Istorie politică: Testamentul lui Petru

cel Mare, URSS, Marea Neagră și

panslavismul
Scris la Dec 25, 2011 în Analize, Fără categorie | 0 comentarii

Importanta economica si geostrategica a axei Dunare-Marea Neagra a trezit, de-

a lungul vremii, interesele tuturor statelor din aceasta regiune si a marilor puteri
europene, interese care uneori s-au acutizat generând vii dispute. Referindu-se
la acest aspect marele istoric Nicolae Iorga afirma: “Când orientul a pornit spre
occident, când rasaritul si-a dat mâna cu apusul, când nordul a vrut sa se
întâlneasca cu sudul, aici s-au întâlnit”. Însa, cu toate eforturile depuse, doar trei
imperii au reusit subordonarea totala a litoralului Marii Negre si transformarea
acesteia într-un “lac interior”: Imperiul Roman, Imperiul Bizantin si Imperiul
Otoman.

O împaratie cât o lume

Profitând de declinul Imperiului Otoman dupa asediul Vienei din 1683, Petru cel
Mare, care fixase principalele linii de forta ale expansionismului tarist (în nord în
directia Marii Baltice, în est în Asia Centrala, dar cu precadere spre apus în
regiunea Marii Negre si a Dunarii de Jos) initiaza primele actiuni serioase de
creare a unei brese sigure Imperiului Otoman la Marea Neagra. De aici înainte,
prioritatea tuturor tarilor rusi s-a îndreptat spre o singura directie – cucerirea pe
rând a teritoriilor stapânite de turci si întinderea Imperiului Rus pâna la
Dardanele.

În numele crucii si sub masca luptei pentru apararea popoarelor ortodoxe supuse
Imperiului Otoman, Rusia a întreprins lupta cea seculara împotriva închinatorilor
lui Mahomed si la umbra ei a putut sa dezvolte cu deplina îndrazneala politica sa
de cucerire.

Împaratia ruseasca – afirma poetul national Mihai Eminescu – “nu este un stat,
nu este un popor, este o lume întreaga, care, negasind în sine nimic de o
maretie intensiva, cauta mângâierea propriei mariri în dimensiunile mari. Lupta
între turci si rusi este o consecinta fireasca a deosebirilor de credinte; dar mai
mult decât din aceasta deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere
omeneasca, ce s-a produs totdeauna în Rusia. Tarul este puternic si nu stie ce
sa faca cu puterile de care dispune. Chiar în launtrul împaratiei sale, nici prin
munca pacinica, nici prin lucrare sufleteasca aceste puteri nu se pot consuma;
pentru aceea, ei redau mereu navala în afara – astfel ar trebui sa se mistuiasca
în lupte interne [...]“. “Ei nu sunt poporul plin de îndaratnica mândrie, ce
provoaca pe alte popoare la lupta dreapta si întaritoare; sunt poporul ce-si da
mereu silinta sa dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi sa si le supuna.
Pentru aceia ocuparea pe cât se poate de îndelungata a tarilor straine este unul
dintre semnele deosebitoare ale politicei rusesti; e peste putinta ca o tara sa fie
timp mai îndelungat ocupata de ostiri straine, si mai ales de ostiri ce au în
purtatea lor dulceata omorâtoare, fara ca în populatia tarii sa nu scada energia
vitala, fara ca ocupatia sa nu devie o deprindere si încetul cu încetul o trebuinta
din ce în ce tot mai viu simtita”.

Refacerea Imperiului Bizantin prin panortodoxie

Nereusita petroviana, prin dezastrul de la Stanilesti pe Prut din 1711 a amplificat

si îmbogatit în forma, sub aspect teoretic, expansiunea rusa în timpul Ecaterinei
cea Mare (1761-1796), care si-a dorit cu insistenta reînvierea Imperiului Bizantin
ce avea ca suport ideologic ortodoxia crestina.

Practic apare o noua faza în dezvoltarea Imperiului uzitându-se ideea de

mostenire si refacere a Imperiului Bizantin, care ulterior ar fi fost înglobat în
Imperiul Rus; bineînteles, aceasta teorie avea un suport ideologic – ideea
panortodoxa. “În drumul ei pe tarmul european spre Bosfor, afara de români,
Rusia întâlneste numai slavi. Comunitatea de origine si de religie, dibacia Rusiei
în mânuirea intrigii, în arta de a semana discordia, de a provoca competitiuni, de
a se servi de dihoniile dintre partide, de a face uz când de dezmierdari si de
daruri, când de amenintari, nestând la îndoiala pentru a atâta revolte militare si a
alcatui societati secrete, nedându-se înapoi nici de la mijloace si mai drastice, îi
permit a se servi de popoarele slave din peninsula balcanica ca de niste auxiliari
adesea pretiosi. În caz de izbânda a Rusiei, nu încape îndoiala ca ele se vor
trezi pe neasteptate si fara a fi fost întrebate, supuse ale tarului drept-credincios,
iar pâna atunci vor fi fost oarbele lui unelte”.

