Armata dacică

Armata dacică este o oștire din Antichitate, care a fost activă între secolele al X-lea
î.H.R. și al II-lea Î.H.R. a triburilor dacilor care locuiau în nordul Balcanilor, în
regiunea numită Dacia, care este astăzi în cea mai mare parte teritoriu a României.
Armata dacică dobândește notorietate în timpul lui Burebista (82-44 î.e.n.) și apoi în
timpul împăraților romani Domițian (85-89) și Traian (101-106).
Armata a fost unul din domeniile în care dacii excelau. Ei tot timpul au constituit o
forță armată care trebuia luată în calcul de toți vecini, inclusiv de Imperiul Roman, așa
cum recunoaște Lucanus în Pharsalia: "Feriți-ne, zei cerești, că printr-un dezastru care
i-ar pune în mișcare pe daci și pe geți, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafar...".
 În ceea ce privește modul de luptă al armatei dacice trebuie menționat faptul că
un rol important în acest aspect l-a constituit cadrul natural în care Dacia a fost
cuprinsă. În timpul conducătorului Burebista (82-44 î.e.n.), Dacia era delimitată la
nord de către Carpații Păduroși, la est de Marea Neagră, la sud de Munții Balcani,
iar la vest până în străvechea regiune Boemia (teritoriu pe care în prezent se află
Republica Cehă).
Încadrarea în ceea ce va fi redenumit ulterior în Spațiul Carpato-Danubiano-
Pontic de către istorici le va oferi o serie de avantaje strategice și defensive care va
permite armatei dacice să facă față unor popoare ale căror armate erau mult mai
mari ca număr de soldați.
 Principalul avantaj al soldaților geto-daci era credința care-i
făcea să lupte fără frică de moarte, ei murind cu zâmbetul și
numele lui Zamolxe pe buze. Dar puterea militară nu putea exista
doar prin credință, dacii aveau tactici care destabilizau echilibrul
luptei și reușeau să împartă forțele armatei adverse astfel încât să-i
poată face față.
Armele nu erau deosebite, dar falxurile au determinat
schimbarea caschetelor din armata romana. Numărul soldaților nu
putea fi comparat cu cel al armatelor macedoneene sau romane,
dar era destul de mare să formeze un centru de putere armată în
lumea antică.
 Politica regilor daci impunea în general o atitudine defensivă, dar sunt numeroase
exemple de incursiuni incisive ale armatei dacice în teritorii străine cu scopul de a
slăbi puncte de frontieră, în principal cu Imperiul Roman. În luptă, procedeul tactic
de bază este ordinea de bătaie în unghi ascuțit pentru a străpunge mai ușor liniile
inamice, precum și atacul dintr-o poziție care expune flancurile armatei adverse. În
luptele defensive, dacii preferau lupta de gherilă care obosea armata adversă până la
bătălia decisivă. În plus, obiceiul păstrat până târziu în Țările Române de a pârjoli
lanurile din fața dușmanului și de a otrăvi fântânile pentru a reduce resursele
alimentare ale inamicului a fost atuul armatei dacilor.
 De asemenea, se foloseau tactici de intimidare ale dușmanului (scrisori de
amenințare) precum și de inducere în eroare (se spune că Decebal a tăiat din liziera
unei păduri arborii de statul unui om, și îmbrăcându-i în haine "a creat" o armată
numeroasă). Nici de tentativele de asasinat nu sunt străini regii daci. În ultima instanță,
cetățile, refugiile supreme, erau astfel construite încât "geții erau invulnerabili"
(Sidonius Appolinaris).
 Armamentul care predomina în armata dacică era:

Stindardul dacic: o ființă cu cap de lup (realizat din metal) și corp de balaur
(realizat din solzi metalici sau franjuri tricolore) care era astfel construit încât, în
bătaia vântului sau în goana cailor producea un șuierat care afecta psihologic
soldații inamici, îmbăbătând oștenii care luptau sub el. În plus, acest șuierat și
efectul de mișcare pe care îl producea creau o stare de nervozitate cailor cavaleriei
adverse.
Sica: sabie scurtă caracteristică dacilor. Această armă de dimensiuni cuprinse între
mărimea unui pumnal și a unei săbii mici încovoiată, ascuțită pe exterior, se pare că era
foarte eficientă în luptă.
Toporul: armă eficientă, puțin folosită însă

Măciuca: ca și în cazul toporului, măciuca era folosită în încăierările accidentale și nu

pe câmpurile de luptă

Coasa: uneori, soldații care nu făceau parte din armata permanentă, agricultori fiind,
schimbau poziția lamei coasei astfel încât aceasta făcea un unghi de 180 de grade cu
coada. Această armă nu avea forță mare de lovire ca și falxul. Acest rol al coasei s-a
păstrat până în Evul Mediu la țăranii români.
Lancea: armă aflată în dotarea cavaleriei, utilizată în bătăliile statice deoarece era
greu de folosit, dar în aceste cazuri era foarte eficientă. Ea era alcătuită din vârf și
coadș. Vârful era lucrat dintr-o singură bucată de fier.

Sulița: similară cu lancea ca și construcție

Arcul: arma care a ajuns în armata dacică la performanțe deosebite, fiind mânuită
cu multă măiestrie de arcași.
Coiful: purtat mai mult de nobilime. Era realizat din metal cu formă cilindrică pentru
ricoșarea săgeților

Cămașa de zale: asemănatoare cu modelul sarmatic. Era purtată mai mult de

cavalerie