Arta războiului la daci

   Studiul fenomenului militar antic în spaţiul românesc oferă imaginea unei

gândiri militare originale, formată în timp, ca urmare a acumulărilor de
învăţăminte practice, a voinţei neclintite de libertate a comunităţii tracilor nord-
balcanici, a sprijinirii si promovării de către societate a conducătorilor militari
capabili, cazul lui Decebal fiind în acest sens elocvent. Hotărârea de a i se acorda
demnitatea regală, a avut o motivaţie precisă, fiind luată de regele Duras şi sfatul
său în situatia în care în anul 86 e.n. romanii se pregăteau să mute teatrul de
operatii militare pe pământul rămas încă liber, nord-dunărean, al geto-dacilor. În
fata iminentei ofensive romane se impuneau: organizarea apărării teritoriului,
potrivit unei conceptii strategice realiste, lichidarea tendintelor anarhice ale
căpeteniilor locale, completarea sistemului defensiv prin mobilizarea eforturilor
întregii populatii, întărirea disciplinei si cresterea calitativă a nivelului de
pregătire a oastei, încheierea unui sistem viabil si operativ de aliante, etc. Toate
acestea nu puteau fi realizate decât sub conducerea unui rege tânăr, energic,
iscusit comandant de oaste si abil diplomat. Însăsi promovarea lui Decebal,
asadar, în fruntea statului si ostirii geto-dacilor, oglindeste caracterul realist al
gândirii politice si militare a înaintasilor nostri, în măsură să analizeze obiectiv
situatiile concrete, propria capacitate economică, demografică si militară
(efective, înzestrare cu tehnică de luptă, instruire, eficacitatea sistemului de
fortificatii, etc.) si posibilitătile adversarului. De concretizarea acestui mod de
abordare a războiului, se leagă elementul de tranzitie, de continuitate, mostenit si
dezvoltat de doctrina militară românească: mobilizarea tuturor celor în stare să
poarte armele în situatia în care societatea se confruntă cu un pericol extrem.
            Gândirea militară a geto-dacilor, ca si a urmasilor lor românii, poate fi
caracterizată prin suplete si capacitate de adoptare si adaptare la nou, fiind în
acelasi timp, imaginativă si constructivă, în măsură să creeze forme si procedee
de actiune neasteptate pentru adversar. Spre exemplificare, pot fi citate:
 

            1. introducerea de către Dromichaites a generalului Seuthes în dispozitivul

inamic, în rol de trădător (stratagemă la care va recurge, într-o variantă adaptată
conditiilor concrete si Ştefan cel Mare în lupta de la Şcheia - 1486), cu scopul atragerii în
292 î.e.n. a ostirii lui Lysimacos pe o directie secundară de înaintare spre cetatea Helis,
prin "locuri neprielnice", într-o zonă depopulată si aridă, fără apă si mijloace de
subzistentă, unde se pregătise încercuirea macedonenilor epuizati;

            2. stratagema regelui odris Seuthes care, asediat de atenieni în Chersonesul trac, a
angajat "2 000 de geti usor înarmati si le porunci în taină să năvălească - ca si cum ar fi
dusmani - să pârjolească tara si să atace pe cei de la ziduri", situatie în care atenienii
"prinseră inimă si coborâră din corăbii si se apropiară de ziduri. Seuthes iesi dinăuntrul
zidurilor si-i întâmpină pe atenieni, deoarece getii urmau să se alăture trupelor sale.
Când acestia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe dusmani din spate si, luându-i

1
dintr-o parte tracii, dintr-alta getii, îi nimiciră pe toti";

            3. stratagema imaginată de Decebal în timpul primei bătălii de le Tapae (88 e.n.)
când, coplesit de fortele lui Tettius Iulianus pentru ai sili pe romani să se retragă "tăie
arborii care primprejur si rezemă de trunchiuri arme, pentru ca romanii temându-se să
nu fie soldati să se retragă ceea ce se si întâmplă". De altfel Decebal era vestit pentru
calitatea sa de "mester a întinde curse" si a fost prin puterea geniului său, după Cassius
Dio, aproape de a opri cursul războiului cu Traian prin doua procedee neasteptate, vizând
anihilarea comandamentului advers:

            a) trimiterea în Moesia în iulie 105 a unui grup de diversiune pe care astăzi l-am
numi de "comando" cu misiunea de a-l lichida pe Traian întrucât la "acesta se putea
ajunge usor", deoarece "din pricina războiului el primea fără a alege pe cel ce voia să
vorbească cu dânsul. Decebal trimise, deci, în Moesia niste fugari ca să-l omoare dar
acestia n-o putură face; unul din ei fiind bănuit fu prins si dat chinurilor mărturisind tot
planul urzit de dânsul";

