INTRODUCERE ÎN

PREISTORIA GENERALĂ
– note de curs –
Autor: prof.dr. Sabin Adrian LUCA
Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în
Context European (IPTCE)

CAPITOLUL 4
Lumea oamenilor străvechi
Originile. Biologul Thomas Huxley a definit întrebarea asupra originilor omului
întrebarea întrebărilor, natura relaţiei exacte dintre oameni şi cele mai apropiate rude ale
lor, precum cimpanzeul şi gorila. Încă din vremea lui, oamenii de ştiinţă se împiedică de
controverse, pe măsură ce urmăresc istoria evoluţiei umane, atât de complexă, încă de la
începuturile ei. În acest capitol, vom analiza câteva dintre aceste controverse din jurul
evoluţiei biologice şi culturale a grupului uman şi vom descrie ceea ce se cunoaşte despre
comportamentul şi modul de viaţă al celor mai timpurii strămoşi ai noştri.
Mult timp natura a fost privită, mai ales de filozofi – care pe-atunci se substituiau
oamenilor de ştiinţă –, ca un adevărat paradis, sălbăticia fiind echivalentă cu deplina
libertate. Concepţia lui Jean Jacques Rousseau despre omul sălbatic, bun de la natură,
dar corupt de societate şi civilizaţie, a reprezentat culmea acestui mod de gândire.
Lucrarea lui Charles Darwin, apărută în anul 1859 şi intitulată Originea speciilor prin
selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă, a dat prima
lovitură serioasă acestei concepţii. În natură, arăta Darwin, armonia nu este decât
aparentă şi trecătoare căci în spatele ei se desfăşoară o permanentă luptă a tuturor
împotriva tuturor al cărei rezultat este evoluţia lumii vii. De fapt, teoria lui Darwin este
mult mai nuanţată, luând în considerare relaţiile variate şi complexe ce se stabilesc între
fiinţele vii dar care, în concepţia lor, îmbracă două forme fundamentale: cooperarea şi
agresivitatea. Aceste relaţii se pot stabili fie între organisme aparţinând aceleiaşi specii,
fie între organisme de specii diferite. Una dintre căile relaţionale apărute şi dezvoltate în
natură a dus la apariţia şi dezvoltarea omului.
Marea epocă glaciară (1 600 000-15 000 î.Chr.). Istoria umanităţii începe cu mult în urmă
pe scara geologică, în ultima parte a Erei Kainozoice, epoca mamiferelor. Cea mai mare
parte a timpului geologic, clima globului a fost mai caldă decât în zilele noastre. În
Oligocen, cu 35 000 000 ani în urmă, au apărut primele semne ale răcirii glaciare, prin
formarea unui cordon de banchize de gheaţă în jurul Antarcticii. Această transformare a
fost urmată de o scădere mare a temperaturii, acum 14-11 milioane ani. Pe măsură ce
temperaturile scădeau, se formau straturi întinse de gheaţă, la altitudini şi latitudini mari.
Acum aproximativ 3,2 milioane ani s-au format straturi întinse de gheaţă care acopereau
continentele nordice. Apoi, cu 2,5 milioane ani în urmă, tocmai când au apărut oamenii în
Africa tropicală, glaciaţia s-a intensificat, iar clima Pământului era într-o permanentă
schimbare. Aceste schimbări au atins punctul culminant în Cuaternar – sau Epoca
Pleistocenă – cea mai recentă perioadă de timp din istoria Pământului, care a început cu
aproximativ 1,6 milioane ani în urmă. Această perioadă este uneori numită Epoca
Umanităţii, pentru că atunci au populat globul – în cea mai mare parte a lui – primii
oameni. Schimbările majore de climă şi mediu ce au avut loc în Epoca glaciară
constituie fundalul unora dintre cele mai importante stagii ale evoluţiei.
Cuvintele Eră glaciară evocă o imagine a peisajelor acoperite de gheaţă şi temperaturi
scăzute, negative, care au ţinut Pământul într-un îngheţ puternic, prelungit. De fapt,
Pleistocenul a fost martorul unor fluctuaţii constante între perioade de climă caldă şi
foarte rece, pe tot globul. Bucăţi de gheţari din adâncimea mărilor, ridicate la suprafaţă
formau o imagine complexă a climei Epocii glaciare. Aceste bucăţi de gheaţă dovedeau
că fluctuaţiile climatice dintre căldură şi frig erau relativ mici, până cam acum 800 000
ani. De atunci, au apărut perioade de răcire intensă, cam la fiecare 90 000 ani, cu mici
oscilaţii de aproximativ de 20 000 şi 40 000 ani diferenţă. Mulţi oameni de ştiinţă cred că
aceste schimbări sunt declanşate de cicluri astronomice pe termen lung, mai ales pe orbita
Pământului, în jurul Soarelui, care afectează diferenţa de anotimp şi variaţiile dintre Nord
şi Sud, ale radiaţiei solare primite de Pământ.
Au existat cel puţin nouă glaciaţiuni care au acoperit cu straturi de gheaţă nordul Europei
şi al Americii de Nord, ultima sfârşindu-se doar acum aproximativ 1 500 ani. Perioadele
interglaciare cu climă la fel de caldă ca cea din zilele noastre sau mai cladă nu apăreau
frecvent, iar schimbările constante au deplasat plante, animale şi oameni din locurile de
origine. În timpul ciclurilor mai reci, plantele şi animalele trăiau mai bine la altitudine
joasă şi latitudini calde. Populaţiile animale s-au răspândit încetul cu încetul spre alte
zone mai ospitaliere, amestecându-se cu populaţiile care trăiau deja acolo, şi creând astfel
noi comunităţi, cu noi combinaţii ale organismului. Această combinare repetată, sigur, a
afectat evoluţia umană în multe moduri.
De exemplu, paleontologul Bjorn Kurten a estimat că nu mai puţin de 113 specii de
mamifere care trăiesc în Europa şi părţile apropiate ale Asiei au evoluat în decursul
ultimelor 3 milioane ani.
Cel mai vechi capitol al evoluţiei omului s-a desfăşurat în timpul unei perioade cu
schimbare climatică relativ minoră, de fapt înaintea Pleistocenului. Acum 4-2 milioane
ani, clima lumii era mai caldă şi mai stabilă decât în timpurile care au urmat. În savana
africană, considerată leagănul apariţiei omului, trăiau mamifere mari şi mici, inclusiv o
mare varietate din clase primatelor, din care se trage regnul uman.
Evoluţia şi adaptarea primatelor timpurii: clasa Primatelor. Fiecare dintre noi suntem
membri ai clasei primatelor, din care fac parte cele mai multe mamifere placentare,
iubitoare de copaci. Există două subclase: antropoide (maimuţe şi înaintaşii omului) şi
presimiene (lemurul, lemurul indian şi alte aşa-numite pre-maimuţe). Numeroasele
asemănări de comportament şi caracteristici fizice dintre hominizi (primate din clasa
Hominidae, din care fac parte oamenii moderni, subspeciile umane timpurii şi strămoşii
lor direcţi) şi pangizi (cele mai apropiate rude ale noastre dintre primatele fără urmaşi
oameni) pot fi explicate pe baza caracteristicilor identice pe care fiecare grup le-a
moştenit cu milioane ani în urmă, de la un strămoş comun. Cu alte cuvinte, oamenii şi
rudele noastre cele mai apropiate dintre primatele neumane au evoluat paralel dintr-un
strămoş comun.
Când s-a separat regnul uman de restul primatelor ? Experţii au mari neînţelegeri cu
privire la răspuns. Oamenii şi maimuţele s-au dezvoltat din vechile maimuţe africane, dar
nu se ştie când a avut loc această separare. În Africa trăiau, acum 24 de milioane ani,
adică în Miocen, mai multe specii de maimuţe. Modelul anatomic de bază al omului a
apărut acum 18-12 milioane ani, la mijlocul Miocenului. O a doua etapă a evoluţiei a avut
loc în Miocenul târziu, cu aproximativ 8-5 milioane ani în urmă.