La doi ani de la urcarea pe tronul Rusiei a tarinei Ecaterina a II-a, în anarhia în

care cazuse Polonia, Rusia a reusit usor a face ca prin banii si armatele sale sa
fie ales ca rege fostul ei favorit Stanislaus Poniatowsky. Cu toate strigatele de
ajutor ale confederatilor patrioti, Turcia a ramas nepasatoare, cu atât mai mult cu
cât rusii nu au crutat deloc banii pentru a face Poarta sa închida ochii asupra
încalcarilor lor. Vazând polonezii ca fara bani nu pot dobândi nimic de la
dregatorii turci, au trimis si ei juvaerurile femeilor lor la sultanele din harem
opunând astfel coruptia coruptiei si cautând macar prin acest mijloc extrem sa
izbuteasca în cererile lor.
Tarul îsi largeste granitele

Luarea Cracoviei cu asalt de catre rusi în ziua de 18 august, a determinat

rasturnarea marelui vizir Muhsinsade si înlocuirea lui cu Hamsa Pasa, care a
declarat razboi Rusiei în octombrie 1768. Imediat Rusia a ocupat Moldova si a
ordonat “sub amenintarea de mari pedepse a se da pe fata toata zahareaua
turceasca, precum si a se opri exportarea din tara a orice fel de bucate, care ar
putea fi de folos armatei rusesti, si, în sfârsit, cere de la toata tara ca sa se
“aleaga un obraz din clerosul bisericii, si doi din boierii care s-ar socoti, ca sa
mearga la luminatele picioare a preaputernicii împaratese sa caza si sa-i
multumeasca pentru mila ce au aratat Maria Sa cu trimiterea ostirilor, cu care i-
au scos din jugul robiei”".
Apoi trupele rusesti au trecut în Tara Româneasca, de unde, pentru ca au fost
bine primite, l-au luat pe domnitorul Grigore Ghica si l-au dus la Petersburg “cu
toate onorurile”. “Împarateasa îi daruieste o tabatiera împodobita cu briante si
primeste pe fiul sau în corpul cadetilor; apoi ea da lui Ghica si deputatilor
munteni o suma de bani pentru calatorie si, în sfârsit, însarcineaza pe acela a
merge la armata spre a începe negocierile cu turcii si a cerca ce ar fi dispusi sa
conceada Rusiei pentru încheierea pacii”.

Între timp au loc primele doua împartiri ale Poloniei (1772 si 1773) la care Rusia,
în pofta ei nebuna de cucerire si de sugrumare a unei natiuni constiente si
civilizate, a luat parte alaturi de Austria si Prusia. Multumita de succesul sau în
Polonia, Rusia, obosita de razboi, a încheiat pacea cu Turcia, la Kuciuk-Kainargi
(1774), în urma careia a obtinut întregul teritoriu dintre Nistru si Bug. Prin dreptul
pe care si l-au rezervat rusii “de a vorbi în favoarea Principatelor”, s-a îngaduit
amestecul Rusiei în treburile interne ale tarilor noastre. Tot acum rusii au obtinut
eliberarea tatarilor din Crimeea de sub suprematia Portii.

… si pierderea Bucovinei

Prima consecinta a împartirii Poloniei a fost rapirea Bucovinei (1775) de catre

Austria care s-a folosit de Razboiul ruso – turc, pretextând ca are neaparata
nevoie de o cale de comunicatie între Galitia si Ardealul românesc. “Cumparati
cu multi bani, oamenii Portii satisfacura cererea Austriei cu tot protestul pe care-l
ridicara domnii si boierii moldoveni împotriva înstrainarii celui mai clasic pamânt
istoric al Moldovei. Rusia fiind satisfacuta de câstigurile teritoriale pe care le
facuse, închidea siret ochiul la târgul odios ce se facea la Constantinopol pe
socoteala Moldovei gândindu-se probabil în ascuns la prada teritoriala ce avea
sa o faca curând ea însasi în Moldova”.