            b) invitarea la tratative în aceeasi perioadă si capturarea lui Gnaeus Pompeius

Longinus, comandantul trupelor de ocupatie romane din Dacia pe care voia să-l
folosească drept mijloc de presiune împotriva lui Traian, căruia-i va cere prin soli "să-i
lase tara până la Istru si să-i întoarcă banii pe care-i cheltuise cu războiul; numai asa îi
va da drumul lui Longinus". Şi acest plan esuând prin sinuciderea captivului, Traian a
trecut la declansarea "celui de-al 2-lea război dacic" pe care dată fiind "viclenia"
recunoscută a lui Decebal l-a purtat "mai mult cu pază decât cu înfocare". Evitarea
războiului prin orice mijloace, urmărindu-se salvarea populatiei si a bunurilor materiale a
constituit un alt aspect caracteristic gândirii militare a geto-dacilor, intrat în tezaurul
gândirii militare românesti. Burebista, Dicomes, Coson intervin în luptele dintre triumviri
împotriva celor pe care-i considerau adversari ai poporului lor (Caesar si Octavianus), în
ideea sprijinirii preluării puterii în imperiul vecin de către unii potentiali aliati, cu care
initiază tratative (Pompeius, Antonius) asa cum peste secole Mircea cel Bătrân avea să-i
sprijine în scopul îndepărtării primejdiei otomane, pe Musa, Mustafa si Bedr-ed- Din, în
anii 1409-1418 împotriva aliatului Bizantului, Mehmed I, mezinul lui Bayazid Ildîrîm.

            O dată războiul declansat, tratativele au fost folosite în scopul câstigării timpului
necesar organizării apărării si protectiei bunurilor materiale si a populatiei neluptătoare,
elocventă fiind în acest sens aprecierea lui Cassius Dio că "Decebal fu gata să se
învoiască (în iarna 101-102 e.n.) la toate cele ce i s-ar fi poruncit, nu că avea de gând să
se tină de ele, ci ca să mai răsufle putin". Scopului permanent urmărit al evitării sau
diminuării pierderilor, i-au corespuns, în planul strategiei si tacticii, elementele specifice
strategiei războiului popular si tacticii luptelor de hărtuire în vederea epuizării fizice si
psihice a agresorului, atragerii sale în ambuscadă si nimicirii pe părti cu forte reduse. Atât
comandantilor militari ai geto-dacilor, cât si celor ai ostirilor române mai târziu li se
poate atribui remarca făcută pe seama lui Ştefan cel Mare că "n-au îndrăznit să iasă la
gol" (în fata turcilor, în sesul Buceacului în 1484), ei preferând bătăliilor în câmp deschis,
atragerea inamicului în locuri strâmte, muntoase, împădurite sau mlăstinoase pentru a nu-

2
i permite desfăsurarea integrală a fortelor. Şi în aceasta rezidă ratiunea altor aspecte
originale ale gândirii militare autohtone: permanenta utilizare a terenului ca aliat,
optiunea pentru crearea unui organism militar suplu, manevrier, eficace în orice situatie,
renuntarea la angajarea unor bătălii decisive în scopul apărării cetătilor, extinderea ariei
strategice si operationale la întreg teritoriul tării si, pe plan superior la întreg teritoriul
controlat de adversar, prin realizarea unui sistem eficace de aliante, păstrarea unui spatiu
de rezervă în cazul unei înfrângeri, pentru concentrarea rezervelor si organizarea în
continuare a rezistentei, asa cum a încercat să procedeze Decebal, după părăsirea
Sarmizegetusei si retragerea spre teritoriile rămase neocupate în interiorul arcului
carpatic.

            Toate acestea conferă gândiri militare a înaintasilor nostri geto-daci, caracterul
activ si dinamic, varietatea de mijloace de exprimare, mostenite si continuu îmbogătite de
gândirea militară românească. Strategia si tactica În conditiile în care, în conflictele
armate, evitarea pierderilor umane - populatia fiind considerată din totdeauna la noi
principala avutie a unui pământ - si materiale a constituit unul dintre scopurile centrale
urmărite de organizatorii apărării, strategia si tactica s-au orientat în directia obtinerii cu
mijloace reduse si în timp scurt a victoriei împotriva unor agresori în marea majoritate a
cazurilor superiori ca efective si dotare cu tehnică de luptă si, potrivit concluziei marelui
istoric Radu Rosetti la încheierea capitolului mostenirii artei militare românesti, "este cu
atât mai demn de admiratie faptul că strategia dacilor a fost asa încât, cu mijloace
materiale inferioare, cu proceduri tactice deosebite a reusit să opună romanilor o
rezistentă care nu a putut fi înfrântă decât cu mijloace puternice si numai după eforturi
făcute mai multi ani de-a rândul". Ca trăsături definitorii ale strategiei geto-dacilor,
transmise urmasilor si îmbogătite cu noi dimensiuni de către acestia, strategie subsumată
scopului primordial pentru ei al războiului - apărarea libertătii, independentei si
integritătii teritoriului, se pot desprinde: justa proportionare si acordare a scopurilor
(stăvilirea si respingerea agresiunii, răsturnarea raportului de forte în plan strategic, etc.)
cu mijloacele (propria capacitate de luptă si fortele aliate); alegerea corespunzătoare a
obiectivelor strategice (realizarea apărării strategice, urmată de contraofensivă sau
ofensiva strategică în scopul răsturnării "frontului" inamic, al mutării teatrului de actiuni
militare pe teritoriul controlat de acesta) si a formelor adecvate de actiune; câstigarea si
păstrarea initiativei, pentru a impune momentul si locul bătăliei; concentrarea fortelor în
vederea acesteia; asigurarea actiunilor strategice, prin conjugarea eforturilor proprii cu
ale aliatilor; păstrarea unui spatiu si a unor forte în rezervă în vederea răsturnării unor
situatii defavorabile; adaptarea la situatii impuse de teren si de starea vremii si îndeosebi
impunerea unor situatii legate de aceste două elemente prin angajarea unor campanii în
conditii deosebite, pe timp de iarnă si utilizarea ca "aliat" a terenului muntos, împădurit,
mlăstinos sau arid.

