Raspuns la intrebarile de la examen la arheologie.

1 Ştiinţa arheologică: obiectul de studiu, scopul, sarcinile. Legătura cu alte ştiinţe naturale şi
umanistice.
Arheologia este o stiinta ce completeaza cunoasterea istorica mai ales fata de perioadele in care
izovoarele documentare scrise sunt putine sau lipsesc cu desăvârșire,adăugând acestora noi
informații,ce devin la rândul lor surse istorice si permit o analiză mai apropiată de realitatea istorică.
Ținta arheologiei este descifrarea începutului umanității:istoria,comportamentul și evoluția sa
culturală.
Arheologia este o disciplină istorică autonomă având ca scop descoperirea,interpretarea și
sistematizarea vestigiilor descoperite în pământ,la suprafata acestuia sau aflate sub apă,în scopul
reconstituirii independente(pentru epocile mai vechi,lipsite de izvoare scrise - preistoria)
În acest sens, arheologia are ca obiect descoperirea şi adunarea, ordonarea şi interpretarea vestigiilor
materiale, a dovezilor activităţii umane, în general, din trecutul omenirii. Altfel spus: arheologia
studiază monumentele, prin monument înţelegîndu-se orice creaţie a mâinii şi a minţii umane.
(Monumentul, în înţelesul de mai sus al cuvîntului, nu trebuie confundat cu monumentalul. Pentru
arheologie reprezintă monument atît cea mai rudimentară unealtă paleolitică ori rămăşiţele unei colibe
preistorice, cît şi o impunătoare operă de artă sau de arhitectură din Antichitate.) Foarte puţine dintre
aceste monumente au rămas vizibile: în cursul mileniilor cele mai multe s-au îngropat în pămînt ori au
ajuns pe 7 fundul apelor mărilor, lacurilor şi rîurilor. Prin urmare, înainte de a putea fi studiate,
monumentele trebuie să fie descoperite (identificate) şi dezgropate. Cercetarea arheologică presupune,
astfel, anumite etape: prospectarea siturilor, săpătura, studiul şi interpretarea descoperirilor, fiecare
dintre aceste etape presupunînd aplicarea unor metode adecvate. Mai ales prin aceste metode,
arheologia vine în contact cu diferite ramuri ale ştiinţelor sociale şi ale naturii, ceea ce îi conferă un
profund caracter interdisciplinar. Mai mult, prin întrepătrunderea arheologiei cu ramurile ştiinţifice
amintite, au luat naştere domenii noi („ştiinţe de graniţă”) precum geoarheologia, bioarheologia,
arheofizica, etnoarheologia şi altele. Descoperirea şi studiul monumentelor nu este un scop în sine.
Prin cercetarea vestigiilor, arheologia are ca obiectiv stabilirea trăsăturilor vechilor civilizaţii, a
originii şi evoluţiei lor, reconstituirea, în limita posibităţilor, a structurii şi a istoriei societăţilor din
trecutul omenirii, în strînsă legătură cu mediul ambiant, în care acestea au funcţionat. După cum
remarca profesorul belgian Siegfried J. De Laet la cel de al XVI-lea Congres Internaţional de Ştiinţe
Istorice (Stuttgart, 1985), privită astfel, arheologia urmăreşte acelaşi obiectiv ca şi istoria
“tradiţională”, ele folosind, însă, categorii de izvoare deosebite: vestigiile materiale, pe de o parte, şi
sursele scrise, pe de altă parte. Prin urmare, arheologia, concepută ca disciplină istorică, şi istoria
“tradiţională” sînt, în fond, domenii ştiinţifice autonome, dar complementare, între care ar trebui să
existe o strînsă colaborare. Dacă aceasta nu se realizează întotdeauna, responsabilitatea revine atît
unor arheologi (sau chiar “şcoli” – vezi “noua arheologie”), care resping arheologia ca disciplină
istorică, cât şi unor istorici, care ignoră progresele arheologiei moderne, contribuţia esenţială a acestei
discipline la cunoaşterea unor epoci istorice.
Obiectivele arheologiei sunt:

 Studierea siturilor și a conținutului lor arheologic în context temporal și spatial,pentru

reconstituirea secvențelor culturii umane.
 Reconstituirea modului de viață din trecut.
 Studierea procesului cultural și explicarea schimbărilor culturale.
 Înțelegerea siturilor,artefactelor,resturilor alimentare,marturiile arheologice în relație cu
lumea contemporană.
 Păstrarea dovezilor din trecut spre beneficiul tuturor.
 Legătura cu alte științe naturale.
Geologia

2 Caracteristica izvoarelor arheologice

Izvoarele arheologice sunt obiecte, materiale și structuri create de oameni și care sunt păstrate
în mediul natural. Ele pot fi găsite în situri arheologice, care sunt locurile în care oamenii au
trăit, lucrat sau s-au rugat în trecut.

Izvoarele arheologice pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, cum ar fi:

 Materialul din care sunt fabricate: ceramică, metal, piatră, os, lemn, etc.
 Funcția lor: unelte, arme, bijuterii, vase, structuri, etc.
 Perioada istorică din care provin: paleolitic, neolitic, epoca bronzului, epoca fierului, etc.

Izvoarele arheologice sunt importante pentru că ne oferă informații despre trecutul uman.
Ele pot fi folosite pentru a studia:

 Cultura și civilizația oamenilor din trecut: religia, arta, economia, tehnologia, etc.
 Societatea și relațiile sociale din trecut: familia, clanul, tribul, statul, etc.
 Mediul natural în care au trăit oamenii din trecut: clima, flora, fauna, etc.

Izvoarele arheologice sunt, de asemenea, importante pentru că pot fi folosite pentru a

verifica sau a contrazice informațiile din alte surse, cum ar fi documentele istorice.

Iată câteva caracteristici specifice ale izvoarelor arheologice:

 Ele sunt obiecte fizice care pot fi văzute, atinse și studiate. Acest lucru le face mai credibile
decât alte surse, cum ar fi legendele sau tradițiile orale, care pot fi distorsionate sau pierdute
în timp.
 Ele sunt de obicei fragmentare. Acest lucru se datorează faptului că au fost expuse la factori
naturali, cum ar fi eroziunea, intemperii sau poluarea. Arheologii trebuie să reconstituie
artefactele din fragmente pentru a înțelege scopul lor.
 Ele pot fi interpretate în moduri diferite. Acest lucru se datorează faptului că arheologii
folosesc diferite teorii și metode pentru a studia izvoarele arheologice.

Izvoarele arheologice sunt o sursă importantă de informații despre trecutul uman. Ele ne ajută
să înțelegem modul în care oamenii au trăit, lucrat și s-au gândit în trecut.

3 Stratul cultural şi stratigrafia.

Stratul cultural este un strat de sol care conține dovezi ale activității umane, cum ar fi
artefacte, structuri sau rămășițe umane. Straturile culturale se formează în timp, pe măsură
ce oamenii locuiesc într-o anumită zonă. Ele pot fi de diferite grosimi și pot conține materiale
din diferite perioade de timp.
Stratigrafia este preluată din geologie și face referire la stabilirea succesiunii straturilor
scoarței terestre și analiza vechimii lor.Metoda stratigrafică se bazează atât pe studierea
succesiuni straturilor de cultură atât pe verticală cât pe orizontală.Studiul corelat cu folosirea
ambelor metode se numește stratigrafie comparată.
Metoda stratigrafica se basează pe stabilirea stratelor de cultură prin care înțelegem straturile
de pământ alcătuite prin acumularea diferitor resturi materiale ale locuirii rezultat al muncii
sau al alimentării omului.Uneori aceaste straturi se succed în același loc oferind o scară
cronologică.
Metoda stratigrafică face parte din metodele bazate pe observații logice a cercetării
arheologice de teren,aceasta indică,în special succesiunea și nu durata,care depinde de
intensitatea de locuire și dinamismul de construcție,depuneri etc.
Sincronism,Anacronism.Procesele de sincronism,de afinități sau diferențele și
anacronismul,procesele de evoluție sau involuție,sau fenomenelor de controvergență ce pot
duce la ,, stratigrafia artificială,, prin scoaterea materialelor din context și prezentarea lor
izolată.
Stratigrafia verticală reprezintă succesiunea pe verticală a straturilor ce sau depus în
timp.Datele stratigrafice se întâlnesc întodeauna atunci când se realizează un profil într-un sit
arheologic.
Stratigrafia orizontală reprezintă reconstituirea pe niveluri al arhitecturii,organizării interne a
așezării și a multor probleme economico-sociale.

Stratigrafia este studiul ordinei depunerii straturilor de sol și rocă. Arheologii folosesc
stratigrafia pentru a data siturile arheologice și pentru a înțelege modul în care acestea au fost
folosite în trecut.

Prin studiul stratigrafiei, arheologii pot determina ordinea în care au fost depuse straturile
culturale. Acest lucru le permite să stabilească vârsta relativă a sitului și să identifice
diferitele perioade de timp în care a fost ocupat.

De exemplu, dacă un strat cultural care conține ceramică din Epoca bronzului este situat
deasupra unui strat cultural care conține ceramică din Epoca neolitică, atunci arheologii pot
concluziona că situl a fost ocupat în timpul epoca neolitică după Epocii bronzului.

Stratigrafia poate fi, de asemenea, folosită pentru a identifica structuri și artefacte care au fost
deteriorate sau distruse. De exemplu, dacă un strat cultural care conține o structură de locuire
este acoperit de un strat de pământ, atunci arheologii pot folosi stratigrafia pentru a determina
locația și forma structurii.

Importanța stratului cultural și a stratigrafiei

 Stratul cultural și stratigrafia sunt instrumente importante pentru arheologi. Ele oferă
informații valoroase despre trecutul uman, cum ar fi:

 Vârsta siturilor arheologice

 Perioadele de timp în care au fost ocupate siturile arheologice
 Modul în care au fost folosite siturile arheologice
 Cultura și civilizația oamenilor care au ocupat siturile arheologice

Stratigrafia este o metodă fundamentală în arheologie. Ea este utilizată în toate etapele

cercetării arheologice, de la planificarea săpăturilor până la interpretarea rezultatelor.

4 Complex arheologic şi cultura arheologică.

Complexul arheologic un grup de materiale descoperite în cursul săpăturilor și aflate într-un

sit.pot fi de două feluri deschise și închise.Deschise sânt reprezzentate prin grupuri de cioburi
de a unul sau mai multe vase sparte pe loc,resturile unei locuințe de suprafață,grupuri de
fragmente ceramice împreună cu obiecte de os,piatră,metal etc. Închise sunt reprezentate prin
vetre,gropi,locuințe-bordei,morminte,acestea fiind foarte des,acoperite cu un ,,capac,,
constituind din cruste,podine,sau depuneri,care împiedică astfel pătrunderea unor materiale
străine.

Complexul arheologic este un grup de situri arheologice care sunt legate între ele în timp și
spațiu. Această legătură poate fi demonstrată prin intermediul unor elemente comune, cum ar
fi:

 Arhitectura: Dacă siturile au aceeași arhitectură, cum ar fi aceeași formă a structurilor sau
același tip de materiale de construcție, atunci este posibil să fi fost construite de aceeași
cultură.
 Artefactele: Dacă siturile au artefacte similare, cum ar fi aceeași ceramică sau aceeași tipuri
de unelte, atunci este posibil să fi fost locuite de aceeași cultură.
 Cercetările arheologice: Dacă cercetările arheologice au arătat că siturile au fost ocupate în
aceeași perioadă de timp, atunci este posibil să fi fost legate între ele.

Cultura arheologică este un grup de oameni care au împărtășit aceleași obiceiuri, credințe și
valori în trecut. Acestea se reflectă în artefactele și structurile create de oameni.Cultură
noțiune care desemnează totalitatea elementelor care compun cadrul social,material și
spiritual,creat de om în decursul istoriei.În această concepție include în egală măsură bunurile
materiale (unelte și ustensile casnice,îmbrăcăminte,locuințe și așezări,arme și fortificații)
O cultură arheologică este formată dintr-o serie de artefacte și ecofacte, construcții și monumente dintr-o
perioadă sau regiune istorică precisă care constituie cultura materială a unei societăți umane din trecut.
Așadar, o cultură este totalitatea elementelor care compun un cadru social, material și spiritual, creat de o
comunitate în decursul existenței sale.

Relația dintre complexul arheologic și cultura arheologică

 Complexul arheologic este o expresie materială a culturii arheologice. Atunci când oamenii
din aceeași cultură locuiesc într-o anumită zonă, ei creează situri arheologice care au anumite
elemente comune. Aceste elemente comune pot fi folosite pentru a identifica complexul
arheologic.

De exemplu, complexul arheologic Cucuteni-Tripolie este format din situri arheologice care
datează din epoca neolitică. Aceste situri sunt caracterizate de structuri de locuire circulare,
ceramică pictată și figuri antropomorfe. Aceste elemente comune sugerează că oamenii care
au creat aceste situri au împărtășit o cultură comună.

5 Tipurile de situri arheologice.

Iată câteva exemple de tipuri de situri arheologice:

 Situri de locuire: Aceste situri sunt locurile în care oamenii au trăit, au lucrat și au crescut
familia. Ele pot include structuri de locuire, cum ar fi case, ferme, orașe, etc., precum și
artefacte care reflectă viața de zi cu zi a oamenilor, cum ar fi unelte, arme, vase, bijuterii, etc.
 Situri de cult: Aceste situri sunt locurile în care oamenii se adunau pentru a-și practica religia.
Ele pot include temple, sanctuare, morminte, etc., precum și artefacte care reflectă credința și
ritualurile oamenilor, cum ar fi statuete, obiecte de cult, etc.
 Situri de producție: Aceste situri sunt locurile în care oamenii produceau bunuri și servicii.
Ele pot include fabrici, ateliere, mine, etc., precum și artefacte care reflectă tehnologia și
economia oamenilor, cum ar fi unelte, mașini, produse finite, etc.
 Situri de comerț: Aceste situri sunt locurile în care oamenii se întâlneau pentru a face
schimburi de bunuri și servicii. Ele pot include porturi, piețe, etc., precum și artefacte care
reflectă comerțul oamenilor, cum ar fi monede, vase, etc.
 Varietatea siturilor arheologice
 Siturile arheologice sunt locurile în care se găsesc urmele materiale ale societăţilor
umane din trecut. Acestea pot fi de natură diversă, inclusiv:
 Aşezări: locurile în care oamenii trăiau, munceau şi se adunau.
 Morminte: locurile în care oamenii erau îngropaţi.
 Sanctuare: locurile în care oamenii practicau ritualuri religioase.
 Depozite: locurile în care oamenii depozitau obiecte.
 Alte locuri: locurile în care oamenii îşi desfăşurau activităţile cotidiene, cum ar fi
ateliere, mine, etc.

6 Periegheza: scopul, sarcinile, şi organizarea ei. Unele criterii de amplasare ale siturilor
arheologice. (condiţiile geografice, fizio-climaterice e.t.c.)

Periegheza este o metodă de cercetare arheologică care constă în explorarea sistematică a

unei zone geografice pentru a identifica și documenta siturile arheologice. Periegheza este o
etapă importantă în cercetarea arheologică, deoarece permite arheologilor să identifice siturile
care pot fi ulterior excavate.
 Scopul perieghezei este de a identifica și documenta siturile arheologice dintr-o anumită
zonă. Acest lucru poate fi realizat prin:

 Observarea suprafeței terenului: Arheologii pot căuta semne ale prezenței umane, cum ar fi
fragmente de ceramică, pietre de construcție, gropi, etc.
 Interogarea localnicilor: Localnicii pot oferi informații despre siturile arheologice din zonă.
 Utilizarea unor metode de detectare a terenului: Arheologii pot utiliza metode de detectare a
terenului, cum ar fi radarul de penetrare a solului sau georadarul, pentru a identifica siturile
arheologice subterane.

Sarcini ale perieghezei

Sarcini specifice ale perieghezei includ:

 Identificarea siturilor arheologice: Periegheza este cea mai importantă sarcină a perieghezei.
Arheologii trebuie să fie capabili să identifice cu precizie siturile arheologice, chiar dacă
acestea sunt doar parțial vizibile la suprafața terenului.
 Documentarea siturilor arheologice: Odată ce un sit arheologic a fost identificat, arheologii
trebuie să-l documenteze. Acest lucru poate fi realizat prin fotografierea, cartografierea și
colectarea de date despre sit.
 Evaluarea siturilor arheologice: Arheologii trebuie să evalueze importanța siturilor
arheologice. Acest lucru poate fi realizat prin analiza datelor colectate în timpul perieghezei.