Această etapă a dus în cele din urmă la apariţia a cel puţin patru linii de descendenţă,
dintre care cel puţin una, cea a omului, se ştie că a suferit modificări considerabile. Un
lucru interesant este faptul că un model de evoluţie similar apare şi la erbivore, precum
elefanţii. În ambele cazuri, modelele reflectă schimbarea climei şi a habitatelor, de la
medii mai calde, cu diferenţe mai mici de anotimp şi medii mai împădurite, la condiţii de
vreme rece, diferenţe mai mari dintre anotimpuri şi medii mai puţin împădurite. Aceste
modele mai oglindesc şi schimbări în configuraţia continentelor, a lanţurilor muntoase şi
a gheţurilor din Antarctica.
Perioada critică pentru specia umană a fost acum 10-5 milioane ani, când clasa
antropoidelor africane s-a dezvoltat în gorile, cimpanzei şi animale din clasa Hominidae.
Din păcate, nu se ştie nimic despre această perioadă de 5 milioane ani din evoluţia
timpurie a omului. Nu putem decât să facem presupuneri privind natura acestor animale
asemănătoare maimuţelor, care trăiau în Africa, în decursul acelor milenii.
Paleoantropologul David Pilbeam teoretizează că aceste animale locuiau în mare parte în
copaci, aveau braţe şi picioare lungi şi piept lat. Ele ar fi folosit, se pare, toate cele patru
membre în copaci, uneori umblau în patru labe pe pământ şi chiar se ridicau pe membrele
dinapoi. Aceste supoziţii au fost confirmate de ultimele descoperiri din Africa de Sud.
Pilbeam consideră că acum 5 milioane ani linia de descendenţă a animalului cvasiuman
era divizată în partea de Est şi cea de Vest. Clasa de vest, proto–cimpanzeii, a rămas
dependentă de fructe şi alte mâncăruri din copaci şi resurse sporadice, care au cerut o
organizare socială flexibilă. Există controverse intense în jurul relaţiei dintre regnul
uman, cimpanzei şi gorile, dar mulţi biologi sunt de acord că cimpanzeii sunt rudele cele
mai apropiate ale oamenilor. Folosindu-se de ceasuri moleculare de pontaj, ei au calculat
că aceste trei primate au avut un strămoş comun acum aproximativ 6-7 milioane ani.
Unii cercetători, cum ar fi Henry Osborn, pentru a evita participarea maimuţelor
antropoide la geneza şi evoluţia timpurie a omului, spune că acesta s-a dezvoltat iniţial pe
platourile înalte ale Asiei Centrale, deci a avut de la început un mod terestru de viaţă.
Astfel că cercetătorul american face o piruetă elegantă pentru a exclude maimuţele
antropoide, cimpanzeul mai ales, din arborele filogenetic al omului, deoarece acesta se
întâlneşte în Africa şi are un mod de viaţă mixt arboricol şi terestru.
¤
Scăderea temperaturilor de pe Pământ, de acum 20 de milioane ani a avut drept
consecinţă apariţia mediilor neîmpădurite, tot mai des, la latitudinile tropicale. Odată cu
reducerea spaţiilor împădurite, a apărut şi tendinţa de adaptare pe pământ. Multe specii de
primate ce se aflau în viaţă, iar acum nu mai există, inclusiv cele din clasa Hominidae
(înaintaşi ai oamenilor) s-au adaptat după 10 milioane ani, la o astfel de existenţă. Cu alte
cuvinte, au coborât din copaci.
Acum 5 milioane ani, savana africană, cu pâlcuri de pădure şi pajişti întinse de ierburi a
fost intens populată de specii de mamifere, animale ce trăiau în copaci, precum şi alte
primate. Unele dintre acestea trăiau în grupuri mici, umblând vertical probabil şi ne
imaginăm că făceau unelte.
Coborârea din copaci a produs imediat trei probleme. În primul rând e vorba de
dificultatea de a se deplasa în mediul deschis. Înaintaşii omului au adoptat poziţia bipedă
pentru deplasare – cam acum 4 milioane ani. Strămoşii noştri au devenit bipezi după o
lungă perioadă de timp, probabil ca rezultat al petrecerii a tot mai mult timp pe sol, de
unde-şi luau resursele de hrană. Poziţia bipedă este una care ilustrează mai degrabă
rezistenţă, decât putere sau viteză. Poziţia verticală şi mersul biped sunt caracteristicile
fizice specifice regnului uman. Poziţia verticală este vitală pentru că eliberează mâinile
pentru alte acţiuni, precum confecţionarea uneltelor. Această poziţie contrastează cu
mersul sprijinit pe membrele din faţă, care asigură forţa pentru săritul în copaci sau un
scurt sprint. Este un mod special de deplasare în care dosul degetelor e plasat pe sol şi
acţionează ca suprafaţă principală pentru sprijinirea greutăţii. Mersul sprijinit pe
membrele din faţă era adaptabil pentru pădure, pentru că membrele lungi erau vitale
pentru căţărat. Braţele umane sunt prea scurte pentru a te simţi confortabil într-o astfel de
poziţie. Poziţia bipedă favorizează rezistenţa şi străbaterea de distanţe mari, obiective
importante pentru spaţiul deschis în care trăim. Acesta a fost un antecedent critic al
vânatului, al apucării şi făuririi obiectelor.
În al doilea rând, savana era plină animale de pradă, deci primatele nu puteau dormi în
siguranţă. Mulţi înaintaşi au oamenilor şi-au făcut colibe, pentru a se adăposti de soarele
fierbinte şi să doarmă în siguranţă. Nu ştim exact care este forma acestor locuinţe. Este
uimitor faptul că vânătorii-culegători de mai târziu au rezistat fără un bogat sortiment de
vânat şi plante. Ca o parte componentă a evoluţiei umane, strămoşii lor din familia
Hominidae şi-au îmbogăţit sortimentele de hrană, punând un mare accent pe carne, mai
ales în perioadele în care plantele erau insuficiente. În cazul mamiferelor, aceste
caracteristici sunt asociate direct cu tendinţa de dezvoltare în dimensiuni a creierului. Pe
măsură ce dimensiunile creierului au crescut, modul de viaţă al hominizilor în evoluţie s-
a îndepărtat de cel al maimuţelor, apropiindu-se de al vânătorilor-culegători, într-un
proces ce a durat sute de mii ani.
Primii hominizi s-au confruntat cu trei mari probleme de adaptare: erau mamifere de
dimensiuni mari, erau primate de uscat şi trăiau într-un mediu expus de savană tropicală.
Organismul uman este de mari dimensiuni şi prezintă nevoi suplimentare în alimentaţie,
datorită ritmului metabolic crescut. Aceasta înseamnă că fiecare hominid trebuie să
străbată activ o suprafaţă mare de teritoriu pentru a-şi procura hrana, Mamiferele de mari
dimensiuni au o mai mare mobilitate în teritoriu decât rudele lor mai mici. Ele reuşesc să
străbată suprafeţe mai mari, fapt care le permite să reziste fără resurse abundente, acestea
fiind inegal distribuite în teritoriu, în diferite perioade. Mobilitatea face posibil faptul ca
mamifere mai mari, precum oamenii, să integreze în alimentaţia lor resurse imprevizibile,
obţinute prin oportunism. Ele pot tolera temperaturi extreme, o capacitate care ar fi putut
contribui la răspândirea oamenilor de la tropice până în regiunile, mai târziu, în perioada
preistorică.
Oamenii posedă glande sudoripare şi sunt puternic condiţionaţi de resursele de apă.
