele nord pontice ca

entitate pe deplin formată la sfârşitul secolului VIII a. Chr. Cele
mai multe informaţii referitoare la ei le transmite Herodot, care le-
28
V. Vasiliev, I. AL. Aldea, H. Ciugudean, Civilizaţia dacică timpurie în aria
intracarpatică a României, Cluj, 1991, p.142
29
Idem, op.cit., p.20
30
V. Vasiliev, “Consideraţii asupra aşezărilor fortificate hallstattiene din aria
intracarpatică a României”, în vol. Symposia Thracologica, 7, Tulcea, 1989,
p.59)
a preluat, la rândul lui de la coloniştii greci. Aceştia, începând cu

ultima treime a secolului VIII, sunt în contact direct cu triburile
scitice de la nordul Mării Negre, relaţiile dintre cele două populaţii
dezvoltându-se gradual şi în primul rând asupra comunităţilor cele
mai apropiate de colonii. Penetraţia grecească a fost relativ rapidă
şi insistentă, după cum o dovedeşte descoperirea unui graffito
grecesc de la începutul secolului VI a. Chr., în regiunea actuală
Nemirovscky, în apropierea Bugului, la 300 km. nord de Olbia.
Aşa ajung grecii să cunoască anumite divinităţi locale, modul de
viaţă şi obiceiurile sciţilor, iar prin intermediul lor aceste informaţii
au ajuns până la noi31.
Siţii în stepele În ceea ce priveşte originea sciţilor în spaţiul nord pontic în

nord-pontice. literatura de specialitate s-au conturat două teorii: cea a autohtoniei
Origine. (a originii locale) civilizaţiei scitice formate în secolul VII pe baza
Evenimente unei culturi materiale aduse de o populaţie care a venit de dincolo
politice. de Volga la sfârşitul mileniului II - începutul mileniului I a. Chr. şi
cea a migraţiei populaţiei scitice - triburi de origine iranică, cu o
cultură gata formată care se stabilesc în stepele de la nordul Mării
Negre la începutul secolului VII a. Chr.
De la apariţia lor în istorie, numele de sciţi a devenit sinonim cu
forţa redutabilă şi devastatoare. După Herodot expansiunea scitică
spre malurile Pontului Euxin a antrenat distrugerea cimerienilor
care locuiseră în aceste regiuni. Sciţii nu se limitează la alungarea
acestora spre Asia Mică ci se lansează ei înşişi în campanii de jaf şi
urmărire, traversând Caucazul şi intrând, pe la 670 a. Chr. după
cronicile asiriene, în Orientul Apropiat.
Sursele orientale menţionează că aproape un secol nomazii din
nord, care posedau o cavalerie bine înarmată şi foarte mobilă, au
exercitat o ameninţare permanentă asupra statelor din Asia.
Herodot povesteşte că impuneau tribut populaţiilor aflate sub
controlul lor şi efectuau frecvente raiduri de jaf.
Centrul regatului scitic era aproape de lacul Urmia (astăzi lacul
Rezaiych în Azerbaidjanul occidental). Timp de 28 de ani au
domnit în această regiune: participă la cucerirea capitalei asiriene
Ninive şi devastează regatul Urartu. Faraonul Psametic I pentru a
evita invadarea Egiptului le plăteşte tribut. Toate acestea vor dura
până când regele med Kyaxares îi supune şi preia controlul asupra
teritoriilor aflate sub dominaţia lor. La sfârşitul secolului VII şi
începutul celui următor, sciţii se retrag din Orientul apropiat şi se
îndreaptă spre stepele nord pontice.
31
Vl. Blawatsky, “Rayonnement de la culture antique dans les pays de la
Pontide du nord”, în vol. Le Rayonnement des civilisations Grecque et Romaine
sur les cultures périphérique, Actes du VIII-e Congrès International
d’archéologie classique (Paris, 1963), Paris, 1965, p.395
 “ ... Înapoierea grupului scitic din Asia Anterioară la sfârşitul secolului

VII începutul secolului VI î.e.n. a constituit un şoc (datorită luptelor
intertribale) însăşi pentru grupele sau triburile scitice rămase la N
Pontului (şoc al cărui ecou e înregistrat şi de Herodot), care a produs
perturbaţii şi mişcări demografice în lanţ, în urma cărora s-au lărgit,
spre nord şi vest, zonele ocupate de diferite triburi scitice, formându-se
şi noi grupe. Având în vedere toate aspectele cronologice, aspecte care
marchează apariţia grupului din Transilvania la începutul sec. VI, deci
la o dată ce corespunde evenimentelor menţionate (...) se poate
presupune - credem cu destul temei - faptul că concomitent cu
desprinderea din zona Teasmin a grupei Vorskla, s-a putut produce tot
atunci şi mişcarea spre V a unui alt grup (desprins probabil tot din zona
Teasmin) care a ajuns la începutul sec VI î.e.n. (în orice caz nu mai
târziu de primele două decenii) în Transilvania.” 32
Test  Care sunt argumentele potrivit cărora grupul scitic din

Transilvania a fost identificat cu sciţii agatârşi. Menţionaţi
momentul istoric când acest grup este pomenit în izvoarele
literare - în legătură cu ce eveniment istoric - şi care a fost
atitudinea conducătorilor agatârşilor în legătură cu cererile
formulate de sciţii nord pontici. (v. Herodot, Istorii, IV, 48,
119, 125 etc.).
Mod de viaţă. Informaţii privind modul de viaţă al sciţilor, obiceiurile şi tradiţiile

Obiceiuri. lor s-au păstrat şi ele tot datorită contactului cu lumea greacă, în
speţă cu coloniile nord pontice. Cele mai multe date le avem, şi de
această dată tot de la Herodot.
 “ (...) nici un năvălitor nu le scapă, iar când nu vor să fie găsiţi, este cu
neputinţă ca vreun om să dea de ei. Căci sciţi nu au nici cetăţi, nici
ziduri întărite; ci toţi îşi duc casele cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu
din agricultură ci de pe urma dobitoacelor ce le au. Iar locuinţele lor
sunt în căruţe.” (Istorii, IV, 46).
 “ Iar căruţele în care trăiau copiii şi toate nevestele lor le trimiseră mai
departe, şi o dată cu acestea toate turmele lor, în afară de câte le erau de
trebuinţă pentru a se hrăni, căci numai atâta şi-au păstrat.” (Istorii,
IV, 121)
Test  Pornind de la textele lui Herodot (v. Izvoare privind

istoria României, I, Buc., 1964) identificaţi şi alte
obiceiuri caracteristice sciţilor.
Rit şi ritual Întrucât sciţii au fost un popor nomad, principalele vestigii rămase
funerar la de la ei sunt mormintele, dintre care unele de dimensiuni uriaşe, cu
sciţii din camere funerare, culoare de acces, inventar foarte bogat (arme,
nordul Mării podoabe, vase, ofrande de animale etc.) aparţin aristocraţiei scitice.
Negre.
32
V.Vasiliev, op.cit., p.130-131
Principalele informaţii referitoare la ritul şi ritualul funerar s-au

păstrat, şi în acest caz tot la Herodot:
 “ Mormintele regilor se află în ţara gerilor unde Boristene devine

navigabil. Acolo, când regele a murit, se sapă în pământ o mare groapă
pătrată. După ce s-a isprăvit cu săpatul, oamenii transportă pe răposat,
al cărui trup este acoperit cu un strat de ceară; iar pântecele leşului -
desfăcut şi curăţat - e umplut cu căprişor tocat, cu tămâie, cu seminţe de
ţelină sălbatică şi anason, fiind apoi cusut la loc. (...) Apoi după ce
aşează leşul în groapă, pe un aşternut de iarbă, înfig în jurul lui suliţe,
deasupra acestora întind lemne şi le acoperă cu împletitură de nuiele. În
locul ce mai rămâne în mormânt ei îngroapă - după ce i-au sugrumat -
pe una din concubinele lui, un paharnic, un bucătar, un rândaş la cai, un
slujnic, un crainic, cai, cum şi câte ceva din tot ce avea regele, şi, de
asemenea, vase de aur. Nu folosesc nici argint şi nici aramă.
Îndeplinind acestea, aruncă cu toţii ţărână cât mai multă şi, pe întrecute
se străduiesc să facă o movilă cât mai mare.” (Istorii, IV, 71).
Informaţiile oferite de Herodot au fost confirmate de descoperirea,

începând cu secolul al XVIII-lea, şi apoi cu cercetarea sistematică
a marilor morminte tumulare (kurgane) răspândite în nordul Mării
Negre şi nu numai, cum sunt cele de la Koul-Oba (aproape de
Kertch), din bazinul Kouban, de la Kelermes, Kostromskaia etc,
din munţii Altai de la Pazyryk, din Ucraina, de la Tolstaia Moghila
sau Soloka etc. Pentru a oferi o imagine a acestor ritualuri funerare
iată descrierea unui tumul de la Certomlîk (din zona Niprului):
 “ ... sub o uriaşă îngrămădire de pietriş pe un soclu de piatră, se

deschidea un tunel, la colţurile căruia se găseau camere adâncite în
pământ. (...) În cămara prin care se trecea spre locul principal de
înhumare, fuseseră îngropaţi regina (sau concubina) stăpânitorului şi un
slujitor înarmat. Scheletul femeii se afla pe rămăşiţele unui catafalc de
lemn şi era presărat cu plăcuţe de aur care acoperiseră odinioară tivurile
basmalei. În afară de acestea s-au mai găsit şi bijuteriile obişnuite,
aşadar inele, brăţări, perle etc. (...)În camera învecinată se aflau
scheletele scutierului şi al unui slujitor. Lor li se dăduseră, de
asemenea, arme preţioase şi podoabe de aur. Pe pereţii celorlalte două
camere fuseseră în chip vădit agăţate haine, din care însă nu s-au păstrat
decât tot garniturile de aur. Aici se puteau vedea patru scufii femeieşti
de sărbătoare împodobite cu foi de aur, străpunse şi cu pandantive, alte
arme şi numeroase amfore care fuseseră pe semne umplute cu ulei şi cu
vin. La intrarea uneia din aceste încăperi odihnea scheletul unui
slujitor, la alta scheletul unui câine, încă în lanţ. Pietrişul curganului
conţinea - pe lângă dromos - încă un mormânt special al cailor, care
ascundea în trei compartimente cincisprezece animale. Patru din ele
purtau podoabe de harnaşament şi şa din aur, de asemenea multe din
argint şi restul de bronz. Împreună, fuseseră îngropaţi aici şi
grăjdarii.”33
33
K. Jettmar, Arta stepelor, Bucureşti, 1983, p.37-38
Rit şi ritual În contrast cu ritul funerar al incineraţiei, practicat în exclusivitate

funerar la de către populaţia locală, grupul scitic din Transilvania practica
sciţii din inhumaţia. Datele referitoare la ritul şi ritualul de înmormântare al
Transilvania. sciţilor agatârşi le avem doar din descoperirile arheologice
efectuate în bazinul Transilvaniei şi mai cu seamă pe valea
Târnavelor, cele mai multe dintre ele rezultatul unor descoperiri
incidentale şi doar câteva cercetate sistematic.
Spre deosebire de zona nord pontică, în Transilvania ritualul
funerar este uşor diferit. În această zonă nu există, de exemplu,
înmormântări tumulare (cu excepţia cazurilor când au fost utilizaţi
de către sciţi tumuli preistorici preexistenţi), sunt destul de rare
descoperirile de piese din metal preţios, de vase greceşti, lipsesc
sacrificiile umane, depunerile rituale de cai etc.
 “ Groapa mormântului, nederanjată, a putut fi bine observată, având un
plan aproape perfect rectangular. Ea măsura 1 m lăţime, 2,05 m
lungime şi 1,40 m adâncime de la nivelul actual. Scheletul, care a
aparţinut unui bărbat, era întins pe spate cu capul orientat nord-vest.
Oasele erau slab conservate. Craniul s-a deplasat cu 90° spre dreapta
din poziţia lui normală (...).Inventar: În colţul de vest al gropii, în
dreptul capului şi umărului stâng s-a găsit un vas mare bitronconic bine
păstrat, cu buza evazată puţin, cu contururi rotunjite, cu patru
proeminenţe-apucători mari, elipsoidale, pe linia maximului diametru
(...). Este lucrat cu mâna, din pastă grosolană, slab arsă, de culoare
cenuşiu-închisă, cu slip (în vas s-a găsit o ceaşcă tronconică cu toartă
supraînălţată. (...)Pe marginea stăngă a bazinului s-a găsit un akinakes.
Acest akinakes de fier se caracterizează prin mânerul terminat într-o
bară dreaptă (...). El prezintă obişnuitul ornament cordiform (...). Sub
antebraţul drept s-a descoperit un topor de luptă de fier, de tipul
“târnăcop”, în apropierea căruia zăcea un mic obiect de fier foarte
ruginit, care face impresia unei lame de cuţit vârâte într-o teacă din
acelaşi metal (...). Imediat lângă humerusul stâng, (...) s-a aflat un
bulgăre de realgar. Nu departe de acesta, lângă cotul stîng, între cot şi
cutia toracică, a fost aşezată valva unei cochilii de scoică (Unio
pictorum). În direcţia cotului drept au fost găsite mai multe oase de la
34
rumegătoare mari şi mici (...)” .
Aşa cum se poate observa din studierea comparată a practicilor
funerare la sciţii din nordul Mării Negre şi la grupul scitic din
Transilvania, ritualul funerar este destul de diferit la cele două
comunităţi scitice. Acest lucru este însă explicabil prin
desprinderea timpurie a grupului care a pătruns în Bazinul
Transilvan şi a fost argumentat astfel de V.Vasiliev:
 “ Inventarul modest al unor morminte, caracterul arhaic al majorităţii

descoperirilor, numărul redus de morminte tumulare, lipsa sacrificiului
uman ritual, unele categorii şi forme ceramice preluate de la autohtoni
etc. dau un aspect oarecum particular grupei pătrunsă în Transilvania,
dar nu-i alterează cu nimic esenţa scitică. Aceste nuanţe, mai exact
această coloratură proprie, se explică însă prin detaşarea timpurie şi
relativa sa izolare de lumea scitică şi grecească din nordul Pontului şi,
34
St. Ferenczi, „Cimitirul scitic de la Ciumbrud“, în AMN, II, 1965, p. 91-92
respectiv, prin evoluţia separată, în contact cu un mediu autohton diferit

de cel în care evoluează cultura scitică nord-pontică.”35
Arta reprezintă un capitol important al spiritualităţii protoistorice,

scitică: contribuind prin influenţele pe care le-a exercitat la răspândirea
stilului animalier în regiunile europene învecinate. Utilizarea de
către sciţi (războinici care se ocupau cu păstoritul şi cu vânătoarea)
a motivelor animaliere reprezintă cel mai bine universul în care
aceştia evoluau, ocupaţiile şi felul lor de a vedea lumea
înconjurătoare. În decoraţia pieselor scitice se observă preferinţa
pentru anumite motive zoomorfe: fiarele carnivore, păsările de
pradă, cerbii, ţapii, elanii. Adesea sunt ilustrate şi animale
fantastice, unele împrumutate şi apoi adaptate de către sciţi la
propriul lor gust, din arta Orientului apropiat şi mijlociu.
Arta scitică a fost împărţită în câteva etape principale care se
disting prin caracteristici proprii: I. Sec. VII – VI a. Chr.; II. Sec. V
– IV a. Chr. şi resp. III. sfârşitul secolului al IV-lea – începutul
secolului următor. În special ultimele două perioade se remarcă
prin puternicele influenţe greceşti (iradiate dinspre coloniile de la
nordul Mării Negre) asupra gustului şi pretenţiilor locale,
exprimate prin pătrunderea tot mai sensibilă a elementelor
antropomorfe şi printr-o tratare stilistică specifică a motivelor
decorative, ca şi prin recursul la teme şi motive influenţate de
mitologia greacă. În urma acestui amestec de fond local şi
influenţe străine a apărut o artă originală, valoroasă nu numai din
punct de vedere estetic dar şi istoric, conţinând informaţii
importante despre obiceiurile, spiritualitatea şi mentalităţile
războinicilor stepelor.
Glosar: Akinakes: pumnal specific sciţilor.

