DECEBAL – STRATEG DESĂVÂRŞIT, CONDUCĂTOR ÎNŢELEPT

Marcu Viruca Angelica

Profesor Istorie
Şcoala Gimnazială
Localitatea Bogdan Vodă
Judeţul Maramureş

În ultimul sfert al secolului I apărarea vetrei străbune a dacilor devenise realmente o deviză a
întregului popor iar simbolul de care era legată toată speranţa era Decebal, un personaj politic şi
militar de valoare excepţională din antichitatea noastră. Lui Decebal i s-a încredinţat domnia în
momente de grea cumpănă, când ofensiva Imperiului Roman şi victoriile romane pe câmpurile de
luptă din Moesia, impuneau în fruntea Daciei un bărbat energic şi apeciat pentru faptele sale de
întregul popor. În personalitatea acestuia se remarca puterea de apreciere la reala valoare a
potenţialului militar al statului dac reunificat sub sceptrul său, la care se adăuga priceperea unei
utilizări a acestui potenţial , astfel încât Dacia să poată contracara vreme îndelungată eforturile de
cucerire ale romanilor. El stăpânea Transivania până la Tisa Superioară, Banatul, Oltenia, Muntenia,
sudul şi vestul Moldovei.
 Implicat înca din anii anteriori urcării pe tronul Daciei în multe bătălii cu romanii, Decebal a
apreciat valoarea deosebită a adversarului şi a tras concluzia că cetăţile dacilor nu îşi puteau
îndeplini cu adevărat rolul de puncte de oprire a înaintării romane fără să întrunească un minim al
cerinţelor arhitecturii militare a timpului său. De aceea a atras în slujba Daciei numeroşi specialişti
în arta construcţiilor militare, arhitecţi – ingineri cărora le oferea condiţii materiale avantajoase, aşa
cum rezultă din relatări ale izvoarelor literare antice.
Poporul dac poseda în timpul domniei regelui Decebal un sistem de apărare deosebit de
eficace, de proporţii ce acoperea aproape întregul spaţiu etnic al acestui popor, fortificaţii care în
ansamblul lor pot fi asemuite cu un veritabil bastion carpatic menit să protejeze cetatea de scaun a
Sarmizegetusei Regia.
Ţinând cont de potenţialul militar al Imperiului Roman dar şi de un amănunt esenţial, că
împăratul Traian a dobândit tronul tocmai datorită calităţilor sale de mare comandant militar,
supunerea unui popor de către oştirile imperiale nu părea să fie decât încă o victorie relativ facilă a
acelei adevărate ,, maşini de război” care era armata imperială.
Regele dac prin încheierea de alianţe cu vecinii săi căuta să-şi apere propriul său popor şi în
acelaş timp să atragă atenţia asupra acestui pericol şi celorlalte popoare a căror independenţă era
,,stânjenitoare” pentru Imperiul Roman, niciodată mulţumit cu întinderea sa. Decebal a înfruntat cu
eroism şi iscusinţă militară atacurile celei mai moderne şi mai numeroase armate din acel timp,
armata romană.

