Expeditia lui Darius Aceasta optiune a poporului geto-dac are semnificatii cu atit mai mari cu cit armata lui

Darius nu a intilnit "vreo impotrivire, pina la meleagurile Dobrogei noastre". Herodot scrie admirativ ca getii s-au hotarit "la o impotrivire indaratnica", relevindu-le totodata calitatile de

a fi "cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Reflectia istoricului grec este deosebit de importanta, intrucit ea pune in evidenta ca geto-dacii de la nord de Balcani si dinspre Pontul Euxin dispuneau de o organizare militara capabila sa incerce a opune " marii armate"a regelui persan, fapt ce permite avansarea ipotezei existentei inca din sec.VI ien.a unor structuri politico-administrative cu premise mai vechi. Informat necontenit asupra intaririi armatei persane inca din momentul in care coloanele ei traversau lantul muntos in interiorul caruia au fost acrosate de cetele geto-dacilor, deoarece "Dacii aveau si exploratori ca sa cerceteze mersul trupelor si sa recunoasca forta,miscarile si pozitiunile inamicului", comandamentul geto-dacilor a hotarit sa recurga la o elastica aparare strategica, cu efortul pe directiile mai populate,asezarile intarite constituind autentice noduri de rezistenta. Este posibil ca batalia sa se fi desfasurat in trei etape, cu o legatura strinsa intre ele. In prima etapa, forte ale geto-dacilor din prima linie-acei arcasi calari iscusiti, precum si infanteria comunitatilor lor de pe directiile de inaintare ale inamicului, au angajat detasamentele persane in momentul in care debusau din Muntii Balcani. Actiunile de lupta duse s-au canalizat indeosebi pe directii corespunzatoare in general cu axele deschise de trecatori. Au existat , desigur, si cazuri in care cavaleria geto-daca si iscusiti ei arcasi au lovit prin surprindere detasamentele persane intrunul sau ambele flancuri. Revarsindu-se insa, asemenea unui torent, numeroasa armata persan a a reusit sa depaseasca bariera muntoasa, schimbind brusc raportul de forte in cimp deschis. In a doua etapa, adotind un dispozitiv elastic si articulat, constituit sub protectia fortelor din primul esalon, si utilizind unregistru tactic bogat, armata geto-daca a dus lupte grele pe front larg, impotriva gruparii terestre persane. In etapa a treia, folosind cu abilitate conditiile favorabile oferite de teren care era, in principal, impadurit, trupele geto-dace au dus ample actiuni de hartuire pe directii si aliniamente succesive, procedeu pe care il vom regasi mereu in patrimoniul istorical ostilor geto-dace si romne in vremurile care vor urma,bucurindu-se de un statut bine definit in gindirea si practica militara romaneasca. Expeditia renumitului rege persan Darius in spatiul din partea de nord a Marii Negre sa incheiat fara succes datorita rezistentei getilor, strategiei scitilor si infringerile suferite de persi in alte zone, armata persana nu a reusit sa-si stabileasca autoritatea la nord de Dunare

peste paminturile daco getilor. In adevar, fara a reusi sa obtina o angajare decisiva, contiinu hartuita, suferind pierderi masive, marea armata persana a fost obligata sa se retraga. Marea confruntare din anul 514 ien pune in atentie faptul ca geto-dacii,chiar daca nu aveau inca un stat unitar si centralizat la nivelul intregului spatiu carpato-danubiano-pontic, aveau unitate social-economic si administrativa ceea ce le oferea posibilitatea sa opuna o rezistenta organizata si bine condusa impotriva cotropitorilor din ori ce directie ar fi venit. Strategia si tactica armatei geto-dace au fost concordante cu scopurile urmarite si bine corelate cu evolutia situatiei in dinamica razboiului cuputernica armata persana. Si chiar daca nu au reusit sa opreasca armta persana, raportul de forte fiind net in favoarea acesteia, geto dacii au practicat procedeu de lupta hartuirea care va dobindi statut de permanenta in gindirea si arta noastr a militara si care-si va dovedi peste timp mari valente ale eficacitatii lui. Rezistenta dirza a geto-dacilor impotriva invaziei persane face ca anul 514 ien sa marcheze un stralucit moment atestat de istoria scrisa, simbol peste veacuri al dragostei de tara a oamenilor acestor locuri, al luptei dirze, neintrerupte pt apararea vetrei strabune.