Apărătoare de braţ: piesă confecţionată dintr-o bară de bronz
semănând cu o brăţară, decorată cu spirale care se presupune că se
purta pe braţ de către luptători în scop defensiv şi ca simbol al
statutului social.
“celt”: tip de unealtă din bronz sau din fier care are partea activă
în forma şi funcţia unui topor sau (după caz) a unui ciocan. Îi este
caracteristică gaura de înmănuşare pe axul lung al piesei şi uneori
o urechiuşă cu ajutorul căreia se lega de coada de lemn în formă de
cot. Nu are nici o legătură cu populaţia istorică omonimă.
Creuzet: recipient de lut semisferic sau conic cu pereţii foarte
groşi, termorezistenţi folosit pentru topirea unor metale sau aliaje.
Depozit de bronzuri: tip de descoperire arheologică care conţine
o sumă de piese din acest aliaj îngropate sau depuse în diverse
locuri mai mult sau mai puţin izolate cu scopul de a le proteja sau
de a le consacra ca ofrande.
35
V.Vasiliev, op.cit., p.135
Debavurare: îndepărtarea bavurilor (a reziduurilor rezultate în

urma turnării care se prezintă ca nişte lamele de bronz rămase
ataşate de marginile piesei).
Dromos: coridor de acces la mormintele cu cameră
Elemente de fortificare: obstacole artificiale ridicate de apărătorii
unei fortificaţii în calea atacului – în preistorie, mai ales val de
pământ cu palisadă, şanţ de apărare.
Faleră: disc metalic ornamental care are pe una din feţe o
urechiuşă pentru fixare pe harnaşament sau îmbrăcăminte.
Fibulă: accesoriu vestimentar şi totodată podoabă metalică folosită
pentru fixarea îmbrăcăminţii având aproximativ aspectul şi funcţia
unui ac de siguranţă de astăzi.
Fortificaţie de tip “atol”: circumvalaţie de formă inelară care
apără un spaţiu aflat în interior.
Gorythos: tolbă în care se păstrează arcul şi săgeţile.
Graffito: inscripţie făcută după ardere pe un vas sau pe un
fragment ceramic.
Hallstatt: staţiune arheologică în Austria caracteristică pentru un
anumit segment cronologic al primei vârste a fierului. Prin
extensiune, denumire dată primei epoci a fierului în Europa.
Megaron: sală dreptunghiulară, precedată de un vestibul, devenită
principala sală a palatelor miceniene
Palisadă: gard, zid din lemn ridicat, de obicei pe culmea unui val
de pământ în scopul de a proteja pe apărători.
Psalie: piesă de harnaşament aparţinând zăbalei aflate de-o parte şi
de alta a acesteia.
Realgar: sulfură de arsen cristalizată (mineral de culoare roşie).
Rit funerar: tratamentul aplicat corpului defunctului (incinerare,
înhumare, expunere etc.).
Ritual funerar: totalitatea manifestărilor implicate în tratamentul
funerar (locul depunerii, forma gropii, inventarul, ofrandele,
ceremoniile etc.).
Tipar monovalv, bivalv: piesă din piatră sau din lut care are
sculptată respectiv imprimată forma obiectului care se dorea turnat
în bronz. Cele bivalve erau constituite din două asemenea tipare
simetrice care se îmbinau perfect şi în urma turnării aliajului lichid
rezulta o piesă de bronz cu toate volumele sale.
Tumul (kurgan în N Mării Negre): movilă care poate avea o
structură de piatră, pământ etc., ridicată deasupra unui mormânt.
Tutul: piesă ornamentală de bronz pentru harnaşament sau
îmbrăcăminte, de formă conică cu un buton la vârf, şi în interior
având o tortiţă pentru a fi agăţat.
Bibliografie Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, p.51-84;

generală: M. Petrescu-Dâmboviţa, Scurtă istorie a Daciei preromane, p.70-
96;
T. Bader, Epoca bronzului în Nord-Vestul Transilvaniei, p.109-
118;
Fl. Gogâltan, Bronzul timpuriu şi mijlociu în Banatul românesc şi
pe cursul inferior al Mureşului, Timişoara, 1999, p.116-128.
V. Leahu, “Cu privire la conceptul «Perioadă de trecere la epoca
fierului» pe teritoriul României”, în SCIV, 24/3, 1973, p.477-484;
V.Vasiliev, Al. Aldea, H. Ciugudean, Civilizaţia dacică timpurie în
aria intracarpatică, 1991, p. 18-22, 130-161;
V.Vasiliev, Sciţii agatârşi pe teritoriul României, Bucureşti., 1980,
p.19-60, 125-140;
K. Jettmar, Arta stepelor, Buc., 1983, p.29 - 49;
Herodot, Istorii, IV, 59 - 89;
Modul 4. COLONIILE PONTICE. DATE DESPRE ISTORIA SI

CIVILIZATIA LOR.
Cuvinte colonii greceşti, polis, istorie politică

cheie :
Fondarea de la ţărmul de vest al Mării Negre (Pontos Euxeinos) a făcut parte

coloniilor din fenomenul „Marii colonizări greceşti”, care a avut consecinţe
greceşti importante atât asupra lumii mediteraneene cât şi în privinţa
populaţiilor „barbare” cu care coloniştii au venit în contact.
Comunităţi pornite din diverse cauze dintr-un oraş-mamă
(metropolă) pe calea apelor, s-au aşezat în zone favorabile din
punct devedere economic (al resurselor) şi al habitatului, întemeind
o nouă aşezare – colonia (apoikia, gr.). De obicei, coloniile au
păstrat legături strânse cu metropolele, imitându-le îndeaproape
organizarea; aceste colonii au devenit oraşe cu statut propriu
politic, economic etc.
Istros- Histria a fost întemeiată înainte de mijlocul secolului al VI-
lea a. Chr., de colonişti milesieni (originari din Milet, oraş pe
coasta Asiei Mici) pe malul unui golf, ulterior înnisipat – azi lacul
Sinoe.
Aceeaşi origine au avut-o şi noii veniţi care au fondat ulterior,
probabil în secolul al VI-lea a. Chr., oraşul Tomis (Constanţa de
azi).
Callatis (Mangalia de astăzi), întemeiat pe la sfârşitul aceluiaşi
veac, a avut la origini colonişti proveniţi din Heracleea Pontică.
Cadrele Amplasate la malul mării, iar Istros şi în apropierea Dunării, ele au

generale ale beneficiat de avantajele comerţului maritim. Prezenţa în teritoriile
vieţii învecinate a triburilor indigene a constituit o piaţă de desfacere a
economice: mărfurilor pe care coloniştii le aduceau iniţial din metropole, iar
ulterior, le produceau ei înşişi, la faţa locului. Încă din secolul al
V-lea a. Chr. Histria produce şi desface şi propriile bunuri, tot
atunci fiind documentate şi primele ei emisiuni monetare. În veacul
următor, Callatis bate propria sa monedă, iar începând cu secolul al
III-lea a. Chr. se poate constata o ascensiune economică a acestei
colonii.
Schimburile cu populaţiile locale au fost esenţiale pentru
supravieţuirea şi pentru prosperitatea oraşelor greceşti.
Pe de altă parte, prezenţa grecilor şi comerţul intens pe care-l
practicau au fost factori de influenţă asupra mediului cultural
autohton. De obicei, elitele locale apreciau produsele greceşti:
amfore cu vinuri şi uleiuri, produse de lux, arme, veselă etc. Au
fost diseminate în mediul local nu doar produsele respective, ci şi
tehnologie – adesea se poate constata cum localnicii imită

produsele sau chiar tehnologiile greceşti.
Un polis (oraş) nu putea supravieţui fără un teritoriu rural (în care
se aflau loturile cetăţenilor şi un domeniu comun), aflat sub
propriul control, şi de care depindea din punct de vedere agricol.
Cercetările arheologice au pus în evidenţă, încă din primele secole
ale existenţei Histriei, aşezări autohtone care au prosperat în aceste
teritorii rurale (de ex. Tariverdi).
Dacă de la un moment dat încolo, aceste aşezări îşi construiesc
ziduri de apărare, devenind adevărate cetăţi, teritoriul lor rural
rămânea la bunul plac al raidurilor ostile ale unor şefi de triburi
locale. Adesea, sursele istorice vorbesc, despre relaţii fluctuante
între cetăţi şi aceşti şefi locali, care tind să-şi impună controlul
propriu asupra acestui teritoriu, cerând în schimb „taxe de
protecţie”.
Organizarea Structurile de organizare a comunităţilor de colonişti a luat ca

internă a model înfăţişarea metropolelor (a oraşelor de origine). Astfel se
coloniilor explică şi evoluţia destul de asemănătoare a acestor structuri, care
greceşti urmează destinul schimbărilor din lumea greacă, în general.
De regulă, primele familii de colonişti s-au constituit, cu timpul,
într-o aristocraţie locală care tindeau să-şi păstreze un statut
privilegiat. Difuziunea modelelor metropolitane, şi în special
prestigiul şi puterea maritimă a Athenei, face ca regimuri
democratice să-şi găsească locul şi în cetăţile vest-pontice,
probabil pe la mijlocul secolului al V-lea a. Chr.
Se constată prezenţa instituţiilor fundamentale ale democraţei
antice greceşti, cum sunt: adunarea poporului, şi sfatul care se
ocupa de treburile curente, sau colegiile de magistraţi, care formau
puterea executivă. În general, Histria şi Tomis a urmat modelul
ionian al tradiţiilor metropolitane, iar Callatis, pe de altă parte, din
aceleaşi motive, preia modelul Megarei.
O „aristocraţie” economică, formată din negustori şi armatori
rămâne influentă din toate punctele de vedere.
Viaţa este una de esenţă greacă. Limba vorbită este cea comună (koiné),
culturală desigur, cu anumite nuanţe datorate originii diferite a coloniştilor
din Histria şi Tomis, pe de-o parte, şi Callatis, pe de alta.
Educaţia a avut mereu la bază cultura, tradiţiile şi instituţiile
specifice greceşti: latura intelectuală a dezvoltării tinerilor - scris,
citit, studiul poemelor homerice, în general a literaturii, ca şi
cultura fizică.
Sunt cunoscute chiar câteva personalităţi culturale de anvergură
care au pornit din aceste colonii: de exemplu geograful Demetrios
din Callatis (sec. III a. Chr.) autor al unei scrieri „Despre Asia şi
Europa”.
Cultul divinităţilor olimpiene, cu unele elemente de specific local,

este atestat de inscripţiile descoperite pe cale arheologică şi chiar
de edificii religioase. La Histria, de exemplu, era venerat Marele
Zeu, Apollo Tămăduitorul şi există informaţii despre cultul
divinităţilor din Samothrake.
Artele (arhitectura, sculptura, coroplastica – de ex. gustul pentru
statuetele de tip Tanagra la Callatis,) integrează aceste colonii în
spaţiul cultural, larg, al lumii greceşti clasice, sau, mai târziu
elenistice.
Din păcate, datele arheologice referitoare la fiecare dintre cele trei
cetăţi pomenite aici sunt inegale, în primul rând datorită
cunoaşterii diferite pe cale arheologică a ruinelor lor: Histria nu a
fost suprapusă de un oraş ulterior, cetăţile antice Tomis şi Callatis,
în schimb, se află sub fundaţiile oraşelor actuale.
Date privind Prin poziţia geografică şi destinul lor istoric, cetăţile pontice s-au
istoria aflat mereu în vârtejul evenimentelor regionale. Statutul lor de
politică a centre comerciale şi deschiderea la Marea Neagră le-a adus
cetăţilor prosperitate, însă adesea le-a transformat în obiect al disputelor şi
greceşti tendinţelor de a le controla manifestate de puterile mai importante
ale momentului. De altfel, adesea se poate constata chiar o
competiţie între puterile regionale pentru a-şi impune autoritatea
asupra oraşelor greceşti.
Herodot menţionează că în cursul campaniei regelui ahemenid
Dareios I împotriva sciţilor nord-pontici (514-513 a. Chr.), cetăţile
au fost supuse pentru scurt timp regelui persan.
Sitalkes, suveran al tracilor Odrysi, care controla în a doua
jumătate a secolului al V-lea a. Chr. şi teritoriile dintre Dunăre şi
Mare, impune cetăţilor greceşti un protectorat, concretizat,
probabil, într-un tribut.
În a doua jumătate a secolului al IV-lea a. Chr, îşi face simţită
prezenţa puterea Macedoniei aflată la apogeu, în vremea lui Filip
al II-lea şi a lui Alexandru cel Mare. Primul, succesor al Regatului
Odrys, intervine în zonă pentru a contracara încercarea regelui scit
Atheas de a se stabili în Dobrogea. Acţiunile din 326 a. Chr. ale lui
Zopyrion, un general al lui Alexandru aflat atunci în expediţia
orientală, arată aceleaşi tendinţe de a impune un control asupra
cetăţilor greceşti (în speţă Olbia).
Lysimach, rege elenistic al Thraciei, în ultimele decenii ale
secolului al IV-lea a. Chr. îşi manifestă destul de apăsat controlul
şi dominaţia asupra oraşelor greceşti, provocând chiar o revoltă
condusă de Callatis.
Relaţiile cu schimbătoarele centre de putere locale nu sunt
cunoscute în detalii, însă datele care există arată aceleaşi tendinţe
manifestate de către principii geţi sau traci de a-şi impune
„protecţia” asupra cetăţilor, desigur, în schimbul unui tribut. Un