Niciun alt rival al Romei n-a opus armatelor romane un sistem defensiv structurat pe
complexe de cetăţi aşa cum a fost cel al lui Decebal, fapt ce îl defineşte ca pe un veritabil creator al
unei tactici defensive originale, de o mare eficienţă practică. Imposibilitatea cuceririi Daciei în anul
101 e.n. a fost o surpriză inexplicabilă pentru contemporanii evenimentului, ştiută fiind forţa
legiunii romane condusă de destoinicul împărat Traian.
Elevata gândire de strateg a lui Decebal, promotor al unei concepţii de luptă potrivit căreia
cetatea urma să deţina un rol mai important decât îl avuseseră până la el în cadrul războaielor
purtate de geto-daci, rezultă din atitudinea sa faţă de ansamblul fortificaţiilor, cetăţi din pământ şi
palisade din lemn, construite în decursul existenţei poporului geto-dac.
Decebal şi-a axat aproape în exclusivitate rezistenţa sa pe cetăţile Daciei, fortificaţii a căror
putere a făcut ca stindardele Romei să nu fluture victorioase pe meterezele geto-dacilor decât în
urma unor crâncene lupte.
Remarcabilă este adăugirea de alte sisteme de apărare menite să le aducă ,,în pas” cu
cerinţele militare specifice secolului respectiv: adâncirea şanţurilor şi înălţarea valurilor de pământ,
construirea în afara perimetrului cetăţii a unor turnuri de apărare, fără a se neglija nici aspectul
edificarii de noi cetăţi în întregime de piatră, înzestrate cu platforme de luptă pe care se puteau
instala maşini de aruncat lănci sau pietre (catapulte).
Zidurile compuse din doi pereţi din piatră tăiată în blocuri paralelipipedice, între care se
punea o umplutură de pământ şi bolovani, devin principalul obstacol opus atacatorilor. Acest mod
de construcţie a fost atât de utilizat de către arhitecţii militari din Dacia, încât a fost denumit murus
Dacicus (în limba latină murus = zid, perete).
Decebal a făcut ca cetăţile Daciei să devină un instrument eficient în purtarea războiului de
apărare. La construirea şi refacerea cetăţilor, regele dac a utilizat specialişti în arhitectura
fortificaţiilor veniţi din lumea greco-romană, însă întreţinerea şi apărarea acestora a încredinţat-o
unor autohtoni numiţi de către regalitate.
Decebal a procedat cu minuţiozitate în pregătirea Daciei de a înfrunta oştirile imperiale
romane, îngrijindu-se ca sistemul de fortificaţii să dispună şi de apărători pricepuţi, creind un
adevărat corp de ofiţeri-comandanţi pe care i-a răspândit în toate cetăţile statului dac.
Regele dac a înţeles clar că un adversar de talia legiunilor romane nu mai poate fi oprit
exclusiv prin eroism şi spirit de sacrificiu, fiind necesară o bună organizare a apărării, ceea ce se
putea înfăptui doar printr-o riguroasă disciplină de luptă şi o strictă respectare a ordinii de bătaie de
către corpul de comandă dac.
Evoluţia evenimentelor din anul 102 e.n, în urma cărora Traian s-a văzut nevoit să accepte
încheierea unei păci cu Decebal, a demonstrat pe deplin temeinicia soluţiei strategice adoptate de
regele dac, evidenţiind înaltele sale cunoştinţe de artă militară. Pe langă toate calităţile de strateg cu
o mare putere de analiză, Decebal a mai avut şi şansa de a fi în fruntea unui popor a cărui grad de
civilizaţie i-a permis să poată înţelege că bunul cel mai de preţ al vieţii erau libertatea şi
independenţa statului dac.
 Un factor principal al reuşitelor militare ale lui Decebal l-a reprezentat masa dacilor care l-a
urmat cu mult curaj în toate marile bătălii.
Numirea de către regele dac a celor ,,puşi peste cei care munceau pământul cu boii’’ viza
asigurarea condiţiilor materiale necesare funcţionării sistemului militar deoarece prin funcţionarii
săi, Decebal avea sub control principala cantitate de cereale din Dacia, eşalonându-şi rezervele de
hrană în funcţie de necesităţile militare ale ţării.
El a prevăzut că în desfăşurarea luptelor cu armatele romane conduse de Traian era
inevitabilă pierderea temporară a zonelor fertile dintre Carpaţi şi Dunare, ceea ce ar fi echivalat cu
lipsirea oştirii şi poporului său de hrană, element hotărâtor într-un război.
Este un exemplu de luciditate şi de gândire faptul că Decebal a reuşit să îşi refacă forţele în
răgazul scurs între cele două războiae daco-romane, şi că războiul din anii 105-106 e.n. s-a purtat cu
şi mai multă indârjire.
Nici Decebal nici armata sa, formată din foşti agricultori şi crescători de vite n-au cedat cu
uşurinţă presiunii armatei romane, deşi raportul de forţe era în favoarea Romei.
Traian, cu toate că dispunea de efective de aproximativ trei ori mai numeroase decât însuma
oastea dacilor, nu putea să obţină în condiţiile din Dacia - ţară în care existau aproape o sută de
aşezări fortificate şi cetăţi - o victorie în ,,stilul clasic” al bătăliilor din antichitate.
Faţă de celelalte neamuri din Europa care au fost învinse de Roma, aici, la miazănoapte de
Dunărea carpatică, romanii aveau de înfruntat nu numai o armată, ci un sistem defensiv edificat la
scara ţării, încât experimentatul Marcus Ulpius Traianus se întâlnea cu un mod de lupta diferit în
comparaţie cu războaiele anterioare duse de Roma în Peninsula Balcanică. Caderea Sarmizegetusei
in mainile romanilor in anul 106 e.n a fost o grea lovitura pentru Decebal.
 Neînfricatul rege erou Decebal, cel care prin ridicarea la luptă a poporului său a făcut faţă
celei mai puternice armate mobilizate în secolul II e.n. a Imperiul Roman a avut un sfârşit tragic.
Ilustrul rege al Daciei nu a acceptat să fie capturat, plimbat în lanţuri prin Roma şi apoi să moară în
captivitate, ci cu ajutorul unui pumnal curbat (sica), armă specifică geto-dacilor, aşa cum îl
înfăţişază scena CXLV de pe Columna lui Traian, el şi-a pus singur capăt zilelor, astfel nevrând să
fie prins viu, a ales să se sinucidă.
Odată cu eroicul rege Decebal dispare şi statul dac, însă nu şi poporul, de altfel un popor de
vechimea şi mărimea dacilor, cu civilizaţia şi cultura lor nu poate fi nici distrus nici mutat.

Războaiele purtate de Traian împotriva dacilor

au fost atât de dramatice şi de importante pentru
romani încăt din ordinul acestuia s-a ridicat la Roma,
Columna lui Traian, un monument al cărui basorelief
în spirală reproduce artistic, sub formă epică,
războaiele dintre romani şi daci, fiind o adevărată
cronică vizuală a confruntării daco-romane.

Dârzenia, înţelepciunea şi bărbăţia în luptă, calităţile sale de mare strateg şi om

politic au făcut ca Decebal să intre şi să rămână în conştiinţa poporului nostru ca un simbol al
neînfricării şi spiritului de jertfă în apărarea libertăţii.

BIBLIOGFRAFIE:
 Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Papacostea Şerban, Pompiliu Teodor,
,,Istoria României” – ediţie revăzută şi adăugită, Grup Editorial Corint 2007, Bucureşti
 Giurescu C. Constantin, ,,Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui
Alexandru cel Bun (1432)’ – ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Editura BIC All 2007,
Bucureşti
 Mărghitan Liviu, ,,Decebal”, Editura Militară 1987, Bucureşti
 Sursa imaginilor: Wikipedia