Pastele copilariei, asa cum si-l amintesc scriitorii: ,,Era un prilej de

socializare si de fugit de acasa"

Adelina Maracine, Dana Mischie,

Noua scriitori povestesc cateva momente de neuitat din perioada Pastelui, de pe

vremea cand erau niste copii lipsiti de orice grija. Pe atunci, cele mai mari preocupari
erau cine batea la ciocnitul oualelor rosii sau daca primeau ori nu pantofi noi.

Este al doilea Paste pe care il vom petrece in conditiile impuse de pandemie. Daca anul
trecut, noaptea Invierii ne prindea izolati acasa, anul acesta putem merge la Biserica
sau pleca in vacante. Totusi, recomandarea de a ramane in case ramane valabila.
Prilejul este, insa, numai bun pentru a lua o pauza si a scotoci prin sertarele memoriei
dupa amintiri din vremurile apuse ale copilariei, cand, de pilda, pe la varsta de 8-9 ani,
Pastele era doar un prilej de socializare ori chiar de fugit de acasa. Pentru tineri,
biserica devenea un soi de club social, cu muzica dramatica si discutii interminabile,
dupa cum povesteste scriitorul Bogdan Raileanu. Ce amintiri le mai starnesc si acum
rasul intervievatilor nostri, cum era Pastele la tara, intr-un sat colectivizat si sarac, din
perioada comunista, si ce jocuri puteau fi inventate cu ouale rosii, vopsite cu truda de
bunici si mame, va invitam sa cititi in randurile ce urmeaza. 
 
Revolta fripturii de miel
de Iulian Tanase
 
   Mama mi-a aruncat o privire mustratoare cand i-am spus ca mi-e foame. Era
unsprezece noaptea si ne pregateam sa mergem la slujba de Inviere. 
- Nu vrei sa astepti sa mancam cand ne intoarcem de la bisericam m-a intrebat mama.
- Nu, mi-e foame.
Ea nu mancase ,,de frupt" intreaga perioada a postului, dar eu eram copil. Nu aveam
cine stie ce pacate, in afara de micile obraznicii absolut normale pentru varsta aceea,
asa ca nu aveam de ce sa tin post si nici nu prea ma interesa ca urma sa merg la slujba
de Inviere cu burta plina.
Mama a scos din cuptor o tava cu friptura de miel, mi-am luat cateva bucati, mi le-am
pus intr-o farfurie si am mancat cat am putut de repede. Nu e sigur totusi ca nu am
mancat direct din tava. 
Nu mai stiu daca, in timp ce mancam, mama mi-a spus sau nu ca sunt un pacatos.
Posibil sa-mi fi spus, dupa cum e posibil si sa nu-mi fi spus. Oricum, astea sunt detalii
care e si normal sa se fi pierdut intre timp in ceata memoriei. Au trecut de atunci mai
bine de treizeci si cinci de ani.
De acasa si pana la biserica faceam, de regula, cam douazeci de minute, mergeam pe
jos, si am ramas cu amintirea tremurului care imi acompania primii pasi, pana cand
corpul se acomoda cu racoarea de afara, desi la Inviere mergeam de fiecare data
imbracat. Probabil ca atunci am tremurat mai putin decat de obicei, friptura de miel imi
tinea de cald. Mamei ii tinea de cald credinta si, poate, asteptarea momentului cand, la
finalul slujbei, urma sa primeasca impartasania, iar surorii mele, cu doi ani mai mare
decat mine, habar n-am daca ii tinea ceva de cald.
Am ajuns la biserica cu vreo zece minute May be an image of 1 person, beard and outerwea
inainte de miezul noptii, era ora la care
ajungeam de obicei in noaptea de Inviere,
curtea era plina de oameni, printre ei multi
prieteni si colegi de-ai mei. Mereu mi-a
placut faza asta: curtea bisericii
transformandu-se, in noaptea de Inviere,
intr-un fel de curte a scolii plina de adulti si
copii, adultii nu ma interesau, doar copiii de
varsta mea cu care puteam sa stau la
taclale in voie, in timp ce adultii cintau in
biserica Hristos a inviat cu moartea pe
moartea calcand si celor din morminte viata
daruindu-le. Copii fiind, noi eram
nemuritori si Invierea nu ne privea, nici nu
intelegeam mare lucru din ce se spunea.
Pentru noi, inviere era atunci cind ne
jucam, cind radeam, era o teologie a
Image not found
inocentei pe care nici macar nu o gandeam, https://scontent-otp1-1.xx.fbcdn.net/v/t1.6435-9/123159060_102181910558

o traiam pur si simplu.