Aceste glande reprezintă o proprietate auxiliară spre poziţia bipedă, deoarece sporesc
rezistenţa pentru căutarea hranei la distanţe mari.
Toate acestea, şi alţi câţiva factori – precum longevitatea crescută şi mărirea creierului –
au creat probleme de adaptare pentru oamenii care evoluau. Aceste probleme s-au
concretizat într-o mulţime de soluţii, printre care explorarea unui teritoriu mai larg,
nevoia de a-şi programa procurarea hranei, lărgirea regimului alimentar, o mai mare
mobilitate, precum şi o mai mare flexibilitate în comportament. Această flexibilitate
însemna o inteligenţă sporită, capacităţi de învăţare, grija părintească şi noi trepte în
evoluţia relaţiilor sociale.
Dovezi fosilizate ale evoluţiei umane. Ceea ce se cunoaşte în legătură cu evoluţia
timpurie şi cu modul de viaţă al omului provine, aproape exclusiv, din descoperiri
arheologice şi fosilifere din Africa tropicală.
Cu nouă până la patru milioane ani în urmă, ultimul arbore genealogic comun străvechi al
hominizilor s-a scindat în două mari ramuri, care au evoluat una înspre maimuţă, iar
cealaltă înspre om. Detaliile despre această scindare sunt încă învăluite de un mister
complet, în principal pentru că straturile fosilifere datând din această perioadă critică sunt
foarte rare în Africa. Documente fosile, datând de acum cinci milioane ani, deşi
numeroase, sunt încă foarte fragmentate şi controversate. Cu patru până la două milioane
ani în urmă, partea estică a savanei africane a fost populată de o mare varietate de
hominizi. Paleoantropologii îi împart în două mari grupe: Australopithecine şi Homo.
Australopithecus (6 500 000 / 5 000 000-1 000 000 î.Chr.). A. (denumirea latină pentru
maimuţa sudică) a fost identificat pentru prima oară de anatomistul Raymond Dart, în
Africa de Sud în anul 1925. El a descris un mic şi zvelt primat care dispune atât de
trăsături umane, cât şi de trăsături ale maimuţei. Dart şi-a numit descoperirea A.
africanus, acesta fiind o creatură mult mai mică decât alte forme mai robuste de A. care
au fost descoperite ulterior, pe alte şantiere sud-africane, şi mai târziu din Africa de Est.
Cel din urmă este cunoscut ca A. robustus, un primat îndesat şi masiv, cu craniu cu
creastă. Ani de zile, paleoantropologii au crezut că A. africanus a fost strămoşul direct al
omului şi că evoluţia umană continuase în mod relativ linear de-a lungul timpului.
Descoperiri mai recente din Africa de Est au întunecat imaginea anterioară, dovedind că
procesul a fost mult mai complicat.
De cele mai multe ori se ivesc dispute la încadrarea sistematică a formelor de tranziţie
spre om. De la caz la caz, unele dintre cele care se încadrează la formele preumane rămân
o lungă controversă între diferite opinii savante. Poate că cel mai bun exemplu îl
reprezintă Oreopithecus, descoperit de mai bine de un secol în Italia de Nord (Toscana;
ulterior el a mai fost semnalat şi în Miocenul superior din Africa). În anul 1957, în
straturile ponţiene cu lignit de la Grosetto – Toscana s-a descoperit un Oreopithec
aproape complet: „Homo de Grosetto”, cum a fost numit, avea o faţă plată şi o dantură cu
canini reduşi, lipsit de diastemă, care-l îndepărtează de maimuţele antropoide
(PONGIDE), apropiindu-l de hominizi. Avea talia unui cimpanzeu, cu o capacitate
craniană de 300-500 cm3. Centura pelviană aminteşte de cea de biped, dar cu membrele
superioare lungi. Acest amestec bizar de caractere ridică probleme de clasificare
nerezolvate – motiv pentru care unii oameni de ştiinţă îl apreciază ca fiind reprezentantul
unei linii evolutive aparte, cu poziţie intermediară între maimuţele antropomorfe şi
fosilele preumane propriu-zise.
 Raymond Dart

Ramapithecus este socotit ca cel mai vechi reprezentant al formelor imediat

premergătoare fosilelor umane, care au trăit încă din a doua parte a Miocenului şi în
Pliocen (cele mai vechi resturi au o vechime de peste 13 milioane de ani). Resturile de
maxilare şi dinţi denotă că Ramapithecii reprezintă o treaptă veche spre umanizare.
Reconsiderări critice recente arată că la genul Ramapithecus trebuie atribuite şi resturile
fosile încadrate anterior la Kenyapithecus şi Bramapithecus. Ramapithecii erau
semibipezi şi trăiau în zonele de savane, în apropierea pădurilor.
Mult mai bine cunoscuţi sunt australopitecii, la care revin câteva specii răspândite tot în
Lumea Veche. Mai întâi (1925) A. au fost descoperiţi în Africa de Sud, pentru ca după al
şaselea deceniu să fie regăsiţi în sedimente pliocen – pleistocene din Africa Orientală
(Kenya, Etiopia, Tanzania). În ultimii 30 de ani, Africa Orientală a devenit teatrul unor
expediţii antropologice internaţionale, care au avut şansa să scoată la lumina zilei peste 1
000 de fosile de hominide.
Primii A. din Africa de Est provin din Awash-ul mijlociu (zonă din Etiopia) şi s-a stabilit
cu ajutorul metodei potasiu-argon că datează de acum 4,1-3,9 milioane ani. La Hadar, în
Etiopia de Nord, Maurice Taieb şi Donald Johnson au descoperit un schelet uimitor de
complet al unui primat de dimensiuni mici (faimoasa Lucy) datând de peste 3,75 milioane
ani în urmă, ca şi fragmente ale cel puţin 13 masculi, femele şi copii. Lucy măsura 1,2 m
înălţime şi avea 19 – 21 ani. Ea, precum şi alte exemplare de Australopithecine din
Hadar, era un primat puternic, dotat cu o musculatură bine dezvoltată, complet biped,
având braţele puţin mai lungi – ţinându-se cont de dimensiunile sale – decât cele ale
oamenilor. Lucy şi contemporanii ei aveau mâini ca şi ale oamenilor, dar creierul de
dimensiunile cimpanzeului. Nu există dovezi că ei confecţionau unelte. A. din Hadar au
dat naştere la numeroase controverse. Johnson şi alţi câţiva experţi sunt de părere că
aceste fosile reprezintă forme de viaţă mult mai primitive, pe care ei le numesc A.
afarensis, strămoşul comun al tuturor Australopithecinelor, atât robuste, cât şi zvelte.
Fosilele din Hadar prezintă o mare importanţă. Ele demonstrează că poziţia bipedă
datează dinaintea confecţionării uneltelor şi a creşterii dimensiunii creierului. În ultimii
ani, cercetările s-au reluat în Etiopia, descoperindu-se mai multe exemplare de A.
afarensis la Fejiji, la 965 km sud-est de Hadar. Această descoperire demonstrează că
Australopithecinele au explorat zone vaste din Africa de Est, cu 3,7 până la 4,5 milioane
ani în urmă.
Dovezi şi mai uimitoare ale bipezilor provin din straturi fosilifere din Tanzania, unde
Mary Leakey a descoperit nu doar fosile de hominizi, ca în Hadar, ci şi amprente de paşi
ale unor primate destul de mari. Paşii sunt ai unui mascul şi ai unei femele adulte, cea de
pe urmă purtând de mână un copil. Urmele indică un mers greoi şi încet, cu şoldurile
balansându-se la fiecare pas, fiind opus mersului degajat al omului de azi, scria Mary
Leakey. Unii oameni de ştiinţă cred că urmele din Laetoli sunt ale unui A. afarensis, care
s-a dezvoltat la 1 609 km de Hadar.
