INTRODUCERE ÎN STUDIUL   PALEOLITICULUI.

PERIODIZAREA GEOLOGICA

CARACTERISTICI ALE MEDIULUI NATURAL

Geologia, stiinta care studiaza, printre altele, istoria pamântului, a

împartit evolutia pamântului în mai multe etape: paleozoicul sau era
primara, mezozoicul sau era secundara si neozoicul care corespunde
erei tertiare si cuaternarului. Dintre aceste etape, face obiectul
interesului nostru doar ultima, respectiv cuaternarul, pentru ca la
nivelul acestei etape este semnalata apartia omului, motiv pentru care
etapa se mai numeste si  perioada homozoica sau antropogena. La
rândul lui, cuaternarul are doua mari subdiviziuni: pleistocenul sau
diluvium si holocenul sau actualul,care se diferentiaza net una de alta
prin caracteristicile climei. Pleistocenul se caracterizeaza prin mari
variatii climatice, iar holocenul prin stabilizarea climei. Începuturile
cuaternarului, implicit ale pleistocenului, sunt greu de stabilit, neexistând
o concordanta  între pareri. Cea mai optimista cifra este de 5 milioane
de ani, cea mai pesimista de 1, 8 milioane de ani.

Pleistocenul (pleistos= cel mai si kainos= vechi), din punct de

vedere climatic, se caracterizeaza printr-o succesiune de perioade
glaciare, caracterizate printr-o clima foarte rece, care se numesc stadii
si perioade de usoara  încalzire a climei, perioadele interglaciare sau
interstadii, per ansamblu clima ramânând  rece pe întreg parcursul
pleistocenului. Fara îndoiala ca schimbarile climatice au fost urmate
automat de modificari ale faunei si florei, care, la rândul lor, au influentat
in chip semnificativ evolutia demografica.

În Muntii Alpi au fost puse in evidenta, initial,  4, mai nou 6 perioade

glaciare, care au primit, de cele mai multe ori, numele unor afluenti ai
Dunarii din sudul Germaniei:

1. Biber

2. Donau

3. Günz- 1.200.000-700.000
 4. Mindel- 650.000-350.000

5. Riss- 300.000-120.000

6. Würm- 80.000-15.000

urmate de  Tardiglaciar- 15.000-10.000

Desi initial a existat tendinta de-a generaliza pentru tot spatiul

Europei aceste stadii glaciare, s-a dovedit ca ele au doar o relevanta
stratigrafica locala, valabila doar în centrul Europei.

Pentru zona nordica  a Europei (Germania, Polonia, Pen.

Scandinavica) s-au stabilit trei stadii glaciare, care poarta denumirea
unor râuri din aceasta zona:

1. Elster

2. Saale

3. Vistula

Azi exista mai multe scari geocronologice regionale care

desemneaza variatiile climei. Pentru spatiul nostru este notabila, în
cuaternarul de început, modificarea reliefului prin înaltarea arcului
carpatic cu 1000 m, care are drept urmare retragerea apelor Lacului
Getic din Oltenia, sudul Moldovei, Muntenia si Câmpia Pannonica. Pe
teritoriul ta|rii noastre, se pare ca au existat doua glaciatiuni care
corespund în linii mari cu glaciatiunile Riss si Würm din Europa
Centrala. Urmele acestor doua glaciatiuni sunt morenele si circurile
glaciare în care, mai apoi, au aparut lacurile glaciare din Retezat,
Parâng, Bucegi, Fagaras, Muntii Rodnei. Pentru România o încercare
de schema geocronologica de evolutie a climei, corelata cu alte zone
ale Europei,  a facut Marin Cârciumaru, care are în vedere, insa, doar
perioada post 120.000 (deci este post Riss ).

Studiile asupra climei din pleistocen au dus la concluzia ca, în timpul

stadiilor glaciare, pe teritoriul Romaniei de azi, temperatura medie a
lunii iulie era de 8,7 grade. Interstadiile sunt perioade de ameliorare a
climei care se caracterizeaza prin peisaj silvestru, iar stadiile glaciare
sunt caracterizate de un peisaj de stepa-tundra.
 PALEOLITICUL (1.400.000/1.200.000-15.000)

Pleistocenul din periodizarea geologica corespunde în linii mari cu ceea

ce arheologii numesc paleoliticul. Pentru reconstituirea primei epoci
istorice din evolutia omului, paleoliticul, arheologia are neaparata nevoie
de sprijinul altor stiinte, precum:

1. paleoontologia- care studiaza organismele vegetale si animale care

au populat pamântul de-a lungul erelor geologice (ea are mai multe
stiinte componente : paleobotanica, paleozoologia, paleoantropologia,
paleoecologia)

2. palinologia- are drept obiect de studiu polenul si sporii fosili si actuali,

pe baza carora se poate reconstitui flora de la un anumit moment dat.
La baza acestei reconstituiri stau diagramele polinice. Ele nu duc doar
la reconstituirea florei ci si la reconstituirea climei.