Dupa ce am inconjurat biserica de trei ori cu friptura de miel in stomac, am intrat in
biserica impreuna cu mama si sora mea, urmand sa ma revad mai tarziu cu prietenii
mei in curtea bisericii. Inauntru era inghesuiala si un aer irespirabil. Mama s-a pus sa
cante laolalta cu preotul si ceilalti, mama are o voce foarte frumoasa, ar fi putut sa fie
cantareata, dar n-a fost decat mama. La un moment dat, am simtit ca mielul incepe sa
se agite in stomac, putin probabil ca friptura se apucase si ea sa cante vrajita de vocea
de soprana a mamei. I-am spus mamei ca mi-e rau. Mama mi-a aruncat o privire care
parea sa spuna: ,,OK, nici aici nu ma lasi sa-mi tihneasca". Mama m-a luat de mana.
,,Hai sa mergem afara, sa iei o gura de aer!" N-a fost atat de simplu. Abia puteam
inainta prin marea de enoriasi, plus ca eram destul de departe de iesire. Abia ma mai
tineam pe picioare. Cu vreo zece metri inainte de iesire, friptura de miel a tasnit din
mine ca o sampanie agitata aiurea-n tramvai. Mi-a parut rau de femeile alea in varsta
ale caror haine bune, de biserica, au facut cunostinta in acea noapte cu friptura de miel.
A fost ca si cum as fi fost chemat sa sting un incendiu. Am vazut ca prin ceata fetele
acelea oripilate si scandalizate de ceea ce tocmai se intamplase. N-am intors capul, am
continuat sa merg impleticit spre iesire. Cand am ajuns afara, eram singur. Mama
ramasese in biserica sa-si ceara scuze. Pe vremea aceea nu existau servetele umede.
      
 
,,Genocidul" din postava 
de Robert Serban
 
     Am crescut cu cheia de gat printre blocurile din Turnu Severin si mi-am petrecut
toate vacantele la tara, in mod democratic: jumatate dintre ele la Drincea, un sat din
Mehedinti, jumatate la Turcinesti, un sat din Gorj. Iar asta de mic, de la... camin (un fel
de gradinita cu program prelungit), pana in anii de facultate. Inclusiv Sarbatorile de
Paste le-am facut la tara - de cele mai multe ori la Drincea, sat colectivizat si sarac, dar
in care lumea era vesela si glumeata, facea zaibar si tuica, fura din avutul obstesc ca sa
supravietuiasca epocii de aur pe care comunistii, in frunte cu tovarasii Ceausescu, o
faureau, in care nuntile tineau patru zile, inclusiv lunea (daca mai ramanea mancare si
bautura), iar inmormantarile sfarseau cu o masa la care rudele si prietenii raposatului il
pomeneau cu gura pana la urechi, fiindca fusese om bun si ii cam placuse sa se si
cinsteasca. 
     Orasenii, ca noi, se intorceau de unde plecasera si sarbatoreau cu familia reunita
Invierea Domnului. Mergeau la biserica din sat inclusiv membrii de partid, fiindca
sperau ca macar acolo nu-i va turna nimeni ca-si faceau cruce si se rugau la Bunul
Dumnezeu. Cand n-au mai sperat si le-a fost teama  ca o sa se afle si o sa ramana fara
servicii, n-au mai mers. S-au rugat si si-au facut crucile in casele si bataturile parintesti.
    Era hora in sat de Paste, iar lautarii - fanfare de prin zona, incropite din mai multi
suflatori in alamuri si doi tobari, unul la toba mare, altul la una mai mica si mai rapida - 
cantau de mama focului. Ridicau oltenii, cu sarbele lor, praful pana-n cer, incat
avioanele care treceau, de regula, pe deasupra, spre Orient ori Occident, trebuiau sa
schimbe ruta, ca sa nu rataceasca drumul. Cand hora se spargea, seara, iar lumea
pornea spre case, ramanea un cerc de coji de oua, ca un inel urias, in mijlocul caruia
drincenii inviasera si ei odata cu Domnul si intru slava Lui. 
    Daca cei mari se intreceau in jocuri si
chiote, in saltat hora la mai sus de-un metru
deasupra pamantului colectivizat, noi, aia,
mai micii, ne duelam in oua. Turnirul
trebuia sa-l desemneze castigator pe cel
care avea cel mai tare ou rosu, cu care
aduna, de la cei cu care ciocnise, prada -
adica ouale ce nu rezistasera confruntarii
cap in cap. Traditia asa era: luai si oul pe
care-l spargeai, nu numai gloria. Luai
prizonieri si ii mancai fie acolo, la hora, fie
acasa, dupa ce-i dezbracai de armura rosie,
ii sarai si ii flancai cu un fir de ceapa ori de
usturoi, ca sa nu fie sec.  
    Facusem 6 si pornisem spre 7 ani cand
am constientizat ca venise vremea mea. Si
asta trebuia sa o dovedesc nu cu un ou de
cata, mic si ascutit ca un creion, cu care,
oricum, n-ar fi vrut niciun alt copil sa
ciocneasca, fiindca rezultatul era scris in
istoria Pastelor de pana atunci, nici cu unul
de lemn, camuflat bine intr-un rosu carmin,
dar care putea sa tradeze si pentru care riscam sa o incasez fara prea multa mila, ci cu
un ou din poporul gainilor de curte. Curtea bunicilor. 
    Mama-mare vopsise, cand am ajuns noi de la Severin, in Sambata Mare, vreo 60-70
de oua si le pusese la racoare, in beci, intr-o postava. O parte dintre ele erau destinate
datului de pomana, impreuna cu un colac, o lumanare, o bucata de branza si-o prajitura,
cum e traditia acolo. Le-am descoperit intamplator si le-am privit admirativ: stateau ca
o gramada de soldatei, gata sa se rostgoleasca-n lupta, in sat. Dar eu trebuia sa-l gasesc
pe comandantul lor, cel mai tare dintre ei, invincibilul, cel cu care urma sa dau, apoi,
marile lovituri de la hora de duminica, ce ma transformau in invingatorul acelui Paste.
Si cum puteam sa aflu daca nu pe-ncercatelea; 
    Asa ca m-am asezat in fund si am ciocnit, calm si atent, zicand ,,Hristos a Inviat!" si
replicand, spasit, ,,Adevarat a Inviat!", unul cate unul, ouale intre ele. Cel mai tare dintr-
o confruntare se califica in urmatoarea. Iar invingatorul mergea mai departe, intr-o alta
lupta fratricida in care nu putea castiga decat unul singur. Comandantul!     
    Mama-mare Ana m-a gasit foarte aproape de confruntarea finala, si-a dat seama dintr-
o privire de genocidul din postava si m-a intrebat retoric, cu un nod in gat mai mare
decat un ou de strut: Muica, copilu' meu, ce facusin  
 