Organizarea perieghezei

Periegheza poate fi organizată în mai multe moduri. O metodă comună este organizarea unei
echipe de arheologi in cadrul carora, alaturi de arheologi, ar trebui sa participe: geografi,
geomorfologi, topografi, pedologi, fotografi, geo-fizicieni etc.care să exploreze zona în mod
sistematic. Echipa poate fi împărțită în echipe mai mici, care să exploreze zone mai mici.

O altă metodă este utilizarea unor metode de detectare a terenului. Aceste metode pot fi
utilizate pentru a identifica siturile arheologice pe o suprafață mai mare, ceea ce poate reduce
timpul și costul perieghezei.

Criterii de amplasare a siturilor arheologice

Există o serie de factori care pot influența amplasarea siturilor arheologice. Acești factori
includ:

 Condițiile geografice: Siturile arheologice sunt adesea situate în zone cu resurse naturale,
cum ar fi apă, pământ fertil sau roci valoroase.
 Fizio-climaterice: Siturile arheologice sunt adesea situate în zone cu condiții climatice
favorabile, cum ar fi clima temperată sau clima mediteraneană.
 Factori umani: Siturile arheologice sunt adesea situate în zone cu o populație densă sau în
zone care au fost importante din punct de vedere istoric sau cultural.

De exemplu, siturile arheologice de locuire sunt adesea situate în zone cu acces la apă și sol
fertil. Siturile arheologice de cult sunt adesea situate în zone cu peisaje naturale frumoase sau
în zone care au fost considerate sacre. Siturile arheologice de producție sunt adesea situate în
zone cu resurse naturale necesare producției.

Periegheza este o metodă importantă de cercetare arheologică. Prin identificarea și

documentarea siturilor arheologice, periegheza poate ajuta arheologii să înțeleagă mai bine
trecutul uman.

7 Tehnica de săpătură în aşezările fortificate

Tehnica de săpătură în aşezările fortificate este o procedură complexă care necesită o

planificare atentă și o execuție precisă. Scopul săpăturilor este de a recupera cât mai multe
informații posibil despre așezarea fortificată, inclusiv structura sa, istoria sa și modul în care a
fost folosită.

Etape ale săpăturilor

Săpăturile în aşezările fortificate se desfășoară în mai multe etape:

1. Pregătirea: În această etapă, arheologii efectuează o cercetare preliminară a sitului, inclusiv

periegheză, fotografiere aeriană și cartografiere. Aceștia pregătesc, de asemenea,
echipamentele și materialele necesare săpăturilor.
2. Marcarea: În această etapă, arheologii marchează situl cu șanțuri și posturi pentru a facilita
săpăturile.
3. Săpăturile propriu-zise: În această etapă, arheologii îndepărtează straturile de sol și depozite
de resturi de pe sit. Săpăturile se efectuează de obicei în straturi de aproximativ 10-20 de
centimetri, pentru a permite arheologilor să studieze stratificarea sitului.
4. Documentarea: În această etapă, arheologii înregistrează toate descoperirile făcute în timpul
săpăturilor. Acest lucru se face prin fotografiere, schițe și descrieri scrise.
5. Conservarea: În această etapă, arheologii conservă toate descoperirile făcute în timpul
săpăturilor. Acest lucru este important pentru a preveni deteriorarea artefactelor.

Metode de săpătură

Există mai multe metode de săpătură care pot fi utilizate în aşezările fortificate. O metodă
comună este săpătura stratigrafică, care implică îndepărtarea straturilor de sol și depozite de
resturi în ordinea în care au fost depuse. Acest lucru permite arheologilor să studieze istoria
sitului și să identifice diferitele perioade de timp în care a fost ocupat.

O altă metodă comună este săpătura pe secțiune, care implică săparea unei secțiuni
transversale a sitului. Acest lucru permite arheologilor să studieze structura așezării
fortificate, inclusiv zidurile, turnurile și alte structuri.
 Echipamente de săpătură

O varietate de echipamente sunt utilizate în săpăturile în aşezările fortificate. Echipamentul

standard include lopeți, greble, lopeți și lopeți. Arheologii pot folosi, de asemenea, o varietate
de instrumente mai specializate, cum ar fi ciocane, dălți și mănuși de săpat.

Săpăturile în aşezările fortificate sunt o procedură complexă și laborioasă, dar pot oferi o
cantitate semnificativă de informații despre trecutul uman. Prin utilizarea tehnicilor adecvate
și a echipamentului potrivit, arheologii pot recupera artefacte și informații care pot ajuta la
înțelegerea mai bună a modului în care oamenii au trăit și au lucrat în trecut.

8 Tehnica de săpătură în necropolele tumulare

Tehnica de săpătură în necropolele tumulare

Necropolele tumulare sunt situri arheologice care constau dintr-un grup de morminte așezate
pe un deal artificial, numit tumul. Tumulii pot fi de diferite dimensiuni și forme, în funcție de
perioada istorică și de cultura care le-a construit.

Săpătura în necropolele tumulare este o operațiune complexă și laborioasă, care necesită o

echipă de arheologi experimentați. Scopul săpăturii este de a recupera cât mai multe
informații despre morminte și despre persoanele îngropate în ele.

Etapele săpăturii

Săpătura în necropolele tumulare se desfășoară în mai multe etape:

 Pregătirea sitului: Înainte de a începe săpătura, situl trebuie pregătit. Acest lucru include
îndepărtarea vegetației și a stratului superior de sol, precum și marcarea perimetrului tumului.
 Decopertarea tumului: Următorul pas este decopertarea tumului, adică îndepărtarea straturilor
de pământ care îl acoperă. Acest proces se realizează cu grijă, pentru a nu deteriora
mormintele.
 Explorarea mormintelor: Odată ce tumul a fost decopertat, se începe explorarea mormintelor.
Acest lucru se face cu ajutorul unor instrumente delicate, cum ar fi pensulele și lingurițele.
 Colectarea datelor: În timpul săpăturii, arheologii colectează o varietate de date, inclusiv
artefacte, oase și informații stratigrafice.
 Conservarea datelor: Odată ce săpătura este finalizată, datele colectate trebuie conservate.
Acest lucru se realizează prin curățarea, examinarea și restaurarea artefactelor și a oaselor.

Tehnici specifice de săpătură

În funcție de dimensiunea și forma tumului, precum și de tipul de morminte care se găsesc în

el, arheologii pot folosi diferite tehnici de săpătură.
 Pentru tumulii mici, arheologii pot folosi o tehnică numită săpătură în șanțuri. Această
tehnică presupune săparea unor șanțuri paralele de-a lungul tumului, pentru a ajunge la
morminte.

Pentru tumulii mari, arheologii pot folosi o tehnică numită săpătură în secțiunea transversală.
Această tehnică presupune săparea unei secțiuni transversale a tumului, pentru a vedea
structura interioară.

În cazul mormintelor care sunt îngropate adânc în pământ, arheologii pot folosi o tehnică
numită săpătură mecanizată. Această tehnică presupune utilizarea unor utilaje, cum ar fi
buldozerele și excavatorele, pentru a îndepărta straturile de pământ.

Importanța săpăturii în necropolele tumulare

Săpătura în necropolele tumulare este o sursă importantă de informații despre trecutul uman.
Prin analizarea artefactelor și a oaselor găsite în morminte, arheologii pot afla despre cultura,
economia și societatea oamenilor care au trăit în acele vremuri.

Iată câteva exemple de informații care pot fi obținute prin săpătura în necropolele tumulare:

 Tipul de morminte: Arheologii pot determina tipul de morminte găsite în tumul, cum ar fi
morminte individuale, morminte colective sau morminte de incinerație.
 Organizarea mormintelor: Arheologii pot determina modul în care sunt organizate
mormintele în tumul, cum ar fi în rânduri, în cercuri sau în alte configurații.
 Artefactele: Arheologii pot examina artefactele găsite în morminte, cum ar fi arme, bijuterii,
vase de ceramică sau alte obiecte, pentru a afla despre cultura și economia oamenilor care le-
au folosit.
 Oasele: Arheologii pot examina oasele găsite în morminte, cum ar fi oasele craniului, ale
scheletului sau ale dinților, pentru a afla despre vârsta, sexul și starea de sănătate a
persoanelor îngropate.

Săpătura în necropolele tumulare este o activitate complexă și laborioasă, dar care poate oferi
o perspectivă unică asupra trecutului uman.

9 Tehnica de săpătură în aşezările deschise şi necropolele plane.

Tehnica de săpătură în aşezările deschise şi necropolele plane

Aşezările deschise şi necropolele plane sunt două tipuri de situri arheologice care pot fi
excavate prin tehnici similare. Ambele tipuri de situri pot oferi o varietate de informații
despre trecutul uman, inclusiv informații despre locuințe, activități economice, cultură și
religie.

Etapele săpăturii

Săpătura în aşezările deschise şi necropolele plane se desfășoară în mai multe etape:

 Pregătirea sitului: Înainte de a începe săpătura, situl trebuie pregătit. Acest lucru include
îndepărtarea vegetației și a stratului superior de sol, precum și marcarea perimetrului sitului.
 Decopertarea sitului: Următorul pas este decopertarea sitului, adică îndepărtarea straturilor de
pământ care îl acoperă. Acest proces se realizează cu grijă, pentru a nu deteriora artefactele
sau structurile.
 Explorarea sitului: Odată ce situl a fost decopertat, se începe explorarea. Acest lucru se face
cu ajutorul unor instrumente delicate, cum ar fi pensulele și lingurițele.
 Colectarea datelor: În timpul săpăturii, arheologii colectează o varietate de date, inclusiv
artefacte, oase, structuri și informații stratigrafice.
 Conservarea datelor: Odată ce săpătura este finalizată, datele colectate trebuie conservate.
Acest lucru se realizează prin curățarea, examinarea și restaurarea artefactelor și a oaselor.

Tehnici specifice de săpătură

În funcție de dimensiunea și forma sitului, precum și de tipul de artefacte și structuri care se

găsesc în el, arheologii pot folosi diferite tehnici de săpătură.

Pentru aşezările deschise de dimensiuni mici, arheologii pot folosi o tehnică numită săpătură
în șanțuri. Această tehnică presupune săparea unor șanțuri paralele de-a lungul sitului, pentru
a ajunge la artefacte și structuri.

Pentru aşezările deschise de dimensiuni mari, arheologii pot folosi o tehnică numită săpătură
în secțiunea transversală. Această tehnică presupune săparea unei secțiuni transversale a
sitului, pentru a vedea structura interioară.

Importanța săpăturii în aşezările deschise şi necropolele plane

Săpătura în aşezările deschise şi necropolele plane este o sursă importantă de informații

despre trecutul uman. Prin analizarea artefactelor și a structurilor găsite în aceste situri,
arheologii pot afla despre cultura, economia și societatea oamenilor care au trăit în acele
vremuri.

Iată câteva exemple de informații care pot fi obținute prin săpătura în aşezările deschise şi
necropolele plane:

 Tipul de locuințe: Arheologii pot determina tipul de locuințe găsite în aşezarea deschisă, cum
ar fi case, alte structuri.
 Organizarea spațiului: Arheologii pot determina modul în care este organizat spațiul în
aşezarea deschisă, cum ar fi în rânduri, în cercuri sau în alte configurații.
 Artefactele: Arheologii pot examina artefactele găsite în aşezarea deschisă, cum ar fi unelte,
ceramică, arme sau alte obiecte, pentru a afla despre cultura și economia oamenilor care le-au
folosit.
 Oasele: Arheologii pot examina oasele găsite în aşezarea deschisă, cum ar fi oasele craniului,
ale scheletului sau ale dinților, pentru a afla despre vârsta, sexul și starea de sănătate a
persoanelor care au locuit acolo.

Săpătura în aşezările deschise şi necropolele plane este o activitate complexă și laborioasă,

dar care poate oferi o perspectivă unică asupra trecutului uman.

10 Etapele procedurii arheologice: documentarea,

Documentarea este o etapă esențială a procedurii arheologice, care presupune înregistrarea și

descrierea tuturor datelor colectate în timpul săpăturii. Acest lucru este important pentru a
asigura păstrarea și conservarea datelor, precum și pentru a facilita analiza și interpretarea lor
ulterioară.

Documentarea arheologică se realizează prin intermediul unei varietăți de metode și tehnici,

inclusiv:

 Planuri și secvențe: Arheologii întocmesc planuri și secvențe ale sitului arheologic, pentru a
înregistra locația și relația dintre artefacte, structuri și alte elemente.
 Fotografii și filme: Arheologii folosesc fotografii și filme pentru a documenta situl arheologic
și datele colectate.
 Note și descrieri: Arheologii întocmesc note și descrieri detaliate ale sitului arheologic și ale
datelor colectate.

Documentarea arheologică este o sarcină complexă și laborioasă, care necesită o atenție

deosebită la detalii. Arheologii trebuie să fie conștienți de importanța documentării și să se
asigure că toate datele sunt înregistrate și descrise în mod precis și complet.

Importanța documentării arheologice

Documentarea arheologică este importantă din mai multe motive:

 Păstrarea și conservarea datelor: Documentarea arheologică asigură păstrarea și conservarea

datelor colectate în timpul săpăturii. Acest lucru este important pentru a preveni pierderea sau
deteriorarea datelor, care ar putea avea consecințe grave pentru înțelegerea noastră despre
trecutul uman.
 Facilitarea analizei și interpretării datelor: Documentarea arheologică facilitează analiza și
interpretarea datelor colectate în timpul săpăturii. Acest lucru se datorează faptului că
documentarea oferă o imagine clară și completă a sitului arheologic și a datelor colectate.
 Partajarea informațiilor: Documentarea arheologică permite împărtășirea informațiilor cu alte
persoane, cum ar fi alți arheologi, studenți sau publicul larg. Acest lucru este important
pentru a promova înțelegerea și aprecierea pentru patrimoniul arheologic.

Tipuri de documentare arheologică

 Documentarea arheologică poate fi împărțită în două categorii principale:

 Documentarea in situ: Documentarea in situ se realizează pe situl arheologic, în timp ce

săpătura este în curs de desfășurare. Acest tip de documentare este important pentru a
înregistra situl arheologic și datele colectate în timp real, ceea ce poate ajuta la prevenirea
pierderii sau deteriorarii datelor.
 **Documentarea post-sapătură: Documentarea post-sapătură se realizează după ce săpătura a
fost finalizată. Acest tip de documentare este important pentru a finaliza înregistrarea sitului
arheologic și a datele colectate, precum și pentru a le pregăti pentru analiză și interpretare.

Concluzie

Documentarea arheologică este o etapă esențială a procedurii arheologice, care asigură

păstrarea și conservarea datelor, facilitează analiza și interpretarea acestora și permite
împărtășirea informațiilor cu alte persoane.

11 Etapele procedurii arheologice: etapa analitică

https://www.tuiasi.ro/uploads/files/Rezumat_Ionut_Maican.pdf

Etapa analitică este o etapă importantă a procedurii arheologice, care presupune analizarea și
interpretarea datelor colectate în timpul săpăturii. Acest lucru este important pentru a înțelege
semnificația datelor și pentru a le folosi pentru a dezvolta ipoteze și teorii despre trecutul
uman.

Procesul analitic

Procesul analitic arheologic include o serie de pași, inclusiv:

 Curățarea și conservarea artefactelor: Artefactele colectate în timpul săpăturii trebuie curățate

și conservate înainte de a fi analizate. Acest lucru se realizează prin îndepărtarea murdăriei și
a depunerilor de pe artefacte, precum și prin tratarea acestora cu substanțe chimice pentru a le
proteja de deteriorare.

Откроется в новом окне ro.scribd.com

Curățarea și conservarea artefactelor

 Clasificarea artefactelor: Artefactele curate și conservate sunt clasificate în funcție de tip,

material și funcție. Acest lucru ajută la organizarea datelor și la facilitarea analizei acestora.