3. etnografia si etnologia au o mare importanta pentru reconstituirea

relatiilor interumane si a practicilor magico-religioase.

In 1837 Christian Thomsen a folosit pentru prima data termenii de

epoca a pietrei, epoca bronzului si epoca fierului, punând bazele unei
periodizari care avea în vedere materia prima dominanta a unei epoci.
Termenul de paleolitic, ca si cel de neolitic,  se foloseste din 1865,
deoarece  s-a facut remarca ca,  în evolutia uneltelor de piatra, se pot
distinge, dupa tehnica de confectionare, doua etape distincte: a pietrei
prelucrata prin cioplire, denumita paleolitic si a pietrei slefuite, neoliticul.
Deci, criteriul de definire al epocii este materia prima folosita pentru
confectionarea uneltelor (piatra) ca si tehnica de prelucrare utilizata. Azi
se admite ca aceasta epoca ar cuprinde, în linii mari , intervalul cuprins
între 1.800.000/1.200. 000-15.000, deci ar corespunde pleistocenului
din geologie, fara a-l acoperi integral. Data de început nu trebuie
absolutizata, deoarece paleoliticul nu a început concomitent în toate
zonele lumii, dar si pentru ca exista controverse cu privire la momentul
în care se poate vorbi de om. Raspunsurile la întrebarea ce este
omul ? sunt destul de diferite. Creatorul teoriei evolutioniste, Darwin,
credea ca locul omului este în regnul animal si ca el este supus legilor
evolutiei, la fel ca si restul animlelor. Azi teoria evolutionista, care
sustinea evolutia hominidelor din primatele pongide, este în mare criza
nu numai pentru ca nu s-au gasit verigile de legatura care sa ateste
evolutia neîntrerupta, dar si pentru ca analizele moderne pe baza de
ADN nu reusesc sa surprinda o filiatie neîntrerupta nici macar între
homo sapiens si hominidele care i-au premers.   Hominidele, spre
desebire de primate, au unele caracteristici care le individualizeaza:
dentitia redusa, mai ales incisivii, statiune bipeda, o mai mare
capacitate a cutiei craniene si a encefalului. Se admite ca se poate numi
om acel individ care-si produce intentionat, repetat si cu anticipare de
forma, în functie de utilitate, uneltele. Altii adauga acestei conditii si
aparitia graiului articulat si a unor manifestari de sensibilitate umana.
Desigur ca, în functie de raspunsul la aceaste întrebare, difera si
momentul considerat a fi începutul paleoliticului.

1. Cel mai vechi hominid este considerat a fi Australopithecul care

apare sub 3 forme diferite. Ultima, Australopithecus Robustus este chiar
contemporan cu Homo habilis.

 2. Homo habilis avea o capacitate craniana de 650-750 cm3 si avea

zona Broca (zona 44), unde se localizeaza functia limbajului, destul de
bine dezvoltata. Nu se deosebeste de Australopithec doar prin
encefalizare ci si prin microdentitie si talia mult mai lunga. El are o viata
sociala complexa, cunoaste deja focul si face progrese notabile în
preprarea hranei. Encefalizarea se datoreaza, cel mai probabil,
masticatiei mai usoare care a avut drept consecinta schimbarea dentitiei
si a scheletului facial.

3.Contemporan cu Australopthecus Robustus si homo habilis este

si homo erectus care nu este sigur ca evolueaza din homo habilis desi,
dupa o perioada de contemporaneitate, îi supravietuieste acestuia. El
are un început de grai articulat, dar, pentru a se face înteles, se
completeaza cu gesturi.

4. Neanderthalul urmeaza lui Homo erectus si este inrudit cu acesta.

Are un prognatism dezvoltat, oase si articulatii masive si este destul de
scund, in jur de 1,60 m. Prezenta azotului in procente mari in oase,
indica o alimentatie bazata pe carne. Se stie despre el ca vorbeste, dar
are unele deficiente: nazalizeaza si are dificultati de pronuntie a unor
vocale precum i si u. Nu se stie daca foloseste sintaxa si daca poate
transmite gânduri complexe. Neanderthalul are comportamente
complexe si o sensibilitate evidenta caci practica înmormântarile, se
exprima simbolic prin folosirea culorilor, este preocupat de adunarea
unor piese exotice: scoici, pietre colorate, flori. 
5. Homo sapiens s-a dovedit, prin analize de ADN,  ca nu are legaturi
genetice cu Neanderthalul, dar are legaturi cu homo erectus.  Cei doi au
fost contemporani o vreme pe la 40.000-34.000, dupa care
Neanderthalul a disparut fara urmasi. S-a crezut initial ca a fost
exterminat de Homo sapiens. Azi se crede ca Neanderthalul a murit de
moarte buna, datorita imposibilitatii de hibridizare cu Homo sapiens  si,
mai ales, datorita slabei dotari din p.d.v. biologic, mai precis datorita
faptului ca avea o  natalitate foarte scazuta si un procent ridicat de
mortalitate. Ca urmare, ar fi disparut în decursul a 30 de generatii,
aproximativ 1000 de ani. Avantajul biologic al lui Homo sapiens l-a facut
învingator. La acesta se adauga si avantaje de alta natura: este mult
mai abil, se adapteaza mai usor, este mai mobil, are putere de
anticipare si de planificare. Are o infatisare mai placuta decat
Neanderthalul, o inaltime de 1,75-1,80 m, oase lungi si articulatii mai
fine. La baza alimentatiei sale sta in continuare carnea, la care se
adauga pestele, dar si tuberculii si alte vegetale, avand o alimentate mai
variata si mai sanatoasa decat inaintasul sau.

