ACADEMIA MILITARĂ A FORŢELOR ARMATE

„Alexandru cel Bun”

FACULTATEA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
CATEDRA ȘTIINȚE UMANISTICE ȘI LIMBI MODERNE

ISTORIA MILITARĂ A MOLDOVEI

Curs de lecții

Chișinău, 2017
 Cuprins
Tema 1. Geto-dacii. Începutul tradiţiilor militare.

Lecția 1 Geto-dacii. Începutul tradiţiilor militare………………………

Lecția 2 Războaiele daco-romane…………………………………….

Tema 2. Constituirea şi afirmarea statului medieval Moldova. Organismul militar naţional

în sec. al IX-XIV-lea.

Lecția 1 Constituirea şi afirmarea statului medieval Moldova. Organismul militar naţional în

sec. al IX-XIV-lea………………………………………………….

Tema 3. Ţara Moldovei în sec. XIV-XV. Organismele militare naţionale.

Lecția 1 Ţara Moldovei în sec. XIV-XV. Luptele domnnitorilor pentru păstrarea independenței și
suveranității asupra teritoriului nașional în contextul geopolitic ale epocii…………

Lecția 2 Războaiele lui Ştefan cel Mare…………………………..

Tema 4. Moldova în perioada războaielor ruso-austro-turce.

Lecția 1 Moldova în perioada războaielor ruso-austro-turce……………..

Tema 5. Moldova şi armata sa în perioada 1812-1859.

Lecția 1 Moldova şi armata sa în perioada 1812-1859………………

Tema 6. Basarabia în cadrul Imperiului Rus.

Lecția 1 Basarabia în cadrul Imperiului Rus………………..

Lecția 2 . Basarabia şi Transnistria în războiul ruso-japonez şi primul război mondial…………

Tema 7. Moldova și armata sa în epoca contemporană.

Lecția 1 Armata Republicii Democratice Moldoveneşti………………….

Lecția 2 Basarabia şi Transnistria în războiul civil din Rusia………………

Lecția 3 Moldova în cel de al doilea război mondial…………………..

Lecția 4 . RSSM în perioada anilor 50-80 al sec. XX. Participarea populaţiei Moldovei în
conflictele regionale…………………

Lecția 5 Războiul Transnistrean…………………

Lecția 6 Moldova la etapa actuală. Crearea Armatei Naţionale. Participarea ostaşilor moldoveni
în misiune de menţinere a păcii…………………………..
 Tema 1. Geto-dacii. Începutul tradiţiilor militare.

Lecția 1 Geto-dacii. Începutul tradiţiilor militare

Lecția 2 Războaiele daco-romane
 Tema nr.1
Geto-dacii. Începutul tradiţiilor militare.
Lecția nr.1
Geto-dacii. Începutul tradiţiilor militare.
Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să definiți rolul și locul geto-dacilor în cadrul lumii tracice;
 să cunoașteți istoria formării şi afirmării pe plan internaţional a formaţiunilor politico-
militare a geto-dacilor;
 -să puteți opera cu noţiuni fundamentale ca ”timpul”, ”dezvoltare”, ”civilizație”,
”război”, ”conflict armat”;
 -să definiţi corect termenile „cultur㔺i „societate”;
 să cunoașteți principalele evenimente de ordin militar din istoria geto-dacilor.

Subiecte:

1. Noţiuni generale despre traci şi geto-daci.

2. Formaţiuni politice geto-dace din sec. VI-II î. HR. Regatul lui Burebista.
3. Creşterea puterii dacilor sub conducerea lui Decebal.
4. Campania romană din anul 87 e.n. Luptele cu Tetius Iulianus, pacea cu Domiţianus.

Cuvinte–cheie: geți, daci, romani, Burebista, stat, imperiu, expansiune, antichitate, Dunăre, Haemus,
Sarmisegetuza, trib, regat, război.

