Decebal n spiritul drz al dacilor

8 ianuarie 2014
Daca ajungeti in Roma, vizitati va rog colinele Quirinale din nordul vechiului Forum roman. Acolo
troneaza columna care prezinta razboaiele de cotropire ale imparatului Traian in Dacia. Adica la noi
acasaPe coloana este sculptata si infatisarea regelui Decebal. Luati un moment de mandra reculegere!
In sanul niciunei alte semintii de oameni nu a mai rasarit un asemenea conducator cu asemenea destin
tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternica imparatie a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti
poporul. A sfidat infrangerea mai curajos decat spartanii, iar moartea sa ne aminteste parca de tragediile
antice. Nu-l uitati, la aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este inca rege!
Care este numele tau, Marite Rege?
Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea putine amanunte. Totusi,
regele-erou nu a fost uitat de daco-geti. Numele sau razbate din Istorie prin numeroase mentionari care
apartineau triburilor trace din sudul Dunarii, sau in inscriptii din cele mai indepartate colturi ale
Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merita mentionat ca numele de
Decebal a supravietuit in mod bizar in Spania pana in secolul trecut, adus de cohortele de daci
mercenari, angajati de Roma dupa retragerea aureliana. Cum altfel ne putem explica paralela
fonetica Diego-Diegis, sau nume neasteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume
dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen si Don Deciballo.

Merita sa zabovim putin si asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, continea adjectivul
dacic Balos, un nume raspandit in onomastica dacica, apartinand, tuturor straturilor sociale.
Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un taraboste din sud-vestul
Daciei (Muntii Apuseni). Datorita caracterului sau deosebit si al victoriilor militare primeste din
partea populatiei dace numele de razboi de Decebalus (Zece Ursi sau Calaretul). De asemenea,
razboinicul dac primeste tronul si este ales conducator al Daciei. Printr-un gest nobil si intelept, regele dac
de atunci, Duras, cedase puterea de bunavoie iscusitului Decebal, cel pe care consangenii sai incepusera
sa il considera un veritabil semi-zeu inca din timpul vietii.
Strateg desavarsit, diplomat iscusit, conducator intelept
Foarte priceput in planurile razboiului si iscusit la infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l
ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa
foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din acesta pricina, multa vreme a fost un
dusman de temut pentru romani - Dio Cassius Historia
Dupa asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac este afectat de o inevitabila diviziune politica.
Triburile daco-gete nu mai raman unite in uniunea statala in care le adunase regele-zeu. Ele se
fragmenteaza in patru, apoi in cinci regate, dintre care cel mai mare si mai puternic se consolidase in
Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman profita de situatie si isi extinde granitele cucerind
provinciile getilor din sudul Dunarii. Constatam ca daco-getii nu se lasa impresionati de apropierea
agresiva a unui vecin atat de puternic, raspunzand in forta. Multe capetenii razbonice gete isi
manau oamenii in lupta in teritoriile romane din Balcani si Panonia. Stramosii se dovedesc atat de
puternici incat continua sa se amestece in disensiunile politice intre Octavianus Augustus si Marcus
Antonius. Incet, incet, romanii isi dau seama ca odata cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru
posesiunile lor din Balcani, nu disparuse deloc, ci se amplificase. Contramasurile Romei la Dunare
constau in prima instanta in crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care
triburile getilor erau evacuate in teritoriul roman sau exilate in Carpati. Prin urmare, generalul Aelius
Catus muta la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, in timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei,
Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, stramuta fortat in Balcani aproape 100.000 suflete de geti, barbati,
femei, copii, batrani.