decret histriot de la sfârşitul veacului al III-lea a. Chr. arată cum
oraşul trimitea ostateci unui principe get – Zalmodegikos – , iar în
secolul al II-lea a. Chr., tot o epigrafă din Histria înfăţişează
intervenţia unui şef get Rhemaxos în sprijinul cetăţii ameninţată
de incursiunile unui şef trac.
Un moment important al istoriei cetăţilor pontice este legat, în
secolul I a. Chr. de aventura antiromană a regelui Mithridates al
VI-lea (rege al Pontului). Promotor al unei forme de comunitate
grecească circumpontică, economică, militară şi comercială, regele
a oferit protecţie oraşelor în faţa acestui gen de tutelă brutală şi
păguboasă impusă de „barbarii” locali. În urma victoriei romanilor
împotriva lui Mithridates şi a prăbuşirii visului său politic şi
militar, statul roman şi-a făcut simţită prezenţa tot mai insistent în
Dobrogea.
Burebista, regele geţilor, la rândul său, le cucereşte pe calea
armelor, în 55 a. Chr.
Acţiunile militare ferme ale generalului M. Licinius Crassus (29-
28 a. Chr.), şi evoluţia evenimentelor din ultimul sfert al secolului I
a. Chr. aduc ţinutul dintre Dunăre şi Mare tot mai aproape de
stăpânirea romană efectivă. Cert est că la începutul erei noi, odată
cu relegarea poetului Ovidius la Tomis, autoritatea statutlui roman
era deja instalată.
Test  De ce oraşele greceşti au fost, aproape mereu, ţinta

tendinţelor de dominaţie?
Glosar Amfora: vas cu două torţi pentru transportul vinului şi uleiului

Coroplastică: modelaj în lut (în cazul acesta – tehnica de realizare
a statuetelor de teracotă
Traci Odrysi: trib tracic din Balcani
Epigrafă: inscripţie pe material dur (aici – piatră)
Bibliografie Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 2001

D.M. Pippidi, D. Berciu, Geţi şi greci la Dunărea de Jos din cele
mai vechi timpuri până la cucerirea romană, 1965
Modul 5. DACI, GETI: DATE PRIVIND ISTORIA SI CIVILIZATIA

CELEI DE-A DOUA EPOCI A FIERULUI.
Cuvinte geţi, daci, etnonime, istorie politică
cheie:
Geţi / daci „Geţi” şi „daci” sunt etnonime generice folosite de către autorii
antici pentru a desemna anumite grupe de populaţii aflate de-o
parte şi de alta a Dunării de Jos, respectiv la nord de Carpaţi, cu
care au luat contact în anumite momente ale istoriei antice. Ele
desemnau, din punctul de vedere al scriitorilor greci şi latini,
„etichete” aplicate de la distanţă unor comunităţi pentru a le
identifica în raport cu altele cunoscute: sciţi, germani, celţi – şi
acestea au avut acelaşi caracter generic, nediferenţiat.
În anumite opere istorice şi geografice antice sunt pomenite uneori
nume indigene de triburi care arată, probabil cum îşi spuneau
respectivele comunităţi lor însele: apulli, piephigi. Alteori, numele
comunităţilor conţin toponime (nume de localităţi): Buridavenses
(cei care locuiesc în/pe lângă Buridava) etc.
În istoriografia românească şi-a făcut loc, în mod tradiţional, o
construcţie arbitrară: termenii compuşi „geto-daci” sau „daco-
geţi”, neatestat în sursele antice. El a fost creat pentru a sublinia în
mod tezist, „unitatea culturii materiale şi spirituale a lumii dacice”.
Arheologia contemporană privilegiază studiul specificului regional
al comunităţilor şi bogăţia expresiei lor identitare.
Apariţia Hellanikos din Mitilene şi Herodot din Halicarnas, în secolul al V-

etnonimelor lea a. Chr. sunt primii care pomenesc în operele lor etnonimul
„geţi”, „daci” „geţi”, iar Sofocle (497-405 a. Chr.), în tragedia sa Triptolemos, îl
în sursele pomeneşte pe un anume „Charnabon, care în timpurile de faţă
scrise. domneşte peste geţi”.
Termenul „daci” este mult mai târziu: el apare menţionat în
scrierile lui Caesar, pe la mijlocul secolului I a. Chr.
Cert este că, de la un moment dat încolo, atât scriitorii de limbă
latină cât şi cei de limbă greacă folosesc ambele etnonime, aproape
ca sinonime, cu toate că o conotaţie geografică a fiecăruia dintre
ele pare să se fi conturat: este posibil ca geţii să fi fost asociaţi mai
ales cu cursul Dunării de Jos, iar dacii, în special cu ţinuturile
intracarpatice.
Limba vorbită de daci şi de geţi este una care aparţine marii familii indo-
europene şi a fost înrudită cu limbile vorbite de triburile tracice.
Din păcate, foarte puţine cuvinte s-au păstrat şi acestea sunt, în
general, antroponime, nume de triburi, topo- şi hidronime. Alte
cuvinte, aflate în limba română, sunt considerate de origine dacică
prin comparaţie cu alte limbi antice mai bine cunoscute, sau, pur şi
simplu, pentru că o altă origine a lor nu a putut fi stabilită în mod

satisfăcător.
Este verosimil ca ambele grupe de populaţii să fi avut limbi foarte
apropiate, cel puţin în perioada de sfârşit a epocii fierului din
moment ce Strabo (Geografia, VII, 3, 13) scria că „Dacii au
aceeaşi limbă ca şi geţii” şi că „geţii vorbesc aceeaşi limbă cu
tracii” (VII, 4, 10).
Date despre Puţinele ştiri pe care s-au păstrat despre istoria timpurie a geţilor se
istoria referă la cei care trăiau în ţinuturile apropiate de Dunărea de Jos şi
comunităţilor de ţărmul Pontului Euxin, regiuni care s-au aflat în atenţia „marilor
getice puteri” ale momentului, şi, implicit a memoriei istoriografice
antice. Controlul ţinutului dintre Dunăre şi Marea Neagră, a
oraşelor greceşti şi a comerţului maritim a fost o constantă a
geopoliticii acelei vremi, în această parte a continentului.
Ştirile transmise de sursele scrise antice dau detalii prea puţine
despre realităţile indigene, la care fac referire doar colateral,
păstrând în prim-plan evenimentele considerate „majore”,
desfăşurate în jurul marilor personalităţi ale momentului.
Herodot din Halicarnas (sec. V a. Chr.) îi pomeneşte pe geţi
(probabil din Dobrogea) în contextul expediţiei din 514 a. Chr. a
regelui ahemenid Dareios I împotriva sciţilor nord pontici. Acesta
îi supune prin forţa armelor, şi, apoi, ei se se alătură oştii regelui
persan. Este momentul în care autorul Istoriilor introduce o celebră
digresiune privindu-l pe Zalmoxis, care va deveni sursa primară a
unei întregi tradiţii istoriografice.
După jumătatea secolului al V-lea, Regatul Odrys al tracilor îşi
întinde controlul asupra litoralului pontic influenţând elitele locale,
cel puţin în privinţa expresiei artistice şi ideologice. Probabil că
astfel se explică mormintele princiare fastuoase din secolul al IV-
lea a. Chr. din spaţiul extracarpatic şi tezaurele de obiecte de argint
şi de aur cunoscute sub numele generic de „arta thraco-getică”.
Filip al II-lea al Macedoniei a învins Regatul Odrys, aflat la
sfârşitul epocii sale de glorie, şi a preluat moştenirea autorităţii sale
în această regiune. În condiţiile în care a moştenit controlul asupra
Dobrogei, regele s-a văzut confruntat cu tentativa de invazie a unui
rege scit, Atheas, căruia i se opusese înainte vreme un anonim
„Histrianorum rex” („rege al dunărenilor”, Trogus Pompeius,
Istoria lui Filip, IX, 2, 1). Specialiştii consideră că sub această
enigmatică identitate s-ar putea ascunde un basileu get, care
exercita un oarecare control asupra unor teritorii aflate pe Dunăre.
O altă ipoteză face referire la un conducător al triballilor, un trib
puternic şi activ în secolul al IV-lea în sudul fluviului.
Alexandru cel Mare, înaintea de marea sa campanie din Orient, a
întreprins o expediţie împotriva unui trib turbulent aflat la sud de
Dunăre (triballi), ocazie cu care a desfăşurat o demonstraţie de
forţă de o zi (în 335 a. Chr.) împotriva „geţilor care locuiau

dincolo de Istru, deoarece îi vedea că sunt adunaţi acolo în mare
număr (...) erau acolo vreo patru mii de călăreţi, iar pedestraşi
peste zece mii”. Conform lui Arrian, Alexandru a cucerit o aşezare
getică (unii specialişti încearcă să o identifice cu Zimnicea).
Succesorul lui Alexandru în ţinuturile balcanice a fost generalul, şi
mai apoi regele Lysimach. Conflictul său cu regele get
Dromichaites (în primul deceniu al sec. III alChr.) este cunoscut
mai ales datorită relatării intenţionat moralizatoare a lui Diodor din
Sicilia. Învins şi luat prizonier, regele Traciei participă la un
banchet menit să ilustreze cumpătarea „barbarilor” în contrast cu
nechibzuinţa celorlalţi. Lăsând la o parte clişeul istoriografic,
episodul menţionează o stăpânire indigenă suficient de puternică
pentru a constitui un interlocutor politic şi militar al unei puteri
regionale (fapt confirmat de o sursă secundară independentă).
Localizarea cetăţii getice Helis, reşedinţa regelui, la nord sau la sud
de Dunăre, a fost şi rămâne subiect de controversă. Descoperirile
spectaculoase din ultimele decenii din nordul Bulgariei (complexul
de la Sborjanovo-Sveshtari) face, însă, plauzibilă o atare
identificare.
Inscripţiile antice aduc informaţii despre mici formaţiuni politice
getice, conduse de regi sau şefi locali care, în secolele III – II a.
Chr. exercită sau încearcă să îşi impună protectoratul asupra unor
cetăţi greceşti. Un astfel de personaj este Zalmodegikos, pomenit
într-o epigrafă histriană; el pare să fi impus forţat cetăţii plata unui
tribut în veacul al III-lea a. Chr., iar inscripţia de pe o serie
monetară din argint răspândită în nordul Dobrogei pomeneşte un
anume basileu Moskon, altminteri complet necunoscut.
O altă inscripţie histriană relatează un episod violent în cursul
căruia un rege get de la începutul secolului următor, Rhemaxos, se
constituie în protector al cetăţii greceşti confruntată cu raidurile
unui oarecare şef trac Zoltes.
Aceste informaţii lacunare şi disparate par să sugereze o lume
fărâmiţată din punct de vedere politic, o lume a competiţiei şi a
rivalităţilor între formaţiuni mai mult sau mai puţin efemere, cu
contururi schimbătoare. Această imagine este confirmată de
situaţia din preajma cuceririi romane a Dobrogei.
În ultimele decenii ale secolului I a. Chr. apropierea statului roman
de Dunărea de Jos a adus în atenţia istoriografilor reliefurile
politice indigene din acea vreme.
Protagonistul campaniilor romane în Dobrogea a fost generalul
Marcus Licinius Crassus, care a intervenit în conflictele locale, şi
împotriva incursiunilor bastarnilor de neam germanic. Ajutat iniţial
de un principe local, Rholes (care a şi fost recunoscut de
Octavianus drept „prieten şi aliat al poporului roman”), el a fost,
mai apoi chemat de acesta să intervină în luptele cu un vecin al
său, Dapyx. Acesta a fost învins cu sprijinul lui Crassus, care a

profitat de ocazie pentru ca să cucerească şi stăpânirea unui alt
rege get, Zyraxes, pentru a recupera nişte trofee romane aflate în
cetatea acestuia, Genucla (neidentificată pe teren). Detaliile
evenimentelor, pe alocuri dramatice, au fost descrise de Cassius
Dio (LI, 24-26).
Protectoratul roman asupra Dobrogei s-a transformat în scurt timp
într-o stăpânire efectivă.
Test  Descrieţi relaţiile între regii geţi, conform episoadelor

în care sunt pomeniţi Rholes, Dapyx şi Zyraxes
Civilizaţia Schimburile de toate felurile au existat din cele mai vechi timpuri
dacică. şi în toate spaţiile. Nu au circulat doar produsele ci şi ideile şi
tehnologiile. Cel mai adesea o civilizaţie sau alta a preluat odată cu
Relatiile anumite produse şi disponibilitatea pentru a le produce ea însăşi.
comerciale: Cu alte cuvinte, odată cu un produs în sine uneori poate fi preluată
şi tehnologia respectivă.
De cele mai multe ori produsele importate erau considerate marfă
de lux, drept pentru care ea este găsită în locuinţele din marile
aşezări sau în unele fortificaţii susceptibile a adăposti oameni
bogaţi sau, respectiv aristocraţia militară. Se remarcă în ansamblul
descoperirilor de acest fel din Dacia secolelor I a. Chr. – I p. Chr.
centrele din Munţii Orăştiei care au fost extrem de bogate în
produse importate din lumea elenisitică şi mai ales romană (vase
de bronz, sticlărie etc).
Una dintre caracteristicile relaţiilor comerciale ale Epocii fierului o
reprezintă relaţiile lumii barbare europene (sciţi, traci, celţi) cu
civilizaţiile mediteraneene (greci, etrusci, romani). În perioada La
Tène o dimensiune importantă a schimburilor a constituit-o
folosirea monetei inclusiv de către aceste populaţii aflate în afara
lumii greco-romane. Moneta a fost un mijloc-etalon care a facilitat
comerţul dar a devenit şi un instrument de tezaurizare a valorilor.
Cunoaşterea circulaţiei monetare pe un spaţiu anume şi într-o
perioadă determinată (de exemplu prin întocmirea unor hărţi cu
răspândirea în teritoriu a descoperirilor monetare) constituie pentru
arheologi o sursă importantă de informaţii în legătură cu amploarea
şi direcţiile în care erau orientate schimburile economice. Acest
gen de studii sunt cu atât mai valoroase cu cât informaţiile din
izvoarele istorice scrise sunt cel mai adesea puţine şi incomplete în
legătură cu aceste domenii ale trecutului.
Cercetările arheologice au scos la iveală în unele centre ale Daciei,
inclusiv în apropierea capitalei Regatului dac, dovezi ale imitării
locale a denarului roman republican (în primul rând ştanţe
monetare care reproduceau perfect monetele originale). De altfel
numărul mare de tezaure şi monete izolate romane republicane din