1. Noţiuni generale despre traci şi geto-daci.

Milenium I î. Hr. – perioada formării definitive a triburilor tracice şi delimetarea lor la tracii
de sud şi de nord. Tracii au fost un grup de triburi indo-europene care vorbeau limba tracă, o
componentă a familiei limbilor indo-europene. Aceste populații s-au răspândit în estul, centrul și
sudul Peninsulei Balcanice și în părțile adiacente Europei de Est. Tracii au locuit în provinciile
antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciția Minor, Sarmația, Bitinia, Misia, Macedonia, Panonia și în
alte regiuni din Balcani și din Anatolia. Aceste provincii ocupau cea mai mare parte a Balcanilor,
iar geții se întindeau dincolo de Dunăre ajungând până la râul Bug. Limba și obiceiurile tracice
sunt în prezent dispărute.
Cele mai timpurii izvoare ce îi menționează pe traci sunt poemele
homerice, Iliada și Odiseea, scrise în sec. IX î.e.n. de către Homer. Acestea fac referire
la războiul troian din circa 1200 i.Hr., un conflict dintre ahei și troieni de la sfârșitul epocii
bronzului. În acest război se menționează că au participat câteva populații tracice: arcași peoni de
pe Axios, ciconi, frigieni și misi, ca aliați ai troienilor. În secolul al XII-lea î.Hr., izvoarele
asiriene menționează o populație nouă, așezată în Anatolia, numită "musku", un neam tracic al
frigienilor. Pe tăblițele linearului B ce aparțin civilizației miceniene apare numele de "tre-ke-wi"
(numele vechi al Traciei). În secolele XIII-XI î.e.n. se desfășoară "invazia popoarelor mării" pe
fondul colapsului civilizatiei miceniene si regatului hitit din cauza factorilor interni. Siria și
Palestina sunt pustiite și începe declinul Noului Regat Egiptean. Printre populațiile antrenate în
migrație erau populații ce proveneau din zona Dunării Mijlocii și Inferioare, un rol important
avându-l tracii și ilirii. Tracii, printre care și frigienii, s-au așezat în Asia Mică. Misii au dat
numele unei provincei Misia.
În sec. al V-lea î.e.n. la tracii de sud ea naştere regatul odrizilor, care stăpînea teritorii intinse
pînă la gurile Dunării.
În anul 514 î.e.n. persanii în frunte cu
regele său Darius I au întreprins
campanie militară la nord de Dunăre
împotriva sciţilor, unde i-au întîlnit pe
geţi, care i-au pus rezistenţă, fiind
numiţi de Heredot ca cei mai viteji şi
mai drepţi dintre traci. Cu creşterea
puterii statului macedonian au început
tentative de a cuceri pămînturile tracilor.
În aceasta tentativă în anul 335 î.e.n
Alexandru Macedon a trecut Dunărea.
În urma unor tratative tot malul drept al
Dunării a trecut în posesia
macedonienilor. Tot în stepele Bugeacului a găsit moartea şi conducătorul de oşti macedonian
Zopyrion cub cei 30 mii ostaşi ai săi, care în anul 326 î.e.n a întreprins o incursiune armată
împotriva oraşului Olbia. Aceasta expansiune s-a acutizat şi sub conducerea guvernarea Traciei
de către Lisimah, avînd ca adversar pe conducătorul trac Dromichaites. În mai multe incursiuni
peste Dunăre el permanent era respins de geţi şi alte triburi tracice. În anul 300 î.e.n. a fost prins
în captivitate fiul lui Lisimah Agathocles. În anul 292 î.e.n. Lisimah îl eliberează vrînd se încheie
un armistiţiu cu macedonieni. Atunci Dunărea trece însuşi Lisimah, care a fost zdrobit de geţi,
capturat, dar după insistenţele lui Dromichaites ţinut cu onoruri şi eliberat.
În spațiul carpato-dunărean locuiau geto-dacii, denumire dată de istoricii moderni ramurii
nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spaţiul. Ramură distinctă a tracilor,
delimitată etnic şi lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale şi spirituale
originale şi unitare, populaţia autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată, începând
cu sec.VI î.Hr., de izvoarele greceşti, cu numele de geţi, iar în sec. I î.Hr. de cele romane cu
numele de daci. Întrucât geţii şi dacii sunt purtătorii uneia şi aceleiaşi civilizaţii şi, aşa cum arată
Strabon, vorbeau aceeaşi limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiaşi popor, istoriografia
modernă a desemnat populaţia autohtonă din milen. I î.Hr. – din această zonă geografică – cu
numele de geto-daci. Potrivit informaţiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea geto-dacilor
din masa triburilor trace s-a desăvârşit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt).În secolele
următoare au succedat migrările ale celţilor, bastarnilor etc. care a dus la desfăşurarea procesului
de centralizare triburilor geto-dacice într-o unitate politico-militară. Aflaţi din punct de vedere al
organizării sociale în faza democraţiei militare, geto-dacii erau împărţiţi în triburi , fiecare dintre
acestea era condus de un şef militar cu reşedinţa într-un centru întărit – dava  (Argedava,
Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite
şi învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de
„regele” Dromichaites. Treptat, în cadrul societăţii geto-dace s-au accentuat diferenţele dintre
clasa nobililor (tarabostes, pilleati) şi oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la geto-daci a avut
mai mult un caracter patriarhal.
 Ocupaţiile de căpetenie ale geto-dacilor erau agricultura şi creşterea vitelor. O anumită
importanţă în asigurarea bazei economice a societăţii geto-dacice o aveau albinăritul,
pomicultura, viticultura, precum şi felurite meşteşuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul,
extragerea şi prelucrarea metalelor. Geto-dacii făceau comerţ intens cu lumea greco-elenistică şi
mai târziu cu cea romană, importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă şi bronz, ceramică
superioară. Ofereau în schimb produse vegetale, animale, lemn, sare, peşte, miere de albine etc.
Începând din a doua jumătate a sec. III î.Hr. au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească
şi macedoneană. Emisiunile monetare ale geto-dacilor au încetat în primele decenii ale sec. I
î.Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb. La Tilişca (jud. Sibiu), Ludeşti (jud.
Hunedoara), Grădiştea Muscelului (Sarmizegetusa Regia) au fost descoperite tipare monetare
care copiau fidel o serie de denari romani. În acelaşi timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de
monede romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani
încă din sec. I î.Hr.