            De asemenea, atât Burebista în anii 49-44 î.e.n., Cotyso (poate urmas a lui
Deceneu la Sarmizegetusa, poate numai un "rege" local din Banat) si Zyraxes (rege în
nordul Dobrogei, având resedinta la Genucla) în anii 31-28 î.e.n., cât si presupusul tată a
lui Decebal, Scorilo (Coryllus) sau Duras (Dorpaneus) în 69 e.n. a stiut să exploateze cu
abilitate ocazia oferită de izbucnirea războaielor civile la Roma, declansând, prima
contraofensivă menită să-i arunce pe romani din nou în Macedonia, ceilalti - ofensivele

3
strategice având ca scop eliberarea teritoriului getic sud-dunărean cotropit. Pentru
constituirea unui sistem de aliante eficace, apt să contracareze prin cumul, fortele si
mijloacele de luptă ale agresorului, au utilizat disensiunile dintre adversari, reusind, spre
exemplu, să facă front comun cu triburile năvălitoare ale scitilor împotriva lui Darius în
514 î.e.n. si a "guvernatorului" lăsat de Alexandru Macedon în Thracia, Zopyrion (326
î.e.n. sau, după unele opinii 334/333, 331/330); ale celtilor (109 î.e.n.), bastarnilor (29-38
e.n., 85-86 e.n.), cvadiilor si marcomanilor (88-89 e.n.), sarmatilor, îndeosebi roxolani
(69 e.n., 85-86, 101-105, 117-118), burilor (101-1029, chiar cu macedonenii (171-168
î.e.n.) împotriva romanilor. Au făcut în acelasi timp apel la interesul comun în
organizarea rezistentei armate, raliindu-si celelalte triburi trace nord-balcanice (ex.:
tribalii în 335 î.e.n., moesii răsculati în anii 26,69,86 e.n.) sau coloniile grecesti (339
î.e.n. când, în fruntea coalitiei geto-histriene apare un "rex Histrianorum"; 326 î.e.n. când
sunt aliatii Olbiei împotriva macedonenilor, 300-292 î.e.n., când Dromichaites dirijează
efortul comun de apărare împotriva pretentiilor de dominatie ale lui Lysimachos; în anii
72-71 î.e.n., 61 î.e.n. împotriva proconsulilor romani ai Macedoniei, etc.), pe Ariovist,
regele suebilor (60-50 î.e.n.) sau pe Pacorus II, regele partilor (103-105 e.n.), etc.
            Un moment de logică persuasivă l-au constituit în această directie apelurile lui
Decebal către vecini din primăvara anului 105 când, potrivit lui Dio Cassius îi "îndemna
la război" spunându-le că dacă-l vor părăsi pe dânsul, si ei se vor primejdui, că mai sigur
si mai usor îsi vor păstra libertatea luptând împreună cu el înainte de a da nenorocirea si
că, de-i vor lăsa pe daci să piară, mai târziu, nemaiavând aliati, o vor păti si ei . În
apărarea teritoriului, căpeteniile geto-dace si-au elaborat planuri de campanie în functie
de obiectivele si mijloacele agresorului, preconizând, ca primă etapă, organizarea
rezistentei la Fruntarii. Astfel, după datele care ne-au parvenit, în anul 514 î.e.n. în fata
uriasei armate persane de invazie (cca.700 000 de luptători, sustinuti de flotă maritimă de
600 de corăbii) "hotărându-se la o împotrivire îndărătnică", getii i-au întâmpinat pe
invadatori "înainte de a sosi la Istru". În fata celor mai puternice unităti ale timpului
(falangele macedonene ale genialului strateg Alexandru) tracii nord balcanici vor decide
apoi, în anul 335 î.e.n., închiderea trecătorilor Balcanilor si zdrobirea agresorilor aici,
printr-un procedeu tactic neobisnuit care, în conditiile realizării încercuirii într-un teren
specific accidentat si genistic amenajat "Posada" - si ale declansării în iures a atacului
concentric, trebuia să le aducă victoria.