Откроется в новом окне www.academia.edu

Clasificarea artefactelor

 Analiza artefactelor: Artefactele clasificate sunt apoi analizate pentru a determina originea,
datarea și funcția acestora. Acest lucru se realizează prin examinarea materialului, a formei, a
ornamentației și a modului în care artefactele au fost folosite.
 Analiza artefactelor

 Interpretarea artefactelor: Datele obținute prin analiza artefactelor sunt interpretate pentru a
înțelege semnificația acestora. Acest lucru se realizează prin compararea artefactelor cu alte
artefacte din aceeași perioadă sau cultură, precum și cu dovezi din alte surse, cum ar fi surse
scrise sau tradiții orale.

Interpretarea artefactelor

Tipuri de analiză arheologică

Analiza arheologică poate fi împărțită în două categorii principale:

 Analiza in situ: Analiza in situ se realizează pe situl arheologic, în timp ce săpătura este în
curs de desfășurare. Acest tip de analiză poate fi util pentru a obține informații despre
contextul în care au fost găsite artefactele.

Analiza in situ

 Analiza post-sapătură: Analiza post-sapătură se realizează după ce săpătura a fost finalizată.

Acest tip de analiză poate fi mai aprofundată decât analiza in situ, deoarece permite
arheologilor să examineze artefactele cu mai multă atenție și să le compare cu alte artefacte
din colecții muzeale sau din alte situri arheologice.

Importanța analizei arheologice

Analiza arheologică este importantă din mai multe motive:

 Înțelegerea trecutului uman: Analiza arheologică ne ajută să înțelegem mai bine trecutul
uman, prin furnizarea de informații despre viețile și activitățile oamenilor din trecut.
 Dezvoltarea teoriilor arheologice: Analiza arheologică este esențială pentru dezvoltarea
teoriilor arheologice, care ne ajută să înțelegem mai bine modul în care s-au schimbat
societățile umane în timp.
 Conservarea patrimoniului cultural: Analiza arheologică poate ajuta la conservarea
patrimoniului cultural, prin furnizarea de informații despre importanța și valoarea siturilor
arheologice.

12 Etapele procedurii arheologice interpretative

Tipuri de interpretare arheologică

Interpretarea arheologică poate fi împărțită în două categorii principale:

 **Interpretarea descriptivă: Interpretarea descriptivă se concentrează pe descrierea faptelor și
evenimentelor din trecut. Acest tip de interpretare este important pentru a oferi o imagine
clară și completă a trecutului.

Interpretarea descriptivă

 **Interpretarea explicativă: Interpretarea explicativă se concentrează pe explicarea motivelor

și cauzelor evenimentelor din trecut. Acest tip de interpretare este important pentru a înțelege
modul în care s-au schimbat societățile umane în timp.

Interpretarea explicativă

Importanța interpretării arheologice

Interpretarea arheologică este importantă din mai multe motive:

 Înțelegerea trecutului uman: Interpretarea arheologică ne ajută să înțelegem mai bine trecutul
uman, prin furnizarea de explicații despre evenimentele din trecut.
 Dezvoltarea teoriilor arheologice: Interpretarea arheologică este esențială pentru dezvoltarea
teoriilor arheologice, care ne ajută să înțelegem mai bine modul în care s-au schimbat
societățile umane în timp.
 Conservarea patrimoniului cultural: Interpretarea arheologică poate ajuta la conservarea
patrimoniului cultural, prin furnizarea de informații despre importanța și valoarea siturilor
arheologice.

Etapa interpretativă este o etapă complexă și dificilă, care necesită o înțelegere profundă a
datelor arheologice și a teoriilor arheologice. Cu toate acestea, este o etapă importantă a
procedurii arheologice, care ne ajută să înțelegem și să împărtășim înțelegerea noastră despre
trecut.

13 Fixaţiile scrise, grafice şi foto-video (documentaţia de şantier)

Fixaţii scrise

Fixaţiile scrise sunt o parte importantă a documentaţiei de şantier. Acestea includ o varietate
de documente care înregistrează progresul şantierului, inclusiv:

 Jurnalul de şantier: Acest jurnal este un document cronologic care înregistrează evenimentele
și activitățile care au avut loc pe șantier.

Jurnal de şantier
 Raportul de şantier: Acest raport oferă o imagine de ansamblu asupra progresului şantierului.
Acesta include informații despre stadiul de execuție al lucrărilor, problemele întâmpinate și
progresul față de termenele limită.

Raport de şantier

 Documentele de lucru: Aceste documente includ planuri, schițe, diagrame și alte documente
tehnice care sunt utilizate pentru a ghida execuția lucrărilor.

Documente de lucru

Fixaţii grafice

Fixaţiile grafice sunt o altă modalitate importantă de a documenta progresul şantierului.

Acestea includ o varietate de materiale, cum ar fi:

 Fotografii: Fotografiile pot fi folosite pentru a înregistra aspectul şantierului în diferite etape
ale construcției.

Fotografii de şantier

 Planuri: Planurile sunt reprezentări grafice ale proiectului. Acestea pot fi folosite pentru a
urmări progresul şantierului și pentru a identifica eventualele probleme.
 Planuri de şantier
 Diagrame: Diagramele sunt reprezentări grafice ale unor aspecte specifice ale proiectului.
Acestea pot fi folosite pentru a explica metodele de construcție sau pentru a ilustra detaliile
tehnice.

Fixaţii foto-video

Fixaţiile foto-video pot fi folosite pentru a documenta progresul şantierului într-un mod mai
dinamic decât fotografiile sau planurile statice. Acestea pot fi folosite pentru a înregistra
evenimente importante, cum ar fi inaugurarea şantierului sau finalizarea lucrărilor.

Importanța documentaţiei de şantier

Documentaţia de şantier este importantă pentru o serie de motive, inclusiv:

 Asigură că progresul şantierului este înregistrat și urmărit.

 Ajută la prevenirea problemelor și la identificarea eventualelor erori.
 Poate fi folosită pentru a pregăti documentaţia finală a proiectului.
 Poate fi folosită pentru a instrui personalul sau pentru a documenta un proiect pentru
viitoarele generații.
 14 Cronologia relativă şi absolută. Metode de datare

Cronologia relativă este o metodă de datare care stabilește ordinea evenimentelor sau
obiectelor în timp, fără a oferi o dată specifică. Cronologia relativă se bazează pe principiul
că evenimentele sau obiectele care se suprapun sunt mai recente decât cele care sunt acoperite
de acestea.

Iată câteva exemple de metode de cronologie relativă:

 Stratigrafia: Stratigrafia este studiul straturilor de rocă sau sedimente care formează un sit
arheologic. Straturile mai adânci sunt întotdeauna mai vechi decât straturile mai superficiale.
 Seriarea: Serierea este compararea obiectelor arheologice pentru a determina ordinea în care
au fost folosite.
 Tipologie: Tipologia este clasificarea obiectelor arheologice în funcție de caracteristicile lor
fizice. Obiectele din aceeași tipologie sunt de obicei fabricate în aceeași perioadă de timp.

Cronologia absolută este o metodă de datare care oferă o dată specifică pentru un eveniment
sau obiect. Cronologia absolută se bazează pe principiul că există evenimente sau obiecte
care se pot data cu precizie, cum ar fi erupțiile vulcanice sau evenimentele astronomice.

Iată câteva exemple de metode de cronologie absolută:

 Datarea cu carbon-14: Datarea cu carbon-14 este o metodă de datare care se bazează pe

descompunerea radioactivă a izotopului carbon-14.

Datarea cu carbon14

 Datarea prin termoluminiscență: Datarea prin termoluminiscență este o metodă de datare care
se bazează pe emisia de lumină de către materiale ceramice atunci când sunt încălzite.

Datarea prin termoluminiscență

 Datarea dendrocronologică: Datarea dendrocronologică este o metodă de datare care se

bazează pe cercurile anuale din copaci.

Datarea dendrocronologică

Ambele metode de cronologie, relativă și absolută, sunt importante pentru arheologi.

Cronologia relativă este utilizată pentru a stabili ordinea evenimentelor sau obiectelor în
timp, în timp ce cronologia absolută este utilizată pentru a oferi o dată specifică pentru un
eveniment sau obiect.
15 Probleme de periodizare şi cronologie a arheologiei preistorice

Problemele de periodizare și cronologie a arheologiei preistorice

Periodizarea și cronologia arheologiei preistorice sunt două probleme complexe și

controversate. Acest lucru se datorează faptului că arheologia preistorică se ocupă de o
perioadă de timp foarte lungă, de la apariția omului modern în urmă cu aproximativ 300.000
de ani până la apariția scrisului în urmă cu aproximativ 5.000 de ani. În această perioadă
lungă de timp, societățile umane au suferit schimbări dramatice, atât în termeni de tehnologie,
cât și de organizare socială.

Probleme de periodizare

Una dintre problemele de periodizare a arheologiei preistorice este că nu există un consens

universal asupra modului de împărțire a perioadei în perioade mai mici. Există mai multe
sisteme de periodizare diferite, fiecare cu propriile sale avantaje și dezavantaje.

Unul dintre cele mai comune sisteme de periodizare este sistemul paleolitic, mezolitic și
neolitic. Acest sistem se bazează pe tehnologia de prelucrare a pietrei. Paleoliticul este
perioada în care oamenii foloseau unelte din piatră cioplită, mezoliticul este perioada în care
oamenii foloseau unelte din piatră șlefuită, iar neoliticul este perioada în care oamenii au
început să cultive plante și să domesticească animale.

Alte sisteme de periodizare se bazează pe alte criterii, cum ar fi schimbările climatice,

schimbările în modul de viață sau schimbările în structura socială. De exemplu, sistemul
paleolitic inferior, mijlociu și superior se bazează pe schimbările climatice. Paleoliticul
inferior este perioada în care oamenii trăiau în condiții de climă rece, paleoliticul mijlociu
este perioada în care clima a devenit mai caldă, iar paleoliticul superior este perioada în care
clima a devenit din nou mai rece.

Probleme de cronologie

O altă problemă de cronologie a arheologiei preistorice este că este dificil să se stabilească

date exacte pentru evenimentele sau obiectele preistorice. Acest lucru se datorează faptului că
metodele de datare absolută, cum ar fi datarea cu carbon-14, nu sunt întotdeauna precise, iar
metodele de datare relativă, cum ar fi stratigrafia, pot fi interpretate în moduri diferite.

În plus, arheologia preistorică se bazează adesea pe date din situri arheologice care au fost
excavate în mod nesistematic sau care au fost deteriorate de factori naturali sau umani. Acest
lucru poate face dificilă stabilirea unei cronologii exacte pentru situl respectiv.

Concluzie

Problemele de periodizare și cronologie a arheologiei preistorice sunt complexe și

controversate. Cu toate acestea, aceste probleme sunt importante pentru a înțelege
dezvoltarea societăților umane în trecut.
 Iată câteva dintre soluțiile propuse pentru a rezolva aceste probleme:

 Utilizarea unor sisteme de periodizare mai precise și mai flexibile.

 Dezvoltarea unor noi metode de datare absolută mai precise.
 Aplicarea unor tehnici mai moderne de săpătură și conservare a siturilor arheologice.

Aceste soluții ar putea contribui la îmbunătățirea înțelegerii noastre despre trecutul uman

__________________________________________________________________________
1 “Arheologia” în Antichitate
GRECII

Primul arheolog în sensul larg al cuvântului este considerat Homer deoarece el descrie
obiceiurile și tradițiile vechilor greci coborând în trecut și adesea atunci când face descrieri
amanunte ale obiectelor pe care le întâlnește în timpul expediților sale.În opera sa,, Iliada,,
prezintă mormântului lui Patrocle de la Dendra,în Argolida.Tot el descrie armuri,precum cea
a lui Agamenon,coifu lui Ulise.
s au cupa lui Nestor.Aceste obiecte corespund celor miceniene din care deținem câteva
exemplare.La mijlocul sec al V-lea,Herodot a parcurs Orientul din Lydia până în
Egipt,trecând prin Mesopotamia.În cursul anchetei sale Herodot încearcă să prezinte istoria
războielor dintre și greci perșii lui Darius I și Xeres.El nu numai ca a descris obiceiurile
popoarelor pe care lea vizitat,ci și unele monumente cum ar fi Templul lui Zeus-Belos și
Turnul cu etaje sau Gradinile Semiramidei de la Babilion și Piramidele de la Gizeh.
Tucidide consacră primele capitole din opera sa ,,Istoria războielor peloponesiace,, unei
schițe istorice a evenimentelor care au precedat aceste războaie ; aici se găsesc considerații
care conțin germeni a metodei comparative,fundament al cercetărilor arheololgice.
Dicearhos din Mesina În opera sa ,,Viața din Helada,, autorul descrie geografia locuriloe
vizitate,obiceiurile locuitorilor și unele monumente ale orașelor din Attica și Boetica.
Filohores a descris ,,Istoria Attici,, în care se găsesc strânse tradiții asupra celui mai
îndepărtate regiuni a Greciei și ,,Epigramata Attika,, ce cuprinde inscripții descoperite în
acestă zonă.
Polemon din Ilion a redactat o culegere de inscripții șia scris o monografie.Caracterul
arheologic al lucrărilor reiese din titluri : ,,Despre Acropola ateniană,, ,Pe calea
sacrală,, ,,Despre tezaiurile de la Delphi,,
Pausanis a scris o lucrare voluminoasă despre Grecia antică,el a descris monumente de la
Delphi și Olimp.
ROMANII

Strabon în lucrarea sa ,,Geografia,, prezintă aces eveniment ;, atunci când Iulius Caesar a
reconstruit orașul Corint un secol ma târziu,noi locuitori au săpat în morminte de unde au fost
scoase o cantitate mare de bronzuri prețioase și de sculpturi în teracotă,încât au umplut Roma
cu ele,,
2 “Arheologia” în Evul Mediu
În perioada evului mediu asistam la o sistare a interesului față de cercetarea arheologică,dar fără o
rupture de la cercetările antice.Vechile monumente si constructii antice nu prezentau o valoare
istorica pentru oamenii de atunci.Serveau ca loc de adapost pentru oamenii strazii sau oamenii
bogați.Ruinele monumentelor Romei antice nui interesau doar pe amatorii antichității ci și pe
constructori.Mai multe monumente au fost devastate și folosite pentru construcția bisericilor creștine
etcc.Interesul față de lumea greacă-romană începe cu perioada Renașterii și Umanismului în
Europa.Acest lucru duce la descoperirea a numeroase monumente și edificii de arhitectură,acest lucru
indică la faptul că a fost dezvoltat un gust al colecționării de antichități,activitatea colecționarilor
constituind nucleul viitoarei știiințe a arheologiei.
3 Originea şi dezvoltarea arheologiei prehistoric
Arheologia preistorică reprezintă studiul trecutului înaintea apariția documentelor scrise.În Europa
perioada istorică se sfărșește,în general cu colonizarea romană.Arheologul Paul Tournal (1805-
1872)pentru prima dată termenul de ,, preistoric,, în anul 1831,pentru a descrie descoperirile pe care
le-a făcut în peșterile din sudul Franței.Sistemul celor trei perioade,care tocmai prezicea apariția
acestui termen,a fost creat în încercarea de a da sens cronologiei Europene preistorice.Preistoria
prezintă sectorul temporal cel mai îndepărtat din istoria omenirii și tot odată cel mai
îndelungat,preistoria reprezinta mai mult de 99% din istoria temporală a specie noastre.Arheologia
preistorică este domeniul care apelează,probabil cel mai mult,la aportul datelor și metodelor altor
discipline.
O etapa intermediară
4 Istoria cercetărilor arheologice în Europa: puncte de reper (Cu excepţia Balcanilor şi
Apeninilor).

Istoria cercetărilor arheologice în Europa, cu excepția Balcanilor și Apeninilor, poate fi

împărțită în mai multe perioade, fiecare dintre ele fiind caracterizată de propriile sale abordări
și metode.

Perioada antică și medievală

În perioada antică și medievală, cercetările arheologice erau adesea conduse de curiozitate

sau interesul pentru trecut. De exemplu, în secolul al II-lea î.Hr., istoricul grec Pausanias a
călătorit prin Grecia și a scris o descriere a monumentelor și siturilor antice. În Evul Mediu,
călugării și clericii au fost adesea cei care au documentat și conservat artefactele și siturile
arheologice.