Dacia preromană poate fi altfel explicat.
Ceramica Indiferent de epocă cele mai frecvente artefacte descoperite de

arheolog sunt vasele de lut ars. Interpretate după metode ştiinţifice,
acestea, chiar fragmentare pot da o sumă de informaţii despre
modul de viaţă, tehnologia şi chiar gustul artistic al populaţiilor
cărora le sunt specifice.
Civilizaţiei dacice clasice îi sunt proprii câteva forme ceramice
care sunt inconfundabile, şi care îşi păstrează caracteristicile
esenţiale pe parcursul perioadei în care persistă identitatea acestei
populaţii. Acestea sunt “ceaşca”-opaiţ, vasul-borcan şi fructiera
prezente, practic, pe întreg teritoriul locuit de daco-geţi sau chiar
pe cel ocupat temporar de aceştia în cursul campaniilor din vremea
regelui Burebista.
În epoca La Tène târzie se generalizează în Dacia roata olarului
esenţială pentru obţinerea unei ceramici de calitate şi în cantităţi
suficiente. Acest dispozitiv a fost preluat de către localnici de la
celţi (în Transilvania), respectiv de la tracii sudici sau de la greci în
spaţiul extracarpatic. În meşteşugul olăriei s-au menţinut două
categorii calitative principale de produse, întâlnite în întreaga
preistorie şi protoistorie: ceramica de bucătărie (uzuală sau
grosieră) şi cea de masă (fină, cel mai adesea modelată la roată şi
beneficiind uneori de finisaje speciale – lustru, pictură etc).
În secolele I a. Chr. – I p. Chr. se ajunge la o adevărată artă a
ceramicii în Dacia, meşteşugul în sine, care răspundea unor
exigenţe utilitare, căpătând pe alocuri valenţe artistice certe.
Tehnica de presupune câteva etape principale: alegerea lutului şi prelucararea

producţie a lui preliminară (cernerea, adăugarea degresantului, frământarea
vaselor de lut etc.). Modelarea formelor ceramice se poate face după caz cu
mâna, în tehnica tradiţională preistorică, sau cu ajutorul roţii
olarului, tot atunci ele sunt ornamentate; vasele înainte de a se
introduce în cuptor sunt uscate. Cuptoare pentru ceramică de un
tip evoluat (cu două camere despărţite de un grătar de lut –
adecvate pentru obţinerea unor temperaturi optime pentru ceramica
fină) au fost descoperite în mai multe staţiuni dacice din epoca
regatului: Poiana, Feţele Albe, Piatra Neamţ-Bâtca Doamnei,
Ocniţa, Deva, Şura Mică şi Guşteriţa-Sibiu.
Ceramica dacică a apărut sub efectul influenţelor meşteşugului elenistic

pictată târziu şi roman. În aproape toate staţiunile importante din Dacia au
apărut într-un număr mai mare sau mai mic fragmente ceramice şi
vase pictate, mai ales în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului
II a. Chr. – I p. Chr. Mari centre de producţie au fost Răcătău,
Brad, Ocniţa, probabil Sighişoara-Wietenberg, poate şi altele.
Marea majoritate a vaselor pictate, pe angobă sau direct pe pastă,

poartă doar benzi de culoare brun-roşcată, mai rar brună sau
neagră, sau motive geometrice. Formele de vase preferate sunt mai
ales cele de masă (străchini, căni, fructiere, kantharoi) fără însă a
lipsi şi alte forme cum sunt diverse tipuri de oale, capace etc.
Arhitectura Un loc aparte în cadrul civilizaţiei daco-gete îl ocupă arhitectura.

Sursele utilizate de specialişti pentru reconstituirea arhitecturii
dacice sunt destul de puţine. Scriitorii antici pomenesc foarte rar
tipurile de construcţii existente la daci şi atunci când o fac se
limitează la menţiuni lacunare: “casa aşezată pe înălţimi a dacului
îngrozit” (Statius, Silvele,I,1,5-7) “alţii (…) erau rânduiţi [să se
îngrijească] de fortificaţii” (Criton, Geticele, 5,2) “Traian a ocupat
munţii întăriţi…”(Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII,9,3) etc.
Un alt izvor folosit în încercarea de a reconstitui arhitectura la daci
a fost Columna lui Traian. Pe reliefurile acestui monument de artă
romană apar reprezentări ale construcţiilor civile dacice, uneori ale
templelor şi destul de des sunt înfăţişate fortificaţiile dacilor.
Acestea din urmă sunt constituite fie din palisade simple, fie din
piatră sumar fasonată, fie din piatră ecarisată - ca în lumea greco-
romană. Din păcate Columna nu poate fi utilizată pentru
reconstituirea acestor construcţii pentru că cel mai adesea clădirile
sculptate pe fusul Columnei nu au nici un corespondent în
descoperirile arheologice. Cel mai sigur izvor rămâne, în
continuare, arheologia. Cercetările sistematice efectuate de-a
lungul timpului în aşezările şi fortificaţiile dacice au făcut lumină
în acest domeniu particular al civilizaţiei daco-gete şi au condus la
apariţia unor monografii dedicate acestui subiect (v. bibliografia).
Cele mai numeroase construcţii dacice cunoscute sunt clădirile de

Arhitectura locuit. Ele au fost clasificate de-a lungul timpului după cele mai
civilă diverse criterii: dimensiuni, formă, tehnică de construcţie,
materiale utilizate etc. Locuinţele pot fi împărţite şi după alte
criterii, de exemplu în funcţie de adâncirea lor în pământ există
bordeie şi semibordeie şi construcţii de suprafaţă.
 “Bordeiele au fost adâncite în pământ 0,70 – 0,80 m faţă de nivelul de

călcare antic. Unul dintre ele pare să fi fost rectangular (B 13) iar
celălalt cu una dintre laturile lungi curbe (B 14). Cu toate că în săpături
nu s-a observat decât un stâlp de susţinere al pereţilor (B 14), sigur
scheletul acestora îl formau ei, legaţi fiind de obişnuita împletitură de
nuiele lipită cu lut. Dimensiunile bordeielor sunt fie obişnuite (lăţimea
unuia măsura 3,25 – 3,30 m), fie mari (5 x 4,30 m). Surprinde în
ambele cazuri lipsa vetrei de foc în perimetrul locuinţei. Acoperişul, în
una sau două ape (mai probabil) era din paie (…)”36.
36
I. Glodariu, Aşezări dacice şi daco-romane la Slimnic, Buc., 1981, p.28
 “  « Semibordeiul 4 (…) se adâncea faţă de limita inferioară a stratului de

 cultură cu 0,30m. Patrulater, de forma unui trapez cu laturile scurte

rotunjite, la fel ca şi colţurile, semibordeiul măsura 3,40 x 3,15 m. În
suprafaţa lui în câteva locuri, s-au descoperit bucăţi de lipitură de

perete arsă aşa încât construcţia a fost dintre acelea obişnuite, dintr-un

schelet de pari între care se afla împletitură de nuiele lipită cu lut.” 37.
  “ Locuinţa 19 (terasa V) este orientată aproximativ EV. Limitele ei s-au
 păstrat bine datorită pietrelor care formau talpa pereţilor, ca şi datorită
 chirpicului. Dimensiunile construcţiei măsurau pe latura lungă 6 m iar

pe latura scurtă 3 m, având deci o formă dreptunghiulară. Locuinţa
constă din două încăperi. Cea dinspre vest măsura în lungime 3,50 m

iar cea dinspre est 2,50 m lăţimea se păstra aceeaşi pentru ambele
 încăperi. Ele erau despărţite printr-un perete care era construit de
 asemenea pe o talpă de piatră. Chirpicul pus în evidenţă în încăperea
 vestică ne lasă să conchidem că la pereţi erau folosite şi nuiele mai

subţiri, dar şi bârne, uneori crăpate în două, de grosime relativ mică
(0,12 – 0,15 m în diametru).”38

 “…locuinţa de pe terasa a V-a a Platoului cu Şase Terase, cunoscută cu
 numele de «locuinţa cu trusa medicală», ridicată aproximativ în centrul
 terasei antropogene. Pereţii locuinţei s-au păstrat pe mai mult de
 jumătate din lungimea lor, cu înălţimea de 0,20 – 0,30 m, încât sistemul

lor de construire a putut fi precizat până în cele mai mici amănunte.
Anume, pe circumferinţa unui cerc cu diametrul de aproximativ 6 m s-

au înfipt, din metru în metru, stâlpi adânciţi până la 0,90 m. apoi au fost
 uniţi cu o legătură de nuiele, peste care s-a bătut mult lut; grosimea
 pereţilor era de 0,25 – 0,30 m. Pe ei, atât la interior cât şi la exterior, se
 aflau straturi succesive de lutuială subţire, fiecare reprezentând o

«zugrăveală». Podina, aşezată pe un pat din pietre legate cu lut galben,
se întrerupea la perete şi continua în exteriorul lui, pe ceva mai mult de

2 m lărgime. Pe marginea ei se aflau lespezi de piatră dispuse distanţat,
 menit să susţină consolele învelitoarei, extinsă şi peste cerdac.”39
 Se poate observa, aşadar, că în lumea dacică sistemul de
 construcţie a locuinţelor poate să difere de la localitate la localitate.
 Criteriile care au stat la baza ridicării acestor construcţii sunt foarte
 multe şi ele au fost dictate de nevoile imediate ale celor care le
 construiau, de posibilităţile materiale ale acestora, de gustul lor,
 dar depindeau şi de factori de mediu (climă, relief etc.), istorico –
 culturali (tradiţii, influenţe) etc.
 Pe lângă construcţiile obişnuite în lumea geto-dacă a fost
 semnalată existenţa unor clădiri de locuit pretenţioase numite în
 literatura de specialitate “palate”. Construcţii mari, cu mai multe
 încăperi şi cu vădite pretenţii de confort aceste clădiri sunt probabil
 reşedinţe ale aristocraţiei, preoţilor, eventual chiar a regilor. Tot în
 această categorie mai pot fi incluse şi “turnurile – locuinţă”,
 construcţii caracteristice cetăţilor dacice şi care pe lângă scopul pur
 militar aveau şi o destinaţie civilă, aceea de locuinţe ale
 comandanţilor.


37

I. Glodariu, Fl. Costea, I. Ciupea, Comana de Jos, 1980, p.35
38
N. Lupu, Tilişca. Aşezările arheologice de pe Căţănaş, Buc, 1989, p. 44
 39
I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, Sarmizegetusa
Regia. Capitala Daciei preromane, Deva, 1996, p. 96-98
Tipuri de În funcţie de dispunerea locuinţelor în teren, de formele de relief

aşezări pe care sunt amplasate, de existenţa sau inexistenţa elementelor de
fortificare în lumea dacică au fost identificate mai multe tipuri de
aşezări. Dintre acestea cele mai importante sunt, evident, aşezările
de tip dava, principale centre economice, comerciale,
meşteşugăreşti, religioase, militare etc. ale Daciei preromane, la
care se adaugă centrele protourbane de genul aşezărilor de la
Sarmizegetusa Regia, Feţele Albe sau Faţa Cetei din Munţii
Orăştiei.
 “ …Sarmizegetusa doar, prin calităţile sale de centru meşteşugăresc

(…), de centru comercial, prin sistematizare ( “cartiere” de locuinţe,
cetatea, zona sacră), prin instalaţiile de salubritate (apeducte, canale de
drenaj) şi prin importanţa politică şi cultural – religioasă ce o avea
poate fi inclusă în categoria oraşelor antice.” 40
Test
 Identificaţi, pe baza bibliografiei generale, şi alte tipuri
de aşezări dacice.
Arhitectura Dacă în ceea ce priveşte locuinţele, tehnica de construcţie este cea

militară tradiţională şi materialele utilizate la ridicarea lor sunt cu rare
excepţii lemnul şi lutul, în cazul fortificaţiilor remarcăm apariţia
începând cu epoca lui Burebista, pe lângă elementele tradiţionale, a
unor tehnici de construcţie “moderne”.
Fortificaţiile dacice pot fi clasificate după mai multe criterii: forma
de relief pe care sunt amplasate, elementele de fortificare,
dispunerea acestora, rostul şi caracterul fortificaţiei etc. Urmând
acest ultim criteriu fortificaţiile au fost împărţite în mai multe
categorii: aşezări fortificate (integral sau parţial), cetăţi, fortificaţii
independente şi fortificaţii liniare sau de baraj.
Studiu de caz. Complexul de cetăţi dacice din Munţii Orăştiei reprezintă cel mai
Sistemul de avansat sistem de apărare conceput de dinaştii daci. Rostul
fortificaţii din fortificaţiilor ridicate în această zonă începând de la Burebista şi
Munţii continuate de urmaşii acestuia a fost unul cât se poate de clar:
Orăştiei. apărarea Sarmizegetusei Regia, capitala statului dac. Cetăţile,
fortificaţiile independente, turnurile de apărare şi observaţie sunt
de aşa manieră amplasate în teren încât apără orice posibilă intrare
în zona capitalei. Toate văile, toate drumurile de acces au fost
prevăzute cu unul sau mai multe sisteme de apărare. S-a creat
astfel un microsistem de apărare a Sarmizegetusei Regia, care se
integrează perfect în sistemul mai mare, de apărare a Daciei. La
ridicarea construcţiilor de aici se face frecvent simţită utilizarea
uneia dintre cele mai avansate tehnologii de construire a
fortificaţiilor: cea elenistică. Alături de elementele tradiţionale
40
I. Glodariu, “Aşezările dacice şi politica de urbanizare romană”, în Apulum,
XXIV, 1987, p.154-155
(şanţ, val, palisadă etc.) în Munţii Orăştiei apar şi elemente noi de