A., în general, aveau un regim de hrană predominant omnivor. Există dovezi care arată că
au practicat o vânătoare în colectiv, în cursul căreia foloseau femure mari de erbivore, în
calitate de măciucă. Unii cercetători nu exclud posibilitatea ca A. să fi folosit chiar
rudimente de unelte, cu totul primitive. Mersul biped şi statura erectă, mai mult sau mai
puţin desăvârşită, erau realizate la toate tipurile de A. Capacitatea lor craniană era de cca
500 cm3 (cu puţin peste cea a gorilelor actuale) – de aceea se spune că australopitecii au
avut „corp de om şi creier de maimuţă”. Mulţi autori consideră că A. prezintă o sumă de
caractere care îi aşează pe o treaptă intermediară între umanitate şi maimuţele antropoide.
Studiul minuţios al materialelor osteologice fosile a permis să se deosebească două tipuri:
– A. gracili, de talie mică (de 1,20-1,30 m înălţime şi 25-30 kg greutate), care prezentau
tendinţe spre un regim de viaţă carnivor. Aici se încadrează A. africanus şi A. afarensis şi
– A. robuşti (de 1,60-1,65 m înălţime şi 40-50 kg greutate) ce par specializaţi la un regim
de hrană predominat de o vegetaţie mai fibroasă şi uscată. Din această categorie fac parte
A. robustus şi A. boisei.
 Soţii Leakey.

Urmele din Laetoli.

Homo habilis – primul om (2,5-1,5 milioane ani în urmă). Alte dovezi ale marii
diversităţi de A. vin din cheile Oldoway, făcut faimos de fosilele descoperite de Mary şi
Louis Leakey. Acest rift spectaculos situat în câmpia Serengeti din Tanzania de Nord este
străbătut lacuri de mare adâncime, rămăşiţe ale unui lac de mult secat din Pleistocen, cu
malurile frecventate de primii hominizi. Familia Leakey nu a descoperit doar un A.
robust, ce se data cu 1,75 milioane ani în urmă (stabilirea datei s-a făcut cu ajutorul
metodei potasiu-argon), ci şi oasele unui hominid mai zvelt, găsit în aceleaşi locuri ca şi
topoarele din piatră şi aşchiile cioplite care erau mai vechi decât orice altă descoperire din
lume. L. Leakey l-a numit pe acest hominid H. habilis (Handy Pearson = persoană
îndemânatică), pe motiv că era destul de diferit de A., deşi trăise în aceeaşi zonă. La
început, experţii credeau că H. habilis a fost – poate – o urmă a australopitecilor. Dar în
Turkana de Est (la nord de Oldoway), regiune a Kenyei, Richard Leakey, fiul lui Louis şi
Mary, împreună cu o echipă de oameni de ştiinţă au recuperat nu doar A. robuşti şi zvelţi,
ci şi mai multe specimene de H. habilis. Aceştia erau hominizi ce aveau, indiscutabil,
creier de dimensiuni mai mari. Capacitatea creierului lor era între 650 şi 800 cm3, dar ei
aveau aceeaşi înălţime ca şi australopitecii, cântărind 44 de kg şi având 1,3 m înălţime.
Ambii erau bipezi şi se hrăneau în general cu fructe, dar H. habilis se pare că arăta mai
puţin ca o maimuţă în zona feţei şi a craniului. Capetele lor erau mai mari şi mai rotunde,
faţa mai puţin protuberantă. Oasele lor erau mai curbate şi mai robuste decât ale omului
de azi. Aveau mâna puternică pentru a apuca – mai asemănătoare cu a cimpanzeilor şi a
gorilelor decât cu a oamenilor –, de fapt, braţe ideale pentru căţăratul în copaci. Totuşi,
aveau un deget mare, opozabil, care le permitea să se caţere, dar şi să mânuiască obiecte
mai fine. Această trăsătură i-ar fi putut permite lui H. habilis să facă unelte.
O nouă descoperire de H. habilis la Oldoway vine să susţină ideea că oamenii primitivi
erau mai apropiaţi de maimuţe decât fiinţele umane de acum. Proaspăta descoperire este
un individ a cărui osatură a braţelor este aproape la fel de lungă ca şi osul coapsei.
Aceasta este o caracteristică a cimpanzeilor şi a altor maimuţe, nu a oamenilor, ale căror
braţe sunt doar 70% din lungimea picioarelor. Este foarte probabil ca H. habilis să fi
petrecut mult timp căţărându-se în copaci, o adaptare care i-ar fi făcut să arate mult mai
puţin umani şi acest lucru să se reflecte atât în comportament, cât şi în relaţiile lor sociale.
Australopithecus şi Homo. Marea parte a experţilor este de acord cu ideea că H. habilis
este, probabil, un strămoş al speciilor mai târziu de H. erectus şi H. sapiens. Mult mai
controversate sunt relaţiile de evoluţie între: pe de o parte A. affarensis şi A. de mai târziu
şi, pe de altă parte, H. habilis şi A.. Structura lineară, simplă, a schemelor de evoluţie,
care făceau trecerea de la A. la H. şi apoi la alte forme mai moderne a fost înlocuită de
modele ramificate care pornesc de la ideea că evoluţia hominizilor presupunea un grad
mult mai înalt de diversitate a speciilor decât se credea înainte. Evoluţia umană arată mai
mult ca un arbore, decât ca o scară, care fusese folosită pentru analogie atâta vreme.
Viziunea actuală a evoluţiei timpurii a omului acceptă că procesul a început cu A., urmat
de apariţia lui H. habilis, apoi, mai târziu, de alte forme mai moderne. Dar, există o mare
diversitate de gândire la fiecare nivel, aşa încât nimeni nu putea considera evoluţia ca pe
o tendinţă de perfecţionare continuă înspre forme mai moderne. A. erau foarte diverse în
forma primitivă, afarensis, de la exemplare mai mici, ca A. africanus, spre cele mai
masive, ca A. robustus. Cu 5 până la 1 milion ani în urmă a existat o radiaţie / dezvoltare
de adaptare a A.. Primii membrii, H. erau parte a acestei mişcări, având înfăţişarea ca a
A., cu un creier mai mare, în raport cu mărimea corpului. Aceştia sunt clasificaţi drept H.
habilis, dar este sigur că exista o mare variabilitate a lor. O formă mai modernă, H.
erectus a apărut cu 1,6 milioane ani în urmă şi poate, de asemenea, să fi făcut parte din
aceeaşi radiaţie / dezvoltare de adaptare. Această formulă a radiaţiei de adaptare se pare
că a continuat mult mai târziu, în preistorie, când H. erectus a proliferat în Africa, Asia şi
Europa, continuând doar în mică măsură acelaşi proces de evoluţie anatomică şi devenind
H. sapiens, probabil în Africa.
Fără nici o îndoială că semnele cele mai palpabile ale unei culturi primitive sunt uneltele
fabricate de omul preistoric. Cele mai vechi unelte sunt toporaşele de mână cioplite din
miezul galetului sau din aşchii mai mari desprinse din acesta. Acestea prezintă
prelucrarea utilitară bine evidenţiată, cu marginile tăioase. La descoperirea unor astfel de
unelte amestecate cu resturi de specii animale dispărute, în nisipuri fluviale sau în alte
depozite diluviene, se poate afirma, fără teama de a greşi, că suntem în faţa primelor
dovezi serioase ale vechimii mari a omului. Dovezile de acest fel s-au descoperit în
adăposturi sub stâncă, grote sau chei adânci. Tranziţia între uneltele neprelucrate
intenţionat şi primele unelte obţinute în urma unui act conştient trebuie să fi fost
progresivă. Cercetătorii perioadelor foarte vechi au norocul după care primii oameni au
dat o gamă largă de utilizare materialelor neperisabile – silexul sau piatra. Bineînţeles că
avem, uneori, şi greutăţi în a recunoaşte uneltele obţinute în mod intenţionat, mai ales în
cazul primelor încercări de acest fel, deoarece acestea nu erau uşor de prelucrat şi de
adaptat la utilizarea dorită. Unele fragmente de silex folosite de oamenii primitivi s-au
desprins din roca mamă din cauza frigului sau al altor fenomene naturale, natura fiind
capabilă de a simula o unealtă, uneori perfectă ca formă.