Lacomia crescanda a romanilor se manifesta printr-o politica de expansiune economica urmata de o
incercuire militara. Daco-getii nu slabesc insa atacurile, profitand de momentele de slabiciune ale Romei,
punctate de schimbarile imparatilor romani. Dacii persevereaza si se aliaza cu sarmatii. Impreuna, cele
doua popoare organizeaza invazii puternice in Moesia, unde sunt decimate doua legiuni trimise sa
le faca fata. Pana la inceputul domniei lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forte la
Dunare. Insa, dupa cum ne spune istoricul Iordanes, daco-getii devin alarmati de lacomia proverbiala a
imparatului roman, ataca Moesia, masacrand legiunile si omorand inclusiv comandantii. De partea
stramosilor nostrii luptau bastarnii, roxolanii si iazigii. Expeditia militara daca era condusa, in premiera,
de tanarul Diurpaneus.
Odata ajuns rege, Decebal intareste armata si statul dac, stabilind legaturi cu popoarele vecine.
Dacia era din nou mare si unita, cu frontierele cuprinse intre Dunare, Panonia, Nistru si Carpatii
Padurosi. In confruntatile cu legiunile lui Domitian, dacii obtin o victorie zdrobitoare. Lui Oppius
Sabinus i s-a retezat capul, impartasind aceeasi soarta cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost
aduse in Dacia drept trofee de razboi. Alarmat de situatie, Domitian vine personal la Dunare. Imparat
intransigent si calculat, el face greseala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius
Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudenta, temperamental si avid de glorie.
Decebal nu doreste o confruntare cu Fuscus, trimitand in acest sens mai multe oferte de pace, refuzate
insa de Domitian. Refuzul imparatului roman l-a indarjit si mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui
Fuscus avea sa se petreaca undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursa in
care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a ajuns trofeu in mainile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane este comparabil ca proportii cu infrangerea
suferita de generalul Varus in padurile intunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusa de
Augustus. Roma cea lacoma nu se lasa, astfel incat o noua expeditie desfasurata in anul 88 d.Hr., calca
din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost
consul sever si disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius invadeaza Dacia pe la Portile de Fier. Lupta
care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sangeroasa, cu nenumarate victime in ambele tabere. Pacea era
iminenta deoarece Decebal isi vede amenintata Sarmizegetusa, iar Domitian, la randul sau, era prins in
lupte grele cu sarmatii, iazigi, marcomanii si cvazii. Anul urmator se semneaza o pace care a durat 12
ani. Pentru prima data in istoria sa Imperiul Roman era nevoit sa incheie o pace umilitoare.
Stapana lumii era obligata sa-l recunoasca pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace si sa-i
plateasca despagubiri in sume de bani, in conditiile in care regele dac nu restituia nimic din prada
de razboi, sa-i asigure ajutoare militare, tehnica si masini de razboi, sa-i trimita ingineri si
constructori care sa-i ridice cetati si forturi.

Un blestem pe nume Marcus Ulpius Nerva Traianus
Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pamant necunoscut unde se gasea aur, se decreta ca
acolo este un dusman si se pregatea samanta unor razboaie sangeroase alaturi de cucerirea de noi
comori - Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)
Soarta lui Domitian face ca acesta sa fie asasinat de un libert. A doua zi, in mare graba, conspiratorii si
generalii romani il aleg imparat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu si successor pe
Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urma era ambitiosul fiu al unui comandant de legiune de origine
hispanica (celtiber). Ajuns, in cele din urma, imparat datorita calitatilor sale militare, Traian
mosteneste o Roma saracita de cheltuielile fara masura ale lui Domitian, ai carei cetateni erau
inglodati in datorii. Vestile despre aurul din muntii dacilor nu mai reprezentau de multa vreme o
noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea
Daciei si instalarea legiunilor in muntii sai era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langa
jefuirea stramosilor nostri de aurul si argintul strans in generatii, Roma stabilea la granitele de rasarit un
avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliati cu popoarele iraniene
precum sarmatii, scitii si roxolanii, dupa cum avea sa o demonstreze mai tarziu Istoria.

In fata colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunosteau frica de moarte.Cele
doua razboaie purtate de Traian impotriva daco-getilor au fost nimic altceva decat o lupta surda si
crancena de aparare si supravietuire a credinciosilor lui Zamolxis. Nu voi insista asupra desfasurarii
si sfarsitului celor doua razboaie. Voi evidentia doar momentele hotaratoare in decursul sangeroaselor
confruntari. Suntem tentati sa-l consideram pe Traian un mare conducator militar. Fiul adoptiv al lui
Nerva mostenise, insa, deja, un Imperiu aflat la apogeu, cu o armata imensa, unde disciplina si grija fata
de detalii erau respectate cu sfintenie. Constient de darzenia si forta dacilor, Traian nu a precupetit
nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata intr-o expeditie
de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru inzestrarea si pregatirea
legiunilor. Cu toate acestea, Istoria ar fi fost probabil alta daca in fata lui Traian s-ar fi aflat
armata uriasa ridicata de Burebista. Armata care cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete

Altfel ar fi fost viitorul nostru daca Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi incheiat la timp alianta anti-
romana pe care i-a propus-o Decebal. Nici macar legiunile Romei nu ar fi facut fata unui atac
combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar armata imensa a partilor urma sa invadeze
Armenia si Iudeea, planuind sa ocupe Egiptul, granarul Romei! In plus, regele-erou trebuia sa lupte si
pe plan intern cu tendintele separatiste ale unei parti din aristocratia dacica, care era gata sa-l paraseasca
trecand de partea romanilor in schimbul pastrarii bogatiilor si rangurilor. Cum ar fi decurs lucrurile daca
Decebal (constient de pericolul adus de Traian) ar fi reusit sa-l asasineze pe acesta? Dupa cum ne
marturiseste Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea
fizica a noului imparat. In acest scop, a trimis in Moesia niste fugari care sa-l omoare. Planul a dat
gres, deoarece spionii imparatului l-au banuit pe unul dintre ei. Supusi chinurilor, cei doi au recunoscut
tentativa pusa la cale de Decebal.