fortificare: ziduri de piatră fasonată (în tehnică elenistică), ziduri
de piatră de talie dacice (murus dacicus, v. supra), turnuri locuinţă,
bastioane de curtină, turnuri de observaţie etc.
 Cetatea de la Costeşti: “ Prima dintre cetăţi, cea de pe vârful
«Cetăţuia» un mamelon conic, izolat, s-a construit pe platoul superior
al acestuia. Fortificaţia constă dintr-un val de pământ ce urmează forma
terenului. Valul, în unele porţiuni, mai măsoară la ora actuală 2 – 2,5 m
înălţime şi 6 – 8 m lăţime la bază. În spatele valului, în imediata lui
apropiere, în partea de sud şi sud-est, se găseşte un puternic zid de
incintă, întărit cu trei bastioane – turnuri. Un al patrulea turn se găseşte
izolat, pe latura de V. Pe pantele de N şi de E au fost amplasate alte trei
turnuri, izolate, menite să observe apropierea duşmanului. Cel de pe
latura de E este de dimensiuni mai mari, având probabil şi etaj.” (I. H.
Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, I, Bucureşti, 1993, p.142); “În ultima
fază constructivă, a III-a, se datează aşa-zisul «val roşu», care, urmând
în general traseul valului vechi, se petrece «în cleşte» în faţa turnului II,
formând intrarea”41.
 “ Cetatea Blidarului, prin amplasarea sa şi prin elementele componente
ale fortificaţiei, este cea mai impresionantă lucrare militară din zona
Munţilor Orăştiei. (…) În faza I s-a construit incinta dinspre răsărit, de
forma unui patrulater neregulat, cu latura de sud de 56 m, de est 61 m,
de nord 47 m, de vest 65 m. La fiecare colţ al incintei se afla câte un
turn pătrat sau dreptunghiular, iar în jumătatea de sud a platoului, turnul
– locuinţă. Intrarea în cetate se făcea prin turnul I, din colţul de sud-vest
al ei. Tot atunci pe versantul de sud-vest al mamelonului a fost
construit un turn izolat. (…) În faza a doua turnul izolat (6) a fost legat
de incinta cetăţii existente prin patru ziduri, cu care prilej suprafaţa
apărată de fortificaţie a sporit considerabil. (…) Construcţia cetăţii II de
pe Blidaru prezintă câteva particularităţi ce trebuie semnalate. Pe
laturile de nord-vest şi de sud-vest, de pe faţa internă a zidului de
incintă, pornesc alte ziduri perpendiculare pe el, care închid încăperi
patrulatere de mărimi variabile (…). Încăperile închise de aceste ziduri
serveau drept locuri de depozitare a proviziilor, iar planşeul lor ca
platformă de luptă. Înălţimea de 3-4 m a zidului paralel cu cel de
incintă dau posibilitatea aprecierii înălţimii zidului de incintă la 5-6
m”42
 “ Cetatea Sarmizegetusei a fost construită în singurul loc de pe Dealul
Grădiştii cu o configuraţie potrivită concepţiei de fortificare a
arhitecţilor daci, anume, în jurul mamelonului cu cota 1000, dominant
atât faţă de “cartierul” apusean al capitalei, cât şi în raport cu zona
sacră. (…) Zidurile cetăţii dace înconjurau mamelonul amintit, urmând
configuraţia terenului, în care s-a amenajat, chiar în stânca nativă, un
pat lat de circa 3 m. De pe el zidul se ridica în tehnica obişnuită.”43
Pe lângă propriile sisteme de fortificare, fiecare cetate dacică din

această zonă este la rândul ei apărată de fortificaţii
41
I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu – Pescaru, Fl. Stănescu, Sarmizegetusa
Regia. Capitala Daciei preromane, p.60
42
I. Glodariu, Arhitectura dacilor, p. 91-92
43
I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu – Pescaru, Fl. Stănescu, Sarmizegetusa
Regia. Capitala Daciei preromane, p.132
secundare (turnuri, cetăţi de mici dimensiuni etc.). De exemplu,

din microsistemul de apărare al cetăţii de la Costeşti – Cetăţuie
făceau parte o serie de turnuri izolate şi fortificaţiile de pe Ciocuţa
şi Cetăţuia Înaltă, aflate în imediata ei apropiere. Cetatea de pe
Blidaru este de asemenea apărată de o salbă de turnuri, ingenios
amplasate pe teren.
Test  Pe baza cunoştinţelor acumulate şi a bibliografiei

încercaţi o comparaţie între fortificaţiile şi elementele
de fortificaţie din epoca dacică şi cele hallstattiene.
Metalurgia
Unul dintre domeniile care au cunoscut o dezvoltare fără precedent
fierului
la daco-geţi în secolele I a.Chr. – I p.Chr. îl reprezintă metalurgia.
În aproape toate aşezările dacice s-au descoperit în urma
cercetărilor arheologice obiecte din metal, în primul rând din fier,
dar nu lipsesc nici cele de bronz sau alte metale.
Fierul constituie unul din minereurile cele mai răspândite în natură,
cunoscându-se zăcăminte de fier în aproape toate zonele de relief.
În lumea antică se exploatau minereuri aflate la suprafaţa solului,
chiar dacă cantităţile extrase nu erau foarte mari (după criteriile de
astăzi în ceea ce priveşte rentabilitatea exploatărilor miniere).
Locurile de exploatare sunt astăzi mai mult bănuite, decât
cunoscute cu certitudine, tocmai datorită sistemului de exploatare
(gropi plate şi câmpuri deschise) dar şi din cauză că exploatările
din epoca dacică şi nu numai, au fost suprapuse de exploatări
ulterioare, care au şters urmele vechilor zone de extracţie. Se poate
constata totuşi că minereul de fier a fost exploatat aproape peste tot
în România.
După ce era extras minereul de fier era supus, înainte de a fi
introdus în cuptoarele de redus, unor aşa numite operaţiuni de
îmbogăţire a conţinutului. Acestea constau în: „spargerea,
mărunţirea, criblajul (= separarea gravimetrică), spălarea primară,
zdrobirea în particule cât mai mărunte, spălarea secundară,
prăjirea. (...) Cea de-a treia operaţie se făcea, probabil, folosindu-se
instalaţii simple, făcute din lemn, prin care puteau trece bucăţi de
dimensiuni egale, un fel de piepteni, ciururi sau greble care nu s-au
păstrat nicăieri dar pe care izvoarele antice le pomenesc.”44
După ce aceste operaţiuni au fost încheiate, urmează reducerea
propriu-zisă a minereului de fier. Această operaţiune se efectua în
cuptoare specializate.
 „Resturile a două cuptoare de redus minereu de fier s-au descoperit la
Doboşeni. Ambele cuptoare erau circulare, cu fund plat şi aveau pereţii
săpaţi parţial în panta unui deal. Diametrul fundului cuptoarelor: 80-90
cm; înălţimea păstrată a pereţilor 60-100 cm. Nu se cunoaşte înălţimea
44
E. Iaroslavschi, Tehnica la daci, Cluj-Napoca, 1997, p.23
„coşului” cuptorului şi nici diametrul gurii lui, care a fost mai mic decât
al bazei pentru că pereţii sunt tronconici. În apropierea fiecărui cuptor
s-a descoperit câte o placă de lut ars în formă de semidisc, perforată la
mijloc pentru a lasă să treacă tubul de lut cu ajutorul căruia se sufla
aerul necesar tirajului în timpul funcţionării cuptoarelor” 45,
„De formă tronconică, construit direct pe pământ, cuptorul se păstra
aproape în întregime în afara părţii superioare a calotei, pereţii
totalizând o înălţime de 0,50 – 0,65 m; diametrul vetrei ovale, executată
în pantă lină, măsura 0,50 m. Interiorul era făţuit cu lut, iar suprafaţa
vetrei acoperită cu un strat puternic de zgură avea grosimea de 5 cm.
Printre bucăţile de zgură s-au identificat câteva lupe de fier, provenit de
la fluierul foalelor folosite în metalurgie. (...) Datorită gurilor de vânt,
unde în permanenţă fierarul antrena foalele manuale, se obţinea
temperatura de circa 1000º necesară procesului de reducere. Astfel
redus, minereul devenea o pastă groasă denumită lupă, care se scurgea
în partea de jos a cuptorului.”46
Toate operaţiunile pomenite anterior se realizau la locul de

extracţie a minereului de fier în principal pentru a înlătura
greutăţile de transport, pe drumurile neamenajate ale vremii şi a
unor cantităţi mari de minereu, din care mare parte putea fi steril.
Aşa încât după ce minereul de fier era redus şi se obţineau lupele,
acestea erau apoi trimise în aşezări, în atelierele de făurărie. Cele
mai multe şi mai mari astfel de ateliere au fost descoperite la
Grădiştea de Munte, dar există ateliere de fierărie sau de reparat
piese din fier în aproape toate aşezările dacice.
Lupele sau lingourile ajunse în aceste ateliere erau încălzite pe
vatra de forjă, până ajungea să aibă aceeaşi temperatură şi în
exterior şi în interior. Apoi urma prelucrarea propriu-zisă, prin
martelare, fierul fiind bătut până lua forma uneltei pe care dorea să
o obţină meşterul fierar. „Analizele efectuate atât asupra lupelor
cât şi a acestor bare (...) au relevat marele grad de puritate a
fierului obţinut (până la 99,96 %). Acest grad înalt de puritate (...)
ridica o serioasă problemă. Problema consta în faptul că acest fier
pur, nu era doar instabil chimic şi deci mai expus oxidării, ci şi
mult prea moale. Lipsa carbonului îl făcea impropriu pentru
confecţionarea unor unelte sau arme dure, eficace.”47 Acesta este
motivul pentru care lupele de fier şi piesele realizate din acest
metal erau supuse unor operaţiuni menite să le mărească duritatea.
Printre acestea cele mai importante erau carburarea (pe principiul
cementaţiei) şi călirea pieselor.
45
I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci, p. 23
46
M. Turcu, „Cuptorul pentru redus minereul de fier descoperit la Bragadiru
(sec.II –I î.e.n.)”, în In memoriam Constantini Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 389-
391
47
E. Iaroslavschi, Tehnica la daci, Cluj-Napoca, 1997, p. 89
Test  De ce credeţi că pentru secolele I a. Chr – I p.Chr. se

foloseşte termenul de civilizaţie a fierului şi nu cel
obişnuit de metalurgie a fierului.
Metalurgia Deşi nu la fel de dezvoltată ca şi metalurgia fierului prelucrarea

bronzului bronzului şi obţinerea pieselor de bronz a continuat să fie o
ocupaţie destul de răspândită în rândul meşterilor daci. În ceea ce
priveşte tehnicile de obţinere a aliajului şi a pieselor de bronz
lucrurile nu s-au schimbat foarte mult din epoca bronzului (v.
Supra).
Ca şi în cazul epocii bronzului locurile de exploatare a aramei sunt
aproape necunoscute datorită exploatărilor din epocile ulterioare.
Cea mai bună modalitate de a cunoaşte locurile unde se exploatau
minereuri cuprifere rămâne, ca şi în cazul fierului, descoperirea
cuptoarelor de redus minereu, ştiut fiind că în lumea antică
reducerea minereurilor se făcea de regulă acolo unde se şi
exploatau. Din păcate până în prezent nu se cunosc asemenea
cuptoare pentru redus minereul de aramă, aşa încât identificarea
locurilor de extracţie rămâne în continuare o necunoscută.
Test  Pornind de la bibliografia generală şi de la descrierile

oferite la capitolul „Epoca bronzului” încercaţi să
reconstituiţi procedeele tehnice pe care le suferea
minereul de aramă, de la exploatare până la obţinerea
aliajului numit bronz.
După obţinerea aliajului, bare din acest metal luau calea atelierelor
de bronzieri. Un asemenea atelier a fost descoperit în aşezarea de
la Pecica (jud. Arad). Este vorba de o construcţie patrulateră,
ridicată în tehnica obişnuită la daci, respectiv împletitură de nuiele
lipite cu lut.
 „(...) Printre uneltele indispensabile unui atelier în care se prelucrează
metal figurează şi creuzetele, acele recipiente în care se topea metalul
ce urma să fie prelucrat. În atelierul de la Pecica au fost descoperite
cinci creuzete din lut ars, de forma unor vârfuri de con; (...). Un alt
instrument obligatoriu pentru prelucrarea metalelor este nicovala. În
cadrul atelierului de la Pecica s-au descoperit două nicovale mari de
fier. Ele sunt bine păstrate şi sunt de forma unor trunchiuri de
piramide. (...) Dălţile sunt şi ele instrumente indispensabile într-un
atelier de felul celui de la Pecica. Aici au fost descoperite opt dălţi de
bronz cu corpul în secţiune patrulateră iar la extremitatea superioară
ele sunt mai mult sau mai puţin patrate purtând fiecare urme evidente
de batere cu ciocanul. (...) Pentru perforat a putut fi utilizat un
instrument mic de bronz cu vârful ascuţit şi rotund în secţiune. (...) Din
categoria uneltelor ne-a mai rămas de discutat una ce are implicaţii
deosebit de importante. Este vorba despre o ştanţă cu ajutorul căreia
erau bătute monede.”48
48
I. H. Crişan, Ziridava, Arad, 1978, p.84-88
În aceste ateliere se produceau, prin diferite metode, piesele de

bronz. Spre deosebire de fier, care era prelucrat prin batere la cald,
bronzul era turnat în tipare (monovalve sau bivalve). Pe lângă
această metodă, utilizată pe scară largă începând din epoca
bronzului, în epoca dacică este utilizată pe scară largă şi o altă
metodă, respectiv cea a „cerii pierdute”:
Test  Comparaţi metalurgia bronzului din epoca bronzului cu

cea din epoca dacică. Care sunt piesele care se făceau
din bronz în epoca bronzului şi care sunt cele executate
din acelaşi metal în epoca dacică clasică ?
Exploatarea Aurul şi argintul reprezintă două metale a căror valoare în lumea