 
Deschideti, boieri, portile!
de Ana Blandiana
 
   Una dintre marile surprize pe care le-am trait dupa mutarea in Bucuresti a fost felul
in care se desfasura aici slujba de Inviere, faptul ca se deosebea de cea pe care o
tineam eu minte din copilarie. 
Tineam minte - cu toata intensitatea memoriei primilor ani de viata - noaptea de Inviere
ca pe un scenariu complicat de mister medieval, care se desfasura cu o emotie
crescanda in mai multe episoade, de la mersul pe jos spre biserica, grabit, pe intuneric,
in siruri tot mai numeroase, care se varsau in piata tot mai plina de oameni, pana la
momentul in care ascultam cu sufletul la gura cele trei batai rasunand infundat in
poarta bisericii, aproape nevazuta in noapte, in timp ce o voce profuda de bas striga:
,,Deschideti, boieri, portile sa intre Imparatul Maririi". Din interior ii raspundea o voce
la fel de groasa, dar venind parca din adancul pamantului: ,,Dar cine este acela
Imparatul Maririia" si prima voce raspundea ,,Domnul cel mare si puternic, Domnul cel
tare in razboaie, acela este Imparatul Maririi". Apoi se auzeau din nou bataile in poarta
si schimbul de replici se repeta de trei ori, intr-o escaladare a emotiei pana in clipa in
care poarta se deschidea si lumina se revarsa din interior si se raspandea, din lumanare
in luminare, in timp ce din sutele de piepturi exploda cantarea ,,Christos a inviat!"
    Acest fragment de dramaturgie
religioasa, asteptat si repetat an dupa an la
Oradea si la Cluj, lipsea intr-un mod de
necrezut la Bucuresti. In primul an cand nu
l-am mai descoperit am crezut ca era vorba
de o inexplicabila greseala si in al doilea an
am mers la alta biserica, unde nu mi-a venit
sa cred ca, de asemenea, nu l-am
descoperit. Dar ceea ce se intampla dupa
,,Christos a inviat" era si mai neasteptat, si
mai deosebit. In timp ce la Oradea, cantand
ca intr-o descarcare de bucurie dupa
momentul gotic al portilor inchise,
multimea intra in biserica, la Bucuresti, in
punctul culminant de la miezul noptii, pe
cand clopotele bateau, lumanarile aprinse
se raspandeau pe strazi in siruri de stelute
duse in causul palmei sau aparate de
parbriz, intr-o veselie tot mai putin
religioasa, tot mai aproape de fiesta.
    Poate ca - fara mirarea in fata acestor
diferente, care se inscriau printre
dificultatile adaptarii ardelenismului nostru la exuberantele sudului metropolitan - nu as
fi pastrat, atat de minutios conservata in nostalgie, amintirea noptii de Inviere din
copilarie, cu desfasurarea ei transilvana si incarcatura ei mistica. Asa insa mi-a ramas,
pentru toata viata, icoana tainica, asemenea unui mister pe care l-am primit in dar si l-
am pastrat cu bucuria lui infricotata, cu atat mai viu cu cat nu reuseam sa-l mai gasesc
in realitate: ,,Deschideti, boieri, portile sa intre Imparatul Maririi!"
 