Patria initiala a omului a fost Africa de Est si Sud, mai precis

Etiopia (Valea Omo si Hadar), Kenya si Tanzania (Oldoway). Pentru
Africa,  data de început a paleoliticului trebuie împinsa spre 2.300.000.
De aici a început ocuparea unui spatiu din ce în ce mai mare, în masura
în care conditiile climatice si de mediul o permiteau.

PALEOLITICUL INFERIOR (1800.000/1.200.000-120.000)

Paleoliticul a fost împartit în trei etape distincte: inferior, mijlociu si

superior. Prima etapa este si cea mai lunga, ea fiind contemporana cu
glaciatiunile Biber, Donau, Günz, Mindel si Riss.

Ce se întîmpla insa în Europa? Desi exista unelte comparabile cu cele

descoperite în Africa, nu se gasesc resturi osoase. Homo habilis apare
aici mai târziu decât în Africa, pe la 1.700.000-1.500.000. Se crede ca
originea lui este e cautat în Africa. Cele mai vechi fosile umane au fost
descoperite în Spania, Franta si Italia.O mare parte a continentului
european, zona centrala si estica, este înca acoperita de ghetari si este
nepopulata deocamdata. S-au descoperit doar foarte putine urme fosile
în Ungaria, Cehia  si Slovacia. Aceasta zona este mai bine populata
doar începând cu paleoliticul mijlociu. Pentru începuturile paleoliticului
în Europa se vehiculeaza cifre optimiste care-l plaseaza începând cu
1.800.000. În general, paleoliticul din România a fost aliniat la cel
european, mai ales la cel francez, asa se face ca nomenclatura
culturilor a fost preluata cvasi-total. Ca data de început a epocii, noul
tratat de Istoria romanilor alege 1.400.000.  Cercetarea paleoliticului din
România, din pacate,  nu a ajuns la performantele înregistrate în Franta.
Au fost studiate tipologic uneltele si tehnicile de debitaj, dar sunt putine
studiile care au drept obiect întelegerea comportamentului uman.
Tratatul de istorie nou aparut nu aduce noutati mari, iar epoca în
general este mai schematic tratata decât în vechiul tratat, cel aparut în
1960.

  In România exista o descoperire considerata de unii cercetatori ca

fiind cea mai timpurie, dar care a deschis o serie de discutii în
contradictoriu. Descoperirea a fost facuta la Bugiulesti, pe valea
Oltetului (azi Tetoiu-jud. Vâlcea). S-au descoperit resturi osteologice
provenite de la peste 20 de specii de animale, atât ierbivore, cât si
carnivore. Oasele nu s-au gasit în conexiune anatomica, deci nu este
vorba de animale sucombate si ramase pe loc, mai mult, ele erau
zdrobite, drept pentru care C-tin si Dardu Nicolaescu Plopsor s-au grabit
sa le denumeasca maciuci, strapungatoare, racloare, deci unelte, piese 
care poarta interventie umana. Unele oase ar fi fost zdrobite doar pentru
a se extrage din ele maduva. Speciile respective, printre care se
numara cai, maimute (primate cercopitece), cervide, girafa, rinocer,
antilopa, urs, linx caracterizeaza o etapa foarte timpurie în Franta,
villafranchianul, databila in jur de 1.800.000-1400.000 (datare pe baza
de paleomagnetism), drept pentru care s-a admis un început al
paleoliticului in Romania foarte timpuriu. Argumentatia se bazeaza pe
descoperirea unor hominizi (homo erectus sau homo habilis) în spatii
apropiate României, în Georgia (databil la 1.700.000) sau în Ungaria-la
Verteszölös. Alte exemplare se cunosc de la Terra Amata din Franta,
Torre in Pietro din Italia. Totusi, descoperirea este mai mult decât
discutabila, am zice dubioasa si nu constituie nici pe departe un
argument solid pentru o datare timpurie a paleoliticului în România.
Problema nu este ca la 1.400.000 nu  este atestat la noi nici un hominid,
ci ca oasele nu sunt asociate cu unelte din piatra cioplita de tipul celor
care caracterizeaza etapa veche a paleoliticului in alte spatii. Este, drept
urmare, mult mai probabil ca aceste oase sa fi fost sparte de
carnasiere, asa cum cred o parte dintre specialistii epocii.