şi prelucrarea antică este incontestabilă. Ştim, din surse istorice şi arheologice, că
metalelor cele două metale au fost exploatate pe teritoriul actual al României
preţioase din cele mai vechi timpuri. Sigur aurul şi argintul au constituit
obiectul exploatărilor miniere şi în epoca dacică, chiar dacă urmele
locurilor de extracţie nu s-au păstrat până la noi. Multă vreme s-a
considerat că aurul a fost exploatat numai din nisipuri aurifere, însă
cantităţile mari de aur pomenite de Ioannes Lydus – după Criton –
ca fiind luate ca pradă de război de către romani, precum şi
constatarea potrivit căreia imediat după cucerirea Daciei, romanii
au început să exploateze intensiv minele de aur din Munţii
Apuseni, prin colonizarea, în această zonă a unor specialişti mineri,
aduşi din Dalmaţia: acei Baridustae, Sardeates, Pirustae, i-a
determinat pe specialişti să accepte ideea conform căreia se
exploatau şi filoanele aflate la suprafaţa solului, uneori putând
exista şi scurte galerii de mină.
 „ ...ţară pe care mai întâi a cucerit-o marele Traian învingând pe
Decebal, regele geţilor, şi a adus romanilor cinci milioane de libre de
aur şi de două ori pe atâta argint, afară de cupe şi de obiecte care
depăşesc limita oricărui preţ, de turme, de arme şi de peste cinci sute
de mii de bărbaţi foarte războinici cu arme cu tot, după cum a afimat
Criton care a luat parte la război ...” (Ioannes Lydus, Despre
magistraturile statului roman, II, 28).
Cifrele pe care le avansează Ioannes Lydus sunt evident exagerate
dar totuşi chiar şi reduse de 10 ori, aşa cum propunea J. Carcopino
( în Dacia, I, 1924, p.28-34) tot reprezintă o cantitate apreciabilă
pentru epoca respectivă. Şi totuşi, arheologic, piese de aur au fost
descoperite în foarte puţine aşezări dacice şi în cantităţi foarte
mici.
Mult mai frecvent apar în descoperiri piesele de argint, fie izolate,
fie în adevărate tezaure. Chiar dacă identificarea exploatărilor
preromane este, ca şi în cazul celorlate metale aproape imposibilă,
analizele efectuate pe bijuterii şi monede dacice au confirmat
exploatarea zăcămintelor locale. În zăcămintele din Transilvania şi
Banat exploatate cu precădere în această epocă argintul apare

frecvent asociat cu aurul, cuprul, plumbul etc.
Glosar Angobă: strat fluid de lut amestecat cu apă aplicat pe suprafaţa

unui vas înainte de ardere, de obicei ca fond pentru un decor pictat.
Antroponim: nume de persoană
Asiză: “strat orizontal de zidărie provenit din sistemul de
construcţie şi având aceeaşi înălţime pe toată lungimea lui” (v.
Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, s. v. asiză).
Basileu: rege (gr.)
Bastion de curtină: turn de apărare amplasat pe traseul unui zid de
incintă.
Butise: blocuri de piatră fasonate, aşezate din loc în loc
perpendicular pe direcţia zidului.
Călire: tratament termic care constă în încălzirea piesei urmată de
răcirea ei bruscă. Se efectuează în vederea măriri durităţii.
A cementa: a introduce printr-un tratament termic o cantitate de
carbon (...) în stratul superficial al unei piese de oţel, spre a-i mării
duritatea şi rezistenţa la uzură.
Chiup (gr.-pithos, lat.- dolium): vas de mare capacitate pentru
provizii.
Cupelaţie: procedeu de extragere a aurului şi argintului din
minereuri bogate în plumb, prin oxidarea şi separarea plumbului
sub formă de zgură.
Degresant: adaus de material (nisip, pietriş cu bob mărunt, cioburi
sau scoici pisate etc) în pasta ceramică pentru a-i îmbunătăţi
calităţile termorezistente.
Reducere: operaţie metalurgică în cursul căreia oxigenul din
minereu se combină cu carbonul din combustibil permiţând
eliberarea metalului.
Emplecton: umplutură de pământ şi piatră sfărâmată aşezată între
cele două paramente ale zidului.
Epigrafă: inscripţie pe material dur
Etnonim: nume de populaţie
A forja: a prelucra un metal prin martelare la cald sau la rece cu
ajutorul unor unelte specializate.
Hidronim: nume de ape
Kantharos: tip de vas grecesc cu două toarte, pentru băut.
Murus dacicus: zid dacic Odrysi: trib tracic aflat în Peninsula
Balcanică în epoca fierului
Opus incertum: zid din piatră nefasonată legată cu lut sau mortar
(la romani).
Opus mixtum: zid de piatră în care alternează blocuri fasonate cu
rocă nefasonată.
Opus quadratum: zid din blocuri de piatră fasonateOrfevrărie:

meşteşugul prelucrării metalelor preţioase Sciţi: populaţie de
origine iranică stabilită iniţial la nordul Mării Negre
Palisadă: zid de apărare din lemn (palisada simplă) sau din lemn şi
pământ (palisada complexă
Parament: îmbrăcămintea sau învelişul unui zid, realizat din piatră
fasonată, care constituie feţele vizibile ce ascund miezul neregulat
al unui zid..
Terra sigillata: ceramică romană de înaltă calitate, decorată cel
mai adesea cu reliefuri şi acoperită cu o glazură roşie strălucitoare.
Unguentariu: recipient de sticlă de mici dimensiuni pentru
parfumuri şi uleiuri cosmetice.

I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, ed a II-a, 1977;
Idem, Civilizaţia geto-dacilor, I-II, 1993
Idem, Ceramica daco-getică cu specială privire la Transilvania,
Bucureşti, 1969, p.151-216;
H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, 1972
G. Florea, Ceramica pictată. Artă, meşteşug şi societate în Dacia
preromană (sec I.a.Chr.- I.p.Chr.), p.233-254.
I. Glodariu, Arhitectura dacilor. Civilă şi militară, Cluj Napoca,
1983, p. 9-28, 41-50, 59 – 74, 121 –131;
Idem, Relaţiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi
romană, Cluj-Napoca, 1974, p.27-110, 133-179;
I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci, Cluj-
Napoca, 1979, p.14-35, 143-151;
I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu – Pescaru, Fl. Stănescu,
Sarmizegetusa Regia. Capitala Daciei preromane, Deva, 1996, p.
206 –230
N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la
Decebal, 1984
E. Iaroslavschi, Tehnica la daci, Cluj-Napoca, 1997,
A.Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci, Bucureşti, 1996, p.28-40,
45-49, 53-64;
Modul 6. REGATUL DAC ÎN TIMPUL LUI BUREBISTA

Cuvinte regat dac, Burebista, Deceneu,
cheie:
„Statul În ultimele două decenii ale secolului XX tema regatului lui

centralizat şi Burebista a fost intens frecventată în istoriografia românească a
independent antichităţii, încurajată fiind de ideologia naţionalist-comunistă.
al lui Propaganda de partid stabilea abuziv o paralelă între conducătorul
Burebista” comunist de atunci şi un rege dac „naţionalist”, autoritar şi, deci,
plin de succes – care a impus Dacia ca o putere regională în
antichitate.
Dincolo de exagerările şi militantismul anumitor lucrări redactate
la comandă politică, interesul arheologilor pentru această perioadă
a fost stimulat, şi au apărut contribuţii ştiinţifice importante în
cercetarea civilizaţiei celei de-a doua epoci a fierului.
După 1989 acest subiect de studiu a fost aproape uitat, considerat
compromis, cu toate că o reevaluare lucidă a problematicii ar fi
foarte potrivită.
Antecedente: Momentul legat de ascensiunea lui Burebista şi de regatul pe care

l-a alcătuit apare brusc în istoriografia antică. Istoricii români
invocă uneori un pasaj din opera lui Trogus Pompeius (XXXII) –
„...creşterea (puterii) dacilor sub regele Rubobostes...” ca pe un
indiciu al existenţei unui ipotetic predecesor care ar fi pregătit
cumva terenul pentru afirmarea marelui rege. Este, însă, posibil ca
sa fie vorba doar de o confuzie onomastică antică provocată fie de
neştiinţă, fie de o coruptelă ulterioară (Rubobostes/Burebista).
Cert este că ecourile evenimentelor din Dacia secolului I a. Chr.
prezente în scrierile istorice antice indică o activitate impresionantă
şi surprinzătoare. În peisajul politic pulverizat în formaţiuni tribale
competitoare şi adesea combatante, impunerea unei autorităţi care
s-a validat prin acţiuni militare de anvergură şi prin organizare
internă este remarcabilă. Deşi, în general este riscantă
suprapunerea unui scenariu istoric cu realităţile arheologice, în
acest caz se constată o anumită convergenţă a datelor.
Cercetările arheologice au constatat o înmulţire a urmelor
materiale databile în secolul I a. Chr. pe teritoriul Daciei, şi în mod
special în Transilvania, fapt interpretat ca semnul unui spor
demografic. Apariţia fortificaţiilor amplasate pe înălţimi reprezintă
semnul unor noi forme de organizare şi centralizare a teritoriului.
Totodată, în a doua jumătate a veacului precedent se constată
încetarea înmormântărilor în cimitirele celtice din ţinuturile
intracarpatice, în care au fost prezenţi timp de mai mult de 150 de
ani războinicii central-vest europeni.
Legitimarea Izvoarele antice (Strabo, VII, 3, 11) pomenesc colaborarea dintre

religioasă a un anume Deceneu (Dekaineos) şi Burebista:
puterii. („Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu,
Deceneu. un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo
unele semne de proorocire, mulţumită cărora susţinea că
tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă un timp fusese socotit şi zeu (...)”.
Imaginea proiectată de textul geografului din Amaseia Pontului
sugerează o legitimare religioasă a puterii regale, fapt care poate
explica coeziunea temporară a unor autorităţi tribale preexistente în
jurul proiectelor politice şi militare promovate de către rege şi
justificate prin acest resort ideologic.
„Cazul Un set de date controversate privind activitatea lui Burebista şi a

Iordanes” lui Deceneu provin din opera Getica a lui Iordanes. Autorul, un
erudit de origine gotică, a asumat o identitate între „geţi” şi „goţi”,
obişnuită în Antichitatea târzie şi în Evul mediu timpuriu. Această
confuzie deliberată i-a prilejuit redactarea (pe baza unor scrieri mai
vechi) unei lucrări în care imaginea geţilor (i.e. goţilor) este
prezentată într-o lumină idealizată. În acest context cele două
personaje istorice (Burebista şi mai ales Deceneu) ocupă o figură
centrală, cu o aură de eroi civilizatori:
„(...) datorită priceperii sale Dicineus căpătă printre ei o reputaţie
extraordinară, astfel încât poruncea nu numai celor de rând, ba
chiar şi regilor. Căci alese dintre ei bărbaţii cei mai de neam şi
mai pricepuţi, pe care, învăţându-i teologia, îi convinsese să
cinstească anumite zeităţi şi locuri de cult, şi îi făcu preoţi, dându-
le numele de pilleati (...); cât despre ceilalţi, a poruncit să se
numească capillati.” (XI, 71). (D. Dana, Fontes ad Zalmoxin
pertinentes. Izvoare privitoare la Zalmoxis, Iaşi, 2011).
Ecouri târzii şi subiective ale unei tradiţii istoriografice anterioare,
informaţiile provenite din opera lui Iordanes trebuie utilizate cu
spirit critic.
Activitatea Conform lui Iordanes Burebista domnea deja, cândva în anii 82-81
politică şi a. Chr., atunci când a început colaborarea cu Deceneu.
militară. Principalele informaţii despre activitatea lor se găsesc în opera lui
Strabo (VII, 3, 11):
„Lăsând la o parte lucrurile mai vechi ale geţilor, întâmplările din
urmă sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care
era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult
prin exerciţii militare, sobrietate şi ascultare de porunci, încât, în
câţiva ani, a făurit un regat puternic şi a supus geţilor cea mai
mare parte a populaţiilor vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de
romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind
Tracia – până în Macedonia şi Illiria – a pustiit pe celţii care erau
amestecaţi cu tracii şi cu illirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boiii

aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci.”
Textul, condensat şi lapidar, sugerează o atitudine autoritară a
regelui în raport cu autonomiile tribale, pe care le-a subsumat
propriei puteri. Instaurarea supremaţiei regelui în raport cu acestea
s-a petrecut, probabil, în mare parte cu arma în mână. Ca de multe
alte ori în istorie, perspectivele militare expansioniste pe care le-a
deschis aristocraţiei tribale au constituit unul dintre motivele
pentru care preeminenţa sa a fost acceptată. Este posibil ca
legitimarea religioasă să fi contat, de asemenea.
Acţiunile militare descrise în textul de mai sus au vizat triburile
celtice aflate în preajma Daciei: scordiscii („celţii care erau
amestecaţi cu tracii şi cu illirii”) aşezaţi, după campania lor din
Grecia, în zona Belgradului de azi, boiii şi tauriscii aflaţi, mai
departe, înspre nord-vest. Istoricii, care plasează aceste campanii în
jurul anului 60 a. Chr., consideră că motivele acestor expediţii au
fost potenţialul pericol reprezentat de comunităţile celtice
acumulate de-a lungul timpului în ţinuturile central-europene, cu
toate că nici o informaţie scrisă nu sugerează conflicte deschise
anterioare. Nu este exclusă nici ipoteza raidurilor de jaf, obişnuite
în acea vreme, având în vedere economia prosperă specifică
comunităţilor central-europene de la sfârşitul celei de-a doua epoci
a fierului (aşa numita „epocă a oppidum-urilor”).
Probabil în jurul anului 55 a. Chr. armatele lui Burebista cuceresc
cetăţile greceşti de pe ţărmul de vest al Mării Negre: „Geţii au luat
atât oraşul Boristhene, cât şi alte cetăţi aşezate pe ţărmurile
Pontului stâng, până la Apollonia. (...) majoritatea barbarilor
unindu-se între ei pentru a se revărsa asupra acestor cetăţi.” (Dio
Chrisostomos, XXXVI, 4).
Fără îndoială că mirajul prăzilor bogate au constituit stimulentul
pentru aceste acţiuni militare. De asemenea a contat, poate,
perspectiva controlului exercitat asupra unor importante surse de
venituri: tribut în schimbul „protecţiei”. Nu este exclus ca unele
motive politice să se fi adăugat acestor motivaţii: apropierea puterii
romane de Dunărea de Jos şi de litoral şi, implicit, impunerea ei
asupra polis-urilor greceşti.
Această campanie este confirmată de câteva inscripţii găsite pe
cale arheologică în unele dintre aceste cetăţi.
Cea mai importantă a fost descoperită la Dionysopolis (astăzi
Balcic, în Bulgaria). Epigrafă aruncă o lumină interesantă asupra
evenimentelor şi a protagonistului acestora: un cetăţean de vază al
oraşului, un anume Akornion, a ajuns „în cea dintâi şi cea mai
mare prietenie” pe lângă regele Burebista aducând astfel foloase
mari cetăţii în acele vremuri tulburi. El a fost chiar emisar al
regelui dacilor, care l-a trimis cu promisiuni de sprijin militar la
Cn. Pompeius, aflat atunci în preajma confruntării decisive cu C.