            "Ei - nota Arrian - aduseră cărute (care de luptă?) si punându-le înaintea lor, le
foloseau drept metereze ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi atacati. În acelasi timp se
gândeau să prăvălească cărutele asupra falangei macedonenilor, din locul cel mai
abrupt al muntelui. Ei îsi închipuiau că, cu cât vor întâlni si vor izbi cărutele, o falangă
mai compactă cu atât o vor împrăstia mai bine prin violenta ciocnirii". Acelasi izvor
mentionează în continuare, retragerea triballilor lui Syrmos, în permanent contact cu
adversarul, până la Dunăre si aparitia aici, la hotarul său, a ostirii uniunii statale din
câmpia munteană cu 4 000 de călăreti si 10 000 de pedestrasi hotărâti să interzică fortarea
fluviului. În mod similar, ultimul mare conducător al rezistentei tracilor în fata
expansiunii romane, dacul Decebal, avea să organizeze ca de atâtea ori ulterior Mircea
cel Bătrân, Vlad Tepes, marele Ştefan, Ion Vodă cel Cumplit sau Mihai, domnul Unirii,
acoperirea strategică a liniei Dunării, încât - declara Criton - descriind ca martor ocular
fortarea ei de către romani în anul 101 e.n. - "încă pe când treceau fluviul si tocmai când

4
debarcau, i-au atacat". Rezistenta la hotar era decisă acolo unde conditiile de teren
constituiau un plus de dificultate (teren muntos accidentat si împădurit, sau un râu adânc
cu o lătime care punea probleme de traversare) - în Haemus, Carpatii bănăteni sau la
Dunăre, relevante fiind sub acest aspect mărturiile lui Florus despre dacii care "stau
aninati de munti", si renuntarea proconsulului Macedoniei, C.Scribonius Curio la
traversarea Dunării în campania din 75-74-î.e.n., "înspăimântat" fiind "de întunecimea
codrilor" sau teama lui Vergilius de "dacii care coboară de la Istrul ce conspiră
împotriva noastră".

            Dacă agresorul reusea să depăsească fruntariile, se trecea la executarea celei de-a
doua etape prevăzută în conceptia privind organizarea rezistentei armate - apărarea
strategică elastică, în lungul directiilor sale de înaintare cu organizarea taberei proprii - ca
în cazul cunoscut al războiul 101-102, când romanii au pătruns prin mai multe puncte,
încercând prin Transilvania întoarcerea flancului stâng al "frontului" dacic în scopul
desăvârsirii încercuirii Sarmizegetusei - într-o zonă de asteptare strategică si, atunci când
initiativa strategică era câstigată si mentinută, fixarea si amenajarea "genistică" a locului
bătăliei. Se aplica în această etapă tactica războiului popular hărtuirea permanentă a
inamicului, ziua si noaptea, nimicirea cu ajutorul detasamentelor mobile de călărime
usoară a cercetării sale si elementelor de sigurantă, a avangărzii dacă putea fi izolată de
fortele principale atragerea pe directii secundare de înaintare, si "pârjolirea" pământului
pe aceste directii, cu alte cuvinte, realizarea artificială a "pustiului getic" în care a pierit
oastea lui Zopyrion în 326 î.e.n. Satele erau arse, grânele îngropate, vitele si populatia
retrase, potrivit informatiilor lui Arrian referitoare la marsul lui Alexandru Macedon prin
câmpia munteană "prin locuri singuratice".

            Tabloul deprimant oferit de armata agresoare în aceste conditii, după câteva
săptămâni de mars era foarte asemănător celui descris de participantii la campania lui
Mehmed II Cuceritorul din 1462, împotriva lui Vlad Tepes. Seuthes, informează
izvoarele referitor la campania lui Lysimachos din 292 î.e.n. împotriva lui Dromichaites,
"îi aduse pe macedoneni în locuri neprielnice unde avură de suferit de foame si de sete";
"armata lui Lysimachos era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum
a putea si să-si mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimachos le răspunse însă
că nu era drept să-si părăsească ostasii si prieteni, asigurându-si o scăpare rusinoasă".
La capătul unui astfel de război "psihologic", când adversarul nu mai putea opune
rezistenta scontată, realizându-se o adevărată răsturnare a raportului de forte, se trecea la
cea de a treia etapă - angajarea bătăliei cu fortele principale ale acestuia, prin realizarea
surprinderii într-un teren dinainte ales si amenajat, în care propriul dispozitiv de luptă
fusese deja realizat pe baza informatiilor furnizate de cercetare, care executa asigurarea
de luptă. Se stie că la triballi dispozitivul de luptă se realiza pe patru linii: în prima
luptătorii slabi, în scopul uzării adversarului, în cea de-a doua cei viteji, în cea de-a treia
călăretii si apoi femeile în scopul stimulării vitejiei prin îndemnuri.