2. Formaţiuni politice geto-dace din sec. VI-II î. HR. Regatul lui Burebista.
În jurul anului 200 î.e.n este pomenită o uniune tribală getică la nord de Dunăre sub
conducerea lui Rhemaxos. Tot în aceasta perioada a activat şi „regele” dac Oroles, care a supus
ostaşii său la pedepse umilitoare disciplinare în vederea întăririi disciplinei militare în lupta cu
bastarnii. Istoricul roman Iustinus ne vorbeşte despre un alt rege dac sub nume de Rubobostes.
Cu ocuparea de căte Roma a Greciei în anul 146 î.e.n. creşte primejdia cucerirei Daciei de către
romani. Dunărea devine hotarul dintre Imperiu şi geto-daci. Din aceasta perioadă barbarii încep a
ataca hotarul roman. 106 î.e.n. dacii şi scodrisci sunt respinşi de către givernatorul Macediniei
Minucius Rufus. 74 î.e.n. generalul roman Scribonius Curio îi alungă pe daci şi scodrisci pînă la
Dunăre, netrecînd rîul.
În prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societății dacice, întărirea aristocrației tribale
militare, transformarea ei în clasă politică, iar pe plan extern invaziile celților și
amenințarea Republicii romane au constituit un mediu prielnic pentru unificarea tuturor triburilor
dacice într-o entitate de tip statal. În fruntea uniunii statale a stat Burebista. Conform
istoricului Iordanes, Burebista își începe domnia în jurul anul 82 î.Hr., dată care a fost calculată
funcție de momentul venirii la putere a lui Sylla la Roma.1 Burebista a fost stăpânul unui stat,
având capitala la Argedava sau Argidava, iar pe măsură ce stăpânirea sa s-a întins și de-o parte și
de alta a Dunării este posibil să-și fi mutat capitala în Câmpia Munteană, la Argedava de la
Popești, pe râul Argeș. În acest moment au loc, probabil, desele treceri ale fluviului cu scopul de
a-și consolida controlul spațiului de la sud de Dunăre până la Munții Haemus. Astfel limitele de
nord, est și sud ale regatului fiind relativ stabile, cu triburi geto-dace în nord, cu regatul
lui Mitridates al VI-lea în est și crestele Balcanilor în sud, iar pentru a consolida granița vestică a
pornit o ofensivă împotriva scordiscilor2, stabiliți în jurul anului 278 î.Hr. în vecinătatea
muntelui Scordus. Această victorie de prestigiu asupra unui neam celtic se presupune că i-ar fi
înlesnit procesul de uniune cu triburile dacice din arcul intracarpatic, amenințate de triburile
celtice ale boiilor și a tauriscilor din Câmpia Panonică.
Unificarea triburilor geto-dacice s-a terminat în jurul perioadei 60 î.Hr.-59 î.Hr, când
Burebista începe campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. În
această perioadă își mută centrul de putere în munții Orăștiei și capitala la Costești3. Regatul lui
Burebista a atins întinderea maximă după campania din est, din anul 55 î.Hr., împotriva cetăților
de la Pontul Euxin, în urma căreia a cucerit șiragul de orașe grecești de la Olbia, până
la Apollonia Pontica. Conform afirmărilor exacerate lui Strabon numărul militarilor de toate
genurile de armă atingea la Burebista cifra de 200000 oameni. Statul lui Burebista ameninţa
însuşi provincia romană Macedonia. Burebista s-a amestecat în războiul civil de la Roma
susţinînd pe rivalul lui Ceazar, Pompei. În vederea punei capăt creşterei influenţei Daciei în Sud-
Estul Europei Cezar planifica o campanie militară îndreptată împotriva lui Burebista. Numai
asasinarea lui Cezar la Idele lui Marte în anul 44 î.e.n. a amînat aceasta campanie romană în
Dacia. Tot aproximativ în aceasta perioadă este ucis şi Burebista. În toate acţiunile sale Burebista
era ajutat de marele preot Deceneu, care a pus la cale şi extirparea viţei de vie. Dupea uciderea