Iulius Caesar.
Burebista este caracterizat în inscripţie, evident protocolar şi
encomiastic, ca fiind „cel dintâi şi cel mai mare rege care a domnit
peste traci”. S-a observat justificat, însă, că alianţa propusă lui
Pompei (care reprezenta Orientul elenistic şi părea prezumptivul
învingător) a fost un gest de autentică politică externă. El ar fi
deschis, în cazul unei victorii a generalului, perspective interesante
pentru recenta putere dacică: posibila „recunoaştere
internaţională”. Deznodământul a fost însă altul, şi conform
surselor antice, Caesar ar fi intenţionat să pornească împotriva lui
Burebista devenit, cu adevărat, periculos pentru politica romană în
regiune.
Atât Caesar, cât şi regele dac au fost, însă, asasinaţi în acelaşi an,
44 a. Chr.
Documente Arheologia a constatat înmulţirea fortificaţiilor dacice, databile

arheologice în în secolele I a. Chr. şi I p.Chr. Nu există, deocamdată certitudinea
„dosarul că toate sunt strict contemporane între ele, şi nici că au fost
Burebista”. construite din autoritatea regelui. Este, însă, semnificativ
fenomenul de organizare a unui teritoriu, şi de coordonare a
eforturilor colective ale comunităţilor pentru ridicarea unor
asemenea fortificaţii.
În aceeaşi perioadă s-a conturat sistemul de cetăţi din Munţii
Orăştiei, zona centrală a regatului dac. Acestea sunt întărite cu
ziduri de piatră fasonată, folosind o tehnică de construcţie şi se pun
în operă planuri influenţată de arhitectura elenistică din acea
vreme. Apariţia arhitecturii de piatră şi a pomenitei tehnici de
construcţie a fost pusă în legătură cu expediţia pontică a regelui. Se
crede că după cucerirea oraşelor greceşti de pe ţărmul Mării Negre,
au fost aduşi în Munţii Daciei arhitecţi şi ingineri greci care au
contribuit la iniţierea acestui program de construcţii fără precedent.
În aceeaşi atmosferă a celei de-a doua jumătăţi a secolului I a. Chr.
apare în Dacia şi arhitectura religioasă monumentală: cele două
tipuri de temple (patrulatere, tip aliniament de coloane, respectiv
cele circulare cu plan complex).
În acelaşi veac, monetăria tradiţională tribală (cea care imita la
început tetradrahmele lui Filip II al Macedoniei) a încetat, şi a fost
înlocuită cu imitaţii perfecte ale denarului roman republican, o
monetă cu o putere de circulaţie foarte mare în epocă.
Toate aceste exemple, şi altele, sunt puse în legătură cu
modificările importante care se constată din punct de vedere
arheologic în ceea ce astăzi se numeşte „epoca regatului” sau
sfârşitul celei de-a doua epoci a fierului.
Sfârşitul „Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale,
primului înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui.
regat dacic şi Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în
posteritatea mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o
acestuia. armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci,
însă, stăpânirea se împărţise în patru.” (VII, 3, 11). Astfel descrie
Strabo sfârşitul stăpânirii lui Burebista şi soarta regatului său.
Este greu de definit caracterul acestei stăpâniri, în lipsa unor
informaţii istorice mai consistente, În literatura de specialitate a
fost denumit în diverse feluri: „stat centralizat şi independent”,
„monarhie cu pronunţat caracter militar” etc.
Destrămarea regatului s-a întâmplat sub acţiunea forţelor
centrifuge, care, probabil, l-au şi asasinat pe rege. Este verosimil ca
identităţile tribale şi autoritatea aristocraţiei locale nu au fost
perfect dizolvate în noua structură de putere, reprezentată de
regatul lui Burebista, şi că ele au devenit tot mai puternice spre
sfârşitul unei domnii lungi. Toate acestea pot indica legătura
directă între autoritate şi persoana regelui şi, totodată, existenţa
unor instituţii formale foarte slab conturate.
Programul de construcţii din Munţii Orăştiei început, foarte
probabil, în vremea lui a fost continuat timp de mai mult de 150 de
ani, până la cucerirea romană. Aceste observaţii arheologice arată
că un important nucleu de autoritate s-a păstrat în sudul
Transilvaniei şi după dispariţia lui Burebista. Dezvoltarea acolo a
unui monumental centru ceremonial şi de cult – zona sacră a
Sarmizegetusei Regia – şi a unei imense aşezări sugerează
păstrarea relaţiei strânse dintre putere şi religie, şi, totodată, o forţă
economică de loc neglijabilă.
Iordanes (73-74), coroborat şi cu alte surse, a permis întocmirea
unei ipotetice liste de regi succesori, începând cu Deceneu. Este
însă evident că pe lângă Comosicus, Coryllus (diferit sau identic cu
Scorilo), Duras, Diurpaneus – antecesor a lui Decebal – este foarte
posibil să fi existat şi alte personaje. Unul pare a fi Koson (identic
sau nu cu Cotiso – pomenit de un izvor antic) al cărui nume este
inscripţionat pe piesele celebrei serii monetare de aur.
O constantă a perioadei de la sfârşitul secolului I a. Chr., şi întreg
veacul următor, o reprezintă atacurile dacice împotriva teritoriilor
de la sud de Dunăre aflate sub control roman. În acest context,
diverse surse antice (scrise sau arheologice) indică existenţa unor
formaţiuni teritoriale, conduse de regi aflaţi în competiţie (a se
vedea de ex. episodul intervenţiei lui M. Licinius Crassus în
Dobrogea).
O inscriptie ceramică, descoperită într-o importantă aşezare dacică
de la la Ocniţa (jud. Vâlcea) pomeneşte pe un anume „rege
Thiamarkos”, posibil conducător al tribului şi aşezării, identificate
cu antica Buridava.
Localizarea şi întinderea în teritoriu, probabil variabilă, a acestor

„regate” este problematică, şi se poate face astăzi doar
aproximativ. Atitudinea lor faţă de prezenţa romană în vecinătatea
fluviului a fost schimbătoare: au avut loc raiduri periodice, dar
există şi exemple de raporturi de colaborare. Oricum, relaţiile
comerciale ale dacilor cu lumea romană au fost destul de intense şi
neafectate vizibil de conflictele militare.
Romanii la În acelaşi timp, statul roman şi-a instalat controlul militar pe

Dunăre, şi Dunăre tot mai categoric.
„problema Secolul I p. Chr. reprezintă instaurarea stăpânirii efective a
dacică” Imperiului pe cursul fluviului, prin întemeierea unor provincii
(Pannonia în vest, Moesia în sud) în care au fost instalate şi
garnizoane permanente. După jumătatea aceluiaşi veac Dunărea a
fost patrulată sistematic de navele flotei romane.
Presiunile militare dacice au constituit o problemă pe care
autorităţile romane au încercat să le evite prin incursiuni militare şi
prin dislocări de populaţie indigenă din ţinuturile extracarpatice şi
reaşezarea lor în Imperiu. Prima, care a implicat mutarea a 50 000
de geţi, a avut loc în primele decenii ale erei noi, sub conducerea
lui Sextus Aelius Catus, iar a doua după jumătatea aceluiaşi secol,
efectuată de Ti. Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei,
care a mutat 100 000 de localnici „împreună cu principii şi cu regii
lor ca să plătească tribut” la sud de fluviu.
Test Pornind de la informaţiile din suportul de curs precum şi de la cele

din bibliografie încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări: 1.
Care au fost campaniile militare ale lui Burebista şi consecinţele
lor?
2. Ce rol a avut Deceneu în colaborarea cu Burebista?
Glosar Boii: trib celtic

Celţi: populaţie de origine central-vest europeană aşezată pe
teritoriul României de azi în a doua epocă a fierului
Coruptelă: greşală în manuscrisele antice
Denar: monedă romană din argint
Illiri: populaţii aflate în zona central-sud-vestică a Europei în
epoca fierului
Lapidar: concis
Oppidum: aşezare fortificată de mari dimensiuni specifică celţilor
la sfârşitul celei de-a doua epoci a fierului
Polis: oraş antic grecesc caracterizat printr-un mod de organizare
specific
Scordisci: trib celtic aşezat în a doua epocă a fierului în zona
actualului oraş Belgrad

Istoria Transilvaniei, I, Cluj-Napoca, 2003,
I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, ed a II-a, 1977
Modul 7. REGATUL LUI DECEBAL. RAZBOAIELE DACO -

ROMANE
Cuvinte
cheie: regatul dac, provincia Dacia, războaie daco-romane
Regatul lui În secolul I p. Chr. stăpânirea romană se extinsese şi se consolidase

Decebal. în vecinătatea Daciei. Din surse antice, şi pe baza evaluării
descoperirilor arheologice se poate aprecia că întinderea regatului
lui Decebal era cu mult mai restrânsă decât cea din vremea lui
Burebista. Ioan Glodariu estimează că, probabil, el stăpânea
Transilvania până pe Tisa superioară, vestul şi sudul Moldovei,
Muntenia şi Banatul.
Datorită mai ales textului lui Cassius Dio, dar şi a altor surse, sunt
cunoscute câteva indicii privind organizarea lui. Exista, probabil,
un personaj care venea în demnitate imediat după rege (Vezina
pomenit de autorul susmenţionat, LXVII, 10, 1). Regele era
secondat de un sfat, şi tot el numea o administraţie teritorială şi
militară, existenţa căreia pare să fie sugerată de un alt izvor:
„...şi pe când unii erau puşi peste cei care munceau [pământul] cu
boii, alţii – cei din jurul regelui – erau rânduiţi [să se îngrijească]
de fortificaţii spune Criton în Geticele.” (Lexiconul Suidas, 5) Unii
specialişti contemporani opinează că textul descrie o realitate
specifică perioadei războaielor cu romanii.
Descoperirile arheologice ne confirmă că au continuat extinderile
şi construcţiile unor fortificaţii, în special cele din zona Munţilor
Orăştiei. Tot acolo, numărul mare de piese de fier găsite de
arheologi, dimensiunile şi bogăţia unor cetăţi şi aşezări vorbesc
despre o economie înfloritoare în regiune, bazată mai ales pe
prelucrarea fierului. De asemenea, chiar în condiţiile în care
relaţiile cu romanii erau fluctuante, comerţul cu zonele
mediteraneene, în special cu Italia este bine atestat prin produse
importate (de ex. veselă de bronz şi sticlă).
Sarmizegetusa Regia, cea mai întinsă aşezare de la sfârşitul epocii
fierului din Dacia, tocmai în secolul I p. Chr. cunoaşte cea mai
mare înflorire. Centrul ceremonial şi de cult (zona sacră) în care se
aflau templele şi altarul central, se dezvoltă în acest veac, sugerând
importanţa religiei şi ritualurilor în viaţa locuitorilor regiunii.
Descoperirile arheologice şi unele surse antice indică existenţa
unei societăţi ierarhizate, dominată de o aristocraţie (tarabostes,
pilleati) cu funcţii sacerdotale şi militare, şi o populaţie de rând din
care făceau parte agricultori, meşteşugari etc. Aşezările şi
fortificaţiile din acea vreme confirmă diferenţele de statut dintre
membrii celor două categorii sociale atât prin organizarea
teritoriului cât şi prin obiectele descoperite.
Regele Decebal, se crede că a preluat domnia în contextul

războaielor dacilor cu împăratul Domitian, în 87 p. Chr. De
asemenea, el a fost cel care a gestionat dificilele situaţii
diplomatice şi militare din timpul confruntărilor cu Traian.
Portretul pe care Cassius Dio îl schiţează suveranului dac (LXVII,
6, 1) arată o personalitate remarcabilă.
Istoria Războaiele de cucerire a Daciei au fost doar finalul unei lungi

conflictelor succesiuni de conflicte care au opus diferitele triburi dacice
daco-romane armatelor romane care erau instalate în provinciile noi, create pe
în secolul I p. Dunăre. Raidurile de jaf şi loviturile fulgerătoare erau obişnuite în
Chr. „lumea barbară”, iar dacii şi aliaţii lor, nu făceau excepţie.
În ultimele decenii ale erei vechi şi în primele decenii ale erei noi
sunt semnalate o serie de incursiuni împotriva stăpânirii romane
din Dobrogea sau Pannonia . Organizarea provinciei Moesia (în
sudul Dunării), deportările de populaţie indigenă (v. acţiunile lui
Aelius Catus şi ale lui Silvanus Aelianus pomenite deja),
militarizarea cursului şi malului drept al fluviului răspund unei
presiuni permanente exercitate de daci şi de aliaţii lor.
O acţiune importantă, cu consecinţe militare pe măsură, a fost
atacul din 69 asupra Moesiei (Tacitus, Hist., I, 2, 1) care a profitat
de tulburările interne de la Roma din acea vreme.
În iarna dintre anii 85/86, un alt atac fulgerător, şi extrem de
periculos întreprins de daci, aliaţi cu bastarnii şi cu sarmaţii, la sud
de Dunăre a dus la moartea a însuşi guvernatorului provinciei.
Războaiele Împăratul Domitian, în aceste condiţii, a întreprins acţiuni de

din vremea reorganizare a provinciei şi de redistribuţie a trupelor în zonă, şi a
lui Domitian. ordonat o expediţie de pedepsire. Această campanie, condusă de
Pacea din 89 comandantul gărzilor pretoriene, generalul Cornelius Fuscus s-a
sfârşit, însă cu victoria dacilor din anul 87, probabil undeva în
Banat. Generalul a fost ucis, şi stindardul unei legiuni a fost
capturat.
În 88, o altă expediţie, condusă de generalul Tettius Iulianus, a dus
însă la o victorie romană repurtată la Tapae, şi la încheierea unei
păci (în 89) sub presiunea situaţiei generale confuze de pe frontul
roman din Pannonia.
În urma tratativelor de pace, regele Decebal a devenit aliat al
romanilor, fiind nevoit să renunţe oficial la o politică externă
proprie, şi să permită trecerea unor trupe romane prin teritoriile
sale spre frontul din Pannonia.
În schimb, statutul său îi aducea o serie de avantaje: „nu numai
însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări
folositoare în timp de pace şi de război” (Cassius Dio, LXVII, 4).
Din desfăşurarea evenimentelor următoare reiese că regele dac a