            Dincolo de anecdotica acestei relatări a lui Nicolaos din Damasc se poate aprecia
că infanteria constituia prin efective si dispunere în teren "arma" de bază, cavaleria având
rolul realizării încercuirii prin întoarcerea flancurilor dispozitivului inamic al deschiderii
al atacului decisiv sustinut de pedestrime sau al declansării în momente-cheie a

5
contraatacului, când sarja în formatie unghiulară cu vârful înainte. Învins, inamicul putea
fi luat prizonier cum s-a întâmplat cu oastea macedoneană a lui Lysimachos, nimicit ca în
cazul legiunii prefectului Cornelius Fuscus, învins si ucis de Decebal în 87 e.n. - dovadă
că un obiectiv central al atacurilor îl constituia comandamentul advers - sau obligat să se
retragă în derută, situatie în care se trecea la urmărirea strategică până la alungarea
agresorului peste hotar sau până la completa sa nimicire. Urmărirea se realiza cu ajutorul
detasamentelor de călărime usoară direct sau pe directii paralele, în această ultimă
variantă vizându-se depăsirea sa în scopul realizării încercuirii si tăierii posibilitătilor de
retragere prin blocarea locurilor de trecere (trecători sau vaduri). În astfel de conditii a
fost complet nimicită, pe drumul de retragere spre vadul Oblucitei, armata lui Zopyrion,
pe care, încercuind-o în teren mlăstinos, în conditiile izbucnirii unei violente furtuni ce i-
a distrus flota, împiedicându-i îmbarcarea, oastea formatiunii gete de la nord de gurile
Dunării a reusit să o "radă de pe fata pământului". În situatia în care inamicul nu era
complet nimicit, doar alungat peste fluviu cu mari pierderi, urmărirea se putea prelungi,
dezvoltându-se din mers contraofensiva, vizând eliberarea teritoriilor sud-dunărene
ocupate de acesta. Astfel au procedat getii în anul 514 î.e.n. când, hărtuind permanent
oastea persană pe drumul de întoarcere, au pregătit declansarea contraofensivei geto-scite
însotită de ridicarea la luptă a triburilor balcanice supuse si a coloniilor grecesti pontice,
urmările ei resimtindu-se până în Asia Mică.

            Contraofensiva strategică a fost pregătită si executată cu succes sau cu succese

partiale, în situatia în care, înaintarea impetuoasă a fortelor principale ale inamicului nu a
putut fi stăvilită, urmărindu-se deschiderea unui al doilea "front" de luptă care să necesite
o slăbire a eforturilor acestora pe directia principală sau replierea. Potrivit unora dintre
informatiile autorilor antici, ea a adus victoria decisivă a lui Decebal în anul 87. Într-
adevăr, referitor la desfăsurarea ofensivei romane la nord de Dunăre sub conducerea lui
Cornelius Fuscus în primăvara acestui an, datele contradictorii care ne-au parvenit,
conduc la două ipoteze complet diferite. Conform celei dintâi - bazată pe informatii
provenite de la Petrus Patricius, Tacitus, Iordanes, Juvenal, tabloul (veridic) al
desfăsurării evenimentelor ar fi următorul: iritând deliberat Senatul roman prin cererea ca
pacea să fie răscumpărată printr-o sumă strânsă din impunerea fiecărui cetătean roman la
"câte doi oboli", Decebal a determinat momentul ofensivei - impunându-i declansarea -
si, implicit, directia de dezvoltare. Trecând fluviul pe la est de Oescus (Ghighen) pe un
pod de vase, armata de invazie comandată de Fuscus a înaintat pe directia sud-nord, pe
valea Oltului, intentionând ca, fortând trecătoarea de la Turnu Rosu, să execute o
manevră de învăluire, dezvoltând ofensiva pe văile Secasului si Muresului, izolind astfel
puternicul centru fortificat al dacilor din zona Muntilor Orăstiei.

            "Mester a întinde curse" însă, Decebal le-a pregătit o ambuscadă de proportii în
munti, în defileul Oltului, deschizând în arta militară a autohtonilor o lungă traditie
(glorios reeditată de victoriile românesti ale anilor 1330 si 1395). Specialisti în
organizarea rezistentei în munti si în păduri, dacii "chiar în prima ciocnire - nota
Iordanes - înving pe romani, omoară pe generalul lor Fuscus si jefuiesc bogătiile din
tabăra soldatilor, capturând chiar si steagul legiunii a V-a Alaudae". Cea de-a doua
ipoteză, sprijinită de afirmatiile istoricului Suetonius si sugestiile poetului de curte
Martial, implică existenta unui început de campanie victorios pentru Fuscus. Pentru a-i

6
opri înaintarea, Decebal ar fi declansat o puternică contraofensivă în Dobrogea, urmărind
să slăbească spatele "frontului" roman prin distrugerea tuturor bazelor din Moesia.
Obligat să se retragă, Fuscus ar fi intervenit cu toate fortele în sprijinul castrelor de la
Dunărea de Jos, fiind zdrobit în bătălia decisivă care s-ar fi desfăsurat în zona Adamclisi.
Al său ar fi mausoleul - cenotaf ridicat aici, iar pe altar ar fi trecute numele celor peste 3
800 de soldati, pe care i-a pierdut.