În 1783 Ecaterina a II-a sfidând independenta hanatului tataresc din Crimeea,

prin diferite înselaciuni, l-a alipit la statul rus. Patru ani mai târziu a izbucnit un
nou Razboi ruso-turc ce a avut ca teatru de operatiuni tot Principatele Române în
urma caruia Rusia obtine teritoriul dintre Bug si Nistru, prin pacea de la Iasi
(1792). Articolul trei al acestui tratat stipula: “Nistrul va forma linia de demarcatie
între sublima Poarta [adica Moldova] si Imperiul Rusiei, astfel încât întregul
teritoriu care se afla pe malul drept al Nistrului va fi restituit sublimei Porti [adica
Moldoveis si va ramâne pe veci sub stapânirea sa, absoluta si incontestabila;
dimpotriva, tot teritoriul care se afla pe malul stâng al aceluiasi fluviu va ramâne
sub stapânirea absoluta si incontestabila a Imperiului Rus”.

Secolul XIX – Marea Rusie

Începutul secolului XIX gaseste Rusia în plina expansiune: celei de-a treia
împartiri a Poloniei (1795) i-a urmat ocuparea Georgiei (1801); a Principatelor
Migrelia, Gurűsk si regatului Imeretinsk (1803-1804) si încorporarea Finlandei
(1808-1809). Însa nereusita planului de refacere a Imperiul Bizantin si cucerirea
Constantinopolului a dus la aparitia ideii panslavismului care raspundea mult mai
bine tendintelor universaliste si imperialiste.
Popor de stepa, cu o puternica atractie, aproape obsesiva catre deschiderea la
mare, rusii s-au considerat îndreptatiti a fi principalii beneficiari la împartirea
mostenirii “omului bolnav al Europei”. Legând panortodoxia si panslavismul de
“problema orientala”, ei au cautat astfel nu numai sa-si creeze o deschidere cât
mai mare la Marea Neagra, dar sa se si instaleze în strâmtorile Bosfor si
Dardanele si de aici prin Marea Mediterana sa aiba iesire la Oceanul Atlantic. În
acest sens, un teoretician rus, Fadeev, declara ca, “chestiunea orientala” este o
“chestiune slavica”, dar nu este însa o chestiune proprie a slavilor meridionali, ci
a tuturor slavilor si prin urmare a rusilor.

Principatele si Marea Rusie

Prin asezarea lor “ca o lacrima latina într-un imens ocean slav”, “românii au stat
mereu în calea expansiunii panslaviste si au încurcat totdeauna planurile
cancelariei tariste”. În acest sens, din rapoartele adresate Comitetului de Salvare
Public de catre C. Stamati, întâiul agent francez acreditat în Tarile Române aflam
ca “în cursul negocierilor pentru încetarea razboiului început la 1787, rusii
începura prin a cere Moldova si numai la urma se multumira cu fruntaria
Nistrului”. Tot din însemnarile demnitarului francez aflam ca “Principatele
Moldovei si Tarii Românesti au devenit obiectul ambitiunii cotropitoare” si ca
“dupa extensiunea limitelor sale pâna la tarmurile Nistrului, [rusiis proiecteaza în
chip vadit cotropirea Moldovei si aceea a Basarabiei, spre a se apropia pas cu
pas de Dunare”.
În urma Razboiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-
Kainargi (1774), harta politica a bazinului Marii Negre cunostea primele
importante prefaceri de câteva secole.
Rusia tarista, care înca de la Petru cel Mare îsi manifestase tendintele
expansioniste, reuseste acum sa încheie o etapa din istoria Marii Negre, în care
aceasta era un simplu “lac turcesc”, si sa îsi faca simtita propria prezenta în
regiune. În mai putin de o jumatate de secol, Rusia reuseste, gratie a doua paci
succesive: Iasi (1792) si Bucuresti (1812) sa ajunga si la Dunare, în zona unde
aceasta îsi varsa apele în Marea Neagra.

Scurt istoric și textul testamentului

Elaborat in 1725, Testamentul lui Petru I tarul Rusiei (1672-1725) a fost adus
la Paris in anul 1757 de catre ambasadorul Frantei la Petersburg si predat
Regelui Ludovic al XV-lea. Acest document, publicat la Paris in anul 1843, a
fost citit si comentat cu mare interes, in anii care s-au scurs de la
descoperirea lui, de capete incoronate din Europa, de politicieni, istorici si
oameni de cultura.
 

Considerat de unii ca apocrif, Testamentul lui Petru cel Mare reprezinta un text a
carui valoare rezida in confirmarea, prin fapte istorice, a recomandarilor catre
urmasi elaborate de tar sau atribuite acestuia.