 
Pastele la clubul social
de Bogdan Raileanu
 
    Prima oara cand am fost la biserica la o slujba de Paste a fost pe la 8-9 ani. M-a dus
tataie si mi-a spus ca urma sa stam acolo toata noaptea. Extraordinar. O noapte treaz,
in biserica. O noapte departe de casa. Am stat la slujba cateva ore, dar nu am inteles
nimic din ce spuneau popii. Ma pierdeam in picturile de pe peretii bisericii, era ca o
carte 3D foarte dramatica in care intrasem si puteam sa urmaresc cateva episoade dintr-
o poveste mult mai mare despre care mi se povestise in treacat acasa. Din cand in cand
corul predominant format din femei sfasia contemplarea scenelor biblice, niste
schelalaieli paroxistice tineau enoriasii treji. Nu am stat toata noaptea, dar dupa
aceasta slujba m-am prins ca Pastele poate fi o evadare pe timp de noapte. Asa ca in
anii urmatori am inceput sa ma cer sa merg la slujba de Paste, sa fiu eu cel care aduce
Pastele acasa. Mergeam cu frate-miu si cu verisoarele mele. Uneori faceam un tur al
bisericilor, erau doua biserici principale, cea din centru si cea din Flamanzeni. La
Flamanzeni era mult mai intens Pastele, aici preotul venea mereu impartasit bine cu
vin, uneori intarzia ore bune la slujba, alteori cantecul lui suna precum cel al unui
bondar somnoros, aducea cocosi sa cante sosirea diminetii, corul avea o octava in plus
si facea totul mult mai sfasietor, iar noi ne spargeam de ras. 
    Biserica din Flamanzeni era chiar pe May be a black-and-white image of 1 person, bear
malul unui lac de acumulare format pe raul
Colentina, inconjurata de un cimitir in care
aveam cateva rude. Lumea era obisnuita cu
imprevizibilul aici, il asteptau linistiti sa se
intample. Tinerii stateau mai mult prin jurul
bisericii, batranii erau inauntru. Se discuta
mult, se barfea mult. Pe masura ce
inaintam spre adolescenta in curtea Image not found
https://scontent-otp1-1.xx.fbcdn.net/v/t1.6435-9/170083968_102237856405
bisericii mi se parea ca se pot infiripa cele
mai frumoase povesti de dragoste, urmaream fetele fetelor care straluceau in lumina
lumanarilor, dar evident ca totul era doar un vis care se destrama in notele inalte pe
care le lua corul atunci cand se canta Christos a inviat din morti, cu moartea pre moarte
calcand. Pastele era un prilej de socializare si de fugit de acasa, iar biserica un club
social cu muzica dramatica si discutii interminabile intr-o atmosfera misterioasa de
semiintuneric, printre cruci si morminte. Picturile de pe pereti ramaneau neschimbate,
oamenii care veneau la slujba an dupa an se tot schimbau. 
    A doua zi de Paste era intotdeauna o zi plina de soare, mergeam la masa la bunici,
casa mirosea a pascute, a cozonac si a prospetime. Ne luam anafura si ne faceam o
cruce uitandu-ne la aceeasi icoana veche de ani de zile cu Sfantul Nicolaie, apoi
incepeam sa mancam. Intamplarile noptii de Inviere ramaneau cu mine toata ziua, era
liniste, nu se misca nimic in jur. Ca la o mare carantina. Nu stiam noi atunci ce
inseamna linistea asta si ca vom fugi candva de ea ca apucatii spre polurile aglomeratiei.
 