Secolul al XVI-lea și al XVII-lea

În secolul al XVI-lea și al XVII-lea, cercetările arheologice au început să fie abordate într-un

mod mai sistematic. În Italia, umaniștii au început să studieze artefactele antice și să încerce
să înțeleagă cultura și civilizația romană. În Franța, istoricul Jacques-Auguste de Thou a
început să colecteze și să studieze artefacte medievale.
 Secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, cercetările arheologice au cunoscut o dezvoltare semnificativă. În

Anglia, William Stukeley a început să studieze siturile preistorice, iar John Leland a compilat
o colecție de artefacte medievale. În Germania, Johann Winckelmann a fondat studiul
clasicismului și a contribuit la dezvoltarea arheologiei ca disciplină științifică.

Secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, cercetările arheologice au devenit o disciplină academică de sine

stătătoare. În Germania, Heinrich Schliemann a condus săpături la Troia și Micene,
dezvăluind lumea pierdută a civilizației miceniene. În Franța, Auguste Mariette a fondat
Muzeul Egiptean din Paris și a contribuit la dezvoltarea studiului Egiptului antic.

Secolul al XX-lea

În secolul al XX-lea, cercetările arheologice au continuat să se dezvolte. Au fost dezvoltate

noi tehnici de săpătură și analiză, iar cercetătorii au început să se concentreze pe studiul unor
perioade și culturi mai puțin cunoscute. De exemplu, în anii 1950, arheologii au început să
studieze siturile neolitice din Europa, iar în anii 1960, au început să studieze siturile vikinge.

Secolul XXI

În secolul XXI, cercetările arheologice continuă să se dezvolte. Tehnologiile moderne, cum

ar fi teledetecția și georadarul, sunt utilizate pentru a identifica și a studia siturile arheologice.
Cercetătorii sunt, de asemenea, din ce în ce mai interesați de studiul impactului uman asupra
mediului.

Puncte de reper

Iată câteva puncte de reper importante din istoria cercetărilor arheologice în Europa, cu
excepția Balcanilor și Apeninilor:

 Secolul al II-lea î.Hr.: Pausanias scrie o descriere a monumentelor și siturilor antice din
Grecia.
 Secolul al XVI-lea: Umanismul italian duce la o nouă interes pentru antichitatea romană.
 Secolul al XVII-lea: Jacques-Auguste de Thou începe să colecteze și să studieze artefacte
medievale.
 Secolul al XVIII-lea: William Stukeley începe să studieze siturile preistorice.
 Secolul al XIX-lea: Heinrich Schliemann descoperă Troia.
 Secolul al XX-lea: Sunt dezvoltate noi tehnici de săpătură și analiză.
 Secolul XXI: Tehnologiile moderne sunt utilizate pentru a identifica și a studia siturile
arheologice.
 Acestea sunt doar câteva dintre multele puncte de reper importante din istoria cercetărilor
arheologice în Europa. Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a trecutului
continentului nostru și au dus la descoperirea unor artefacte și situri arheologice de o valoare
inestimabilă.

5 Începutul cercetărilor arheologice în Levant.

Începutul cercetărilor arheologice în Levant poate fi urmărit până în secolul al XIX-lea, când
arheologii europeni au început să se intereseze de această regiune. Unul dintre primii
arheologi care au lucrat în Levant a fost Claudius Rich, un diplomat britanic care a condus
săpături la Palmyra în anii 1810. Rich a fost urmat de alți arheologi europeni, cum ar fi
Charles Texier, Robert Koldewey și.

Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Levant.

În secolul al XX-lea, cercetările arheologice în Levant au devenit mai sistematice. Arheologii

au început să folosească metode și tehnici științifice pentru a studia siturile arheologice. De
asemenea, au început să se concentreze pe studiul unor perioade și culturi mai puțin
cunoscute.

În ultimii ani, cercetările arheologice în Levant au continuat să se dezvolte. Au fost

descoperite noi situri arheologice, iar metodele de cercetare au devenit mai sofisticate. Aceste
cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a istoriei și culturii Levantului.

Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Levant:

 Gezer (Israel): O importantă cetate canaanită.

 Jerichow (Palestina): O importantă cetate neolitică.

Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Levantului. Ele ne-
au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.

https://anyflip.com/oqhpp/nnyy/basic

6 Începutul cercetărilor arheologice în Egipt.

Flinders Petrie
Piatra de la Rosetta Stone Această descoperire a lui Champollion a deschis drumul spre înțelegerea
profundă a limbii egiptene antice și a scrierii hieroglifice, făcând posibilă traducerea și interpretarea
textelor egiptene antice. Astfel, Champollion este considerat pionierul în domeniul egiptologiei și este
recunoscut ca figura centrală în descifrarea hieroglifelor.
 Începutul cercetărilor arheologice în Egipt poate fi urmărit până în antichitate, când grecii și
romanii au început să exploreze și să studieze siturile antice. Cu toate acestea, cercetările
arheologice moderne în Egipt au început în secolul al XIX-lea, odată cu interesul crescând al
Europei pentru antichitate.

Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Egipt a fost Jean-François Champollion, un
savant francez care a descifrat hieroglifele egiptene în 1822. Champollion a condus săpături
la Abu Simbel și a publicat o serie de cărți despre Egiptul antic.

Alti arheologi europeni care au contribuit la începutul cercetărilor arheologice în Egipt au

fost:

 John Gardner Wilkinson: Un diplomat britanic care a scris o serie de cărți despre Egiptul
antic.

 Charles K. Niebuhr: Un explorator danez care a condus săpături la Karnak și Luxor.

 Richard Lepsius: Un arheolog german care a condus o expediție în Egipt în anii 1840.

Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizația egipteană antică, care era deja
bine cunoscută din surse literare.

În secolul al XX-lea, cercetările arheologice în Egipt au devenit mai sistematice. Arheologii

au început să folosească metode și tehnici științifice pentru a studia siturile arheologice. De
asemenea, au început să se concentreze pe studiul unor perioade și culturi mai puțin
cunoscute.

Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Egipt a fost
descoperirea mormântului lui Tutankhamon în 1922. Descoperirea acestui mormânt a fost o
realizare majoră și a dus la o nouă înțelegere a Egiptului antic.

În ultimii ani, cercetările arheologice în Egipt au continuat să se dezvolte. Au fost descoperite

noi situri arheologice, iar metodele de cercetare au devenit mai sofisticate. Aceste cercetări au
contribuit la înțelegerea noastră a istoriei și culturii Egiptului antic.

Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Egipt:

 Mormântul lui Tutankhamon (1922): Unul dintre cele mai bine conservate morminte din
Egiptul antic.
 Piramidele din Giza (secolul al XXVII-lea î.Hr.): Cele mai mari structuri din lume construite
de om.
 Templul lui Karnak (secolul al XIII-lea î.Hr.): Unul dintre cele mai mari temple din lume.
 Muzeul Egiptean din Cairo: Unul dintre cele mai mari și mai importante muzee de antichitate
din lume.

Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Egiptului antic. Ele
ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.

Giovanni Battista Belzoni (5 noiembrie 1778 - 3 decembrie 1823), cunoscut și sub numele de „Marele
Belzoni”, a fost un explorator, ingineresc și arheolog italian. Este considerat una dintre figurile de
frunte ale egiptologiei mondiale, deși aparținea unei faze încă imature a acestei discipline.

Contribuții la arheologia egipteană

Belzoni a adus o contribuție semnificativă la arheologia egipteană în următoarele domenii:

 Explorarea și cartografierea siturilor arheologice: Belzoni a explorat și cartografat numeroase

situri arheologice importante din Egipt, inclusiv Karnak, Gize și în Valea Regilor. Acest lucru
a contribuit la o mai bună înțelegere a acestor situri și la dezvoltarea metodelor arheologice.
 Descoperirea de artefacte importante: Belzoni a descoperit numeroase artefacte importante
din Egiptul antic, inclusiv Colossul lui Memnon și mumia faraonului Sethi I. Aceste
descoperiri au contribuit la o mai bună înțelegere a culturii și civilizației egiptene antice.
 Popularizarea egiptologiei: Belzoni a scris mai multe cărți despre Egiptul antic, care au
contribuit la popularizarea acestei discipline.
 Mumia faraonului Ramses al II-lea a fost descoperită în 1881 de către egiptologul
francez Gaston Maspero. Această descoperire a avut loc în Deir el-Bahri, în
apropiere de Luxor, Egipt, și a atras atenția la nivel mondial, deoarece Ramses al II-
lea este considerat unul dintre cei mai importanți faraoni din istoria Egiptului Antic.
 Victor Loret a realizat această descoperire în anul 1898 în Valea Regilor, de lângă
Luxor, Egipt. Descopera mumia lui Amenhotep al 3 lea
 Mumia reginei Hatshepsut a fost identificată pe baza analizelor osoase și a
inscripțiilor găsite în mormântul său. Hatshepsut a condus Egiptul în perioada celei
de-a XVIII-a dinastii și a fost una dintre puținele femei care au preluat titlul de faraon.
Mumia ei a fost inițial adăpostită într-un mormânt lateral din Deir el-Bahri, dar a fost
ulterior transferată și reanalizată pentru a stabili identitatea. Jean-Philippe Lauer este cel
care descopera mumia.
7 Începutul cercetărilor arheologice în Grecia şi Egeida.

Începutul cercetărilor arheologice în Grecia și Egee poate fi urmărit până în antichitate, când
grecii și romanii au început să exploreze și să studieze siturile antice. Cu toate acestea,
cercetările arheologice moderne în Grecia și Egee au început în secolul al XIX-lea, odată cu
interesul crescând al Europei pentru antichitate.
 Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Grecia și Egee a fost Clemente Robert, un
diplomat francez care a condus săpături la Olimpia în anii 1820. Robert a fost urmat de alți
arheologi europeni, cum ar fi Charles Cockerell, Lord Elgin și Richard Chandler.

Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Grecia și Egee, care
erau deja bine cunoscute din surse literare.

În secolul al XX-lea, cercetările arheologice în Grecia și Egee au devenit mai sistematice.

Arheologii au început să folosească metode și tehnici științifice pentru a studia siturile
arheologice. De asemenea, au început să se concentreze pe studiul unor perioade și culturi
mai puțin cunoscute.

Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Grecia și
Egee a fost descoperirea civilizației minoice în Creta în anii 1870. Descoperirea acestei
civilizații a fost o realizare majoră și a dus la o nouă înțelegere a Greciei antice.

În ultimii ani, cercetările arheologice în Grecia și Egee au continuat să se dezvolte. Au fost

descoperite noi situri arheologice, iar metodele de cercetare au devenit mai sofisticate. Aceste
cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a istoriei și culturii Greciei și Egeei.

Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Grecia și Egee:

 Civilizația minoică (secolul al XVII-lea-secolul al XII-lea î.Hr.): O civilizație avansată care a

înflorit în Creta.
 Civilizația miceniană (secolul al XIV-lea-secolul al XI-lea î.Hr.): O civilizație războinică care
a înflorit în Grecia continentală.
 Orașul Troia (secolul al XIII-lea î.Hr.): O cetate importantă care a fost distrusă în timpul
războiului troian.
 Templul lui Zeus Olimpic (secolul al V-lea î.Hr.): Unul dintre cele mai mari temple din
Grecia antică.
 Acropolisul din Atena (secolul al V-lea î.Hr.): Un complex de temple și monumente care
reprezintă vârful civilizației grecești antice.

Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Greciei și Egeei. Ele
ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.

În 1878, Arthur Evans a început săpăturile la Knossos, capitala civilizației minoice

În 1900, Sir Arthur Evans a descoperit Palatul Knossos, cel mai mare palat minoic.

În 1929, Carl Blegen a condus săpături la Micene și a descoperit mormântul lui Agamemnon.

În 1968, Spyridon Marinatos a condus săpături la Santorini și a descoperit ruinele orașului antic
Akrotiri.
 8 Începutul cercetărilor arheologice în Anatolia.

Începutul cercetărilor arheologice în Anatolia poate fi urmărit până în antichitate, când grecii
și romanii au început să exploreze și să studieze siturile antice din regiune. Cu toate acestea,
cercetările arheologice moderne în Anatolia au început în secolul al XIX-lea, odată cu
interesul crescând al Europei pentru antichitate.

Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Anatolia a fost Charles Texier, un diplomat
francez care a condus săpături la Perge și Aspendos în anii 1830. Texier a fost urmat de alți
arheologi europeni, cum ar fi Jean-Charles Texier, William Mitchell Ramsay și Wilhelm
Dörpfeld.

Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Anatolia, care erau
deja bine cunoscute din surse literare.

În secolul al XX-lea, cercetările arheologice în Anatolia au devenit mai sistematice.

Arheologii au început să folosească metode și tehnici științifice pentru a studia siturile
arheologice. De asemenea, au început să se concentreze pe studiul unor perioade și culturi
mai puțin cunoscute.

Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Anatolia a
fost descoperirea civilizației hitite în anii 1880. Descoperirea acestei civilizații a fost o
realizare majoră și a dus la o nouă înțelegere a istoriei și culturii Anatoliei.

În ultimii ani, cercetările arheologice în Anatolia au continuat să se dezvolte. Au fost

descoperite noi situri arheologice, iar metodele de cercetare au devenit mai sofisticate. Aceste
cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a istoriei și culturii Anatoliei.

Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Anatolia:

 Civilizația hitită (secolul al XVII-lea-secolul al XII-lea î.Hr.): O civilizație avansată care a

înflorit în Anatolia centrală.
 Orașul Hattusa (capitala hitită): Un sit arheologic important care a fost inclus în patrimoniul
mondial UNESCO.
 Civilizația frigiană (secolul al VIII-lea-secolul al VI-lea î.Hr.): O civilizație care a înflorit în
Anatolia centrală și de vest.
 Civilizația Urartu (secolul al IX-lea-secolul al VI-lea î.Hr.): O civilizație care a înflorit în
Anatolia estică.
 Civilizația elenistică (secolul al IV-lea î.Hr.-secolul al I-lea d.Hr.): O perioadă de influență
greacă în Anatolia.
 Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Anatoliei. Ele ne-au
ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.

Câteva exemple de cercetări arheologice specifice din Anatolia:

 În 1882, Hugo Winckler a condus săpături la Hattusa, capitala hitită, și a descoperit

rămășițele acestui oraș important.
 În 1905, Hogarth a condus săpături la Gordion, capitala frigiană, și a descoperit mormântul
regelui Midas.
 În 1927, James Mellaart a condus săpături la Çatalhöyük, un sit neolitic important, și a
descoperit o serie de descoperiri revoluționare, inclusiv picturi murale și figurine.

Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a civilizațiilor antice din Anatolia și au

ajutat la crearea unei imagini mai complete a istoriei și culturii acestei regiuni.

9 Începutul cercetărilor arheologice în Italia

Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Italia, care erau deja
bine cunoscute din surse literare.

În secolul al XIX-lea, cercetările arheologice în Italia au devenit mai sistematice. Arheologii

au început să folosească metode și tehnici științifice pentru a studia siturile arheologice. De
asemenea, au început să se concentreze pe studiul unor perioade și culturi mai puțin
cunoscute.

Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Italia a fost
descoperirea Pompeii în 1748. Descoperirea acestui oraș antic, care a fost conservat sub
cenușa vulcanului Vezuviu în anul 79 d.Hr., a fost o realizare majoră și a dus la o nouă
înțelegere a vieții romane antice.

În ultimii ani, cercetările arheologice în Italia au continuat să se dezvolte. Au fost descoperite

noi situri arheologice, iar metodele de cercetare au devenit mai sofisticate. Aceste cercetări au
contribuit la înțelegerea noastră a istoriei și culturii Italiei.

Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Italia:

 Pompeii (secolul I d.Hr.): Un oraș roman antic care a fost conservat sub cenușa vulcanului
Vezuviu în anul 79 d.Hr.
 Roma antică (secolul VIII î.Hr.-secolul V d.Hr.): Capitala Imperiului Roman.
 Ostia Antica (secolul IV î.Hr.-secolul IV d.Hr.): Un port important al Imperiului Roman.
 Herculaneum (secolul I d.Hr.): Un oraș roman antic care a fost conservat sub cenușa
vulcanului Vezuviu în anul 79 d.Hr.
 Etruscii (secolul VIII î.Hr.-secolul I î.Hr.): O civilizație pre-romană care a înflorit în centrul
Italiei.

Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Italiei. Ele ne-au
ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.