Cele mai vechi unelte din piatra cunoscute pâna în prezent provin din
zona cuprinsa între Olt si Arges. Cea mai cunoscuta statiune este cea
de pe Valea Dârjovului, un afluent al Oltului. Aici, începînd cu 1954, au
fost descoperite în jur de 200 de unelte din silex si cuartit,
unele unifaciale, altele bifaciale, care par a fi foarte timpurii, încadrabile
în ceea ce se numeste cultura de prund, cea mai veche cultura
paleolitica. Tot de aici provin, însa, si piese care sunt încadrabile în
paleoliticul mijlociu. Cultura de prund sau a galetelor prelucrate se
dateaza, în mare, în paralel cu glaciatiunea Günz, deci in intervalul
1.200.000-700.000 (galetul este un fragment de roca rotunjit si slefuit
datorita rularii lui de catre apele râurilor).  Din pacate, uneltele de pe
Valea Dârjovului nu provin dintr-un strat de cultura, ci au fost adunate
din aluviuni, deci sunt în pozitie secundara sau remaniate. Ele nu sunt
asociate cu resturi de fauna care ar putea facilita o datare
corecta.  Tipologic, aceste unelte par a apartine culturii de prund, adica
sunt realizate prin percutie directa, care are drept urmare desprinderea
unor aschii de pe nucleu. Unealta propriu-zisa este cea ce ramâne din
nucleu.        

Cultura de prund este urmata, în Europa,  de abbevillian, acheulean si

clactonian. A doua jumatate a paleoliticului inferior din Romnia prezinta
analogii de dezvoltare, în mare vorbind, cu restul Europei care se
caracterizeaza prin aparitia uneltelor bifaciale care sunt folosite în
paralel cu cele unifaciale. Descoperirile toate se maseaza în sudul
Romaniei pe V. Dârjovului, Oltului si Valea Oboga (jud. Olt). Cea mai
importanta descoperire a fost facuta  în Pestera Liliecilor de la Gura
Dobrogei, unde uneltele se aflau in situ, în asociere cu resturi de
fauna. Dupa o perioada care s-ar putea caracteriza prin conservatorism
si stagnare, spre sfârsitul paleoliticului inferior se constata
diversificarea, standardizarea si specializarea uneltelor, ca si aparitia
unor noi tehnici de cioplire: bloc contra bloc (sau pe nicovala) si
tehnica Levallois. Ultima dintre tehnici este considerata a  reprezenta
chiar o revolutie in materie de prelucrare a pietrei. Ea consta în
prelucrarea nucleului înainte de a se trece la desprinderea de aschii,
prelucrarea nucleului tinînd seama seama de forma dorita pentru
aschie. Avem deci de-a face cu o preconcepere  a formei uneltei.  În
fapt preconceperea formei nu este o revolutie caci si anterior nucleul de
silex expus prelucrarii era ales în functie de unealta dorita. Elementul de
noutate este doar prelucrarea prealabila a nucleului. Important este si
faptul ca, daca  initial s-au folosit o serie de roci ca materii prime, cum
ar fi galetele, tuful vulcanic, jaspul, cuartitul, silexul, acum începe o
selectie riguroasa a rocilor, fiind preferate acelea care  cliveaza usor si
care au un clivaj controlat, silexul în special, care prezenta si avantajul
ca are o duritate destul de mare. Drept urmare, în vecinatatea
depozitelor de roci, apar ateliere sau asezari sezoniere de unde se
colecteaza si unde se prelucreaza materia prima. Uneori aceste ateliere
se afla la destul de mare distanta de asezarea de origine, deci trebuie
remarcat efortul depus de omul paleolitic pentru depistarea depozitelor
de  roci si procurarea materiei prime. Sunt cazuri, în Franta de exemplu,
când atelierul se gasea la 80 de km distanta de asezare. Descoperirile
tarzii din România  au fost încadrate în cultura numita premusteriana. 
Premusterianul este atestat la Ripiceni-Izvor, Mitoc pe Prut, Valea
Lupului. Multimea descoperirilor de pe Prut este usor explicabila: aici
omul paleolitic avea la dispozitie o mare cantitate de materie prima, de
buna calitate, silexul de Prut.

OMUL IN PALEOLITICUL INFERIOR

          Pentru paleoliticl inferior, sunt atestati prin descoperiri osteologice

Australopithecul si Homo habilis în Africa,  pithecantropul în Asia si
homo habilis în Europa.