            Ulterior, Traian ar fi adăugat ansamblului, trofeul, ca semn al victoriei sale

definitive. Ambele ipoteze conduc însă la aceeasi concluzie: dacii au înregistrat o mare
victorie, datorită atât vitejiei luptătorilor, cât si conceptiei strategice realiste a
conducătorului luptei de apărare - Decebal. O a doua contraofensivă strategică a fost
declansată într-o situatie similară în primăvara timpurie a anului102, în conditiile
întoarcerii lui Traian pe teatrul de actiuni militare din Hateg. Cu câteva luni înainte, după
victoria din cea de-a doua bătălie de le Tapae (toamna 101), în timp ce principala grupare
de forte romane începuse "să se urce pe culmile muntilor", apropiindu-se - nota Dio
Cassius - "de scaunul domniei dacice", cavaleria maură comandată de Lucius Quietus
fortase pasul Vâlcan pentru ai desăvârsi încercuirea si, "atacând din altă parte măcelării
pe multi si pe multi încă îi prinse de vii; atunci Decebal trimise soli", evident, în scopul
câstigării timpului necesar conceperii unei operatii care să răstoarne situatia. Regele dac
"stiind a scăpa cu bine dintr-o înfrângere", a folosit din plin scurtul răgaz al lunilor de
iarnă. Mizând pe sprijinul getilor de la răsărit de munti, a traco-getilor din Moesia
Inferioară - gata să se ridice împotriva autoritătilor romane, pe alianta cu roxolanii,
bastarnii si poate, pe intrarea în luptă a îndepărtatului rege al partilor Pacorus II, înainte
ca Dunărea să se dezghete complet, a declansat o puternică contraofensivă în Moesia,
menită să elibereze teritoriile din dreapta fluviului, să intercepteze "comunicatiile lui
Traian cu resursele Imperiului", si să prindă armata romană angajată în muntii Daciei
între două "fronturi".

            Desfăsurarea evenimentelor redată în scenele în scenele XXXI-XLIV ale

Columnei, a probat realismul conceptiei sale strategice. Natura însăsi a trebuit să
intervină, prin dezghetul timpuriu care a provocat pierderi călărimii dace la fortarea
fluviului permitându-i în acelasi timp lui Traian rapida îmbarcare si deplasare a unitătilor
sale de elită în sprijinul garnizoanelor moesice asediate pentru ca, temerara încercare de
întoarcere a flancului drept a "frontului" roman să esueze pierzând peste 3 800 de
luptători în bătălia decisivă desfăsurată la nord-est de Durostorum (Silistra), si sud de
Axiopolis (Cernavodă), pe locul în care va ridica, ulterior, monumentul triumfal si va
fonda orasul Tropaeum Traiani (Adamclisi) Traian a reusit să respingă atacul si să
restabilească situatia. În marea grabă s-a îmbarcat apoi cu fortele disponibile pe navele
flotei fluviale (Classis Flavia Moesica), reîntorcându-se pe teatrul principal de operatii
pentru a continua asaltul muntilor fortificati ai Daciei. Noua tentativă a lui Decebal de a
câstiga timp, trimitând la tratative "pe cei mai de bază dintre pileati" a esuat.
Concomitent cu grosul fortelor comandate personal de împărat cavaleria maură si-a reluat
înaintarea asupra Sarmizegetusei, consolidându-se pozitia, prin implantarea în pământul
dacic al bazelor (castrelor) "de pe înăltimile Jigoru Mare, Comărnicel, si Vărful lui
Pătru".

7
            Pe cele mai multe grupări din fortele de acoperire ale Moesiei Inferioare au
pătruns în Transilvania prin pasul Bretcu pe la Bran (după ridicarea castrelor de la
Târgsor, Mălăiesti, Pietroasele, Drajna de Sus), si pe la Turnu Rosu în fruntea dintre
ultimele două aflându-se însusi guvernatorul Manius Laberius Maximus, care a dezvoltat
apoi ofensiva spre vest . Multe dintre trăsăturile acestei contraofensive, esuată în primul
rând datorită opozitiei elementelor naturii - asa cum peste 19 veacuri va esua în aceleasi
conditii si în aceeasi zonă (la Turtucaia), o operatie similară românească - , vor fi fost
rezultate ale bogatei mosteniri ale artei militare lăsată de grandioasa epocă a marilor
bărbati de stat Burebista si Deceneu. Chemat în fruntea ostilor geto-dace reunite de către
marele poet si rege Deceneu, regele get Burebista a declansat într-un interval de timp
extrem de scurt (61-55 î.e.n.), în scopul stăvilirii agresiunii directe (prin actiunile
proconsulilor macedoniei ) sau indirecte (prin aliatii care amenintau în nord-vest, vest si
est fruntariile geto-dacilor) a Romei, trei campanii ofensive succesive de mari proportii
ale căror succese au esafodat marea operă a constituirii statului unic al tracilor nord-
balcanici: împotriva boiilor si teuriscilor în nord-vest împotriva cetătilor grecesti vest
pontice care înclinau spre aliantă - ca o continuare a actiunii din anul 61 î.e.n. soldată cu
nimicirea legiunii lui C.Antonius Hybrida sub zidurile Histriei si împotriva scordiscilor si
illirilor din zona de confluentă a Tisei cu Dunărea.