Câteva exemple de cercetări arheologice specifice din Italia:

 În 1748, Karl Weber a condus săpături la Pompeii și a descoperit rămășițele acestui oraș
antic.
 În 1870, Giuseppe Fiorelli a condus săpături la Pompeii și a dezvoltat metoda de turnare a
corpurilor oamenilor și animalelor care au murit în timpul erupției vulcanului Vezuviu.
 În 1900, Rodolfo Lanciani a condus săpături la Roma antică și a descoperit ruinele Forumului
Roman, Colosseumului și altor situri importante.
 În 1924, Amedeo Maiuri a condus săpături la Herculaneum și a descoperit rămășițele acestui
oraș antic.
 În 1950, Massimo Pallottino a condus săpături în Etruria și a descoperit noi informații despre
această civilizație pre-romană.

Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a civilizațiilor antice din Italia și au ajutat
la crearea unei imagini mai complete a istoriei și culturii acestei regiuni.

10 Începutul cercetărilor arheologice în Mesopotamia.

Primele contacte cu lumea pierdute şi-a făcut prin călătorii şi exploatoriile din Orientul
Apropiat. Aici trebuie să menţionăm pe G.A. Olivier, H.J. Bridges, Rousseau, J.P. Morier J.
M. Kinneir, J.S. Buckingham, R. Walpole etc.
Claudius James Rich a fost cel care a publicat, pentru prima dată o lucrare ştiinţifică despre
Babilon şi antichităţile din Mesopotamia.1 În anii 1820 şi 1821 a mers să stea în M-ţii
Kurdistanului. Aici au vizitat pe oraşele Nimrud, Ninive etc. În acelaşi ani a decedat. Din
acest motiv nu a reşit să publice rezultatele obţinute în cadrul vizitaţiilor sale. Numai în 1836
si-au văzut lumina două hărţi şi un plan al oraşului Ninive

Începutul cercetărilor arheologice în Mesopotamia poate fi urmărit până în antichitate, când

grecii și romanii au început să exploreze și să studieze siturile antice din regiune. Cu toate
acestea, cercetările arheologice moderne în Mesopotamia au început în secolul al XIX-lea,
odată cu interesul crescând al Europei pentru antichitate.

1
In 1813 a publicat în tomul III al publicaţiei Fundgraben des Orients, editată la Viena, un Memoir on the ruins
of Babylon, completat în 1818 de un al doilea memoriu asupra Babilonului, publicat în Archealogia.
Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Mesopotamia a fost Paul Émile Botta, un
diplomat francez care a condus săpături la Khorsabad în anii 1840. Botta a descoperit ruinele
palatului regelui asirian Sargon al II-lea, o descoperire majoră care a dus la o nouă înțelegere
a civilizației asiriene.

Sir Austen Henry Layard

El s-a născut la Paris în 1817. Si el tot tânăr (22 ani) a decis să plece în India, plictisând de
viaţa al funcţionarilor. A vizitat Palestinul, Siria, Irakul şi Persia. În 1842 a cunoscut pe
Emile Botta, şi el a început să se intereze asupra săpăturile arheologice. Având ca mecena pe
Sir Stratford Canning ambasadorul al Angliei 2 În 1845 a început săpăturile la aşezarea
Nimrud unde credea că se găseşte Ninive, care ulterior s-a dovedit a fi Calah una dintre
capitala Asiriei. S-a dus la suprafaţă reliefuri, tauri înaripaţi de lei. A deschis şi alte şantieri la
Quyundjig, pe care a părăsit Botta. Aici a descoperit un palat. 3 A continuat săpăturile, până la
1847. Însă în acest an a fost transferat la British Museum, rămănd acasă de doi ani, deoarece
a fost numit ataşat de ambasadă la Constantinopol.
A reînceput cercetările între 1849 şi 1851 la Nimrud. A descoperit analele lui
Asurbanipal, a găsit multe arme şi un tron regal. La apogeul carierei său s-a ajuns la 1850,
când în Quyundjig a explorat 71 de camere, de unde a scos 2000 de basoreliefuri. În afara de
asta a mai găsit 27 de portaluri decorate şi 10 tauri înaripaţi. Tot el a găsit biblioteca lui
Asurbanipal. Obiectele a fost depuse la British Museum. Sir Henry Layard a părăsit
cercetările arheologice la apogeul ei, îndreptat apoi către cariera politică. 4
Rezultatele lui Henry Layard si-a dat lecţia pentru urmaşi ei, nu numai pentru arheologi,
istorici ci şi pentru filologi. Cu ajutorul tăbliţelor de lut specialişti si-au dat seama că există
trei forme de scriere cuneiformă, acoperind trei limbă diferită. Însă în această lucrare nu vrem
să insistăm asupra ei.5

Botta a fost urmat de alți arheologi europeni, cum ar fi Henry Rawlinson, Austen Henry
Layard și Hormuzd Rassam. Aceștia au condus săpături la numeroase situri importante din
Mesopotamia, inclusiv la Nimrud, Nineveh și Ur.

Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Mesopotamia, care
erau deja bine cunoscute din surse literare.

În secolul al XX-lea, cercetările arheologice în Mesopotamia au devenit mai sistematice.

Arheologii au început să folosească metode și tehnici științifice pentru a studia siturile
arheologice. De asemenea, au început să se concentreze pe studiul unor perioade și culturi
mai puțin cunoscute.

2
Pe el au cunoscut la Constantinopol, primindu-se 150 de livre, pentru săpături arheologice.
3
RACHET 1977: P. 245
4
RACHET 1977: p.245-246
5
Lacza Tihamér, Az ókor emlékezete.A sziklarajzoktól az ábc-ig, Lilium Aurum, Dunaszerdahely,2004
 Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Mesopotamia
a fost descoperirea scrierii cuneiforme în anii 1850. Descoperirea acestei forme de scriere a
fost o realizare majoră și a dus la o nouă înțelegere a civilizației mesopotamiene.

În ultimii ani, cercetările arheologice în Mesopotamia au continuat să se dezvolte. Au fost

descoperite noi situri arheologice, iar metodele de cercetare au devenit mai sofisticate. Aceste
cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a istoriei și culturii Mesopotamiei.

Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Mesopotamia:

 Scrierea cuneiforme (secolul IV î.Hr.): O formă de scriere care a fost folosită în Mesopotamia
și în alte regiuni ale Orientului Mijlociu.
 Cultura sumeriană (secolul IV î.Hr.-secolul II î.Hr.): O civilizație timpurie care a înflorit în
Mesopotamia.
 Civilizația asiriană (secolul XII î.Hr.-secolul VII î.Hr.): O civilizație militară puternică care a
înflorit în Mesopotamia.
 Civilizația babiloniană (secolul XVIII î.Hr.-secolul VI î.Hr.): O civilizație care a înflorit în
Mesopotamia.

Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Mesopotamiei. Ele
ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.

Câteva exemple de cercetări arheologice specifice din Mesopotamia:

 În 1843, Paul Émile Botta a condus săpături la Khorsabad și a descoperit ruinele palatului
regelui asirian Sargon al II-lea.
 În 1849, Austen Henry Layard a condus săpături la Nimrud și a descoperit ruinele palatelor
regilor asirieni.
 În 1853, Hormuzd Rassam a condus săpături la Nineveh și a descoperit ruinele palatului
regelui asirian Assurbanipal.
 În 1922, Leonard Woolley a condus săpături la Ur și a descoperit ruinele orașului antic.

Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a civilizațiilor antice din Mesopotamia și

au ajutat la crearea unei imagini mai complete a istoriei și culturii acestei regiuni.

11 Începutul cercetărilor arheologice în Extremul Orient (China şi Japonia]

Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Extremul Orient a fost Georges Eugène Simon,
un diplomat francez care a condus săpături la Beijing în anii 1860. Simon a descoperit ruinele
orașului antic din Beijing, precum și o serie de artefacte, inclusiv ceramică, bronz și
sculptură.
 Simon a fost urmat de alți arheologi europeni, cum ar fi Eduard Chavannes, Emile Burnouf și
Henri Cordier. Aceștia au condus săpături la numeroase situri importante din China, inclusiv
la Xi'an, Nanjing și Shanghai.

Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din China și Japonia,
care erau deja bine cunoscute din surse literare.

În secolul al XX-lea, cercetările arheologice în Extremul Orient au devenit mai sistematice.

Arheologii au început să folosească metode și tehnici științifice pentru a studia siturile
arheologice. De asemenea, au început să se concentreze pe studiul unor perioade și culturi
mai puțin cunoscute.

Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Extremul
Orient a fost descoperirea scripturii chineze în anii 1890. Descoperirea acestei forme de
scriere a fost o realizare majoră și a dus la o nouă înțelegere a civilizației chineze.

În ultimii ani, cercetările arheologice în Extremul Orient au continuat să se dezvolte. Au fost

descoperite noi situri arheologice, iar metodele de cercetare au devenit mai sofisticate. Aceste
cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a istoriei și culturii Extremului Orient.

Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Extremul Orient:

 Scrierea chineză (secolul III î.Hr.): O formă de scriere care este folosită în China și în alte
regiuni ale Asiei de Est.
 Civilizația chineză (secolul V î.Hr.-prezent): O civilizație complexă care a înflorit în China.
 Civilizația japoneză (secolul III d.Hr.-prezent): O civilizație care a înflorit în Japonia.

Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Extremului Orient.
Ele ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.

Câteva exemple de cercetări arheologice specifice din China și Japonia:

 În 1860, Georges Eugène Simon a condus săpături la Beijing și a descoperit ruinele orașului
antic.
 În 1899, Émile Burnouf a condus săpături la Xi'an și a descoperit ruinele orașului antic.
 În 1928, Yoshiro Shiratori a condus săpături la Nara și a descoperit ruinele orașului antic.

Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a civilizațiilor antice din China și Japonia
și au ajutat la crearea unei imagini mai complete a istoriei și culturii acestor regiuni.

12 Începutul cercetărilor arheologice în Orientul Mijlociu (Iran, Afganistan, Pakistan, India).

 Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Orientul Mijlociu a fost Henry Rawlinson, un
ofițer britanic care a condus săpături la Persepolis în anii 1830. Rawlinson a descoperit
ruinele palatului lui Darius cel Mare, precum și o serie de inscripții care au fost esențiale
pentru descifrarea scrierii cuneiforme.

Rawlinson a fost urmat de alți arheologi europeni, cum ar fi Austen Henry Layard, Hormuzd
Rassam și Sir Leonard Woolley. Aceștia au condus săpături la numeroase situri importante
din Orientul Mijlociu, inclusiv la Nineveh, Babilon și Mohenjo-daro.

Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Orientul Mijlociu,
care erau deja bine cunoscute din surse literare.

În secolul al XX-lea, cercetările arheologice în Orientul Mijlociu au devenit mai sistematice.

Arheologii au început să folosească metode și tehnici științifice pentru a studia siturile
arheologice. De asemenea, au început să se concentreze pe studiul unor perioade și culturi
mai puțin cunoscute.

Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Orientul
Mijlociu a fost descoperirea ruinelor orașului antic Mohenjo-daro în anii 1920. Descoperirea
acestui oraș, care a fost construit de civilizația Indus, a fost o realizare majoră și a dus la o
nouă înțelegere a acestei civilizații.

În ultimii ani, cercetările arheologice în Orientul Mijlociu au continuat să se dezvolte. Au fost

descoperite noi situri arheologice, iar metodele de cercetare au devenit mai sofisticate. Aceste
cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a istoriei și culturii Orientului Mijlociu.

Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Orientul Mijlociu:

 Ruinele orașului antic Mohenjo-daro (secolul III î.Hr.): Un oraș construit de civilizația Indus.
 Ruinele orașului antic Babilon (secolul XVIII î.Hr.-secolul VI î.Hr.): Un oraș important al
civilizației babiloniene.
 Ruinele orașului antic Persepolis (secolul VI î.Hr.-secolul III î.Hr.): Capitala Imperiului
Persan.
 Ruinele orașului antic Petra (secolul IV î.Hr.-secolul I d.Hr.): Un oraș construit de nabataeni.

Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Orientului Mijlociu.
Ele ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.

Câteva exemple de cercetări arheologice specifice în Iran, Afganistan, Pakistan și India:

 În 1835, Henry Rawlinson a descoperit ruinele palatului lui Darius cel Mare la Persepolis.
 În 1849, Austen Henry Layard a descoperit ruinele orașului antic Nimrud.
 În 1922, Sir Leonard Woolley a descoperit ruinele orașului antic Ur.
 În 1922, John Marshall a descoperit ruinele orașului antic Mohenjo-daro.
 În 1924, Aurel Stein a descoperit ruinele orașului antic Gandhara.

Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a civilizațiilor antice din Orientul

Mijlociu și au ajutat la crearea unei imagini mai complete a istoriei și culturii acestei regiuni.

13 Începutul cercetărilor arheologice pe teritoriul fostei URSS.

Unul dintre primii arheologi care au lucrat pe teritoriul fostei URSS a fost Petr Simon Pallas, un
naturalist german care a condus o expediție în Rusia în anii 1760. Pallas a descoperit o serie de situri
arheologice, inclusiv ruinele orașelor antice grecești și romane.

Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre istoria și cultura popoarelor care au locuit
în această regiune.

În secolul al XIX-lea, cercetările arheologice pe teritoriul fostei URSS au devenit mai

sistematice. Arheologii au început să folosească metode și tehnici științifice pentru a studia
siturile arheologice. De asemenea, au început să se concentreze pe studiul unor perioade și
culturi mai puțin cunoscute.

Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice pe teritoriul
fostei URSS a fost descoperirea ruinelor orașului antic Sarmizegetusa în anii 1860.
Descoperirea acestui oraș, care a fost capitala Daciei romane, a fost o realizare majoră și a
dus la o nouă înțelegere a istoriei acestei regiuni.

În secolul al XX-lea, cercetările arheologice pe teritoriul fostei URSS au continuat să se

dezvolte. Au fost descoperite noi situri arheologice, iar metodele de cercetare au devenit mai
sofisticate. Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a istoriei și culturii popoarelor
care au locuit în această regiune.

Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din fosta URSS:

 Ruinele orașului antic Sarmizegetusa (secolul I d.Hr.): Capitala Daciei romane.

 Ruinele orașului antic Chersonesus (secolul IV î.Hr.-secolul IV d.Hr.): Un oraș grecesc situat
în Crimeea.
 Ruinele orașului antic Odesa (secolul IV î.Hr.-secolul IV d.Hr.): Un oraș grecesc situat în
Ucraina.
 Ruinele orașului antic Panticapaeum (secolul VII î.Hr.-secolul XIV d.Hr.): Un oraș grecesc
situat în Crimeea.

Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii popoarelor care au
locuit în fosta URSS. Ele ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în
această regiune.
 Câteva exemple de cercetări arheologice specifice în fosta URSS:

 În 1864, Vasile Pârvan a descoperit ruinele orașului antic Sarmizegetusa.

 În 1892, Mihail Rostovțev a descoperit ruinele orașului antic Chersonesus.
 În 1935, Boris Rybakov a descoperit ruinele orașului antic Odesa.
 În 1945, Boris Piotrovski a descoperit ruinele orașului antic Panticapaeum.

Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a istoriei și culturii popoarelor care au

locuit în fosta URSS și au ajutat la crearea unei imagini mai complete a istoriei și culturii
acestei regiuni.

14Inceputul cercetărilor arheologice în Basarabia.

file:///C:/Users/PC/Downloads/Arheologia%20%C3%AEn%20Moldova_Pelivan%20(2).pdf

15Inceputul cercetărilor arheologice în România.

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/751-765.pdf

16New Archaeology

Arheologia procesuală (în engleză, processual archaeology) este o școală de gândire

arheologică care a apărut în anii 1960 și 1970 în Statele Unite ale Americii. Ea a fost o reacție
la arheologia tradițională, care era adesea criticată pentru că era prea descriptivă și lipsită de o
bază teoretică solidă.

Arheologia procesuală a fost inspirată de numeroase discipline, inclusiv antropologie,

sociologie, economie și biologie. Ea a adoptat o abordare științifică a arheologiei, subliniind
importanța utilizării unor metode riguroase și a testării ipotezelor.

Principalele principii ale arheologiei procesuale sunt următoarele:

 Arheologia este o știință: Arheologii ar trebui să folosească metode științifice pentru a colecta
și interpreta datele arheologice.
 Arheologia este o disciplină socială: Arheologii ar trebui să se concentreze pe studiul
societăților trecute, nu doar pe artefacte și structuri.
 Arheologia este o disciplină explicativă: Arheologii ar trebui să încerce să explice
schimbările și evoluțiile din societățile trecute.