Un alt punct sensibil al confruntarilor il reprezinta momentul critic desfasurat in perioada celei de-a doua
campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau cat pe ce sa fie
date peste cap. Decebal si-a intarit aliantele cu sarmatii si a pregatit o ofensiva de proportii prin care
urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii si taierea cailor de aprovizionare pentru
legiunile aflate in Dacia. Din nefericire, pe cand traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorita
unei incalziri bruste a vremii, iar o mare parte din armata formata din daci si sarmati pierea
inecata in apele Istrului. Tragicul moment este amintit atat de Dio Cassius cat si de imortalizarea sa pe
Columna din Roma.
Dincolo de infrangerea dacilor lui Decebal, ilustrata de dramatica cadere si distrugere a Sarmizegetusei,
nu trebuie uitat ca regele-erou a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stavilind pe
moment cucerirea Daciei. Actiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui
front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zona. Linia de aparare inchipuita de regele
dac trebuia sa se intinda pe la Rin pana in Partia, avand in mijloc Dacia. Sortii istoriei nu i-au fost
prielnici, altfel astazi nu ne mai numeam Romania.Pentru salvarea regatului sau, Decebal a epuizat
toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit adapost si protectie
tuturor fugarilor si transfugilor care paraseau Imperiul Roman. Pe baza informatiilor istorice putem afla
fara greseala ca Decebal este fondatorul primului serviciu secret de informatii de pe meleagurile noastre,
regele dac construind o adevarata retea de spioni bine pusa la punct, alcatuita din autohtoni si straini
trimisi in Moesia sau chiar la Roma ca sa culeaga informatii referitoare la pregatirea militara si deciziile
romanilor.
Cum moare un Semizeu
Istoria a facut ca cel care a descoperit si autentificat adevarul cu privire la sfarsitul regelui-erou, sa fie un
istoric american. In anul 1965, profesorul Michael P. Speidel din cadrul Universitatii din Honolulu,
Hawaii, a descoperit in satul Gramnani din apropierea anticului oras Philippi, un monument funerar pe
care erau gravate un basorelief si o inscriptie interesanta. Era vorba de mormantul decurionului Tiberius
Claudius Maximus, cel care a dorit ca fapta sa-i ramana amintita in epitaful lasat posteritatii. Drama
imortalizata in marmura, atat pe Columna cat si pe piatra funerara a decurionului, s-a petrecut dupa
caderea si incendierea Sarmizegetusei. Atunci, regele Decebal, insotit de un mic grup de insotitori
credinciosi, gonea spre rasarit pentru a scapa de urmaritorii romani si a cere ajutor dacilor liberi din
Carpatii Orientali si Moldova de astazi. Totul s-a sfarsit insa in urma unei tradari. Se pare ca acelasi
Bicilis (numele sau a ramas unul de ocara in limba noastra, de aici mostenim termenul edificator de
Bicisnic om de nimic, tradator, lichea), nobilul dac care a dezvaluit romanilor mai apoi locul unde
erau ascunse fabuloasele comori ale dacilor, le-ar fi spus acestora si de directia si traseul pe care se
retragea regele sau.

O decurie condusa de Claudius Tiberius Maximus porneste calari in mare graba in urmarirea regelui.
Insotitorii sai sunt ucisi, romanii inconjurandu-l pe Decebal. Regele ramane rege si in acest ultim moment
care i-ar fi speriat pe multi altii. Asezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pamant intr-un genunchi,
Decebal isi aseaza linistit scutul si sabia alaturi. Un semizeu nu poate fi prins, inrobit sau umilit. Eroul
dacilor nu va avea soarta trista impartasita de alti lideri invinsi de romani si obligati sa
marsaluiasca in lanturi in urma carelor triumfale de pe strazile Romei. Asa au sfarsit-o Iugurtha,
regele Numidiei, invins de Marius, frumoasa regina Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian sau
Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemator de
moarte, Decebal si-a luat singur zilele, preferand sa mearga in tainica imparatie subpamanteana a lui
Zalmoxis sau in tariile cerului unde il astepta Gebeleizis.

Inainte ca legionarii sa arunce plasele si franghiile asupra sa, Decebal isi scoate de la brau, sica,
traditionalul pumnal curbat dacic. Privind spre cer, isi reteaza carotida dintr-o singura miscare.Sangele i
se scurge in pamantul Daciei pe care l-a iubit atat de mult, iar nobilul sau suflet se inalta intr-o
lume mai dreapta, unde ajung doar spiritele mari. Cadavrul ramas in asta lume este ciopartit de
romanii care se inghesuiau la recompense din partea imparatului.Capul si mana dreapta a regelui-
erou sunt retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus. Vor fi duse si expuse in cartierul militar al lui
Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperand ca populatia
autohtona supravietuitoare sa fie demoralizata de sumbra priveliste. Pentru a-i linisti pe plebeii Romei
care de 20 de ani se temusera de un asemenea dusman redutabil, capul si mana regelui sunt conservate
intr-un butoi cu miere si trimise la Roma. O inscriptie descoperita in Ostia relateaza ca relicvele au fost
aratate multimii dupa care, in urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei in raul
Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele crestinilor si oponentilor Imperiului