Apare, în consecinţă, ideea că există un stadiu foarte primitiv în munca de prelucrare a

silexului şi a pietrei. În această etapă apar toporaşele de mână paleolitice descoperite în
depozitele preistorice. O perioadă, la începutul secolului nostru, aceste unelte s-au numit
eolite (de la cuvântul grecesc eos = zeiţă). Multe dintre aceste unelte nu au fost
descoperite în depozite mari, deoarece puteau fi pierdute la locul utilizării în timpul
lungilor vânători ale epocii sau în timpul transportului. Reţinem, însă, că mare parte a
uneltelor cioplite ale epocii sunt produse directe ale naturii.
Cele mai sigure urme ale prelucrării uneltelor de către om se află în depozitele din
perioada de tranziţie de la Pleistocenul inferior la cel mijlociu. Descoperirile actuale
sugerează că acestea au fost folosite de Pithecantropi mai avansaţi. Este posibil ca şi
australopitecii să fi fost fabricanţi de unelte. Trei dinţi de australopiteci au fost descoperiţi
la Strekfontein într-o săpătură arheologică ce a furnizat aşchii şi nuclee de o tehnică
relativ avansată.
Noi, oamenii, folosim cultura ca pe o formă esenţială de adaptare la mediu. Abilitatea de
a confecţiona unelte a fost multă vreme considerată exclusiv ca o caracteristică a omului.
De fapt şi alte animale, cum ar fi cimpanzeul, confecţionează unelte, dar numai oamenii
le confecţionează după anumite reguli şi obiceiuri şi, mai mult decât atât, într-o mare
complexitate de stiluri. Noi am evoluat enorm în direcţia confecţionării uneltelor,
raportându-ne la primate. Un motiv de bază este acela că gândirea ne permite să ne
planificăm acţiunile dinainte. Cele mai timpurii unelte ale omului erau făcute din lemn
perisabil, probabil din beţişoare rudimentare, beţe pentru săpat sau suliţe, dar acestea nu
au rezistat trecerii timpului. Uneltele simple, făcute prin izbirea a două pietre, au apărut
în Africa de Est, cu aproximativ 2,5 milioane ani în urmă, aceasta fiind, de asemenea,
data la care s-a convenit că a apărut cultura umană. Aceste unelte din piatră au fost găsite
în număr mare pe teritoriul Africii de Est şi de Sud şi au fost asociate cu rase aparte din
Turkana de Est, regiune din preajma Cheilor Oldoway Acestea erau confecţionate din
pietre, probabil folosite drept simple satâre, prin îndepărtarea uneia sau a două aşchii.
Expertul în unelte de piatră, Nicholas Toth a demonstrat că cele mai importante unelte nu
erau nici măcar pietrele folosite la tăiere, ci aşchiile care erau îndepărtate de pe aceste
pietre. Aşchiile ascuţite şi bucăţile de lavă au devenit arme, răzuitoare şi unelte pentru
tăiat, folosite la despicarea cărnii, la măcelărirea animalelor şi, poate, la modelarea
lemnului. Există câteva unelte de bază, iar experimentele lui Toth demonstrează că cei
care confecţionau unelte aveau o înţelegere complicată a potenţialului pietrei care stă la
baza unei simple şi eficace tehnici, care a devenit complexă de-a lungul timpului. În cele
din urmă, simplele topoare de mână au evoluat în unelte de formatul toporului, iar de pe
părţile laterale ale acestora se îndepărtau aşchii, toporul de mână fiind folosit pe scară
largă, cu peste un milion ani în urmă. Tehnicile primitive au fost denumite Oldowanian,
după Cheile Oldoway, unde au fost pentru prima oară descrise în detaliu.
Nicholas Toth a făcut mii de copii după modelul Oldowanian şi a demonstrat empiric
faptul că muchiile ascuţite erau foarte eficace pentru a îndepărta pielea şi a măcelări
animalele vânate. Studiind muchiile cu care se muncea, Toth a descoperit la microscop
rămăşiţe din trei posibile utilizări: măcelărirea şi tăierea cărnii, tăierea şi frecarea
lemnului şi tăierea de materie vegetală. Toth crede că primii strămoşi ai noştri au avut un
bun simţ al mecanicii şi al prelucrării pietrei. Ei erau capabili să găsească unghiul ascuţit
corect pentru îndepărtarea aşchiilor prin lovire. Nici măcar oamenii moderni nu au
această capacitate. Acestora le ia câteva ore de antrenament pentru a căpăta îndemânarea
necesară. Spre deosebire de cimpanzei, care doar rareori îşi transportă pietrele şi beţele pe
care le folosesc mai mult de câţiva metri, H. habilis transporta aşchiile şi pietrele pe
distanţe considerabile de până la 13 km. Acest comportament reprezintă o formă simplă
de păstrare a uneltelor, pentru folosirea lor ulterioară, spre deosebire de cimpanzei, care
folosesc alte pietre, găsite pe loc, după nevoi.
¤
Cum trăiau şi cum se comportau primii noştri strămoşi? Erau ei vânători şi culegători,
având o cultură şi un mod de viaţă comparabile cu cele ale vânătorilor şi culegătorilor
moderni? Sau se asemănau mai mult cu maimuţele în comportament ? Cercetările
moderne care se bazează pe numeroase date arheologice clarifică faptul că aceste
comparaţii, cele cu vânătorii moderni, sunt utilizabile într-o măsură limitată. Pentru
început, hominizii timpurii aparţineau unei specii destul de diferite. Mai mult,
comportamentele lor nu sunt observate la nici o maimuţă actuală şi nici măcar la toţi
hominizii primitivi. După ce au studiat uneltele Oldowaniene, arheologii din generaţia
anterioară nouă pretindeau că primii oameni erau vânători îndemânatici care foloseau
proiectile din piatră, împărţeau hrana şi altele. Această imagine foarte optimistă a
rezultat din comparaţia cu vânătorii – culegători moderni, cum ar fi populaţiile San, care
trăiesc în Deşertul Kalahari din Africa de Sud.
La cealaltă extremă există savanţi care susţin că hominizii aveau un comportament
asemănător cu al maimuţelor. Ei sunt de părere că toate capacităţile şi percepţiile de care
a fost nevoie în prelucrarea uneltelor Oldowaniene pot apărea şi în cazul maimuţelor,
cum ar fi beţigaşele pentru adunat termite şi locurile de dormit special amenajate. Mai
mult decât atât, nu doar hominizii Oldowanieni, dar şi cimpanzeii vânează animale mici,
transportând carnea pe distanţe considerabile şi folosesc unelte pentru a sparge oasele
animal şi nucile. Cimpanzeii, ca şi oamenii primitivi, folosesc mereu aceleaşi locuri
pentru prelucrarea hranei, zdrobind nuci în acelaşi loc şi transportându-şi mâncarea în
locurile lor favorite pentru a se hrăni. Totuşi, există două diferenţe de comportament între
maimuţe şi hominizi: în primul rând, hominizii aveau avantajul de a fi bipezi, o postură
cu mult mai eficientă pentru transportul hranei decât mersul în patru membre. În al doilea
rând, oamenii Oldowanieni erau adaptaţi atât la viaţa de pădure, cât şi la cea din savană,
unde trebuiau să se organizeze pentru acoperirea unor teritorii mai mari decât rudele lor
primate. Într-o perioadă lungă, aceste diferenţe s-au concretizat în noi concepte despre
organizarea în spaţiu, concepte reflectate în forme mai complexe ale uneltelor în urmă cu
un milion ani. Ar fi naiv să pretindem că hominizii se comportau pe deplin ca maimuţele.