Razboaiele geto-macedonene
In perioada care a urmat confruntari cu puternica armatapersana, geto-daci au participat la alte campanii militare, intre care cea mai importanta este cea din 429 ien in razboiul peloponeziac, iar cele mai grele si mai indelungi angajari militare au fost, fara indoiala, razboaiele de aparare duse impotriva macedonenilor. Afirmindu-se atit pe plan economic , cit si militar, getii intra la un moment dat in conflict cu regele macedonean Alexandru cel Mare. In perioda respectiva geto-dacii se intaresc la nord de Dunare in "asa masura incit indraznesc sa se razboiasca cu Alexandru cel Mare, facind expeditii in Macedonia . Incep nenumarate conflicte intre macedoneni si geti. Cel dintii razboi geto-macedonean a avut loc in anul335 ien. In primavara acelui an Alexandru cel Mare a pornit ,de la Amphipolis, in fruntea unui grup expeditionar ce numara 30000 de luptatori, impotriva tribaliilor, illyrilor si getilor de la nord de Haemus. Lasind la stinga cetatea Pilippi si masivul Orbelon (CIandag), armata macedoneana a trecut riul Nestos (Mesta) si a patruns, dupa zece zile de mars, in muntii Balcani. In acest sens Arrian nota ca "dupa ce a trecut pe celelalt mal al Nestosului, in zece zile a ajuns la poalele muntilor Haemus". Incontinuare, ostirea macedoneana s-a indreptat, prin munti, spre nord si dupa trei zile a ajuns la Dunare. Acolo era asteptata de "corabii de razboi sosite de la Byzantionprin Pontul Euxin si pe fluviu". Informati de iscoadele impinse spre Dunare asupra miscarilor macedonenilor, comandantii geto-dacilor au hotarit sa angajeze fortele acestora in imediata apropiere a fluviului dispunindu-si trupele intr-un dispozitiv articulat dar compact. Cetele infanteriei au constituit centrul dispozitivului care avea flancurile usor avansate, fiind asigurate de cavalerie. In acest scop pe malul opus al Dunarii se concentrase o puternica oaste geta, formata din peste 10000 de pedestrasi si 4000 de calareti. Acestia, aflind de sosirea lui Alexandru, s-au desfasurat in "linie de bataie", fiind hotariti sa-l infrunte pe adversar "daca ar incerca sa treaca de dinsii". Odata ajuns la Dunare, Alexandru a hotarit sa intreprinda o expeditie la nord de fluviu, impotriva getilor "ca sa fie proslavit ca a trecut si peste cel mai mare fluviu al Europei aparat de cei mai viteji oameni". Asa a luat nastere primul razboi geto-macedonean. Cu corabiile pe care le avea la dispozitie, cu toate monoxilele adunate din zona -caci aceste -scrie Arrian-se

aflau din belsug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc la pescuit sau cind merg unii la altii pe fluviu-si alte mijloace improvizate Alexandru forteaza Dunarea, in cursul noptii, prin surprindere, mai intii cu un detasament precursor format din circa 1500 de calareti si din vreo 4000 de pedestrasi, care izbuteste, nu fara eforturi, sa cucereasca un cap de pod unde sa debarce grosul fortelor. Profitind de intuneric, la adapostul acoperirilor si al holdelor bogate, macedonenii s-au strecurat aproape neobservati de oastea geto-daca spre a lovi prin surprindere. In opinia lui Vasile Pirvan oastea macedoneana ar fi fortat Dunarea pe timpul noptii intr-un punct din apropierea actualei localitati Zimnicea.

In prima faza a bataliei macedonenii au atacat doar cu cavaleria, incercind sa strapunga si sa disocieze printr-o lovitura brusca dispozitivul de lupta al geto-dacilor. Aceasta incercare a fost respinsa cu pierderi importante pt. cele doua parti de vreme ce Curtius Rufus scrie ca "getii cu anevointa putura sa se impotriveasca celui dintii atac al calaretilor dusmani". Persistind in realizarea planului, Alexandru Macedon a hotarit sa introduca in lupta infanteria, dind acest scop ordin lui Nicanor sa soseasca in "graba cu falanga"si sa adopte o "formatie patrata" pt. a putea respinge atacurile geto-dacilor din orice parte ar fi venit.Cavaleria, sub comanda personala a lui Alexandru a fost dispusa pe aripa stinga a falangei, cu misiunea de a declansa atacul fulgerator si totodata, de a actiona astfel incit sa se evite o incercuire. Este de presupus ca in fata schimbarilor intervenite in dispozitivul adversarului si getii sa fi adoptat masuri de contracarare dispunindu-si pedestrimea la aripa stinga, iar cavaleria la aripa dreapta. Capeteniile geto-dace nu exclusese-ra in calculele lor nici posibilitatea retragerii sub o eventuala presiune puternica a inamicului. S-ar fi cedat in felul acesta in mod voit malul sting al Dunarii, dar macedonenii ar fi fost atrasi in adincimea teritoriului, permitind getodacilor ca, la momentul oportun, sa execute cu cavaleria o manevra in flancul si spatele adversarului pt al desprinde de fluviu si de mijloacele lui de trecere si a-i pricinui astfel, prin incercuire, o infringere totala. Se pare insa ca Alexandru cel Mare a intuit o atare intentie, astfel ca a inaintat cu prudenta si pe un spatiu limitat in teritoriul neospitalier de la nord de Istru. In acelasi timp, de unde la inceput si-a propus sa zdrobeasca fortele geto-dace printr-un atac fulgerator executat atit cu falanga cit si cu cavaleria, regele macedonean a fost silit sa trimita o parte din trupe ptr a umple golul dintre gruparea principala si Dunare, intr-un fel de-a lungul acesteia "ca nu cumva pedestrasii sa fie incercuiti de getii care stateau la pinda".

In aceste conditi deznodamintul infruntarii nu a fost decisiv pt nici una din parti. Armata geto-daca, evitind o angajare decisiva de la inceput, s-a retras spre o asezare intarita situata "la o departare de o pasaranga de Istru"(aproximativ 5500 m). Tactica adoptata de getii-hartuirea adversarului, evacuarea populatiei necombatante si a avutului "prin locuri singuratice"etaleaza unele din trasaturile devenite traditionale pt arta militara a geto-dacilor si apoi a romanilor. Manevra in retragere era menita, in principal, sa anihileze superioritatea in organizare si tehnica militara a adversarului si sa dejoace planurile sale de a incercui trupele geto-dace care operau in acea zona. Geto-dacii s-au retras in ordine de pe aliniamentul de pe care se aparau, fara a intra in panica. Faptul pune in evidenta ca ei erau preocupati sa-si pastreze fortele pt noi actiuni militare impotriva expansiuni macedonene, geto-dacii neputindu-se impaca cu existenta trupelor straine pe paminturile lor. Asadar "cel mai mare cuceritor al lumi antice, Alexandru,fiul lui Filip, a venit pina la Dunare, a trecut putin pe malul celelalt, dar sa intors cum a venit. Iar urmasii lui au fost batuti si luati prizonieri".