Este evident ca inainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru
reprezentarile realiste de pe Columna. Mai mult decat atat, in anul 1822, cu ocazia sapaturilor din
Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe
Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveste demn si misterios de aproape 2.000 de ani, este expus
astazi in Muzeul Vaticanului. Merita zabovit putin asupra sinuciderii lui Decebal, privita de asta data din
punct de vedere strict spiritual. Astazi, atat crestinismul cat si marea majoritate a religiilor condamna
sinuciderea, privita drept un pacat greu si o greseala de neiertat. Dacii, practicanti ai unei religii uraniene,
solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detasarea de cele lumesti si
libertatea, nu se temeau de pedepsele de dupa moarte cu care mai tarziu aveau sa-si inspaimante
credinciosii, religiile patriarhale de origine semita.
Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pamant, fie pe lumea cealalta.
Istoricul i harul orfeic de Gheorghe Ceauescu

Spuneam n articolul Armonia din Pleiade, comentnd imaginea lui Orfeu n poemul
Memento mori, c voi reveni asupra altor sensuri pe care Eminescu le confer mitului
legendarului poet. O fac acum referindu-m de data asta la poemele postume dacice
Sarmis i Gemenii. Poemele fac parte dintr-un proiect vast rmas, ca attea altele,
nencheiat. Fragmente importante din Sarmis au fost utilizate n Scrisoarea a IV-a, iar din
Gemenii n Rugciunea unui dac. Iat pe scurt subiectul celor dou poeme.

Sarmis este un tnr rege al geilor domnind, evident, la Sarmizegetusa, logodit cu prea
frumoasa Tomiris. El este frate geamn cu Brigbelu. Dac numele de Sarmis, personaj
frecvent ntlnit n literatura romn a secolului al XIX-lea, este derivat nc din Renatere
din numele capitalei dacice, numele de Brigbelu constituie o problem neelucidat. n chip
misterios Brigbelu d o josnic lovitur: i detroneaz fratele i i fur logodnica! Toat
lumea este convins de moartea lui Sarmis certificat de marele preot i printr-o procedur
magic. n consecin, linitit, Brigbelu i srbtorete ncoronarea i nunta. La ceremonia
nupial particip ca invitai conductorii rii - "voevozii, boiarii dup treapt" - i zeii
panteonului dacic: Zamolxis, Soarele, Luna; toi comesenii ascult fermecai faptele mitice
ale strmoilor cntate de un aed, orb, asemenea lui Homer - "cnd spune cntreul
poveti din alte vremuri/ de regi de-a cror fapte te miri i te cutremuri" -, sau rd de
giumbulucurile "ghiduului". n plin petrecere se produce ns o lovitur de teatru: pe
neateptate apare Sarmis n ipostaza de poet "nebun", adic inspirat de divinitate. Dup ce
cnt facerea lumii de ctre Zamolxis, Sarmis, constatnd ct de strmb este alctuit
universul unde un frate i poate ucide fratele i s-i fure iubita n impunitate, l blestem
pe Brigbelu, dar i pe zei, singurii vinovai de imoralitatea care stpnete viaa. Dup
rostirea blestemelor se ridic din "jil de aur rou nalt" zeul Soare care rostete sentina
divin: Sarmis, deoarece i-a blestemat pe zei, va fi pedepsit (asupra pedepsei divine va fi
vorba mai ncolo); dar, ntruct fr voia lui el i-a i preamrit pe zei n cntecul su,
nemuritorii l vor rsplti; iat rsplata:

"O cntre nebune, ce zeilor dai slav

s pleci cu-a ta durere n lume pe o nav

de-i trece lng rmuri popoarele s ias

n straiu de srbtoare n calea-i luminoas

s-asculte cu uimire la glasul tu cel mare

s-ncarce a ta nav cu flori mirositoare

i rmi cuprini de farmec din ri se vor desprinde

urmndu-te pe tine n valuri s s-oglinde

corbii uriae din sure stnci zidite

cu ruri sclipitoare i lacuri linitite

cu lanuri presrate, cu neamuri, cu dumbrave

zvrlind mreaa umbr n apele trndave

s-urmeze fermecate divina ta cntare

i insule rmie n infinita mare

chiar marea te urmeze cu undele-i senine

de cntece-ndrgit, namorat-n tine."