Aceasta s-ar putea spune dacă am ignora importanţa evoluţiei creierului la primate.
Putem fi siguri că existau diferenţe semnificative între primate, altele decât între oameni
şi hominizi, acum două milioane ani, dar natura acestor diferenţe este încă foarte puţin
înţeleasă.
Două surse de informaţie pentru comportamentul omului primitiv au supravieţuit în
Africa de Est: prima o constituie uneltele (obiectele) prelucrate, a doua sunt grămezile de
unelte şi resturile de hrană care s-au găsit în zone ca Turkana de Est şi Cheile Oldoway.
În aceste regiuni au fost aduse la lumină şi studiate cu grijă grămezi de oase sparte
animale şi unelte din piatră. Acestea se găsesc, de obicei, la 8-9,1 m adâncime, în locuri
vizitate şi folosite de hominizi doar o dată, sau de mai multe ori. Vânătorii-culegători de
mai târziu se foloseau, de obicei, de locuri centrale, acestea reprezentând porţiunea de sol
unde aceştia se întorceau ca să doarmă, să-şi pregătească hrana şi să desfăşoare o mare
varietate de activităţi sociale. Suntem îndreptăţiţi să presupunem că Koobi Fora şi
Oldoway sunt dovezi că strămoşii noştri se foloseau de asemenea locurile centrale,
precum succesorii lor? Oare vânau şi ucideau animale sau nu făceau decât să ia carnea
abandonată de alţi prădători?
La Koobi Fora, în Kenya de Nord, un grup de hominizi au găsit leşul unui hipopotam în
albia unui pârâu, acum 1,8 milioane ani. S-au strâns în jurul lui luând oase şi carne din
animalul mort cu ajutorul unor mici aşchii de piatră. Straturile nisipoase în care au fost
găsite uneltele sunt atât de bine conservate, încât putem fi siguri că pietrele din râu au
fost transportate acolo pentru a fi folosite drept unelte pentru măcelărirea leşului, unele
pietre fiind aduse de la 14 km. Şantierul de aici conţine multe dovezi ale măcelăritului şi
ale prelucrării uneltelor, dar nu se ştie cu siguranţă dacă hominizii au ucis animalul sau
nu.
Alt şantier arheologic de la Koobi Fora, este plasat pe cursul unei ape, un loc unde
hominizii puteau găsi umbră împotriva soarelui orbitor. Astfel că s-au aşezat aproape de
apă, având la îndemână şi pietrele de râu pentru prelucrarea uneltelor. Şantierul este o
aglomerare de unelte, sau fragmente de unelte din piatră, inclusiv aşchii ascuţite, topoare
de mână şi obiecte pentru răzuit. Mai mult de 2000 de oase, de la cel puţin 17 specii de
mamifere, în general antilope, sunt asociate cu uneltele, unele dintre ele fiind roase de
hiene sau de alte carnivore. Există semne clare că oasele erau zdrobite şi tăiate de
hominizi, deoarece fragmentele reconstituite arată urme de loviri de topor de mână şi
scobituri lineare, care puteau rezulta doar din tăierea cu ajutorul aşchiilor de piatră. Multe
dintre oasele de aici au articulaţiile roase, o caracteristică a oasele prăzilor vânate şi
consumate de carnivore. Poate că hominizii doar îndepărtau leii şi alţi prădători, şi apoi le
consumau prada. Nu putem fi foarte siguri, însă, de valabilitatea acestei supoziţii.
În Cheile Oldoway, Mary Leakey a identificat unelte şi aglomerări de oase la adâncime
mare, în straturile de depunere ale fostului lac. Multe unelte şi oase erau îngrămădite la
4,6 m sub pământ. La o distanţă mică a fost găsit o grămadă de oase şi pietre. Se pare că
oasele au fost aşezate în grămezi după ce măduva a fost extrasă din ele. Studii recente la
microscop au arătat că multe dintre oase au fost puternic expuse intemperiilor. Au stat la
suprafaţa solului o perioadă considerabilă de timp, unele poate chiar un deceniu. Oasele
diferitelor animale din aceste grămezi sunt părţi ale leşurilor unei mari varietăţi animale.
Predomină, însă, oasele membrelor, ca şi când acestea ar fi fost aduse în mod repetat în
acel loc. Atât la Koobi Fora, cât şi la Oldoway, oase cu măduvă şi carne sunt concentrate
în zone compacte, alături de unelte. Procentajul oaselor de carnivore este mai mare decât
într-un mediu natural, ca şi când ar fi existat o intensă competiţie între hominizi şi alte
carnivore. Poate că prezenţa unor asemenea prădători a restrâns activităţile hominizilor la
Oldoway. Aceştia luau carnea animalelor ucise de carnivore, ducând apoi prada într-un
loc unde aveau o colecţie de unelte de piatră, în apropierea apei, făcându-şi chiar rezerve
de hrană. Acolo puteau să ia în grabă carnea şi măduva, înainte de a abandona
carnivorelor care se agitau în apropiere oasele rămase. Neavând la îndemână focul sau
animale domestice, oamenii de ştiinţă sunt de părere că H. habilis trebuia să se bazeze pe
vânatul găsit la întâmplare, nefiind deloc sigură aşezarea lor pe cursul unor ape sau pe
malurile unor lacuri. Unii dintre hominizii de aici au sfârşit în mod tragic deoarece s-a
descoperit un os de hominid ros de carnivore (poate să fie şi un hominid decedat din
cauze naturale, semn că nu apăruse încă obiceiul îngropării decedaţilor !). Majoritatea
oaselor de la Oldoway sunt ale unor animale de dimensiuni mai mici, care puteau fi
doborâte cu o mai mare uşurinţă. Acest tip de comportament seamănă mai mult cu cel al
maimuţelor, deşi şi maimuţele au fost observate luând carnea unor leşuri animale. Studii
la microscop au demonstrat că hominizii dezmembrau foarte rar animalele mari pentru a
le duce oasele la locul de hrănire. Se pare că au obţinut carnea animalelor mari doar prin
găsirea leşului dezmembrat de alţi prădători. Astfel, hominizii nu erau obligaţi să taie
prea multe leşuri. În unele cazuri, urmele de tăiere făcute de hominizi se suprapun peste
urmele lăsate de dinţii altor carnivore, ca şi când hominizii ar fi dezmembrat oasele unor
leşuri deja prădate animale. În alte cazuri, însă, prădătorii erau cei care mestecau oase
roase de hominizi.
Majoritatea paleoantropologilor cred că hominizii vânau animale de dimensiuni mici şi
medii, dar erau foarte pricepuţi şi la preluarea prăzii de la alte animale, atunci când se
ivea ocazia. Oportunismul a fost întotdeauna o calitate esenţială a rasei umane, din cele
mai vechi timpuri.
Totuşi, fără îndoială că şi plantele, ca şi alte tipuri de hrană vegetală erau importante,
dacă nu cumva cele mai importante componente ale alimentaţiei omului primitiv.