 
Dumnezeu in vis
de Dan Coman
 
    Alexa era seful nostru. Nu doar pentru ca era cel mai mare din gasca (singurul dintre
noi care terminase deja scoala generala si facea naveta la profesionala din Nasaud), ci
pentru ca avea mereu cele mai neasteptate si mai traznite idei, iar jocurile pe care ni le
propunea spargeau de fiecare data plictiseala in bucati, pulverizand-o. O plictiseala
care, in absenta lui, ne acoperea ca o pacla uleioasa miscarile si gandurile, jocurile si
intalnirile de la sediul nostru secret, de pe ulita Racanesei. 
    In anul acela (ultimul in care Alexa avea sa se alature gastii), de Pasti, ne-am intalnit
ca de obicei in capatul ulitei, la nuc. Trecuseram cu totii, rand pe rand, pe langa casa
Racanesei, reluand, ca de fiecare data, ritualul impus de Alexa, izbind cu picioarele in
portita de tabla a batranei care locuia singura in casa din mijlocul ulitei, razand in
hohote la tipetele ei, imitandu-i gesturile de amenintare, luand-o la fuga imediat ce
femeia deschidea geamul si se apuca sa arunce dupa noi cu lemne, oua rosii, bucati de
fier ruginit, cizme de guma, carbuni. 
   A fost singura data cand am castigat, detasat, la un joc. Desigur, mai castigasem si
inainte, dar exclusiv la jocurile de echipa - la cele individuale pierdeam mereu, devenise
o obisnuinta. Cu atat mai mare surprinderea celorlalti: in ziua aceea aveam sa iau tot in
mai putin de o ora - motiv pentru care, ca niciodata de Pasti, gasca s-a spart neasteptat
de repede. 
   Alexa ne spusese inca din noaptea May be an image of 1 person
precedenta, cand ne-am intalnit la slujba
de Inviere, imediat ce ne-am asezat pe
doua randuri in biserica, pentru sfintirea
cosurilor cu pasca, oua si cozonac.
Maine, la 1 jumate, la nuc. Aduceti cat
mai multe tractoare, ne-a spus. Cate, am
soptit eu. Cam cate , au intrebat si
ceilalti. Macar un pumn plin, cu varf, a
zis Alexa, tragandu-ne cu ochiul. 
   Tractoare - asa le spuneam monedelor
de 25 de bani pe care le foloseam de
obicei ca sa jucam Ruble, Perete sau
Magnet.
Image not found
    Insa in ziua aceea de Pasti le-am https://scontent-otp1-1.xx.fbcdn.net/v/t1.6435-9/30727067_1629583120496186
folosit la Dumnezeu in vis. 
    E prea plictisitor sa dam Cioca-Boca. Iar si iar acelasi lucru, ca mosnegii. M-am
saturat sa tot ciocnim ouale ca niste fraieri. Gata, incepand de-acum trecem la alt nivel,
ne-a spus Alexa. 
   Tineti oul in pumn, ne-a dat el indicatiile cu privire la noul joc. Dar trebuie sa ramana
la vedere partea de sus, macar cat sa aiba pe unde sa intre moneda, asaaa, asa, bun!
   Cel care arunca moneda, trebuie sa strige: Dumnezeu in vis! 
   Cel care tine oul in pumn, raspunde: In veci, amin. 
   Trebuia sa ne asumam durerea ca niste barbati adevarati. Cel care arunca, nu
nimerea de fiecare data oul, ci ba o unghie, ba incheietura sau oasele degetelor, acolo
unde durerea era cea mai violenta.     Aruncam cu toata puterea. Daca moneda ramanea
infipta in ou, banul si oul erau castigate. Daca aruncam si moneda ricosa, castiga
celalalt. 
   Jocul cel nou, inceput cu entuziasm si violenta, n-a durat nici macar o ora. Tractoarele
mele intrau trei sferturi in ou, ca niste sulite. Cum dracu facii l-am tot auzit pe Alexa.
Habar n-aveam. Inchideam ochii si aruncam - tinta era de fiecare data perfecta.
   Am plecat primul, cu aroganta castigatorului, cu buzunarele pline de tractoare, sub
privirile pline de ura ale celorlalti. 
   Incepand de atunci, Alexa avea sa nu ni se mai alature, iar absenta sa a facut ca gasca
noastra sa se sparga-n bucati, risipindu-se pentru totdeauna.   
    