Arheologia procesuală a avut un impact semnificativ asupra arheologiei moderne. Ea a dus la

dezvoltarea unor noi metode și tehnici arheologice și a contribuit la creșterea gradului de
rigore științifică al arheologiei.
 În România, arheologia procesuală a fost introdusă în anii 1970 de către un grup de arheologi
români, printre care Alexandru Vulpe, Mihai Constantinescu și Mircea Babeș. Aceștia au
contribuit la dezvoltarea unor noi metode arheologice, cum ar fi analiza statistică a datelor
arheologice și utilizarea modelelor matematice pentru a explica schimbările din societățile
trecute.

Arheologia procesuală continuă să fie o școală de gândire importantă în arheologie. Ea a fost

criticată pentru că este prea rigidă și că nu ține suficient cont de perspectivele subiective ale
oamenilor care au creat artefactele și structurile arheologice. Cu toate acestea, arheologia
procesuală a avut un impact pozitiv asupra arheologiei moderne, contribuind la creșterea
gradului de rigoare științifică al arheologiei și la dezvoltarea unor noi metode și tehnici
arheologice.

Iată câteva exemple specifice de cum a fost aplicată arheologia procesuală în România:

 Studiul procesului de urbanizare: Arheologii procesuali au studiat modul în care societățile

din România au trecut de la o structură rurală la una urbană. Aceștia au folosit metode
statistice pentru a analiza distribuția populației și a resurselor și au dezvoltat modele
matematice pentru a explica schimbările din structurile sociale și economice.
 Studiul schimburilor comerciale: Arheologii procesuali au studiat modul în care societățile
din România au interacționat cu alte societăți. Aceștia au analizat tipurile de artefacte
importate și exportate și au folosit metode statistice pentru a urmări rutele comerciale.
 Studiul impactului mediului: Arheologii procesuali au studiat modul în care schimbările
climatice și mediul natural au afectat societățile din România. Aceștia au analizat stratigrafia
siturilor arheologice și au folosit modele matematice pentru a urmări schimbările din mediu.

Arheologia procesuală a avut un impact semnificativ asupra înțelegerii noastre despre trecutul
României. Ea a contribuit la dezvoltarea unor noi perspective asupra proceselor sociale,
economice și culturale care au modelat dezvoltarea societăților românești.
https://www.thoughtco.com/what-is-processual-archaeology-172242

17Teoria systemelor în ştiinţa arheologică

Teoria sistemelor este o ramură a științei care se ocupă de studiul sistemelor. Un sistem este
un set de elemente care interacționează între ele într-un mod organizat. Sistemele pot fi
simple sau complexe, naturale sau artificiale.

Teoria sistemelor a fost aplicată în multe domenii diferite, inclusiv biologie, inginerie,
economie și psihologie. În arheologie, teoria sistemelor a fost utilizată pentru a înțelege
modul în care societățile trecute au funcționat.

Principiile teoriei sistemelor

Teoria sistemelor se bazează pe o serie de principii fundamentale, inclusiv:

 Interdependență: Elementele unui sistem sunt interdependente, ceea ce înseamnă că
schimbările la un element pot afecta alte elemente.
 Feedback: Sistemele au feedback, ceea ce înseamnă că rezultatele acțiunilor unui sistem pot
afecta acțiunile ulterioare ale sistemului.
 Homeostazie: Sistemele tind să mențină un echilibru intern.
 Creștere și schimbare: Sistemele sunt în continuă schimbare, evoluând în timp.

Aplicarea teoriei sistemelor în arheologie

Teoria sistemelor a fost aplicată în arheologie pentru a înțelege o varietate de aspecte ale
societăților trecute, inclusiv:

 Structura socială: Teoria sistemelor a fost utilizată pentru a înțelege modul în care societățile
trecute erau organizate din punct de vedere social.
 Economie: Teoria sistemelor a fost utilizată pentru a înțelege modul în care societățile trecute
produceau și distribuiau bunuri și servicii.
 Politică: Teoria sistemelor a fost utilizată pentru a înțelege modul în care societățile trecute
erau guvernate.
 Cultură: Teoria sistemelor a fost utilizată pentru a înțelege modul în care societățile trecute își
exprimau valorile și credințele.

Exemple de aplicare a teoriei sistemelor în arheologie

Iată câteva exemple de cum a fost aplicată teoria sistemelor în arheologie:

 Studiul sistemelor de aprovizionare alimentare: Arheologii au folosit teoria sistemelor pentru

a studia modul în care societățile trecute obțineau hrană. Aceștia au analizat resursele naturale
disponibile, tehnologiile de producție a alimentelor și distribuția alimentelor.

 Studiul schimburilor comerciale: Arheologii au folosit teoria sistemelor pentru a studia modul
în care societățile trecute interacționau între ele. Aceștia au analizat tipurile de bunuri și
servicii care erau schimbate, rutele comerciale și impactul schimburilor comerciale asupra
societăților.

 Studiul procesului de urbanizare: Arheologii au folosit teoria sistemelor pentru a studia

modul în care societățile trecute au trecut de la o structură rurală la una urbană. Aceștia au
analizat factorii care au contribuit la urbanizare, cum ar fi creșterea populației, dezvoltarea
tehnologiilor agricole și schimburile comerciale.

Teoria sistemelor este o perspectivă utilă pentru înțelegerea societăților trecute. Ea oferă un
cadru pentru înțelegerea modului în care elementele diferitelor sisteme sociale interacționează
între ele și modul în care aceste sisteme se schimbă în timp.

https://www.academia.edu/5224773/Dorel_MICLE_No%C5%A3iuni
18Arheologia experimentală
Arheologia Experimentală folosește diferite metode, tehnici, analize, și abordări pentru a crea și a testa
ipoteze sau interpretații bazate pe o sursă istorică arheologică precum structuri antice sau artefacte. Această
știință nu trebuie să fie confundată cu tehnologia primitivă care nu are nici o menționare în surse
arheologice sau istorice, sau cu ducerea traiului în mod istoric sau cu încercarea de a imita anumite
momente istorice care s-au petrecut de-a lungul timpului, diferența dintre cele două și Arheologia
Experimentală este că Arheologia Experimentală este o știință care are ca scop aflarea de adevăruri istorice
și nu constituie un hobby sau un mod de a readuce la viață romantismul unei epoci (pre)istorice anume.

Un mod principal de a practica Arheologia Experimentală este cel de a reproduce anumite structuri din
trecut folosind numai tehnici contemporane cu structura respectivă. Această ramură a Arheologiei
Experimentale este cunoscută și ca Arheologia Reconstrucției. Totuși, în ciuda aparențelor, scopul acestei
științe este nu în mare parte edificiul/construcția construit(ă) ci cunoștințele dobândite prin construcția
și/sau folosirea lui. Un exemplu bun este Butser Ancient Farm aflată în comitatul Englez Hampshire și care
este o replică funcțională a unei ferme împreună cu toate facilitățile ei necesare din Epoca Fierului unde
experimente pe term lung în legătură cu agricultura preistorică, domesticirea animalelor și manufactură
sunt în curs de desfășurare și au ca scop testarea ideilor puse de unii arheologi. În Danemarca, Centrul de
Experimentare Lejre desfășoară experimente și mai ambițioase care presupun testarea înhumării artificiale
din Epoca Bronzului și Epoca Fierului precum și știință preistorică sau manufactura uneltelor în lipsa
de cremene.

Alte Exmple de Arheologie Experimentală:

 Kon-Tiki-ul, o plută din balsa (lemn de plută) construită de Thor Heyerdahl și care a navigat
din Peru până în Polinezia pentru a demonstra posibilitatea schimbului cultural între civilizațiile sud-
americane și insulele polineziene.
 Încercări (care nu au dat roade până azi) de a transporta pietre mari precum cele folosite la construirea
lui Stonehenge de la locația lor probabilă la din Pembrokeshire până la sit-ul arheologic din Salisbury
Plain, folosind doar tehnologia contemporană cu Stonehenge.
 Reconstrucția unei părți ai Zidului lui Hadrian la Vindolanda, dusă la sfârșit de voluntari locali în timp
limitat.
 Trireme gercești au fost reconstruite de marinari pricepuți folosind proiecte și rămășițe arheologice și
au fost testate cu succes în largul mării.
 Încercări de a reproduce manual oțel care are toate propietățile Oțelului de Damasc, al cărui metode de
fabricație au rămas pierdute pentru secole.
 Experimente de reproducere a baterii de monezi romane.
 Replici ale vaselor ceramice din cultura Cozia-Saharna și a culturii getice [nefuncțională – arhivă]
Alte tipuri de Arheologie Experimentală folosesc înhumarea a unor replici moderne a unor artefacte și apoi
constatarea efectelor de-a lungul timpului. Alți arheologi au construit mine, tuneluri, etc. și au măsurat
efectele astupării, scufundării, a intemperiilor asupra construcțiilor pentru a înțelege cum ar fi arătat
monumentele subterane ale antichității.

Munca oamenilor care modelează pietre (în mod preistoric) pentru a face unelte este și ea un fel de
Arheologie Experimentală pentru că au fost înțelese multe lucruri despre multe feluri de unelte din
cremene și/sau piatră din încercarea de a le fabrica. Arheologiști Experimentali au echipat măcelari, tăietori
de lemne și arcași cu unelte de piatră pentru a vedea cât de eficiente sunt ele la îndeplinrea feluritelor
sarcini. Zgârieturile și semnele de folosire ale acestor unelte sunt comparate cu cele de pe artefacte pentru a
determina probabilitatea ca acele unelte să fi fost folosite în scopuri asemănătoare. Topoarele de piatră au
demonstrat că sunt foarte eficiente la îndepărtarea cărnii de pe oase și de pe cartilaje.

https://experimentalarchaeology.files.wordpress.com/2011/06/ascher-experimental-
archaeology.pdf
19 Arheologia descriptive
 Arheologia descriptivă este o abordare arheologică care se concentrează pe colectarea și
descrierea detaliată a datelor arheologice. Scopul arheologiei descriptive este de a crea o
imagine cât mai completă posibil a trecutului, fără a încerca să explice sau să interpreteze
aceste date.

Arheologia descriptivă a fost practicată de secole, dar a devenit o disciplină formală în

secolul al XIX-lea. Arheologii descriptivi folosesc o varietate de metode și tehnici, inclusiv:

 Prospecție arheologică: Arheologii descriptivi pot folosi prospecțiuni arheologice pentru a

identifica siturile arheologice și pentru a colecta informații preliminare despre ele.

 Săpături arheologice: Arheologii descriptivi pot efectua săpături arheologice pentru a excava
siturile arheologice și pentru a colecta date arheologice, cum ar fi artefacte, structuri și
stratigrafie.

 Analiza artefactelor: Arheologii descriptivi pot analiza artefactele pentru a le determina

originea, datarea și utilizarea.

 Analiza stratigrafiei: Arheologii descriptivi pot analiza stratigrafia pentru a determina

cronologia siturilor arheologice și pentru a înțelege modul în care acestea au fost construite și
utilizate.

Arheologia descriptivă a fost esențială pentru dezvoltarea arheologiei moderne. Ea a oferit o

bază solidă de date pentru cercetarea arheologică ulterioară și a contribuit la înțelegerea
noastră despre trecutul uman.

Arheologia descriptivă are o serie de avantaje, inclusiv:

 Oferă o imagine clară și detaliată a trecutului. Arheologia descriptivă se concentrează pe

colectarea și descrierea cât mai completă posibil a datelor arheologice. Acest lucru permite
arheologilor să obțină o imagine cât mai clară și detaliată a trecutului.

 Este o metodă riguroasă și obiectivă. Arheologia descriptivă se bazează pe metode și tehnici

științifice. Acest lucru o face o metodă riguroasă și obiectivă pentru studierea trecutului.

 Este o metodă esențială pentru cercetarea arheologică ulterioară. Arheologia descriptivă oferă
o bază solidă de date pentru cercetarea arheologică ulterioară. Aceasta permite arheologilor
să dezvolte noi teorii și ipoteze despre trecut.

Cu toate acestea, arheologia descriptivă are și o serie de dezavantaje, inclusiv:

 Nu oferă explicații sau interpretări. Arheologia descriptivă se concentrează pe colectarea și

descrierea datelor arheologice, fără a încerca să explice sau să interpreteze aceste date. Acest
lucru poate limita înțelegerea noastră despre trecut.
 Poate fi costisitoare și consumatoare de timp. Arheologia descriptivă poate fi o metodă
costisitoare și consumatoare de timp. Acest lucru poate limita utilizarea acesteia pentru a
studia situri arheologice mari sau complexe.

Arheologia descriptivă este o metodă importantă pentru înțelegerea trecutului uman. Ea oferă
o bază solidă de date pentru cercetarea arheologică ulterioară și poate fi utilizată pentru a
studia o varietate de aspecte ale trecutului.

https://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2022/02/introducere-in-arheologie.pdf

20Etnoarheologia
Etnoarheologia este o disciplină interdisciplinară care
combină arheologia cu etnografia, sociologia și
antropologia culturală. Această disciplină studiază
relația dintre cultura materială și comportamentul
uman, folosind analogii între societățile contemporane
și cele arheologice.

Originile etnoarheologiei

În secolul al XX-lea, etnoarheologia a devenit un

mijloc de an aborda limitările arheologiei tradiționale.
Arheologii tradiționali încearcă să reconstruiască
trecutul folosind dovezi materiale, dar acestea pot fi
adesea ambigue sau interpretabile.

Etnoarheologii folosesc o varietate de

metode pentru a studia relația dintre
cultura materială și comportamentul
uman.

Metode etnoarheologice
Rolul etnoarheologiei.
Etnoarheologia are un rol important în înțelegerea
trecutului uman. Ea poate fi folosită pentru a:

Interpreta artefactele arheologice.

Reconstitui societăți dispărute.

Dezvolta teorii arheologice.

Etnoarheologia are un rol important în înțelegerea
trecutului uman. Ea poate fi folosită pentru a:

Interpreta artefactele arheologice.

Reconstitui societăți dispărute.

Dezvolta teorii arheologice.

Exemple de studi etnoarheologie

Un alt exemplu de etnoarheologie este studiul făcut de arheologii

australieni Peter White și Sue O'Connor asupra societății
aborigene din Australia. White și O'Connor au studiat societățile
aborigene contemporane, cum ar fi Pitjantjatjara și Arrernte,
pentru a înțelege modul în care erau folosite instrumentele de
piatră aborigene arheologice. Studiul lor a arătat că instrumentele
de piatră aborigene arheologice erau folosite pentru o varietate de
scopuri, inclusiv vânătoare, gătit și prelucrarea materialelor.

Etnoarheologi cunoscuț

Mircea Babeș a fost un arheolog român, unul dintre

 cei mai importanți specialiști în studierea epocii
Latène în spațiul carpatic și dunărean. S-a născut la 13
decembrie 1941, în București, și a murit la 26 aprilie
2023, tot în București.

În concluzie.
Etnoarheologia este o disciplină importantă care a contribuit la o mai bună
înțelegere a unei varietăți de aspecte ale vieții societăților trecute. Ea oferă o
perspectivă unică asupra modului în care oamenii din trecut au folosit și produs
obiecte, și pe modul în care aceste obiecte au reflectat valorile, credințele și
practicile sociale ale unei societăți.
Cartea Metode pluridiciplinare Adrian Bejan si Dorel Micle
https://classroom.google.com/c/NjQ0OTg0 Mzg5OTA4

Cum funcționează?

Etnoarheologii studiază societăți actuale cu caracteristici similare celor din trecut, observând
modul în care acestea fabrică și folosesc unelte, construiesc locuințe, organizează spațiul,
desfășoară activități economice și ritualuri. Prin combinarea observațiilor etnografice cu
analiza materialelor arheologice, își fac o imagine mai clară a modului în care aceste obiecte
puteau fi folosite și ce semnificație culturală ar fi putut avea în trecut.

Exemple în practică:

 Studierea uneltelor din piatră: Etnoarheologii pot observa triburi care încă folosesc unelte din
piatră pentru vânătoare sau agricultură. Observând tehnica lor de fabricație, utilizare și uzura
uneltelor, putem deduce cum ar fi putut fi folosite astfel de unelte în vremuri preistorice.