Cea mai mare parte a cercetătorilor s-au pus de acord în ceea ce priveşte adoptarea unor
criterii cât mai corecte pentru justificarea separării dintre hominizi şi marile maimuţe. În
primul rând se distinge un punct de vedere pur zoologic. Aceşti prehominizi locuiau în
asociaţii ce au deja atribute ale organizării de grup umane. Criteriile de departajare de
maimuţe nu sunt atât biologice, cât culturale. La baza reuşitelor culturale au stat
schimbările de climă, adaptarea la mediu, care se realizează prin migraţii. Acum mâinile
nu mai sunt folosite în scop locomotor, ci sunt utilizate ca unelte şi, în cele din urmă,
pentru fabricarea acestora. Acest tip de evoluţie se datorează dezvoltării creierului
facilitându-se, totodată, modificarea cutiei craniene. Dinţii mai puţin folosiţi pentru
apucat se diminuează ca volum, iar maxilarul şi inserţiile musculare ale acestuia se
micşorează. În cele din urmă au supravieţuit acei hominizi care şi-au folosit inteligenţa
pentru realizarea uneltelor.
Capacitatea de extindere a unei culturi are, fără îndoială o valoare adaptativă în sensul că
elementele cele mai capabile de creaţie sunt cele ale căror genotipuri erau cel mai adesea
propagate prin selecţia naturală. Aceasta poate foarte bine explica pentru ce creşterea
volumului creierului, care permite realizarea unor avansuri culturale rapide, s-a accelerat
în cursul Pleistocenului. Evoluţia biologică a hominidelor fusese, astfel – într-o mare
măsură – un rezultat al dezvoltării culturale / tehnologice. Tehnologia fabricării uneltelor
este cel mai frapant lucru în acest moment. Se cere subliniată diferenţa dintre folosirea
unei unelte şi fabricarea acesteia. Este adevărat că un aspect derivă din celălalt, dar este
important de subliniat că prin precizarea calităţii de fabricant omul s-a ridicat deasupra
altor primate. Prin folosirea unei unelte se înţelege manipularea activă de către o fiinţă
vie a unui obiect oarecare din mediul înconjurător pentru îndeplinirea unei trebuinţe. Într-
un sens precis, utilizarea unei unelte poate fi descoperită şi la forme inferioare de viaţă,
folosirea neimplicând inteligenţă şi perspicacitate prin ea însăşi. Marile maimuţe
antropoide deşi manifestă o anumită dexteritate în folosirea unor unelte – beţe, liane,
pietre –, au, totuşi, un comportament tehnologic limitat derivat din slaba înţelegere a
metodelor de folosire a acestor unelte, de multe ori aceasta datorându-se improvizaţiilor
oarbe sau reflexelor alimentare. Mai mult, şi această observaţie este semnificativă în
discuţia noastră, activităţile lor sunt dirijate exclusiv înspre obiectele gata pregătite,
obţinute de natură. Atunci când unealta necesită o pregătire, finisare simplă, cum ar fi
ruperea unei bucăţi de băţ pentru a fi aruncată într-o gaură, elementul de prevedere,
pregătire şi planificare al operaţiei este foarte slab, maimuţa având mari probleme în
îndeplinirea acestuia. Hominizii îşi întemeiază, în schimb, nivelul tehnologic pe
cunoaşterea surselor de materie primă şi, în limita tehnologiilor existente, a manierei celei
mai eficace de a o utiliza.
Cel mai important act cultural al primilor oameni a fost, fără îndoială, limbajul. Toţi
cercetătorii care au studiat marile maimuţe antropoide sunt de acord că cel mai mare
handicap de dezvoltare culturală al acestora este absenţa limbajului, ce împiedică
înţelegerea şi formarea elementelor culturale specifice.
Maimuţele urlătoare, care după Carpenter (primatolog american), au chiar un vocabular
alcătuit din vocalize diferite, îşi anunţă membrii clanului prin grohăituri semnificative
asupra oricărui pericol evident, dând astfel semnalul pentru apărare sau pentru atac.
Este adevărat că, cimpanzeii au un adevărat registru de expresii emoţionale mai vast
decât la cea mai mare parte a oamenilor. Gama fonetică a cimpanzeilor este în întregime
subiectivă şi este singurul mod de exprimare al emoţiilor, neputând desena sau descrie
unelte. Dacă până la hominizi nu s-a reuşit să se dea cuvintelor un sens simbolic,
posibilitatea de transmitere şi de acumulare a elementelor culturale a existat doar ca o
excepţie sau întâmplare.
Capacitatea de a număra pe care omul o poseda, după toate aparenţele, înaintea
limbajului propriu – zis, se deosebeşte de cea a altor animale sau păsări. Veritabila
matematică, cu toate progresele imense aduse de aceasta asupra cunoaşterii mediului
înconjurător, nu a devenit posibilă decât prin dezvoltarea simbolurilor.
Limbajul, caracterizat prin simbolistica sa, avea să fie unul dintre primele elemente care
indică existenţa unei umanităţi adevărate. Singurul inconvenient este, pentru oamenii
preistorici, faptul că nu s-a putut dovedi existenţa limbajului în momentele primordiale
ale apariţiei omului. În spiritul unor ipoteze contrare, specialiştii paleontologi se opun
ideii după care existenţa unui limbaj articulat poate fi dedusă analizându-se conformaţia
mandibulelor sau, de studiul formei suprafeţelor interioare ale oaselor craniului. Cel mai
bun indiciu al existenţei limbajului este apariţia uneltelor de forme standardizate şi
caracteristice, altfel ar fi greu de înţeles cum au putut fi acestea cunoscute şi transmise
din generaţie în generaţie (ele însele sau tehnologia de fabricaţie), fără folosirea
simbolurilor verbale.
Prima fază a evoluţiei umane nu implica doar modificări în modelul de bază al existenţei
şi al locomoţiei, ci şi noi activităţi – împărţirea hranei între indivizi şi confecţionarea
uneltelor. Acestea au condus la o comunicare sporită, un mai bun schimb de informaţii şi
o perspicacitate economică şi socială, precum viclenia sau anumite restricţii în cadrul
grupului. Anatomia umană s-a dezvoltat prin confecţionarea uneltelor. Cultura a devenit o
parte inseparabilă a umanităţii. Cooperarea, capacitatea de a se aduna laolaltă şi de a
soluţiona probleme legate de supravieţuire şi de conflicte inerente care ar fi putut avea loc
sunt calităţi vitale ale oamenilor. Suntem unici prin limbajul vorbit şi prin simbolurile
comunicate prin acesta care ne oferă posibilitatea să ne comunicăm cele mai intime
sentimente unul altuia. Cele mai apropiate rude ale noastre în viaţă, cimpanzeii, comunică
prin gesturi şi multe sunete sălbatice, în timp ce altele folosesc sunete numai pentru
comunicarea informaţiilor legate de teritoriu. Experimente cu cimpanzei, în condiţii
artificiale, demonstrează că ei pot învăţa simboluri izolate, dar capacitatea lor de învăţare
este extrem de limitată. Când au trecut oamenii de la mormăială la vorbirea articulată,
deschizând noi perspective ale comportamentului cooperant şi ale potenţialului nelimitat
pentru îmbogăţirea vieţii ?
Folosind analize statistice complicate, anatomistul Philip Laitman a demonstrat că
Australopithecinele de acum patru milioane ani aveau craniul aplatizat la bază şi laringele
situat mai sus, o poziţie care le limita posibilitatea de a articula sunete. Mulajele
creierului A. sunt, de asemenea, asemănătoare cu ale maimuţelor. Doar în urmă cu 300
000 ani craniul a adoptat curbura sa modernă, permiţând o vorbire articulată, în
complexitatea ei. Se presupune că primii oameni comunicau mai mult decât alte primate,
însă vorbirea modernă, articulată, este un rezultat mai recent al evoluţiei biologice şi
culturale.