Pn aici nimc deosebit, doar o versificare a forei magnetice cu care este nzestrat
cntecul orfeic, adic pur i simplu reluarea unui loc comun devenit banal n istoria literar
a mitului; i, dac versurile lui Eminescu s-ar reduce doar la asta, n-ar fi meritat s
zbovim asupra lor. Dar acum intervine insolitul: atracia exercitat de harfa lui Sarmis nu
se limiteaz numai la elemente ale lumii materiale - rmi, insule, stnci, apele mrii -, ci
acioneaz i asupra trecutului omenirii:

"Ba chiar ceea ce nimeni n veci s mute poate

trecutul te urmeze cu veacurile-i toate;

cu umbrele-i mree, btrni, monegi din basme

regii putini ai umbrei - gheoasele fantasme

cntarea-i nsoeasc. S-o mple cu durere

a vremilor legend -a vntului putere."

Aadar, istoricul, spre a putea atrage, readuce n actualitate timpurile revolute, trebuie s
fie nzestrat cu harul orfeic; numai fora magic magnetic a cntecului legendarului poet
poate da via veacurilor de altdat i evoca figurile care, n aparen doar, au fost
nzestrate cu putere, dar, n realitate, au fost simple "fantasme", expresia evident a
neputinei; "legenda vremilor" intonat de cntecul orfeic este dominat de "durere",
deoarece trecutul constituie dovada categoric a caducitii n universul creat.

n ciuda nenumratelor interpretri poetice conferite de-a lungul a peste dou milenii de
istorie literar a mitului lui Orfeu, ideea c numai harul cu care a fost nzestrat fiul lui
Apolo i al muzei Calliope renvie timpurile revolute nu i gsete precedent; n fapt,
poeii convertesc n metafor miturile, spre a-i exxprima propriile idei i sentimente, iar
ideea atragerii prin cntec a trecutului arat c pentru Eminescu cultivarea istoriei este un
gest poetic prin excelen.

Cum ns Sarmis i blestemase pe zei urmeaz pedeapsa; zeul Soare o rostete i o i aduce
la ndeplinire: ntruct Sarmis nu a tiut s vad frumuseea cosmosului creat de Zamolxis
i s-a lsat nelat de aparene, zeii l-au condamnat la orbire. Zeul luminii i descoper
razele: izbit de lumina frumuseilor eterne fr s fi fost pregtit, asemenea neiniiatului
din alegoria platonic a cavernei, cntreul i pierde vederea. Dar, acum, dup executarea
sentinei se produce miracolul: sufletul zbuciumat al lui Sarmis i gsete linitea, iar cnd
se va desprinde de lumea material, i se vor "nate ochi" care vor putea percepe
frumuseea real a creaiei:

"Ca norul minii tale pe veci s fie ters

cu bolta ta de stele cobori, o Univers!

n propriul tu nume te-nvoc albastre dom

ptrunde cu-a ta pace suflarea unui om

Cnd vei muri, tu Sarmis, tu vorbitor nebune,

te-or ngropa cnd sara i soarele apune

i presrndu-i trupul cu flori ntunecate

te vor lsa n fundul al mrii ngheate

acolo-n fundul mrii sub frunte-i ochi s nasc

de-apururi mreia-mi din ceruri s-o priveasc

aurora boreal i stele lucitoare

s lumineze tainic mormntul tu n mare".

Exegeii antici n majoritatea lor au interpretat cecitatea lui Homer n chip filozofic: ochii
i erau nchii pentru lumea fenomenal, adic pentru lumea aparenelor; n schimb,
divinul aed "vedea" lumea frumuseilor eterne, lumea ideilor platonice. Ct a trit, Sarmis
n-a putut vedea dect aparenele: abia dup orbirea sa i dup moarte el a dobndit
capacitatea de a nelege realitatea n sine, asemenea lui Homer, i de a contempla
frumosul n sine, lumina emanat de "aurora boreal i stele lucitoare". Pentru Eminescu
poet n adevraul sens al cuvntului este numai acela care are capacitatea de a vedea i de
a transpune n cntec, asemenea lui Calidasa i Homer, universul frumuseilor inteligibile,
"lumea cea gndit" - "atunci lumea cea gndit pentru noi avea fiin" -, adic lumea
ideilor platonice:

"Nu-i acea alt lume a geniului rod

creia lumea noastr e numai un izvod..

frumoas ea cuprinde pmnt, ocean, cer

n ochi la Calidasa, pe buza lui Omer".

(Icoan i privaz)

A gsi frumusei i sensuri noi n toposuri consacrate este un har poetic. Eminescu prin
motivele utilizate, n cazul de fa Orfeu, se dovedete a fi un poet participnd la universul
de cultur european, iar prin interpretarea personal a miturilor, prin sensurile pe care le
confer unor motive aparent definitiv uzate prin folosire multisecular, un poet autentic de
valoare european.