 Înțelegerea arhitecturii antice: Analizând casele și așezările tradiționale ale unor grupuri
etnice putem înțelege mai bine cum ar fi putut fi organizat spațiul și cum funcționau
comunitățile în perioada medievală sau chiar mai devreme.

 Decodarea artei rupestre: Studiind ritualurile și simbolismul unor triburi cu tradiții de pictură
corporală sau decorarea obiectelor, putem avea indicii despre semnificația picturilor rupestre
din peșteri preistorice.

Beneficiile etnoarheologiei:

 Creează o interpretare mai nuanțată a artefactelor: Dincolo de datare și clasificare,

etnoarheologia ne ajută să înțelegem funcția, simbolismul și semnificația culturală a
obiectelor din trecut.
 Ne oferă o perspectivă asupra vieții oamenilor din trecut: Prin studierea societăților actuale,
putem deduce aspecte din comportamentul, organizarea socială și modul de gândire al
oamenilor din vremuri demult apuse.

 Contribuie la conservarea tradițiilor: Studiul societăților etnografice ajută la conștientizarea

importanței păstrării tradițiilor și cunoștințelor indigene care riscă să dispară.

Limite și dezbateri:

 Nu există o traducere simplă din prezent în trecut: Contextul istoric și circumstanțele

culturale pot fi foarte diferite, iar aplicarea directă a observațiilor etnografice la societățile din
trecut trebuie făcută cu precauție.

 Posibile interpretări greșite: Dintr-un singur set de observații pot rezulta mai multe
interpretări posibile, iar etnoarheologii trebuie să își bazeze concluziile pe o analiză critică și
o combinație de dovezi.

 Etici în cercetare: Este important să respectăm drepturile și consimțământul comunităților

etnografice studiate și să ne asigurăm că cercetarea noastră nu le aduce niciun prejudiciu.

În concluzie, etnoarheologia este o abordare vitală pentru a înțelege mai bine trecutul uman.
Oferă o perspectivă unică asupra vieții oamenilor din alte vremuri și ne ajută să reconstruim o
imagine mai detaliată a societăților din trecut. Cu precauție și atenție la limitele sale,
etnoarheologia ne poate dezvălui secretele ascunse în artefacte și ne permite să ne imaginăm
o lume care nu mai există decât în fragmente și amintiri.

Sper că acest rezumat v-a oferit o imagine mai clară asupra etnoarheologiei. Dacă aveți
întrebări specifice sau doriți să aprofundați anumite aspecte, nu ezitați să întrebați!

1.Caracteristica generală a epocii Paleoliticului

Paleoliticul, cunoscut și ca Epoca de Piatră (din limba greacă palaios - vechi, lithos - piatră), este era
preistorică în care au apărut primele forme de viață inteligentă - Hominidae. Cele mai cunoscute specii de
hominizi au fost Homo naledi, Homo habilis, Homo ergaster, Homo erectus, Homo floresiensis, Homo
antecessor, Homo denisovensis, Homo heidelbergensis, Homo rhodesiensis, Homo
neanderthalensis și Homo sapiens.

Paleoliticul, ca eră preistorică, a început în ultima parte a erei geolologice Pliocen, ultima eră geologică din
perioada Neogen -2.588–23.03 milioane de ani, și s-a încheiat în Pleistocen (2.588 milioane ani-11.784
î.en.), din perioada Cuaternar (2.588 milioane ani - prezent), toate acestea fiind cuprinse în Neozoic, o eră
numită și Cenozoic (însemnând "viață nouă", din greacă kainos ="nou", și zoe = "viață"), fiind cea mai
recentă dintre cele trei ere geologice clasice, care a început de la sfârșitul Cretacicului atunci când au
dispărut ultimii dinozauri tereștri (Mezozoic), și care durează până în prezent.

Este era preistorică în care hominidele dezvoltă primele unelte din piatră și cuprinde 99% din epoca pietrei
Aceste obiecte sunt transformate în mod intenționat de oameni. În practică, această expresie se referă la
 unelte finite, la arme, dar și la toate produsele secundare legate de fabricarea acestora (semifabricate). Era
atât o industrie de minerit, cât și o industrie de producție.

Era Paleoliticului a început acum 3,3 milioane de ani și s-a încheiat la finalul Pleistocenului, acum 11.650
ani. [2] Paleoliticul, la rândul său, este împărțit în Paleoliticul Arhaic (început acum 3,3 milioane de ani,
încheiat acum 1,76 milioane de ani), Paleoliticul Inferior (început acum 1,76 milioane de ani, încheiat
acum 350.000 ani), Paleoliticul Mijlociu (început acum 350.000 de ani, încheiat acum 45.000 ani) și
Paleoliticul Superior (început acum 45.000 ani, încheiat acum 11.500 ani). Paleoliticul în Europa a fost
succedat de Mezolitic.

Pe durata Paleoliticului, hominizii au alcătuit mici comunități (bande sociale) și grupuri de vânători-
culegători și pescari. [3]

Paleoliticul este caracterizat prin folosirea uneltelor cioplite din piatră, dar și a uneltelor din lemn și oase.
Hominizii foloseau și pielea de animal și fibre vegetale ca unelte, dar acestea s-au descompus rapid.

Acum 50.000 ani, se dezvoltase o varietate de unelte, de la proiectile folosite pentru aruncare la distanță, ca
sulițele și săgețile, până la pumnale și instrumente de perforare. În Africa s-au găsit primele relicve din
oase și forme de artă preistorică conform descoperirilor arheologice.

Prima dovadă a pescuitului uman a fost găsită în peștera Blombos din Africa de Sud.

Umanitatea a evoluat din primii membrii ai genului Homo, ca Homo Habilis ce folosea unelte din piatră
până la oamenii moderni din punct de vedere anatomic. În Paleoliticul Superior, hominizii au dezvoltat
comportamentul și limbajul uman.

La sfârșitul Paleoliticului, în special în perioada Paleoliticului de Mijloc și Paleoliticului Superior, oamenii

au dezvoltat primele forme de artă după picturile rupestre și comportamentul spiritual prin ritualurile de
înmormântare.

Epoca Paleoliticului este prima perioadă a epocii de piatră, care a durat aproximativ 2,6
milioane de ani, din apariția primilor hominizi până la apariția agriculturii, în jurul anului
10.000 î.Hr.

În această perioadă, oamenii au evoluat de la strămoșii lor maimuțări la Homo sapiens. Ei au

învățat să folosească unelte din piatră, să vâneze și să pescuiască și să trăiască în grupuri
organizate.

Paleoliticul este împărțit în trei perioade principale:

 Paleoliticul inferior (2,6 milioane de ani - 300.000 de ani î.Hr.): În această perioadă, oamenii
au început să folosească unelte din piatră cioplită. Ei erau vânători-culegători și trăiau în
grupuri mici.
 Paleoliticul mijlociu (300.000 de ani - 30.000 de ani î.Hr.): În această perioadă, oamenii au
început să folosească unelte din piatră șlefuită. Ei au început să trăiască în peșteri și să
practice ritualuri funerare.
 Paleoliticul superior (30.000 de ani - 10.000 de ani î.Hr.): În această perioadă, oamenii au
început să folosească unelte din piatră lustruită. Ei au început să picteze și să sculpteze și să
dezvolte tehnologii mai complexe, cum ar fi harpoanele și arcurile și săgețile.

Caracteristicile generale ale epocii Paleoliticului includ:

 Oamenii erau vânători-culegători. Ei se hrăneau cu animale sălbatice, fructe, legume și nuci.
 Oamenii trăiau în grupuri mici. Aceste grupuri erau formate din aproximativ 20-30 de
indivizi.
 Oamenii foloseau unelte din piatră. Aceste unelte erau folosite pentru vânătoare, pescuit,
cules de fructe și legume și construcții.
 Oamenii trăiau în peșteri sau în aer liber. Peșterile ofereau protecție împotriva vremii și a
prădătorilor.

Epoca Paleoliticului a fost o perioadă importantă în evoluția umană. În această perioadă,

oamenii au învățat să folosească unelte, să vâneze și să pescuiască și să trăiască în grupuri
organizate. Aceste abilități au fost esențiale pentru supraviețuirea și dezvoltarea umană.

2. Manifestările culturale din Paleolitic în Europa

Arta Paleoliticului superior reprezintă cea mai veche formă de artă preistorică. Arta figurativă este
prezentă în Europa, precum și în Sulawesi, Indonezia, începând cu cel puțin 35.000 de ani în urmă.
[1]
Picturile rupestre non-figurative au o vechime de cel puțin 40.000 de ani.

Manifestările culturale din Paleolitic în Europa

Paleoliticul este prima perioadă a epocii de piatră, care a durat aproximativ 2,6 milioane de
ani, din apariția primilor hominizi până la apariția agriculturii, în jurul anului 10.000 î.Hr.

În această perioadă, oamenii au evoluat de la strămoșii lor maimuțări la Homo sapiens. Ei au

învățat să folosească unelte din piatră, să vâneze și să pescuiască și să trăiască în grupuri
organizate.

Manifestările culturale din Paleolitic în Europa sunt reprezentate de o serie de artefacte și

opere de artă, care oferă o perspectivă asupra modului de viață al oamenilor din această
perioadă.

Unelte din piatră

Unele dintre cele mai importante artefacte din Paleolitic sunt uneltele din piatră. Aceste
unelte erau folosite pentru vânătoare, pescuit, cules de fructe și legume și construcții.

Unele dintre cele mai comune tipuri de unelte din piatră din Paleolitic includ:

 Lama: O unealtă ascuțită, folosită pentru tăierea cărnii și a lemnului.

 Punctul: O unealtă ascuțită, folosită pentru înțeparea animalelor și a peștilor.
 Rașpa: O unealtă folosită pentru șlefuirea lemnului și a pietrei.
 Percutorul: O unealtă folosită pentru a ciopli piatra.

Artă
 O altă manifestare culturală importantă din Paleolitic este arta. Arta din Paleolitic include
picturi, sculpturi și obiecte decorate.

Multe dintre cele mai cunoscute exemple de artă din Paleolitic sunt picturile rupestre. Aceste
picturi sunt adesea găsite în peșteri și prezintă imagini ale animalelor, oamenilor și scenelor
de vânătoare.

Unele dintre cele mai faimoase picturi rupestre din Paleolitic includ:

 Picturile de la Lascaux, Franța: Aceste picturi, care datează din perioada Paleoliticului
superior, prezintă o varietate de animale, inclusiv bizoni, cai și mamuți.

Picturi de la Lascaux, Franța

 Picturile de la Altamira, Spania: Aceste picturi, care datează din aceeași perioadă ca și cele de
la Lascaux, prezintă și ele o varietate de animale, inclusiv ibex, cerbi și rinoceri.

Picturi de la Altamira, Spania

 Picturile de la Chauvet, Franța: Aceste picturi, care datează din perioada Paleoliticului
mijlociu, sunt unele dintre cele mai vechi picturi rupestre cunoscute. Ele prezintă o varietate
de animale, inclusiv lei, tigri și urși.

Picturi de la Chauvet, Franța

În afară de picturile rupestre, arta din Paleolitic include și sculpturi și obiecte decorate.
Sculpturile din Paleolitic sunt adesea găsite sub formă de figurine antropomorfe sau
zoomorfe. Obiectele decorate din Paleolitic includ bijuterii, arme și unelte.

Alte manifestări culturale

În afară de unelte și artă, manifestările culturale din Paleolitic includ și alte elemente, cum ar
fi:

 Ritualuri funerare: Oamenii din Paleolitic practicau ritualuri funerare pentru a-și comemora
morții. Unele dintre cele mai comune ritualuri funerare din Paleolitic includ înmormântarea
în peșteri sau în morminte supraterane.
 Credințe religioase: Oamenii din Paleolitic aveau o serie de credințe religioase, care se
reflectau în arta și ritualurile lor. Unii oameni de știință cred că oamenii din Paleolitic credeau
în existența unui zeu creator sau a unei zeițe a naturii.
 Organizare socială: Oamenii din Paleolitic trăiau în grupuri mici, formate din aproximativ 20-
30 de indivizi. Aceste grupuri erau organizate pe baza relațiilor de rudenie și cooperare.

Manifestările culturale din Paleolitic oferă o perspectivă asupra modului de viață al oamenilor
din această perioadă. Ele ne arată că oamenii din Paleolitic erau capabili de creativitate,
spiritualitate și organizare socială.

3. Caracteristica generală a mezoliticului/epipaleoliticului

Perioada dintre sfârșitul ultimei ere glaciare, cu aproximativ 10.000 de ani în urmă, până acum aproximativ
6.000 de ani în urmă, este caracterizată prin ridicarea nivelului mărilor și nevoia de adaptare la un mediu în
continuă schimbare și identificarea de noi surse de hrană. Ca urmare a acestor schimbări se poate observa o
creștere în folosirea uneltelor din microlit. Acestea erau provenite din uneltele paleolitice anterioare, din
această cauză primind numele de Epipaleolitice. Cu toate acestea, în Europa este folosit
termenul mezolitic (mijlocul epocii de piatră), deoarece uneltele (și mediul de trai) erau importate din Estul
Apropiat. Acolo, uneltele microlitice făceau posibilă vânătoarea mai eficientă, în timp ce așezări mai
avansate, cum ar fi Lepenski Vir, se dezvoltau pe baza pescuitului. Domesticirea și folosirea câinilor ca
ajutor la vânătoare datează, probabil, tot din această perioadă.

în Eurasia, este epoca arheologică cuprinsă între paleoliticul superior și neolitic. Termenul
de epipaleolitic este deseori folosit drept sinonim al epocii. Mezoliticul are o durată diferită de timp în
diferite părți ale Europei. Se referă la epoca finală a culturilor de vânător-culegători din Europa și Asia de
Vest, între Maximul Glaciatiunii Târzii și Revoluția Neolitică.

În Europa, Mezoliticul începe în anul 15.000 i.en. și se încheie în anul 5000 i.en.. În Asia de Sud-Est,
Mezoliticul și începe în anul11. 700i.en., și durează până în anul 8000 i.en.

Tipul culturii asociate cu Mezoliticul variază în funcție de zone, dar este asociat cu declinul grupurilor de
vânători de animale mari.

Sunt dezvoltate instrumente litice mai sotisficate și mai mici, precum și arme mai ascuțite decât cele din
Paleolitic.

În unele regiuni sunt utilizate ceramică și textilele, iar așezările tind să devină mai mari și permanente,
amplasate pe malurile râurilor sau pe coasta marii datorită pescuitului.

Mezoliticul, cunoscut și sub numele de Epipaleolitic, este o perioadă a istoriei umane care a
avut loc în Europa și alte părți ale lumii între sfârșitul Paleoliticului superior și începutul
Neoliticului. A început cu sfârșitul ultimei glaciațiuni, în jurul anului 10.000 î.Hr., și s-a
încheiat cu începutul agriculturii, în jurul anului 7.000 î.Hr.

Caracteristicile generale ale mezoliticului/epipaleoliticului includ:

 Schimbări climatice: Scăderea temperaturilor și creșterea umidității au dus la o schimbare a

faunei și florei. Animalele mari, cum ar fi mamuții și rinocerii, au dispărut, iar oamenii au
trebuit să se adapteze la noile condiții.
 Nouă tehnologie: Oamenii au dezvoltat noi tehnologii pentru a face față noilor provocări. Au
început să folosească unelte din piatră lustruită, care erau mai eficiente decât uneltele din
 piatră cioplită. De asemenea, au început să folosească arcul și săgeata, care le-a oferit o nouă
armă de vânătoare.
 Noi modalități de viață: Oamenii au început să trăiască în așezări mai mari și mai
permanente. De asemenea, au început să se specializeze în activități economice, cum ar fi
vânătoarea, pescuitul sau agricultura.
 Noi forme de artă: Oamenii au continuat să producă artă, inclusiv picturi rupestre, sculpturi și
bijuterii. Arta din mezolitic este adesea mai realistă decât arta din Paleolitic.

Mezoliticul a fost o perioadă de tranziție între Paleolitic și Neolitic. A fost o perioadă de

schimbări și adaptări, dar a fost și o perioadă de creativitate și inovație.