Implicatiile pentru actualitatea geopolitica internationala si, in particular, pentru

cea romaneasca, sunt extraordinar de importante, permitandu-ne sa intelegem
multe lucruri care se intampla, acum, sub ochii nos

Textul Testamentului *)

In numele Prea Sfintei si Nedespartitei Treimi, Noi Petru I, catre toti urmasii
nostrii mostenitorii Tronului, Guvernantilor si natiei rusesti.
Marele Dumnezeu, de la care avem existenta si Coroana noastra, luminandu-ne,
imi arata mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stapani in viitorime
toata Europa. Eu pun temei acestei idei, ca natiunile Europei au ajuns cele mai
multe intr-o stare de vechime aproape de a lor cadere. Urmeaza dar, a fi ele
subjugate de un popor tanar si nou, cand va ajunge la intregimea cresterii sale 
si va capata toata a sa putere …
Eu am gasit Rusia ca un paraias si o las ca un rau mare. Iar mostenitorii mei o
vor face si mai mare, intinsa, hotarata de a face sa rodeasca Europa cea
starpita.
Eu le las instructiunile urmatoare pe care le recomanduiesc la a lor luare aminte 
ca sa le pazeasca cu statornicie.
A tine natia ruseasca necurmat in stare de razboi, spre a avea pe soldatii ei
pururea deprinsi la razboi … Razboiul sa ajute pacii,  in interesul intinderii Rusiei
si a inaintarii ei in inflorire.
A chema prin toate putincioasele mijloace, de la natiile cele invatate ale Europei,
Comandiri in vreme de razboi si oameni invatati in vreme de pace, spre a face ca
natia ruseasca sa capete foloase de la celelalte natii, fara a pierde nimic din ale
sale proprii.
A se amesteca in toate pricinile si dezbaterile din Europa, mai vartos in acele tari
care fiind mai in apropriere, intereseaza mai cu seama.
A vara vrajba in Polonia, a hrani in ea tulburari necontenite; a castiga cu bani pe
cei mai puternici, a avea inrauriri in Dietele lor spre a putea lucra la alegerea 
Crailor lor si a-si face partizani in Polonia … Daca  puterile vecine s-ar impotrivi
sa le impace impartind-o cu ele …
A lua cat s-ar putea mai mult din hotarele Suediei si a sti cum sa se faca ca
insasi ea,  Suedia,  sa-i deschida razboi, spre a-i gasi pricina de a o subjuga… 
A dezbina Suedia de Danemarca si, cu luare aminte, a hrani rivalitatile lor.
A insotii Printii rusi intotdeauna cu printese din Germania spre a inmultii influenta
noastra acolo … sa se uneasca de la sine  la pricina noastra.
A cauta alianta de comert cu Englitera, mai mult decat a oricarei alte Puteri,
pentru ca ea are ma mult trebuinta de NOI … a schimba cheresteaua noastra si
alte produse cu aurul ei si a face ca negustorii si matrozii ei sa-i deprinda pe cei
ai natiei noastre spre navigatie si comert.
A se intinde neincetat catre Nord pe marginea Marii Baltice si catre Sud pe
marginea Marii Negre.
A se apropia cat mai mult de Constantinopole si de India, ca acel ce va stapani
acolo, va fi adevaratul stapanitor al lumii … A strabate pana la golful Persic, a
restatornicii de se poate comertul cel din vechime al Orientului si a se intinde
pana in India care este magazia lumii…
A cauta si a castiga alianta Austriei … a o sprijinii in zadarnicele ei inchipuiri de a
stapani Germania… iar prin taina a intarata dusmania  Printilor Germaniei
impotriva ei…
A face de a se interesa curtea Austriei ca sa izgoneasca pe Turci din Europa si a
nimicii pretentiile ei cand vom subjuga Constantinopole…
A face pe toti grecii dezbinati ce sunt imprastiati in Ungaria, Polonia si alte tari,
sa se lipseasca de ele si a se reface sprijinul lor si a intermedia o asociatie 
universala; acestia vor fi tot atatia prieteni pe care Rusia ii va avea in statul
fiecarui dusman al ei.
Dupa ce Suedia se va dezmembra, Persia  se va birui, Polonia se va subjuga si
Turcia se va supune … a propune foarte tainic la curtea Frantei, apoi la cea a
Austriei, de a impartii cu ele imperia lumii, magulindu-se ambitia si iubirea lor de
sine… Rusia sa se ajute cu ele pentru a le desfiinta  pe urma …
Daca amandoua aceste curti vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie sa se
stie cum sa imparta intre ele galceava si a le face sa se slabeasca una pe alta …
Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotarator, va navali asupra Germaniei,
pornind totodata cu doua flote mari ce vor napadi Franta. Aceste doua tari
biruindu-se, celelalte parti ale Europei vor trece lesne  si fara impotrivire sub
jugul Rusiei.