Sarmis i Hermes
Despre existena unui legendar rege Sarmis al dacilor se tie puin i se accepta i mai puin. Cercetatorii nu sunt de acord
ca acest rege a existat cu adevarat, singurele izvoare care il evoca fiind cateva monede descoperite acum cateva secole i
considerate astazi falsuri. Imaginea unui rege Sarmis, intemeietor al Sarmi(se)getuzei, apare in repetate randuri i in mai
multe inscripii din ansamblul placilor de la Sinaia, considerate de asemenea falsuri. Izvoarele scrise, in special Herodot,
trimit la un Hermes adorat de regii traci, care susineau ca descind din acesta. Un rege scit Armes, atestat de Valerius
Flaccus, are o biografie asemanatoare cu cea a lui Hermes. n sfarit, corespondena fonetica dintre Sarmis i Hermes
ridica intrebari in legatura cu ingeniozitatea celor care l-ar fi inventat pe Sarmis atat in monedele gasite inca din sec. al
XVI-lea, cat i in placile de la Sinaia.
A. Sarmis pe monede
1. Moneda de argint, descrisa de Zamosius (sec. XVI), care spune ca din pricina vechimii era atat de tearsa, incat nu se
vedeau toate literele (numisma argenteum, annis ab hinc plus quam Zamosio in Dacia visum, ita tamen vetustate detritum,
ut paucas literas graecas, easque abrasas haberet: APMI IE. Benk, Transsilvania, ed. 1778, pag. 10). Despre
aceeai moneda scrie 929b19j 37;i Troester (Dacia, Nuerenberg, 1666, 129): Da auch dieses Kniges Sarmitz Mntz noch
gefunden wird, mit der berschrift: APMI BAIEY. Auf der andern Seiten ist eines wilden Schwins Kopff geprget, der
in dem Rssel einen Pfeil hlt Zamosius. i Soterius (sec. XVIII) amintete de aceasta moneda, care avea ca
emblema un porc salbatic cu o sageata in gura (Schmidt, Die Geten und Daken, p. 60).
2. Moneda de aur, descoperita in 1826 pe campurile de aratura de la Turda. Avers: tip cu barba,
legenda APMI BAI(). Revers: cetate in perspectiva, cu ziduri din piatra taiata. n faa porii un semn in forma de
zvastica; Densusianu completeaza: asemnea celor intalnite adesea pe teracotele de la Troia. n dreapta figurade
jumatate a unui bou cu capul ridicat in sus.

Fig. 1 - Moneda de aur descoperita in 1826 la Turda (dupa Hene, apud. N. Densusianu)
3. Moneda de aur descoperita la Turda in anul 1826. Avers: Un personaj cu doua fee. Revers: o broasca estoasa, ale carei
picioare din faa se confunda cu doua litere din legenda APMIBAI().

Fig. 2 - Moneda de aur descoperita in anul 1826 la Turda (dupa Hene, apud. N. Densusianu)
4. Medalie de aur, care pe la 1848 se afla in coleciile contelui Eszterhazy din Viena. Descoperitala Gradite
(Sarmizegetusa), dupa spusele lui Neigebaur, care a inut o comunicare la edina Institutului Arheologic din Roma in data
de 4 februarie 1848 (Bulletino dell Istituto di coresp. arch. a. 1848, p. 50). Legenda medaliei: APMI BAI. Era
reprezentata i pe aceasta o broasca estoasa. Diametrul era de un deget (1 ol) i grosimea de deget
(Neigebaur, Dacien, p. 39).
5. Moneda de aur in greutate cam de trei ducai. Avers: un cap cu legenda APMI BAIE.Revers: un templu avand in
interior un altar pe care arde focul.; de o parte o figura umana, de alta un asin, jos doua cuite (Arneth, Sitz.-Ber. Acad. d.
Wiss. Phil.-hist. Cl. VI B. 307).
6. Moneda de argint. Avers: un cap cu doua fee, tip Ianus. Revers: legenda APMI BAI i o broasca estoasa, pe care
se vede un scut, iar pe scut o lance. Pe ambele laturi S (Arneth, Sitz.-Ber. ibid.).
7. Moneda aflata in vremea lui Densusianu in coleciile muzeului de la Gotha. Revers: chip ianiform. Avers:
monograma ce pare a conine literele AP. A. (Kenner, Wien. Num. Zeitschr., XXVII B., 71), interpretate de catre
Densusianu drept = , ultimul cuvant, cu inelesul de dux, fiind epitetul homeric al lui Hermes.
Aceste monede au fost considerate falsuri de unii numismai inca de timpuriu, insa fara dovezi. Astazi nu se mai tie nimic
despre soarta lor i nici nu au mai aparut altele, sau cel puin nu au fost raportate.
B. Sarmis in placile de la Sinaia
n placile de la Sinaia exista trei tipuri de reprezentari ale lui Sarmis.
a) Primul tip il prezinta pe Sarmis in poziie centrala intr-o genealogie a regilor de la Sarmigetuza (placa nr. R058).
Sarmis este reprezentat in partea stanga a cadranului central, faa in faa cu regele Moliseio, care se pare ca a fost
succesorul sau. Amandoi sunt reprezentai la dimensiuni mai mari decat celelalte figuri din placa. n stanga
portretului este scris pe verticala, de sus in jos, in grupuri de litere,
BA
IE