 
,,Pentru un alt inceput, ai nevoie de pantofi noi, care sa te poarte prin lume"
de Ana Maria Sandu
 
 
   Intotdeauna mi-a placut momentul din an cand ,,pica" Pastele. Copilaria mi-am
petrecut-o la casa, unde aveam curte si gradina. Inflorea totul si mirosea dumnezeiste
in cartierul de la marginea Targu-Jiului. Masa o aranjam afara si bunica avea grija sa fie
de toate pe ea. Si drob de miel, din care n-am gustat niciodata, spre supararea ei, si
salata boeuf, cu carne de pui (preferata mea!) si cosul cu oua rosii, pe care le vopsea
vineri seara, si cozonacii la care era artista. In cate un an, cand avea timp, ne apucam
sa invelim ouale in niste bucati de dresuri, in care strecuram cite o frunza de leustean,
ca sa fie cat mai frumoase. Uneori ne ieseau, alteori se mizgaleau de la foile de ceapa in
care le fierbeam, dar toata munca noastra si asteptarea in fata oalei care bolborosea
seara, pe aragaz, le facea sa mi se para cele mai frumoase oua de pe pamint. Niciodata
n-au existat la noi alte culori la oua, in afara de cele rosii. 
   Mama Livia se nascuse intr-un sat din May be an image of Ana Maria Sandu
Ardeal, unde obiceiurile erau mult mai
puternice decat in Oltenia citadina, unde
venise si se stabilise la 17 ani. Nici macar
nu stiu daca bunica era cu adevarat
credincioasa, dar avea o cultura a
religiosului integrata in stilul ei de viata.
Sarbatoarea era sarbatoare si trebuia
respectata cu sfintenie. Poate de asta m-am
raportat mereu la miracolul Invierii de Pasti
ca la cea mai frumoasa poveste din cate s-
au spus, scris sau auzit vreodata. Si asa a
ramas pina in ziua de azi. 
   Mergeam cu bunica si la biserica. Ea voia Image not found
https://scontent-otp1-1.xx.fbcdn.net/v/t1.6435-9/70713300_2469225623359
sa stam pana dimineata, sa luam ,,pasti".
Adormea de multe ori in strana, rapusa de oboseala de peste zi. O priveam cum ii cadea
barbia in piept si ascultam in continuare slujba, fara s-o trezesc. 
   Acum, cand ea nu mai e, ma gindesc intens la somnul acela al ei, linistit, pe care i-l
vegheam. ,,Pentru un alt inceput, ai nevoie de pantofi noi, care sa te poarte prin lume",
imi spunea. Si la fiecare Pasti aveau grija sa imi cumpere cite o pereche de incaltari.
Adoram balerinii de lac si, citeodata, o pacaleam pe mama ca-mi sunt buni, doar ca sa
mi-i cumpere pe cei pe care ii alesesem. Ma bateau apoi ingrozitor, dar asta conta mai
putin. ,,Sufera baba la frumusete", mai spunea bunica si imi obloja ranile.       Niste
picioare de fetita, cu sosete albe, pina la genunchi, incaltata in niste pantofi negri, cu
bareta, inca topaie, pe o alee care strabate o curte in care a inflorit liliacul si regina
noptii. Si isi doreste sa fi gasit oul cel mai tare din cos.  
 