          Homo habilis cunoaste focul de pe la 600.000-400.000, dar nu

stie sa-l produca, îl ia direct din natura. Faptul este dovedit de
descoperirea unor vetre de foc la Chou Kou Tian (China). Formele de
organizare sociala sunt mai mult banuite decât cunoscute. Omul traieste
în grupuri nu foarte mari, pentru care s-a folosit initial termenul de
hoarda sau turma, ulterior cel de ceata. El este incapabil sa traiasca
solitar, datorita faptului ca mediul natural îi este destul de ostil (animale
periculoase), iar el cunoaste tehnici de vânatoare destul de
rudimentare, care-i pun viata în pericol. Vânatoarea este o activitatea
colectiva bazata mult pe haituirea animalelor, foarte probabil cu foc,
împingerea vânatului spre prapastii sau locuri mlastinoase. Este
posibil sa se fi folosit si capcanele.Adesea erau alese ca victime
animalele batrâne, ranite sau puii, care erau mai usor de capturat.Se
evita contactul direct cu animalul de mari dimensiuni. El este atacat
doar dupa ce a devenit inofensiv. În timp ce în vestul Europei se prefera
dintre animale renul, în estul Europei si la noi se vâneaza, mai ales,
mamutul si ursul de pestera. În cautarea vânatului, aveau loc pendulari
sezoniere dictate de migratia vânatului.

Activitatile umane cele mai importante sunt vânatoarea, culesul si

prelucrarea pietrei. Vânatoarea este apanajul barbatilor, iar culesul
fructelor, semintelor si tuberculilor al femeilor, deci functioneaza
diviziunea pe sexe a muncii. Este greu de stiut care este raportul exact
între vânatoare si cules. Ponderea celor doua activitati  este variabila de
la o zona la alta. Este logic si foarte probabil ca, în timpul perioadelor
glaciare, culesul avea o pondere neglijabila în asigurarea subzistentei.
Si la populatiile azi pimitive, în zonele arctice, vânatoarea asigura
subzistenta, în timp ce populatiile din zonele cu clima calda au un regim
alimentar în care predomina sau au o pondere nare vegetalele.
Animalele vânate erau consumate integral, fara a se face rezerve de
hrana. Economia este considerata a fi de tip pradalnic (sau ocupativ),
dar nu trebuie înteleasa a fi fost fara discernamânt, animalica. Timpul
afectat muncii pare a fi destul de redus, doar de 2-4 ore zilnic, exact atât
cât era necesar pentru asigurarea hranei. Functioneaza deci legea
efortului minim. Natura pare a fi fost destul de darnica, motiv pentru
care paleoliticul este adesea considerat a fi un Paradis terestru.Probabil
ca o mare parte din timpul liber era afectat unor activitati cultice. Pentru
compensarea insuccesului la vânatoare se pescuia sau se adunau
scoici, dar ele asigura în foarte mica masura subzistenta. Ca activitati
adiacente, trebuiesc enumerate culegerea rocilor de pe  terase sau din
albiile râurilor, depistarea unor substante colorate, ocru spre exemplu,
folosit în activitati magico-religioase, prelucrarea pieilor, sugerata de
existanta unor unelte specializate (racloare si razuitoare),
confectionarea îmbracamintii si încaltamintei. Densitatea de locuire este
mica, ca urmare comunitatiele au acces liber la resursele naturale:
vânat, roci, radacini. Omul este foarte mobil în spatiu datorita faptului ca
economia de tip pradalnic duce la epuizarea potentialului cinegetic al
zonei. Însasi clima, anotimpurile, pot provoca deplasari dintr-o zona într-
alta. Nu se deplaseaza pe spatii foarte largi, ci, în general, pe raze ce
nu depasesc 20-30 km,rar 80 km. Ei revin ciclic în locurile ce le sunt
prielnice. Locuiesc atât în aer liber, cât si în pesteri.  S-a facut adesea
presupunerea ca pesterile au fost accesibile doar dupa cunoasterea
focului care permitea luminatul cavernelor si alungarea animalelor care
salasuiau în interior. De fapt, oamenii n-au locuit niciodata adânc în
interiorul pesterilor, ci doar în gura lor, preferându-le pe acelea cu gura
expusa spre soare. Interiorul pesterilor a fost utilizat mai ales  pentru
activitati ritualice sau pentru înmormântari.Unele asezari sunt cât de cât
stabile, altele sunt sezoniere, fie ca sunt  de vânatoare, fie de
exploatare si prelucrare a pietrei. Se alegeau pentru asezari cursurile de
apa (pentru aprovizionarea cu apa potabila) si terenurie nisipoase care
absorbeau usor apa pluviala. În cadrul asezarii, un loc important îl
detine vatra care este fie simpla, usor adâncita în sol,  fie înconjurata de
pietre. În imediata ei apropiere se afla un spatiu rezervat activitatilor
domestice si depozitarii uneltelor, iar separat un spatiu de dormit.
  Domeniul relatiilor sociale este putin cunoscut, mai mult intuit.
Grupurile umane erau solidare caci tipul de economie o cerea
(periculozitatea vânatorii, imperfectiunea uneltelor). Functiona
egalitarismul, iar membrii inactivi (copii, batrâni, infirmi) erau sustinuti de
grup. S-a banuit o promiscuitate a relatiilor sexuale. Morgan credea ca,
initial, sexul a fost întîmplator, dupa care s-a trecut la casatoria pe
grupe. Un pas înainte s-ar fi facut când a aparut interdictia relatiilor
sexuale între parinti si copii si între frati, în fine, mai tarziu, s-ar fi ajuns
la familia pereche. Este la fel de probabil ca în cadrul grupului sa fi
existat deja familiile monogame. Orice discutie pe aceasta tema este
inutila si presupunerile nu se bazeaza pe argumente solide.