            Ele s-au înscris pe linia actiunilor sau tentativelor de răspuns la agresiunea
continuă a Romei, hotărâtă să se înstăpânească, după 111 î.e.n. în spatiul traco-getic
cuprins între Istru, Haemus si Pont si aveau să fie continuate, după crearea provinciei
Moesia (15 e.n.) si includerea în ea (46 e.n.), ca permanentă amenintare de flanc,
bastionului dobrogean (Scythia Minor), de puternicele ofensive strategice declansate de
statul reunificat în jurul regilor daci de la Sarmizegetusa. Ca primă actiune ofensivă
initiată de acestia (Scorilo-Corylus sau Duras), în scopul eliberării teritoriilor sud-
dunărene până la muntii Haemus, campania dacică din anul 69 e.n. a surprins atât datorită
efectivelor geto-dace considerabile angajate, cât si angrenării populatiei traco-gete
moesice, îndemnată la răscoală, si a sarmatilor roxolani, atrasi în frontul antiroman.
Pentru a preveni în viitor orice actiune ofensivă a regilor daci, din ordinul împăratului
Vespasian (69-79 e.n.), Rubrius Gallus a luat măsuri energice de reorganizare a apărării
noii provincii Moesia, afectându-i 4 legiuni si întărind flota dunăreană (Classic Flavia
Moesica) ale cărei baze de comandament erau stabilite la Aegyssus (Tulcea) si
Noviodunum (Isaccea). O gravă amenintare începea din acest moment să planeze asupra
statului geto-dac nord-dunărean. Sistemul de castre, regiunile moesice si flota romană nu
numai că îngreunau orice încercare de eliberare a teritoriului cotropit, oferind romanilor
posibilitatea întoarcerii prin Scythia Minor a "frontului" dacic dunărean, dar le dădeau si
posibilitatea reluării, în conditii mult mai avantajoase a ofensivei.

            O ofensivă devenită impetuos necesară pentru Roma si de al cărui rezultat -

anihilarea statului regilor daci care nu se puteau împăca cu răpirea părtii sudice a
mostenirii lor - depindea înstăpânirea definitivă asupra marii artere naturale europene -
Dunărea, de mare importantă strategică si economică, prin încorsetarea sa într-o dublă
centură de castre, pe ambele maluri. În aceste conditii, când confruntarea tracilor nordici
cu romanii intrase - după un sfert de mileniu de la prăbusirea Macedoniei în urma luptei
de la Pydna (6 iunie 168 n.e.n) si înfrângerea ultimei sale tentative de redobândire a

8
libertătii (146 î.e.n.) - în faza decisivă, s-a produs, în împrejurimile cunoscute,
ascensiunea lui Decebal în fruntea statului dac. Ca print si nepot (probabil, dacă nu fiu) al
regelui Duras, Decebal si-ar fi putut face ucenicia în calitate de comandant militar în anul
82 e.n. când dacii au reluat initiativa declansând o nouă ofensivă strategică în scopul
eliberării pământurilor geto-moesice, respinsă cu mare greutate de Domitian (81-96 e.n.),
cu ajutorul unitătilor aduse din Germania. În mod cert, el a condus campania din iarna
85/86 care a fost la un pas de atingerea obiectivului principal al Sarmizegetusei Regia -
refacerea statului lui Burebista. Exceptând numele personajelor si popoarelor, descrierea
acestei ofensive dace, singura despre care cunoastem amănunte, ar putea fi desprinsă - ca
o dovadă a perenitătii scopurilor si mijloacelor în gândirea politico-militară si arta
militară românească - din cronica domniilor lui Mircea cel Bătrân, Vlad Tepes, Ştefan cel
Mare sau Mihai Viteazul. Fortând prin surprindere, pe timp de iarnă, Dunărea înghetată,
pe la toate punctele de trecere (la vaduri) unde se găseau castrele romane, dacii au reusit
să nimicească cea mai mare parte a garnizoanelor. Ei "începură să devasteze malul
Dunării, stăpânit de multă vreme de Imperiul Roman - nota istoricul got Iordanes -
nimicind armatele si pe comandantii lor.