Liniste 
De Diana Badica
 
       Cand eram copil, as fi vrut sa merg la bunici de Paste. Am putine amintiri legate de
sarbatoarea Pastelui. Unele trebuie sa fie blocate, dar altele sunt sigur sterse pentru
totdeauna, pentru ca tata avea prostul obicei de a trage betii pe cinste in saptamana
patimilor, iar asta ne stresa atat de tare incat nu ne statea gandul la nici o sarbatoare.
De fapt, tata fura startul tuturor sarbatorilor, de asta as fi vrut sa plec la bunici. Poate
nu mereu, poate nu cu toata familia, dar as fi vrut sa fiu acolo. Oricum nimeni nu
sarbatoarea Pastele in mod deosebit la bloc. 
    Cu totii ne imbracam frumos duminica dimineata si plecam sa luam lumina si Paste.
Hainele noi nu se vedeau prea bine - era mereu intuneric afara si strabateam jumatate
de oras ca sa ajungem la biserica unde am fost botezata. Mergeam pe jos si ne
intalneam pe drum cu vecini si cunostinte. Asta era placut - desi abia se crapa de ziua,
cineva afla astfel ca ai haine noi. Dupa amiaza se auzea ceva muzica populara de la
vreun vecin care dadea o petrecere, ceva galagie de la copiii care se jucau pe afara, dar
cam atat. La tara era diferit. La tara eram intotdeauna fata cel mai frumos imbracata.
Bunica nu ma lua cu ea la slujba de inviere, pentru ca acolo nu aveau ce sa caute fetele
de oras, spunea. Acolo tinerii beau, se urcau de garduri, baietii se luau de fete, fetele
radeau.
     Tot de asta nu m-a lasat nici la May be an image of 1 person
discoteca. Dar ma lua cu ea la denii. Ma lua
cu ea sa curatam mormintele strabunicilor
mei, sa le sapam, sa punem flori. Ma plimba
prin tot cimitirul ca sa-mi prezinte niste
rude prea indepartate ca sa le cunosc sau
ma trimitea la cate o femeie, cateva cruci
distanta, ca sa ma vada mai bine. Imi
povestea a nu stiu cata oara cum au murit
oamenii asezati langa strabunicii mei si ma
certa cand calcam pe vreun mormant
strain. De fapt, pentru ea nimic nu era
strain acolo. Pentru bunica si pentru toate
femeile care se aflau acolo, cimitirul era un Image not found
https://scontent-otp1-1.xx.fbcdn.net/v/t1.6435-9/87492673_1020704458194
loc unde se venea cu treaba. Lor nu le era
strain nimic din ritualul care mie-mi displacea.   Mi se parea lung, mult prea lung,
stateam prea mult acolo, in liniste. Apoi mai era si faptul ca bunica avea voce, dar nu
stia sa jeleasca. Zicea de cateva ori mamica, taticule si renunta. Dadea cu var pe
pietrele dimprejurul mormintelor, aranja lumanarile, apoi relua un cantec inventat de
ea. Nu mi-a spus niciodata ca nu-i placea sa faca asta, dar astazi cred ca o plictisea
exteriorizarea. Bunica nu ar fi plans niciodata pentru ceva ce nu s-a intamplat. Sau
pentru ceva ce a durat prea putin. Bunica ar fi dat lectii de mindfulness oricui. 
    Nu stiu nici ce insemna Pastele pentru bunica, imi pare rau ca nu am intrebat-o
niciodata, dar sper ca se gandea la ce ma gandesc si eu: ca, dincolo de oua rosii, e
momentul in care ramai un pic cu tine. In care taci putin ca sa-ti amintesti de cei carora
nu li se va face niciodata slujba de inviere. De cei care au o parte din ADN-ul tau, desi ti
se pare increbil sa fi trait evenimentele alea despre care ai invatat la istorie - rascoale,
foamete, razboaie. Oricum iti era greu sa retii toate datele. Viata ta e atat de usoara
acum. Si e bine, acum e atat de multa liniste cata vrei sa fie. 
   
 
Icoana, ,,instrumentul burgheziei mondiale"
de Iulian Ciocan
 
   In ziua de Pasti, parintii se duceau la o biserica de la celalalt capat al Chisinaului. In
epoca brejnevista, erau doar vreo doua-trei biserici in urbea de pe malurile Bicului. Pe
mine ma lasau acasa deoarece eram un pionier care considera ca religia e o ,,unealta a
imperialismului". Acum imi dau seama, fireste, ca teama lor de a ma duce la biserica si
de a-mi vorbi despre religie si Dumnezeu era un soi de protejare. Nu voiau sa ma ia
gura pe dinainte la scoala. Dar ziua de Pasti era minunata pentru pionierul Iulian:
mama facea un cozonac foarte gustos! Mai putin ma interesau ouale vopsite. 
 
   Ei bine, anume intr-o zi de Pasti parintii s- May be an image of 1 person, standing and outerw
au intors acasa cu o icoana. Era primavara
anului 1979 sau poate a anului 1980. Imi
amintesc foarte bine ca mama o atarnase
pe un perete din camera mea, provocandu-
mi o strangere de inima. Eram exasperat,
stresat.     M-am pus in crucis si in
Image not found
curmezis, am invocat manualele care https://scontent-otp1-1.xx.fbcdn.net/v/t1.6435-9/134903620_411030537231
infierau religia, am lacrimat si chiar i-am
amenintat pe parinti ca nu voi manca atata timp cat instrumentul burgheziei mondiale
nu este aruncat la tomberon. Mama a incercat sa ma induplece sa fiu mai intelegator,
zicand ca icoana e un soi de tablou. Dar nu voiam s-o ascult. In cele din urma, tata imi
arata pumnul si racni: ,,Taca-ti gura, mucosule! Nu e casa ta ca sa iei decizii!" Apoi ma
obliga sa-mi fac lectiile, adica sa citesc chiar manualele care imi alimentau ateismul. M-
am simtit foarte prost cateva zile dupa aceea. Nu aveam pofta de mancare, ma
zvarcoleam noaptea in pat, imaginandu-mi cum, la scoala, ma iau in deradere invatatorii
si colegii. Vazand ca gluma se ingroasa, ca ma transform intr-un copil speriat-nevricos,
parintii au cedat si au dus icoana la tara. Nu am mai discutat apoi niciodata despre
icoana aceea, de parca ei n-o adusesera, de parca n-a existat impotrivirea mea
prosteasca. Acum, dupa trecerea atator ani, simt o jena imensa cand imi amintesc de
ziua de Pasti a anului 1979 sau poate a anului 1980. 
 