Viata spirituala este aproape necunoscuta. Sunt banuite practici

magico-religioase, dar nu prea sunt documentate. Este atestat în unele
zone canibalismul- la Chou- Kou Tian-, dar nu se poate preciza daca
are scop alimentar sau ritual. Ulterior pare a deveni o practica ritualica,
legata de cultul stramosilor si al craniului.

  PALEOLITICUL MIJLOCIU (120.000/100.000-35/30.000)

Este o epoca mult mai scurta decât cea anterioara, care acopera
interstadiul Riss-Würm si o mare parte a glaciatiunii Würm. Principala
cultura din spatiul actual al României este musterianul (denumirea vine
de la Le Moustier - o pestera din Franta).In România exista mai multe
faciesuri musteriene:

 1. Un facies caracteristic Moldovei, reprezentat prin statiunile de la

Mitoc-Valea Lupului si Ripiceni-Izvor, care are analogii cu musterianul
cunoscut de pe Valea Nistrului. Asezarile au straturi groase de cultura
(5 m la Ripiceni, 12 nivele) fapt datorat bogatiei de materii prime (roca
în principal, mai precis silex de Prut). Se cunosc complexe de locuire
caracterizate prin adaposturi- paravan  în forma de arc, construite
pentru protectia împotriva vânturilor de E-NE. Au avut circa 2 m în
înaltime si erau construite din oase lungi,  defense de mamut si
crengi, sprijinite la baza de pietre. Ele erau acoperite de piei de animale
si nu aveau acoperis. În interiorul lor au fost descoperite vetre de foc.
Paravane asemantoare se cunosc de la Molodova si Chetrosu, din
Basarabia. Uneltele sunt realizate, cum era si firesc, din silex de Prut.

 2.Un facies tipic zonei Carpatice, caracterizat prin locuirea pesterilor:

Nandru- Pestera Curata si Pestera Spurcata, Ohaba Ponor-Pestera
Bordu Mare, Baile Herculane-Pestera Hotilor, Borosteni- Pestera
Cioarei, Baia de Fier- Pestera Muierii. Pesterile au depuneri groase de
1,5-2 m, semn ca au fost locuite foarte multa vreme, uneori cu
întreruperi. Este posibil ca locuirea frecventa în pesteri sa fie semnul
unei raciri a climei. Se foloseste pentru unelte mai mult cuartitul, o
materie prima de mai proasta calitate, dar care este mai frecventa în
zona decât silexul.

 3. Un facies tipic Dobrogei, reprezentat  prin descoperirile de la

Mamaia-sat, Castelu, Nazarcea, Poarta Alba, Pestera, Ovidiu. El
prezinta asemanari cu faciesul musterian din Bulgaria. 