4. Manifestările culturale ale mezoliticului/epipaleoliticului în Europa

În comparație cu Paleoliticul superior anterior și cu Neoliticul, există mai puține obiecte de artă
care să fi supraviețuit Mezoliticului. S-au găsit picturi rupestre în bazinul iberic mediteranean,
care probabil se răspândește din paleoliticul superior. Este un fenomen larg răspândit, mult mai
puțîn cunoscut decât picturile rupestre din paleoliticul superior, cu care face un contrast
interesant. Siturile sunt acum în mare parte stânci în aer liber, iar subiecții sunt acum mai
degrabă umani decât animale, cu grupuri mari de figuri mici; sunt 45 de figuri la Roca dels
Moros. Sunt prezentați îmbrăcăți și în scene de dans, luptă, vânătoare și colectare de mâncare.
Figurile sunt mult mai mici decât animalele artei paleolitice și sunt reprezentate mult mai
schematic, deși adesea în ipostaze energetice. Sunt cunoscute câteva pandantive mici gravate
cu găuri și desene simple gravate, unele din nordul Europei în chihlimbar și unul de la Star Carr
în Marea Britanie în șisturi. Capul de Elk din Huittinen este un animal rar din mezolitic, sculptat în
piatră din Finlanda.

Picturile rupestre din Urali pare să arate schimbări similare după Paleolitic, iar idolul Shigir din lemn este
un obiect de artă ce atestă sculptură. Este o scândură de zada sculptată cu motive geometrice, dar înălțată
cu un cap de om. După fragmente, se pare că ar fi avut peste 5 metri înălțime când a fost făcută. Figurină
Ain Sakhri din Palestina este o sculptură natufiană în calcit.

În Europa de Nord-Est, Siberia și anumite situri din Europa de Sud și Africa de Nord, s-au descoperit
obiecte de ceramică care datează din anii 9000-5850 i.en. Arheologii ruși preferă să descrie astfel de culturi
de ceramică drept neolitice, chiar dacă agricultură este absentă. Această cultură mezolitică producătoare de
ceramică poate fi găsită că fiind periferică culturilor neolitice sedentare.

Este un tip distinctiv de ceramică, cu bază ascuțită sau buton și margini evazate, fabricată prin metode
neutilizate de fermierii din Neolitic. Deși fiecare cultură mezolitică a dezvoltat un stil individual, trăsăturile
comune sugerează un singur punct de origine. Cea mai timpurie manifestare a acestui tip de ceramică poate
fi în regiunea din jurul lacului Baikal din Siberia. Apare în cultură Elshan sau Yelshanka sau Samara de pe
Volga în Rusia cu 9.000 de ani în urmă și de acolo s-a răspândit prin cultură Nipru-Doneț la cultură Narva
din Marea Baltică de Est. Răspândita spre vest de-a lungul coastei, se găsește în cultură Ertebølle din
Danemarca și Ellerbek din Germania de Nord și cultură Swifterbant aferentă din Țările de Jos.

O publicație din 2012 în revista Science, a anunțat că cea mai veche ceramică cunoscută până în prezent în
lume a fost găsită în peștera Xianrendong din China, avan o vechime de între 20.000 și 19.000 de ani , de
la sfârșitul ultimei perioade glaciare. Datele carbonului 14 au fost stabilite prin datarea atentă a
sedimentelor din jur. Multe dintre fragmentele de ceramică aveau urme de ars, ceea ce sugerează că
ceramică era folosită pentru gătit. Aceste recipiente timpurii de ceramică au fost făcute cu mult înainte de
invenția agriculturii (datată între 10.000 și 8.000 î.en.).

Manifestările culturale ale mezoliticului/epipaleoliticului în Europa

 Manifestările culturale ale mezoliticului/epipaleoliticului în Europa sunt reprezentate de o
serie de artefacte și opere de artă, care oferă o perspectivă asupra modului de viață al
oamenilor din această perioadă.

Unelte și arme

Unele dintre cele mai importante artefacte din mezolitic/epipaleolitic sunt uneltele și armele.
Acestea erau folosite pentru vânătoare, pescuit, culegere și agricultură.

Unele dintre cele mai comune tipuri de unelte și arme din mezolitic/epipaleolitic includ:

 Unelte din piatră lustruită: Aceste unelte erau mai eficiente decât uneltele din piatră cioplită și
erau folosite pentru o varietate de sarcini, inclusiv tăierea, răzuirea și perforarea.

 Arcul și săgeata: Arcul și săgeata erau o nouă armă de vânătoare care a oferit oamenilor un
avantaj semnificativ asupra animalelor sălbatice.

 Lanci: Lancile erau folosite pentru vânătoarea de animale mari.

Artă

O altă manifestare culturală importantă din mezolitic/epipaleolitic este arta. Arta din
mezolitic/epipaleolitic include picturi, sculpturi și obiecte decorate.

Picturile rupestre din mezolitic/epipaleolitic sunt adesea mai realiste decât arta din Paleolitic.
Ele prezintă o varietate de subiecte, inclusiv animale, oameni și scene de vânătoare.

Sculpturile din mezolitic/epipaleolitic sunt adesea găsite sub formă de figurine antropomorfe
sau zoomorfe.

Obiecte decorate din mezolitic/epipaleolitic includ bijuterii, arme și unelte.

Alte manifestări culturale

În afară de unelte, arme și artă, manifestările culturale din mezolitic/epipaleolitic includ și

alte elemente, cum ar fi:

 Ritualuri funerare: Oamenii din mezolitic/epipaleolitic practicau ritualuri funerare pentru a-și
comemora morții. Unele dintre cele mai comune ritualuri funerare din mezolitic/epipaleolitic
includ înmormântarea în peșteri sau în morminte supraterane.
 Credințe religioase: Oamenii din mezolitic/epipaleolitic aveau o serie de credințe religioase,
care se reflectau în arta și ritualurile lor. Unii oameni de știință cred că oamenii din
mezolitic/epipaleolitic credeau în existența unui zeu creator sau a unei zeițe a naturii.
 Organizare socială: Oamenii din mezolitic/epipaleolitic trăiau în așezări mai mari și mai
permanente. De asemenea, au început să se specializeze în activități economice, cum ar fi
vânătoarea, pescuitul sau agricultura.

Manifestările culturale din mezolitic/epipaleolitic oferă o perspectivă asupra modului de viață

al oamenilor din această perioadă. Ele ne arată că oamenii din mezolitic/epipaleolitic erau
capabili de creativitate, spiritualitate și organizare socială.

6. Caracteristica generală a epocii neolitice

Neoliticul (din limba greacă neos, „nou” și lithos, „piatră”, sau noua epocă de piatră) este o perioadă din
istoria omenirii, fiind ultima perioadă a epocii de piatră. Termenul a fost inventat în 1865 de istoricul John
Lubbock. Neoliticul este penultima epocă a preistoriei și cea mai scurtă, ea a urmat după mezolitic și a
precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită și metalurgiei primitive a
cuprului, prin apariția agriculturii primitive, a creșterii vitelor și a olăriei.

. Neoliticul începe o dată cu practicarea agriculturii și se încheie o dată cu apariția metalurgiei specializate
a cuprului în epoca cuprului sau eneolitic (chalcolithic). Termenul de neolitic nu se referă la o perioadă
cronologică strictă, însă include o serie de manifestări economice comune, cum ar fi: uneltele din piatră
lustruită; practicarea agriculturii și domesticirea animalelor. Unii specialiști au înlocuit termenul de neolitic
cu termenul mai descriptiv de comunități sătești timpurii (în engleză: Early Village Communities), însă
termenul nu a fost larg acceptat.

Neoliticul ("nouă epocă de piatră") este ultima perioadă a epocii de piatră, care a început acum 12 000 de
ani (anii 10 000 î.e.n.) când s-a dezvoltat agricultură în Orientul Apropiat din perioada epipaleoliticului.
Perioada se încheie o dată cu apariția metalurgiei specializate a cuprului în epoca cuprului sau eneolitic
(chalcolithic) acum 6500 ani (anii 4500 î.e.n.), ceea ce a dus la Epoca Bronzului și Epoca Fierului. În
nordul Europei, Neoliticul a durat până în anul 1700 î.e.n, iar în China până în anul 1200 î.e.n. Alte regiuni
ale lumii, ca America de Nord și America de Sud, au rămas în neolitic până la contactul cu europenii.

Neoliticul a presupus progresul comportamentului, schimbărilor și caracteristicilor culturale, incluzând

cultivarea cerealelor și domesticirea animalelor.

Caracteristica generală a epocii neolitice

Neoliticul, cunoscut și sub numele de epoca pietrei lustruite, este ultima perioadă a epocii de
piatră, care a durat aproximativ 10.000 de ani, din apariția agriculturii în jurul anului 10.000
î.Hr., până la începutul epocii metalelor în jurul anului 3.000 î.Hr.

Caracteristicile generale ale epocii neolitice includ:

 Agricultura: Oamenii au început să cultive plante și să crească animale, ceea ce a dus la o

schimbare fundamentală a modului lor de viață. Agricultura a oferit oamenilor o sursă de
hrană mai stabilă și mai sigură, ceea ce a permis populației să crească.
 Откроется в новом окне

Agricultură în epoca neolitică

 Sedentarism: Oamenii au început să trăiască în așezări permanente, mai degrabă decât să se
deplaseze în căutarea hranei. Acest lucru a dus la dezvoltarea unor noi forme de organizare
socială și politică.

Откроется в новом окне

Așezări neolitice
 Olărie: Oamenii au început să folosească ceramica pentru a face vase, boluri și alte obiecte.
Ceramica a fost o îmbunătățire semnificativă față de uneltele și vasele din piatră, deoarece era
mai durabile și mai ușor de curățat.

 Pietre lustruite: Oamenii au început să folosească unelte și arme din piatră lustruită, care erau
mai eficiente decât uneltele și armele din piatră cioplită.

Откроется в новом окне

Pietrele lustruite din epoca neolitică

 Artă: Oamenii au continuat să producă artă, inclusiv picturi rupestre, sculpturi și bijuterii.
Arta din epoca neolitică este adesea mai abstractă decât arta din perioadele anterioare.

Откроется в новом окне

Artă din epoca neolitică

Revoluția neolitică

Apariția agriculturii în epoca neolitică a fost o schimbare majoră în istoria umană. Această
schimbare este cunoscută sub numele de revoluția neolitică. Revoluția neolitică a avut un
impact profund asupra societății umane, ducând la o serie de schimbări, inclusiv:

 Creșterea populației: Agricultura a oferit oamenilor o sursă de hrană mai stabilă și mai sigură,
ceea ce a dus la creșterea populației.
 Sedentarism: Oamenii au început să trăiască în așezări permanente, mai degrabă decât să se
deplaseze în căutarea hranei. Acest lucru a dus la dezvoltarea unor noi forme de organizare
socială și politică.
 Specializarea: Agricultura a permis oamenilor să se specializeze în activități economice, cum
ar fi agricultură, olarie sau comerț. Acest lucru a dus la o societate mai complexă și mai
stratificată.
 Religie: Revoluția neolitică a fost asociată cu dezvoltarea unor noi forme de religie. Oamenii
au început să venereze zei și zeițe ai agriculturii și fertilității.

Revoluția neolitică a fost o perioadă de schimbări majore și inovații. Această schimbare a dus
la dezvoltarea societății umane așa cum o cunoaștem astăzi.

7. Manifestările culturale în epoca neoliticului

8. Epoca eneoliticului
9. (sfârșitul mileniului V a.Chr - începutul mileniului III a.Chr)
10. Colecțiile arheologice din această epocă sunt cele mai reprezentative. Prin nivelul de dezvoltare a culturii materiale și
spirituale, în această epocă se evidențiază diverse comunități de agricultori și păstori nomazi.
11. Purtătorii culturii Cucuteni-Tripolie au existat circa 1500 de ani (sfârșitul mileniului V-începutul mileniului III a.Chr )
pe un teritoriu vast de la Carpați și până la Nipru.
12. Pe teritoriul Republicii Moldova sunt cunoscute peste 600 de așezări de agricultori, din care unele au fost cercetate
arheologic – Florești, Rogojeni, Ruseștii Noi, Rădulenii Vechi, Petreni, Vărvăreuca, Brînzeni ș.a. Este epoca când
pentru prima dată sunt confecționate piese din metal (cupru). Predomină uneltele executate din os și piatră. Colecția
ceramică este remarcabilă prin varietatea de vase decorate în tehnică incizată sau pictată în cele mai diverse stiluri
 ornamentale. Compozițiile ornamentale conțin scene cosmologice, simboluri astrale, reprezentări de animale
fantastice, zeități antropomorfe. Viața spirituală a comunităților este reprezentată de o impresionantă colecție de
figurine zoo- și antropomorfe.
13. Concomitent, în zona de sud a spațiului pruto-nistrean, a existat cultura Bolgrad-Aldeni reprezentată de o cultură
materială impresionantă.
14. În istoria comunităților eneolitice un rol important l-au avut și triburile de păstori din stepele nord-pontice,
reprezentate aici prin monumente arheologice de tip Suvorovo-Novodanilovca și Cernavoda. Etapele de tranziție de la
eneolitic la epoca bronzului în spațiul pruto-nistrean sunt reprezentate de culturi arheologice ca – Brînzeni,
Gordinești, Usatovo - care au îmbinat armonios elemente ale civilizației cucuteniene și aspecte caracteristice
culturilor de păstori nord-pontici, identificați cu indoeuropenii arhaici.

Precursorii vaselor de ceramică erau recipiente din nuiele împletite și lutuite,

burdufuri din piele, fructe cu coajă lemnoasă, tigve de animale.Prin intermediul
descoperirii vaselor de ceramică, se atestă existența unor centre me ște șug ăre ști
de olărit, dar și studierea obiceiurilor alimentare, și viață spirituală, precum și
diferențierile sociale. De asemenea, este determinată schimbarea alimentar ă,
modului de preparare a hranei, prin fierbere sau prăjire. Vasele de ceramic ă
permiteau și păstrarea hranei și apei, a cerealelor în condiții optime și transportul
unor produse la distanțe mari. În procesul de ardere al ceramicii au fost
acumulate și cunoștințele tehnice pentru dezvoltarea metalurgiei.
Ceramica culturii neolitice Starcevo-Cris

Ceramica este realizată dintr-un amestec de lut, materii organice, nisip și

pietricele. Vasele sunt arse în mediu oxidant la temperaturi de 700-800 grade.
Sunt acoperite uneori cu un slip roșu și, în funcție de faza culturii și felul ceramicii,
cu pictură realizată cu alb, negru sau roșu. Caracteristic pentru ceramica acestei
culturi, pe lângă folosirea materialelor organice drept degresant, mai este forma
globulară a vaselor și fundul inelar.

Tehnica folosită în ornamentație este foarte variată folosindu-se: impresiunea,

barbotina, ornamente plastice sau în relief, incizia, canelura sau pictura. Motivele
ornamentale sunt și ele variate, cele mai răspândite fiind linii, benzi, triunghiuri
sau spirale, în cazul motivelor pictate.

Material litic (piatra)

În cadrul utilajului litic s-au observat unele schimbări pe parcursul evolu ției
culturale. Astfel, în primele faze de evoluție se remarcă prezența în num ăr mare a
microlitelor, puse uneori în legătură cu o anumită tradiție mezolitică. În fazelele
mai dezvoltate se utilizează mai mult lamele mai lungi, cu lungimi variabile între 4
și 7 cm și fin retușate. În etapele finale apare din nou preferința pentru unelte
microlitice. Din piatră șlefuită s-au realizat mai multe variante de topoare sau d ăl ți.
În cea ce privește natura materialului folosit în general se consider ă ca fiind de
origine locală, provenind din Carpați sau, în cazul obsidianului, în mare parte
provenind din zona Tokaj din Ungaria.

https://www.voci.ro/istoria-neoliticului-de-pe-teritoriul-romanesc/

7. Manifestările de artă şi spiritualitate în paleolitic

Primele manifestari de arta care au loc in paleolitic superior ,un notabil artefact este statuia Venus de
Winfeldor care a fost descoperita in Austria si dateaza din paleoliticul superior,sau pictori rupestre pe
teritoriul Frantei,Pestera Chaveut,pe teritoriul Spaniei Pestera aAltamira etc.Citeste cartea originea
omului
8. Manifestările de artă şi spiritualitate în neo-eneolitic
file:///C:/Users/PC/Downloads/11_LIVIAN_RADOESCU.pdf