ştiut să folosească aceste avantaje în propriul interes, fiind,
probabil conştient că o asemenea pace nu va fi durabilă.
Războaiele Împăratul Traian, militar experimentat, a venit la conducerea

din vremea statului roman în 98. Cassius Dio menţionează că acesta „era
lui Traian copleşit când se gândea la sumele de bani pe care romanii trebuia
(101-102, 105- să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea
106 p. Chr.). dacilor sporesc necontenit” (LXVIII, 6, 1).
Decizia lui de a pune capăt „problemei dacice” a dus la
declanşarea războaielor de la începutul secolului al doilea şi la
transformarea Daciei în provincie romană.
Cauzele de fond au fost nevoia de a pune capăt instabilităţii
militare la Dunăre şi eliminarea unui etern pericol în regiune, pe
care regatul lui Decebal îl reprezenta. Acesta reprezenta o
ameninţare din punct de vedere militar şi politic, din moment ce
era mereu dispus să încheie alianţe cu triburi barbare învecinate.
Au contat, probabil, şi resursele naturale importante de care Dacia
dispunea.
Campaniile Împăratul a mobilizat o armată impresionantă din care făceau parte

din 101-102. legiuni, trupe auxiliare, cohortele pretoriene, ca şi o logistică pe
Pacea din 102 măsură, capabilă să faciliteze operaţiunile desfăşurate pe teritoriul
inamic.
În 101 trupele au trecut Dunărea pe un pod de vase şi s-au deplasat,
prin Banat, înspre SV Transilvaniei. Regele dac a încercat să
câştige timp cerând pacea, care i-a fost refuzată. Bătălia decisivă a
avut loc la Tapae, unde Decebal a fost învins, şi ca urmare, Ţara
Haţegului a fost ocupată.
Pentru a slăbi presiunea, Decebal a încercat o manevră de
diversiune, atacând Moesia, în iarna dintre 102 şi 102. Traian însă
restabileşte avantajul roman pe teatrul de operaţiuni.
Campania din anul 102 a vizat, foarte probabil, centrul regatului
dac: armata romană „a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo
armele, maşinile de război cucerite [de la romani], precum şi
steagul luat de la Fuscus” (Cassius Dio, LXVIII, 9, 3).
Pacea este impusă prin forţa armelor, iar Decebal dobândeşte un
statut de rege învins, consfinţit de prevederile tratatului:
1. Este nevoit să predea armele şi maşinile de război;
2. Are obligaţia de a extrăda specialiştii romani şi dezertorii,
şi să nu mai adăpostească alţii;
3. Trebuie să-şi dărâme fortificaţiile;
4. Teritoriile cucerite deja de către Traian îi vor fi cedate
acestuia
5. Trebuie să renunţe la o politică externă proprie.
Toate aceste condiţii, extrem de grele, transformau regatul dacic

într-o pradă uşoară într-un viitor conflict, astfel încât probabil că
ambele părţi cobeligerante au fost conştiente că un asemenea statut
nu putea dura prea mult timp.
Din textul lui Cassius Dio rezultă că principala cauză care a
declanşat cel de-al doilea război, cel decisiv, a fost tocmai faptul că
Traian a aflat că Decebal nu a respectat condiţiile păcii, şi mai
mult, chiar a căutat aliaţi.
Campaniile În perioada dintre cele două războaie Traian a construit un pod

din 105-106. durabil peste Dunăre, la Drobeta (Tr. Severin), pentru a facilita
Cucerirea mişcările trupelor peste fluviu, descris detaliat de Cassius Dio
Daciei. (LXVIII, 13). Acelaşi text, singurul păstrat care relatează cât de cât
pe larg evenimentele, menţionează că împăratul „a purtat război
mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după
îndelungi şi grele strădanii”. Stratagemele lui Decebal, aflat într-o
situaţie militară dificilă şi confruntat cu dezertări, au vizat inclusiv
o tentativă nereuşită de asasinare a lui Traian.
Desfăşurarea campaniilor nu este cunoscută în detalii, însă
reliefurile Columnei lui Traian şi textul menţionat pomenesc
despre deznodământul inevitabil: cucerirea fortificaţiilor dacice, şi
sinuciderea regelui Decebal în faţa perspectivei de a fi capturat.
Prada de război a fost fabuloasă, ea permiţând împăratului
victorios nu numai să sărbătorească triumful, dar să şi realizeze
proiecte militare şi edilitare de mare anvergură.
În urma ultimului război, regatul dac este desfiinţat, fortificaţiile şi
templele sunt distruse, şi pe teritoriul său este organizată provincia
romană Dacia.
Test  Comparaţi condiţiile păcii din 89 cu cele ale păcii din

102. Cărui fapt se datorează dezavantajul în care se afla
Decebal în 102?
 Descrieţi organizarea regatului lui Decebal. Comparaţi

din punctul de vedere al extinderii teritoriale şi al
organizării regatul lui Burebista cu cel al lui Decebal
Glosar: Bastarni: trib de origine germanic aşezat în a doua epocă a fierului

în estul Daciei
Legiune: unitatea de bază a armatei romane formată din infanterie
grea
Garda pretoriană: unitate romană de elită însărcinată cu paza
persoanei împăratului
Sarmati: triburi de origine iranică, prezenţi la sfârşitul epocii
fierului în estul şi în vestul Daciei
Bibliografie
Trupe auxiliare: trupe ale armatei romane formate mai ales din
luptători recrutaţi printre populaţiile învinse

BIBLIOGRAFIA GENERALĂ A CURSULUI
Bibliografie Izvoare privind istoria României, I, 1964;

pentru V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei; 1926;
perioada pre Istoria României, I, 1960;
şi proto- Dicţionarul de Istorie Veche a României, 1976;
istorică Enciclopedia de arheologie şi istorie veche a României, 1994;
R. Florescu, H. Daicoviciu, L. Roşu, Dicţionar de artă veche a
României;
M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase; vol I – III,
1981;
Idem, De la Zalmoxis la Genghis Han, 1980;
D. Berciu, Arta traco-getică, 1968;

Idem, Buridava dacică, 1980;
E. Comşa, Neoliticul pe teritoriul României, 1981
I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, ed a II-a, 1977;
Idem, Spiritualitatea geto-dacilor, 1986;
Idem, Civilizaţia geto-dacilor, I-II, 1993;
V. Crişan, Dacii din estul Transilvaniei, Sfântu Gheorghe, 2000
H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, 1972;
Vl. Dumitrescu, Arta neoliticului în România, 1968
Idem, Arta preistorică în România, 1974;
Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, 1988;
E. Iaroslavschi, Tehnica la daci, 1997;
G. Florea, Ceramica pictată. Artă, meşteşug şi societate în Dacia
preromană, 1998;
G. Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului, Cluj-Napoca,
2005
I. Glodariu, Relaţiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi
romană, 1974;
I.. Glodariu, V. Moga, Tezaurul dacic de la Lupu, în Ephemeris
Napocensis, IV, 1994, p.33-48;
I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci, 1979;
Idem, Arhitectura dacilor (civilă şi militară), 1983
I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu, Cetăţi şi aşezări dacice în
Munţii Orăştiei, 1988;
I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu,
Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei preromane, 1996;
I. Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, 1989;
N. Gostar, Cetăţile dacice din Moldova, 1969;
N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la
Decebal, 1984;
M. Gumă, Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul

României, 1993;
A. Laszlo, Începuturile metalurgiei fierului pe teritoriul României,
în SCIVA, 26, 1975, p. 17-39;
V. Leahu, Cu privire la conceptul de „perioadă de trecere la
epoca fierului” pe teritoriul României, în SCIVA, 24, 1973, 3,
p.477-484;
N. Lupu, Tilişca. Aşzările arheologice de pe Căţănaş, 1989;
D.M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, ed. a II-a,
1967;
D.M. Pippidi, D. Berciu, Geţi şi greci la Dunărea de Jos din cele
mai vechi timpuri până la cucerirea romană, 1965
D. Popescu, Le tresor dace de Sâncrăieni, în Dacia NS, II, 1958,
p.157-206;
C. Preda, Monedele geto-dacilor, 1973;
Fl. Preda, Procesul pătrunderii mărfurilor greceşti şi consecinţele
acestuia în Dacia extracarpatică, în Apulum, XI, 1973, p. 37-81
A.Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci, 1996;
Idem, Fibulele din Dacia preromană (sec. II î.e.n-I e.n.), 1997
M. Rusu, Începuturile metalurgiei fierului în Transilvania, în vol.
In memoriam C. Daicoviciu, 1974, p.349-360;
I.I.Russu, Religia geto-dacilor, în AISC, V, 1944-1948, p.61-139;
V. Sârbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în
lumea daco-geţilor, 1993;
V.Sârbu, G. Florea, Imagine şi imaginar în Dacia preromană,
1998;
M. Turcu, Geto-dacii din Câmpia Munteniei, 1979;
V. Ursachi, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, 1995, cap. V-
VIII;
V. Vasiliev, Sciţii agatârşi pe teritoriul României, 1980;
V. Vasiliev, I. Al. Aldea, H. Ciugudean, Civilizaţia dacică
timpurie în aria intracarpatică a României, 1991;
V. Vasiliev, Probleme ale cronologiei Hallstatt-ului pe teritoriul
României (I), în Acta MN, XX, 1983, p.33-57;
Idem, Probleme ale cronologiei Hallstatt-ului pe teritoriul
României (II), în Sargeţia, XX, 1986-1987, p.64-80;

Curs UBB Introducere in Istoria Antică A României I - Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs UBB Introducere in Istoria Antică A României I - Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Facultatea de Istorie şi Filosofie

INTRODUCERE ÎN ISTORIA ANTICĂ A

CONF. DR. GELU FLOREA LECT. DR. SORIN NEMETI

LECT. DR. LILIANA SUCIU

Modul 1. INTRODUCERE ÎN PREISTORIE ŞI PROTOISTORIE

Periodizarea Conceptul de „preistorie” şi cel de „protoistorie” reprezintă

Datare Studiul preistoriei şi al protoistoriei operează cu cronologii mai

Principalele Paleolitic (Epoca veche a pietrei)

Raportarea Responsabilitatea cercetătorului istoriei, a celui care reconstituie

Conceptul de este central în abordarea cultural-istorică a demersului arheologiei

Test de Răspundeţi la următoarele întrebări:

Glosar Epigrafie: disciplină care se ocupă cu descifrarea inscripţiilor pe

Bibliografie Dicţionarul de Istorie Veche a României, 1976;

Modul 2. CIVILIZATIA EPOCII PIETREI

Cuvinte cheie: Paleolitic, mezolitic, neolitic, artă rupestră

 Cheile Olduway: unul dintre cele mai importante arealuri în care a

În intervalul dintre 1,6 milioane de ani şi 10 000 B.P. Europa nu

Paleoliticul este atestat pe teritoriul României prin descoperiri de piese litice

fosilifer au fost puse în evidenţă resturi osoase din numeroase

Test  Pornind de la descrierea detaliată a descoperirii de la

Cultura este răspândită pe spaţii vaste – în Africa, Asia şi Europa. Omul

Paleoliticul este mai bine cunoscut pe teritoriul României faţă de realităţile

silexurile de Prut, jaspul, opalurile şi calcedoniile în Maramureş

 Stratul de cultură paleolitic de la Ripiceni-Izvor are peste

“Procesul de diferenţiere regională a culturilor paleolitice s-a

 Pornind de la datele generale oferite de bibliografie (Vl.

Spiritualitatea Numeroşi autori sunt de acord că primele sentimente religioase ale

 “Credinţa într-o supravieţuire post-mortem pare demonstrată, pentru

Credinţele sunt legate şi de modalităţile şi strategiile de

Test  Identificaţi, pe baza bibliografiei recomandate, posibilele

 Încercaţi să evaluaţi pe baza lecturilor suplimentare (A.

Test  În literatura de specialitate (v. de exemplu Vl. Dumitrescu,

Neoliticul Această perioadă istorică marchează una dintre cele mai

natură (cu toate acestea, evident vânătoarea, culesul şi pescuitul nu

Caracteristicile  descoperirea şi practicarea în măsură tot mai mare a cultivării

Test  Pornind de la datele din bibliografia recomandată, analizaţi

 “Cele mai importante date privind cultivarea unor plan de purtătorii

Olăritul Începând cu epoca neolitică se răspândesc vasele ceramice, odată

Locuinţele: au fost amenajate şi construite în tehnica obişnuită în cele mai

Test  Precizaţi în ce măsură poate arheologul să evalueze structura

Aşezările aparţinând culturilor neo-eneolitice de pe teritoriul României sunt

 “Satul eneolitic de pe Holm era format din 44 locuinţe de suprafaţă şi un

Test  Pornind de la bibliografia menţionată la sfârşitul

Spiritualitatea Studiu de caz. Sanctuarul de la Parţa4.

taurii ce poartă acest semn când sunt duşi la jertfit şi cu ochii

Test  Încercaţi să interpretaţi monumentul de cult de la Parţa, din

Glosar: Inventar arheologic: totalitatea obiectelor descoperite într-un

Termeni Nucleu: bloc din care în urma operaţiilor de cioplire au fost

Propulsor: armă de vânătoare, pescuit sau luptă, format dintr-un

Bibliografie: Al. Păunescu, “Evoluţia istorică pe teritoriul României din

Bibliografie M. Cârciumaru, Evoluţia omului în cuaternar. Tehnologie şi

Modul 3. CIVILIZAŢIA EPOCII METALELOR

Cuvinte epoca bronzului, Hallstatt, depozite de bronzuri, aşeări

Epoca Metalul a fost cunoscut de om dinaintea epocii care poartă numele

Metalurgia Folosirea acestui aliaj pe scară din ce în ce mai largă a adus nu

 Comentaţi, din această perspectivă, următorul citat: “O

tratate, conceptul de «populaţii străine» şi «obiceiuri

 Exploatarea minereului: În general se consideră că

 Reducerea minereului: “În România, pentru epoca

 Formarea aliajului şi turnarea în tipare: Cuprul era aliat

 Finisarea şi ornamentarea: “în urma procesului de

Test  Despre societatea Epocii bronzului şi despre începutul epocii