A
PM
IZ
A este redat sub forma unui cu un punct in interior, iar Z este intors. E sunt redate legate, latura din dreapta a lui
constituind in acelai timp i hasta verticala a lui E. Deasupra inscripiei, intr-un cerc perlat, pare sa fie reprezentata o
pasare de talie mica i cu corp rotunjit. Aceeai reprezentare se gasete i in partea dreapta, deasupra numelui lui
Moliseio. ntre cei 15 regi reprezentai in genealogie, figura din cercul perlat nu mai revine decat deasupra lui Burebista, aflat
la mijlocul randului dejos de regi, reprezentat i el mult mai mare decat ceilali, dar cam la aceleai diemnsiunicu Sarmis i
Moliseio. Ei trei par sa fie figurile centrale ale placii.

Fig. 3 - Detaliu Sarmis in placa R058

Fig. 4 - Placa R058
Este cea mai elaborata reprezentare, conine multe detalii de fizionomie i accesorii. Figura este reprezentata in profil spre
dreapta, ceea ce certifica, conform canoanelor antice, ca nu este vorba de o reprezentare a unei divinitai, care sunt de
regula infaiate frontal. Barbatul reprezentat are barbia i nasul puternice, esteimberb i pare destul de tanar. Are plete care
se aeaza in uvie pe umeri, iar pe cap poarta un coif impodobit cu o pasare ale carei aripi i cap se dinsting clar. ntre coif
i pasarea care il impodobete se mai distinge o imagine, a unui animal ciudat, posibil un pete. Animalul are botul alungit,
iar pe corp prezinta striaii in diverse direcii. Imaginea e destul de tearsa, din pacate. La baza gatului sunt reprezentate
doua figuri miniaturale, una din faa, posibil umana, care pare sa poarte o coafura feminina, cu carari pe mijloc si bucle mari
pe umeri. Figura se regaseste in mai multe placi (ex. R011). Cea de-a doua figura este a unui barbat cu plete si barba
bogate, reprezentat in profil dreapta.
b) Al doilea tip este reprezentat de o figura de barbat reprezentat din profil spre stanga, mai sumar decat cea de mai sus. De
data aceasta barbatul pare mai in varsta iare barba. Poarta un coif deasupra caruia se distinge clar o pasare cu aripile
ridicate (ex. placa R125). n jurul imaginii scrie: BAEE APMIO.

Fig. 5 - Detaliu Sarmis in placa R125
c) Al treilea tip este i mai sumar decat cel de-al doilea. Este vorba de un profil de barbat tanar, imberb, ale carui trasaturi nu
se disting clar, dar care poarta pe cap o casca impodobita fie cu o pereche de coarne rasucite, fie cu o pereche de aripi de
mici dimensiuni (ex. placa R015). n jurul imaginii scrie: BAE APMIO.

Fig. 6 - Detaliu Sarmis in placa R015
Simbolistica ce insoete reprezentarile din placi se regasete parial i in monedele de tip Sarmis. Broasca estoasa apare
in colul stanga sus al genealogiei de pe placa R058, ca atribut al unei divinitai, impreuna cu un arpe. Ea revine in doua
reprezentari simetrice ca simbol major in pecetluirea tratatului de pace dintre Decebal i Domiian (placa R121). Din pacate
reprezentarile de pe monede nu sunt foarte clare, iar singurele reproduceri dupa acestea, preluate din Densusianu, nu ne
ofera prea multa informaie. Totui, figura basileului Sarmis in aceste monede evoca destul de mult trasaturile lui Sarmis din
tablie. Dei e destul de evident vorba de etape diferite de varsta, se remarca aceleasi trasaturi pregnante ca in placi - nasul
mare i puternic, barbia inalta i proeminenta, pometii schitati, forma gurii, felul in care sunt aranjate uviele.