Botez de Paste in FZN
de Tudor Ganea 
 
  Cand m-am mutat in cartierul Faleza Nord din Constanta aveam opt ani. Eu si ai mei
parinti fusesem timp de o iarna intreaga unicii locatari care-si luasera in posesie
apartamentul dintr-un bloc nou, construit pe marginea falezei. Abia spre primavara au
inceput sa apara vecinii. Intamplarea pe care vreau sa o povestesc s-a intamplat fix in
acea perioada, mai precis - in ziua de Paste din 1992.
   Exploram de ceva vreme in singuratate cartierul. Eram nou in peisaj si peste masura
de timid, asa ca abia peste multe luni, cand a dat caldura, mi-am facut curaj sa
interactionez cu ceilalti copii. Contactul s-a produs pe santierul abandonat de pe faleza,
acolo unde descoperisem cateva imense sapaturi in pamant, in care urmau sa se toarne
fundatiile unor blocuri ce nu au mai fost construite niciodata. Sapaturile erau de forma
si adancimea unor bazine de inot olimpice. Ploile din acea primavara le umplusera cu
apa pana sus, in buza. Era o apa pamantie, plina de mizerie, un fel de noroi mai diluat.
Sosul acela de argila lichida baltea in marginile gropilor si facea un clabuc tulbure, care
mirosea a mlastina si a apa clocita. Prima mea baie in Constanta nu am facut-o in mare
ci acolo, intr-una din gropile de fundatie pline cu apa murdara.
 
Cum in anii 90 nu exista excesul de
grija/supraveghere/control de acum,
parintii nostri erau multumiti sa ne vada vii
la sfarsitul zilei si cam atat. Libertatea
aceea de miscare ma adusese in
vecinatatea gropilor de fundatie, acolo unde
am gasit intr-o zi trei baieti uzi leoarca, ce
aveau sa-mi devina in scurt timp cei mai
buni prieteni. Aveau pe ei numai chilotii, iar hainele si le dezbracasera si aruncasera
alandala pe marginea gropii. Am fictionalizat intamplarea in ultima mea carte, dar
lucrurile au stat un pic diferit in realitate, caci cei trei s-au napustit asupra mea, m-au
prins, m-au pus sa ma dezbrac si m-au obligat sa sar in groapa impreuna cu ei.
- Trebuie sa-ti dam botezu! asa si-au justificat privarea mea de libertate.
Botezul. Fix in ziua de Pasti. Intr-o groapa murdara. Un pusti timid incoltit de trei
bastinasi ce aveau toate semnalmentele unor salbatici necrestinati. M-au prins in cerc,
intre bratele lor si am sarit impreuna, lipiti intr-o imbratisare stransa, ca o singura
fiinta cu patru capete.
   Cu toate ca apa era rece si opaca, cu toate ca fusesem obligat sa fac ceva impotriva
vointei mele, cu toate ca am inotat ca niste sobolani, in cercuri, pana am gasit un loc
prin care sa iesim din apa, am simtit un fior atat de placut, caruia abia cand am iesit din
apa i-am depistat sursa: fericirea. Eram fericit. Fusesem aruncat cu forta in apa si eu
eram fericit. Poate si din cauza ca ii vazusem razand. Ma stransesera intre ei si
rasesera. Atunci mi se risipise teama. Radeau in timp ce cadeam spre apa. Radeau cand
am iesit la suprafata. Rideau cand am facut cunostinta la cateva minute dupa ce ne-am
imbracat cu hainele direct peste pielea uda. Si caldura, caldura trupurilor lor ce s-au
lipit de trupul meu in momentul sariturii. Am fost botezat in apele cleioase ale FZN-ului
de o triada machedoneasca. Apoi am tot sarit impreuna in groapa pana in iunie, cand s-
a incalzit apa in mare si ne-am mutat pe digul din golfulet. 
   Asa ca: Ita, Tete, Tase, habar nu am pe unde mai sunteti acum, iar daca se nimereste
sa cititi cumva randurile astea va multumesc si va zic doar atat: Ti multsa-anji Pashtili!
Hristolu-nye!