CARACTERISTICI ALE PALEOLITICULUI MIJLOCIU

Creatorul musterianului este Neanderthalul, atestat si la noi prin

descoperirea a trei falange de la un picior  în Pestera Bordu Mare de la
Ohaba Ponor. Spre sfârsitul perioadei apare si homo sapiens care vine
de undeva din Africa subsahariana.  Cei doi au trait o vreme în paralel
(40.000-33.000), fara a avea conflicte caci populatia era scazuta
numeric (dupa unele estimari cam 10-12.000 de indivizi în întreaga
Europa). Neanderthalul nu a progresat foarte mult din punct de vedere
al uneltelor si a fost mai static. A disparut in jur de 35.000-33.000 fara a
avea urmasi.  În aceasta etapa sunt atestate primele unelte din os. Fiind
mai usor de prelucrat,  osul ofera o mai mare libertate de creatie, drept
urmare se diversifica si se specializeaza mult uneltele. Desigur ca cele
mai multe unelte sunt, în continuare, din piatra. Tipice acestei epoci
sunt vârfurile musteriene ( care pot fi folosite drept cutite de mâna, dar
si ca vârfuri de lance), piesele denticulate si gratoarele de forma literei
D. Tehnica de confectionare cea mai raspândita este Levallois. Aparitia
unor unelte monofunctionale sugereaza ca au loc fenomene de
diviziune a muncii (altele decât diviziunea pe sexe). Probabil ca apar
fenomene de calificare a unor indivizi pentru anumite
operatii. Creste randamentul la vânatoare prin folosirea lancii  si sulitei,
a bolasului si a curselor. În general se evita contactul direct cu vânatul.
Se vâneaza mai ales ierbivore: mistret, mamut, cal, rinocer, cervide, mai
rar ren sau antilope. Exista multe carnivore: urs, hiena, leu, pantera, dar
nu par a fi vânate. Exceptie fac doar  ursii. Se constata o specializare
zonala: este vânat mamutul la Ripiceni, calul la Ohaba Ponor si ursul în
Pestera Muierii de la Baia de Fier (183 exemplare). Se crede ca
specializarea zonala este urmarea delimitarii stricte a teritoriului locuit
de grupurile umane. Unii cercetatori vorbesc chiar de aparitia triburilor la
acest nivel. Fenomenul de  teritorializare a grupurilor umane este
consecinta cresterii demografice si are drept urmare aparitia faciesurilor
culturale mai sus amintite, dupa o lunga perioada de timp în care cultura
materiala a fost destul de unitara. Faciesurile culturale dovedesc ca
între grupele umane apar granite, iar ideile circula pe spatii limitate.
Este greu de spus daca teritoriul era într-un fel marcat sau cu ce era
marcat. Cele mai probabile par a fi fost limitele naturale (râuri, munti,
vai). Este clar ca vânatoarea selectiva (a unui anumit animal) este
dictata de potentialul faunistic al zonei, dar si de tehnicile si armele de
care dispune un anumit grup uman. În timp, apare un fel de dependenta
a grupurilor de o anumita specie. Fenomenul de teritorializare duce si la
un grad mai avansat de sedentarizare decât în epoca anterioara sau
macar de micsorare a razei spatiului în care grupurile umane
penduleaza. Un aport din ce în ce mai are în asigurarea subzistentei
încep a-l avea pestele si scoicile. Culesul semintelor, fructelor si
radacinilor are, în continuare, un rol neglijabil, complementar.  Acum se
ajunge la producerea artificiala a focului prin frecare sau percutie, ca
urmare sunt ocupate masiv si zonele cu clima mai rece. In unele zone
ale lumii, cadavrele defunctilor nu mai  sunt abandonate, apar primele
morminte. In spatiul nostru ele nu sunt inca atestate la acest nivel
cronologic. Mortii sunt acoperiti cu pietre sau cu flori (la Shanidar). Este
momentul în care omul constientizeaza moartea. Ca si în epoca
anterioara, exista forme de canibalism, de aceasta data si în
Europa(Bavaria). Unii cercetatori cred ca ginta bazata pe legaturi de
rudenie constituie forma de agregare sociala a acestei epoci.

    PALEOLITICUL SUPERIOR (35/30.000-15.000)

Aceasta etapa corespunde cu o parte din glaciatiunea Würm (etapa

mijlocie si finala). În spatiul actual al Romaniei evolueaza doua culturi:
aurignacianul si gravettianul oriental.

AURIGNACIANUL (35/30.000-24/23.000)

Denumirea culturii vine de la Aurignac (pestera din sudul Frantei).

Cultura nu începe în acelasi timp peste tot. Aurignacianul exista în
Moldova într-o vreme în care în pesterile carpatice mai exista un
musterian tardiv. Se dezvolta pe fond local, musterian. Cele mai
importante statiuni din aurignacianul timpuriu sunt Mitoc-Malu Galben,
Ripiceni -Izvor si Ceahlau- Cetatica I, toate din Moldova. Piesele tipice
sunt uneltele pe aschii: lame denticulate, racloare, burine. Începând cu
aurignacianul mijlociu creste  numarul siturilor adaugandu-se: Dârtu (in
Muntii Ceahlau), Cremenea- Sita Buzaului (in Tara Bârsei), Ciumesti si
Remetea (în NV Romaniei). În faza finala apar statiuni si în sudul tarii,
la Cernica, Lapos, Giurgiu-Malu Rosu, Vadastra, Ciuperceni. Din Banat
se cunosc statiunile de la Cosava, Românesti si Tincova. În aceasta din
urma zona se simte o influenta central-europeana prin filiera austriaca
(grupul Krems-Willendorf). Este vorba de unele unelte tipice Europei
Centrale, cum sunt lamele Dufour  si vârfurile Krems si Font Yves.
Aurignacianul se termina mai repede în Moldova, unde este urmat de
gravettianul oriental, dar dureaza mai mult în sudul tarii, unde nu exista
gravettian. În Europa, epoca se caracterizeaza mai ales prin
dezvoltarea industriei osului. La noi se cunosc mai ales varfuri de sulita
din os.