Fig. 7 - Comparaie Sarmis in placile de la Sinaia i pe monede
C. Izvoarele despre Hermes la daci i scii
Herodot afirma ca la traci regii lor, fara ceilali cetaeni, cinstesc dintre zei indeosebi pe Hermes i jura numai pe el,
susinand ca se trag din acesta. Despre un pastor Armes, adorat ca zeu de catre scii, pomenete Valerius Falccus in
Argonautice. Acest Armes fura cirezile de boi i turmele de vite ale vecinilor, asemnea lui Hermes, despre care mitul spune
ca a furat boii lui Phoebus. Atributele lui Sarmis, in special pasarea cu aripile ridicate sau deschise, trimit spre reprezentarile
clasice ale lui Hermes cu aripi pe cap.
D. Sarmis-Hermes.
Din punct de vedere fonetic, Hermes al grecilor i Sarmis al geilor sunt unul i acelai cuvant. Doua sunt corespondenele
fonetice care trebuie semnalate:
a) Corespondena h-s. n greaca veche, s- + vocala din IE devine aspiraie. Acest lucru se cede limpede din unele
corespondene cu latina, de exemplu: lat. salsare gr. (hals); gr. lat sequor urmez, urmaresc gr. (hepomai);
lat. somnus somn gr. (hypnos); lat. super deasupra gr. etc.
b) Corespondena e-a. Dei numele lui Hermes in greaca conine un epsilon dupa aspiraie, i nu un eta (caruia in unele
dialecte greceti ii corespunde alfa), totui corespondena e-a este explicabila. Ea denota existena in limba dacilor a unui
sunet intermediar intre e i a, pe care grecii i romanii il receptau mai degraba ca e, in vreme ce dacii il apropiau mai
degraba de a. Aceasta vocala a existat in sistemul vocalic al protoromanei i in cel al protoslavei. n inscripiile de la Sinaia
sunt mai multe astfel de exemple: Decebal este redat Dacibalo, alternaa apare in nume precum Paloe/Pelue, dar i in
alte izvoare, in toponime cunoscute precumSarmizegetusa/Zermizegetusa, Germisara/Germizera, sau in -dava/-deva etc.
Despre originea lui Hermes nu se tiu prea multe. S-a crezut o vreme ca numele lui deriva de la herme, stalpi de piatra
amplasai de-a lungul drumurilor, la raspantii i la intrarea in casele greceti, avand schiat in partea superioara capul lui
Hermes. Totui, este mai logic ca hermele sa-i fi luat numele de la zeul comerului, nu invers. n plus, numele lui Hermes
apare i in inscripii in Linearul B, ceea ce inseamna ca este extrem de vechi. Unele dicionare il pun in legatura cu
vedicul Sarameya, derivat dinSarama furtuna, sau dupa unii aurora. Alii il pun in legatura cu grec. asalt, micare
impetuoasa. Oricare ar fi originea sa in greaca, este destul de probabil cagrecii care au ajuns in Pont sau mai adanc
in Dacia i au auzit de Sarmis, sa-l fi asimilat imediat cu Hermes, iar Herodot la acesta sa se refere. Sarmis pare sa fie
intemeietorul Sarmizegetusei, iar toi ceilali regi ii urmeaza in genealogia din placa 058. Acest lucru concorda cu spusele lui
Herodot. Ceea ce este insa remarcabil este faptul ca intre Sarmis i Burebista a existat un ir lung de regi, ceea ce impinge
fondarea Sarmizegetusei cu multe secole inainte de data acceptata de arheologi.
Legatura lui Sarmis cu numele etnic al sarmailor ramane i ea de discutat, tiut fiind ca sarmaii ii trag numele de la vechiul
pers sarumatah arca, cuvant ce poate evoca viteza sageii in acelai mod in care aripile de pe capul lui Sarmis/Hermes
simbolizeaza viteza deplasarii.
Remarcabila este asemanarea tipului c) cu figura clasica a lui Hermes, care poarta pe cap o casca inaripata. Aceasta casca
a lui Hermes apare bine conturata i in reprezentarea lui Sarmis in placile de la Sinaia. Mai putin limpede se distinge
ornamentul de pe casca.

Fig. 8 - Sarmis in placa R106

Fig. 9 - Sarmis in placa R115

Fig. 10 - Casca lui Hermes
Figura ianiforma apare foarte frecvent i in tabliele de la Sinaia, insa nu este insoita de numele lui Sarmis. Remarcabil este
insa faptul ca i Hermes era uneori reprezentat ianiform, cu doua fee, una tanara i una matura, ca simbol i paznic al
rascrucilor de drumuri. Asemanarea cu Sarmis ianiform din moneda de la Turda este interesanta, cu atat mai mult cu cat
broasca estoasa de pe reversul acestei monede era unul din simbolurile lui Hermes.

Fig. 11 - Hermes ianiform

Fig. 12 - Hermes cu broasca estoasa (imagine preluata de pe www.theoi.com)

Fig. 13 - Reprezentare ianiforma in placa R116, avand deasupra o carapace de broasca estoasa i doua sagei
E. Concluzii
Daca Hermes al grecilor a fost imprumutat de la noi, sau daca Sarmis al nostru a fost imprumutat de la greci, aceasta este o
alta discuie. Important este ca Sarmis pare replica destul de fidela a lui Hermes, iar pentru a da verdictul de fals atat
monedelor i medaliilor care il infaieaza pe Sarmis, cat i placilor de la Sinaia in care acesta este reprezentat, e nevoie de
o argumentaie logica, elaborata, care sa ina cont de toate izvoarele i indiciile. n lipsa acestei argumentaii, trebuie l uata in
serios existena unui personaj - istoric sau legendar - fondator al Sarmizegetusei.