            În fruntea acestei provincii era pe atunci Oppius Sabinus, iar domnia la goti (geti)
a avea Dorpaneus; "dându-se lupta, romanii au fost învinsi, lui Oppius Sabinus i-au tăiat
capul". Întreg sistemul defensiv roman sud-dunărean a fost dezorganizat, numeroase
"castre si oras" au căzut, liniile de comunicatie în adâncime au fost scurtcircuitate încât,
după Tacitus, "erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor si însăsi stăpânirea
noastră". Pentru a salva situatia, Domitian a fost nevoit să recurgă la toate resursele
Imperiului. Sosit la Naissus (Nis) în vederea supravegherii personale a operatiunilor
militare, el a introdus în luptă chiar si gărzile pretoriene, numindu-l pe Cornelius Fuscus,
prefectul pretoriului, comandant al întregii armate de la Dunăre. După respingerea cu
mare greutate a ofensivei dace, în scopul întăririi capacitătii de apărare, el a procedat la
divizarea provinciei recucerite în Moesia Superior si Inferior, afectându-le pe lângă
legiunile existente noi unităti. De aici, din aceste două puternice baze de supraveghere si
atac, Domitian intentiona să declanseze viitoarea ofensivă împotriva statului geto-dacilor
nord-dunăreni. Începea din acest moment, ultimul episod al confruntării tracilor nordici
cu legiunile Romei, "cel mai mare război de atunci pentru romani", războiul de două
decenii "împotriva dacilor", organizatorii ultimei rezistente sub conducerea "temutului"
rege Decebal, un război care va fi încheiat victorios, în urma campaniilor din anii 101-
102, 105-106 de marele adversar al acestuia, Marcus Ulpius Nerva Traianus (98-117
e.n.).

            În constiinta poporului român, mostenitor al virtutilor luptătorilor lui Decebal si al

însemnatelor realizări materiale si spirituale ale celor două civilizatii traco-dacă si
romană, îndelungata rezistentă dacică avea să se înscrie - potrivit plasticei expresii a lui
Vasile Pârvan - ca "un imn de iubire cum rar le-a fost dat popoarelor să-l adreseze patriei
lor în primejdie". Iar în gândirea si arta militară a oamenilor acestui pământ avea să
transmită învătăminte de valoare privind modalitătile de desfăsurare a războiului de
apărare, mobilizarea de luptă a întregului potential uman ca o conditie esentială a
succesului rezistentei în fata unui agresor superior în efective, dotare cu tehnică de luptă
si instruire, răsturnarea raportului de forte prin uzarea fizică si a moralului inamicului,

9
câstigarea si păstrarea initiativei strategice si tactice, salvarea prin evacuare a populatiei
neluptătoare si a bunurilor materiale de pe directiile principale ale agresiunii, înselarea
agresorului, atragerea sa pe directia dorită de înaintare, încercuirea si lovirea sa decisivă
într-un teren bine ales si amenajat genistic, o politică realistă de aliante, etc.

            Rezultatele săpăturilor arheologice, izvoarele scrise permit desigur, lacunele

inerente, reconstituirea imagini fenomenului militar traco-geto-dac, si în acelasi timp,
stabilirea unor paralele sub aspectul organicii efectivelor, dotării, echipării s.a., oastei si
eficacitătii sistemului defensiv la tracii nordici cu lumea romană. De asemenea,
reconstituirea fenomenelor militare oferă indicii sigure asupra originalitătii gândirii
militare în spatiul tracic nord-balcanic, a dezvoltării artei militare, ca urmare a
experientei, în functie de conditiile specifice de teren si mobilizare, potrivit principiului
doctrinar al datoriei de participare la lupta de apărare a întregului potential uman si de
interdependentă cu forta, experienta si mijloacele agresorului. Se constată optiunea pentru
o strategie activă pe tărâm politico-diplomatic si în conditiile declansării unei agresiuni,
pentru o strategie a apărării active vizând asigurarea victoriei prin oprirea înaintării
agresorului, ca urmare a aplicării unor procedee tactice specifice războiului popular
(hărtuirea, manevra pe directii interioare si exterioare, aplicarea procedeului tactic al
pârjolirii pământului pe directiile stabilite) si atragerii sale în adâncime pe o directie
secundară de înaintare spre centrul politic si administrativ-religios, pregătind răsturnarea
situatiei strategice prin întoarcerea în general a flancului drept al "frontului" advers si
contraofensiva pe directia principală.

            Ofensiva strategică temeinic pregătită atunci când a avut loc a avut ca scop
prevenirea ocupării unor teritorii (cele sud-dunărene în fata agresiunii romane), însotind
în epoca lui Burebista procesul de unificare statală, sau eliberarea lor. Comandamentele
militare ale tracilor nordici au avut permanent în atentie realizarea surprinderii în câmp
strategic si tactic operând în acest scop cu stratageme neasteptate si folosirea la maximum
a conditiilor favorabile de teren si timp.

10