GRAVETTIANUL (24/23.000-15.000)

          Este bine atestat, mai ales în  în Moldova la: 1. Mitoc-Malu
Galben; 2. Ceahlau-Dârtu; 3.  Bistricioara-Lutarie; 4.  Cotu Miculinti. În
cea din urma statiune a fost descoperit un atelier de prelucrare a osului
si a coarnelor de cerb, folosite pentru producerea de harpoane si de
ciocane- târnacop. Sunt tipice locuirile în aer liber, pesterile fiind doar
accidental locuite. Sunt atestate colibe prevazute cu vetre de foc.
Pentru prima data se constata un interes sporit pentru preocupari
extraeconomice. Apar primele obiecte de podoaba ca si obiecte ce fac
obiectul artei preistorice.Cele mai vechi amulete sunt cele de la Mitoc-
Malu Galben (una din silex, alta din os). Se cunosc pandantive din
canini de lup si vulpe si din incisivi de cerb. De la Lapos se cunoaste o
statueta. Europa de vest se caracterizeaza printr-o explozie a artei
rupestre. De la noi se cunoaste o singura pestera cu peretii pictati, 
Pestera de la Cuciulat, de pe Valea Somesului, jud. Salaj , unde,  într-o
sala (3,70 x 2,50),  a fost descoperit un perete pictat pe care erau
reprezentate un cal si o felina. Atribuirea culturala, deci si datarea (în jur
de 10.000) nu sunt foarte sigure pentru ca nu s-a gasit si o depunere
arheologica. Apar îndoieli si datorita realismului reprezentarilor de la
Cuciulat caci, în epoca, în vestul Europei,  sunt tipice reprezentarile
foarte schematice. În restul Europei,  arta este deja bine reprezentata
prin figurinele de fildes de la Vogelherd-Germania (cal) si Geißsen
Klösterle (elefant, om). Gravettianul din Moldova prezinta asemanari cu
cel de pe Nistru si Ucraina de vest, cel din Maramures si Oas cu cel din
Ucraina transcarpatica si Slovacia. În Europa sunt tipice vârfurile La
Gravette.

În Banat exista si un facies local numit paleolitic cuartitic care

caracterizeaza zonele înalte, cu pesteri: Herculane- Pestera Hotilor si
Climente I. Populatia acestui facies este interesata de vanarea ursului
de pestera.

OMUL ÎN PALEOLITICUL SUPERIOR

          Tipic paleoliticului superior este homo sapiens-sapiens (omul de

Cromagnon), urmasul direct al lui homo sapiens. De aceasta data el
este atestat si la noi, prin câteva descoperiri de resturi fosile:

1. Baia de Fier-Pestera Muierii- craniu, mandibula de femeie de 40-45

ani

2. Giurgiu-Ostrovu Mocanu- frontal descoperit în aluviuni, deci fara

context

3. Pestera Cioclovina- craniu de femeie de 30-40 ani

4. Pestera La Adam- mugure dentar al unui copil de 6 ani

5. Pestera Ciurului de la Izbuc, în Muntii Padurea Craiului- amprente de

picioare: femeie, barbat si copil, peste care s-au suprapus amprente de
urs.

Daca în epocile anterioare pescuitul era o activitate ocazionala, în

paleoliticul superior creste importanta lui. Acum apare si o unealta
specializata: harponul. Desigur ca se folosesc si alte metode  de
pescuit: cu mâna, cu maciuca sau cu sulita. Pasarile,  de asemenea,
ocupa o pondere mai mare în asigurarea subzistentei. Frecvent
vânatoarea este de tip manipulativ. Ea nu are ca scop uciderea
animalului, ci capturarea lui si stocarea în tarcuri. Un indiciu în acest
sens ar fi unele picturi rupestre din Franta care indica folosirea lassoului
pentru capturarea cailor. Apar, asadar, primele forme de stocaj, în ideea
ca animalele respective sa fie consumate în perioade când lipseste
vânatul. Este, în fapt, un pas important  pe drumul domesticirii
animalelor, pas care a fost facut, probabil, ca urmare a teritorializarii
grupurilor umane si a îngustarii arealului de vânatoare, care se reduce
la  spatiul restrâns din jurul asezarilor. Ca forma de organizare sociala,
se crede ca este indubitabila existenta tribului care are în proprietate un
teritoriu strict delimitat.

 Bibliografie:

1. Alexandru Paunescu- Evolutia uneltelor si armelor din piatra

cioplita descoperite pe teritoriul României, Bucuresti, 1970. 
2. Florea Mogosanu- Paleoliticul din Banat, Bucuresti, 1968.
3. Alexandru Paunescu- Ripiceni-Izvor. Paleolitic si mezolitic.
Studiu monografic, Bucuresti, 1993.
4. Ligia Barzu- Paradisul pierdut, Bucuresti, 1993
5. Istoria romanilor (Academia Romana), vol. I, Bucuresti, 2001