Arheologul Glyn Isaak este de părere că oportunismul reprezintă o garanţie a rasei
umane, un proces continuu, precum mutaţiile şi selecţia naturală. Presiunile normale ale
competiţiei ecologice au permis transformarea comportamentului fluctuant al primatelor
străvechi într-un nou şi distinct tipar. Armele şi uneltele au permis măcelărirea şi
dezmembrarea unor animale din ce în ce mai mari. Hrana vegetală era esenţială,
protejând împotriva eventualelor crize de hrană. Hrana a condus la stabilitate şi la
împărţirea muncilor între bărbaţi şi femei. Savana era un mediu ideal pentru hominizii
care trăiau din preluarea hranei de la alţi prădători, din vânătoare, sau din culesul hranei
vegetală. Cu un milion ani în urmă, grupele de hominizi au trecut printr-o selecţie
naturală, rămânând doar o singură ramură: H. Creierul, superior ca mărime şi
îndemânarea de a confecţiona unelte de care se bucura H. habilis le-au oferit acestor
hominizi avantaje în adaptare faţă de A. Tipul de vânătoare sistematică şi de nutriţie în
care H. s-a angajat a necesitat teritorii mai mari şi o densitate mult mai redusă pe km2 a
indivizilor. Astfel, se pare că H. habilis a trăit în grupuri mai mari decât alte primate şi
într-o lume în care interacţiunea cu alţi indivizi era mult mai complexă şi mai
pretenţioasă. Complexitatea crescândă a relaţiilor sociale a fost o forţă determinantă
pentru evoluţia creierului uman. Îndemânarea strălucită în domeniile artistic, tehnologic
şi expresiv pe care o posedă omul poate fi consecinţa faptului că primii noştri strămoşi au
trebuit să fie din ce în ce mai mult implicaţi în relaţiile sociale din cadrul grupului.
Oamenii paleoliticului vechi au fost vânători animale de talie mare. În Pleistocenul
mijlociu ei se instalaseră în văile fluviilor, ca acelea ale Tamisei, Nilului, Zambezi şi pe
malurile lacurilor la Oldoway, în estul Africii centrale, în Kharar, în Algeria. Aceştia
vânau o mare varietate animale, hrănindu-se cu porci giganţi, o specie de cal de talie
mare şi hipopotami. La Kharar resturile osoase ale animalelor cuprindeau specii ca:
elefantul, rinocerul, hipopotamul, zebra, girafa, gazela şi, la Toralba, colţi de elefanţi, de
rinoceri, boul sălbatic, cerbi şi cai.
Oamenii din Camerun vânează astăzi elefantul cu suliţe de lemn ce nu depăşesc 1,80 m
lungime şi se aruncă de la mică distanţă asupra animalului. Atunci când acesta fuge suliţa
pătrunde mai adânc în corpul animalului, iar urmele de sânge lăsate de pachiderm permit
detectarea acestuia. Când un animal mare este ucis, oamenii vin de la mare distanţă
pentru a participa la ospăţ. Poate că aşa se întâmpla şi în perioadele foarte îndepărtate.
În epoca pietrei uneltele erau fabricate uşor şi erau abandonate la fel. Este foarte probabil
că pe măsură ce acestea erau folosite, după utilizare, să fi fost abandonate la locul
vânătorii şi ospăţului. Este greu de precizat care ramuri ale omului au fost responsabile de
industriile bifaciale din Pleistocenul mijlociu.
Începând cu Paleoliticul inferior şi sfârşind cu epoca bronzului populaţiile preistorice au
avut la dispoziţie, pentru cioplirea uneltelor şi armelor de piatră materii prime destul de
variate. Se foloseau îndeosebi silexurile, rocile silicioase – silicolitele –, gresiile
cuarţitice sau silicioase cu glauconit, cuarţitul şi obsidianul.
Dintre rocile menţionate silexul a avut un rol preponderent deoarece diverse varietăţi ale
acestuia se găsesc în natură în stare de bulgări (rognos) sau plăcuţe, în interiorul rocilor-
mamă ce pot fi: calcare, marne şi argile. Silexurile au o structură criptocristalină
concreţionară, sau – mai rar – concentrică şi sunt constituite îndeosebi din calcedonită şi
opal, cărora li se adaugă cantităţi de cuarţ, după stadiul de evoluţie al rocii. În această
compoziţie mai apar insule relicte de calcit. Uneori, silexurile au şi goluri umplute cu o
pulbere calcaroasă. Suprafaţa de contact cu calcarul se prezintă sub forma unei cruste
subţiri pulverulente denumită patina silexului. Silexul se formează datorită solubilizării
spiculilor de spongieri şi redepunerii silicei.
Datorită calităţii excepţionale bazată pe proprietăţile fizice cunoscute: spărtură
concoidală, duritate 7 sau în jur de 7, luciu sticlos şi clivaj perfect se explică folosirea
intensă a acestei roci începând cu cultura oldowayană şi sfârşind cu începutul Hallstatt-
ului.
Silexurile sunt, în funcţie de vârsta depozitului în care s-au format, cenomaniene,
senoniene, turonian-senoniene, jurasice sau cretatice. Unele îmbracă un facies cretos.
Pentru a se aproviziona cu silex populaţiile preistorice exploatau depozitele masive aflate
sub forma unor bulgări mai mari sau mai mici, carierele de pietrişuri şi nisipuri formate în
mod natural sau artificial, prundişurile râurilor sau chiar minele de silex.
Alte roci folosite în mai mică măsură pentru prelucrarea uneltelor sunt: chailleul
(accident silicios), întâlnit uneori la baza calcarelor portlandiene, rocile silicioase ca
silicolitele organogene de tipul spongolitelor şi radiolaritelor, şisturile negre, gresiile,
cuarţitul, tuful silicifiat şi obsidianul.
Cuarţul se găseşte fie sub formă de bulgări în prundişurile râurilor şi pâraielor, fie în
depozite naturale. Datorită calităţilor inferioare această rocă este puţin folosită pentru
obţinerea uneltelor. Cel mai adesea este folosită ca materie primă de către comunităţile
paleoliticului mijlociu şi paleoliticului superior sau epipaleoliticului.
Obsidianul este folosită din abundenţă în toate colţurile lumii unde zonele de ocurenţă
sunt abundente în această materie primă.
Aşezările preistorice se pot împărţi în patru mari grupe, după abundenţa apariţiei pieselor
din piatră cioplită:
A. Aşezări propriu – zise în care predomină uneltele finite sau sparte în timpul folosirii.
Piesele finite ajung aici prin relaţii de schimb şi sunt relativ puţine la număr.
B. Aşezări cu mici ateliere unde se prelucra materie primă ajunsă în sat sub formă de
bulgări, prin relaţii de schimb. Numărul acestor aşezări este predominant în raport cu
celelalte grupe. Frecvent aceste aşezări se găsesc la oarecare depărtare de sursele de
materie primă.
C. Aşezări-atelier, unde pe lângă uneltele şi armele cu urme de folosire apar şi mari
cantităţi de resturi de prelucrare. Acestea se găsesc, de cele mai multe ori, în apropierea
locurilor cu materie primă.
D. Ateliere propriu-zise de prelucrare situate lângă sau chiar pe locul cu materie primă.
Faptul că abundă resturile de prelucrare se explică prin observaţia după care locuitorii
atelierelor s-au aşezărilor-atelier dădeau uneltele la schimb pe loc, fără să se deplaseze ei
înşişi la locurile de schimb sau în comunităţile primitoare. Piesele finite sunt, în mod cert,
realizarea unor meşteri specializaţi.
Este de relevat faptul că atât uneltele cât şi materia primă au vehiculat, prin intermediul
schimbului întâmplător şi – mai apoi – regulat, la distanţe mai mici sau mai mari. Se
observă, deci, că încă din paleolitic materia primă necesară prelucrării unor unelte era
adusă de la distanţe variabile. În anumite cazuri, distanţele cele mai mari de vehiculare
sunt caracteristice unor materii prime mai speciale, cum ar fi obsidianul.