1
Valentin Marin, Dunărea de Jos în concepția strategică a lui Burebista, NOEMA vol. IX / 2010, p. 476
2
Ibidem, p. 477.
3
Istoria românilor, Vol.I, București, 2001, p. 641.
lui Burebista statul lui este împărţit în patru părţi, iar mai apoi în cinci cu dinastii incerte.
Necătînd la aceasta, dacii continuau incorsiuni de pradă în provinciile romane.

O nouă tentativă a cuceririi tracilor de nord era

întreprinsă de către Octavian August, nu înainte de a
propune în anul 35 î.Hr. regelui get Cotiso încheierea
unei alianțe dinastice care prevedea căsătoria fiicei sale
Iulia cu Cotiso și a lui Octavian cu fiica regelui get.
Planurile dictatorului roman erau dejucate de către
Cotiso, care era la curent cu faima puțin măgulitoare a
aventurilor amoroase ale Iuliei. În al doilea rând, alianța
propusă îl obliga pe rege să participe la acțiuni militare
alături de romani, îndreptate împotriva illiricilor, cu care ultimul nu avea de gând să rupă relațiile
de bună vecinătate.4 Lipsit de ajutorul tracilor (geților), Octavian întreprinde în anii 35-33 î.Hr. o
expediție în Illiric, care s-a dovedit una foarte grea pentru romani. În una dintre luptele
nenumărate a fost grav rănit însuși Octavian August. Puține surse de care dispunem ne
demonstrează că, dorind să se răzbune pentru umilințele aduse de către traci imperiului pe plan
politic și cel personal, Octavian August ordonă guvernatorului provinciei Macedonia Marcus
Licinius Crassus desfășurarea unei expediții de represalii împotriva tracilor. Sesizând pericolul
unei invazii, regele Cotiso probabil că a încheiat o alianță politico-militară cu moesii, trib tracic,
înrudit cu cel al geților și dacilor. Trecând în iarna 29 î.Hr. Dunărea, el atacă și devastează
ținuturile învecinate.5
Bătălia decisivă între traci și romani a avut loc undeva la sud de Dunăre. Izvoarele ne arată că
rolul principal în luptă le-a revenit moesilor care erau considerați de către romani ca cei mai
sălbatici dintre toate popoarelebarbare. La întrebarea unei căpetenii barbare adresată romanilor:
“Cine sunteți?” ultimii au răspuns: “Romanii – stăpânii lumii”. Deloc impresionați de acest
răspuns, tracii cu mândrie au răspuns: “Așa va fi dacă ne cuceriți pe noi”. 6 Înainte de bătălie
moesii au sacrificat un cal, jurând zeilors ăi că în caz de victorie vor jertfi măruntaiele
căpeteniilor uciși. Totul însă a fost în zădar.
Organizația superioară, disciplina și pregătirea înaltă de luptă a unei armate regulate a
avut un roldecisiv, tracii fiind zdrobiți și Moesia cucerită definitiv de romani, devenind
provincie. Diferența între cele două oști era foarte mare. Pe timpul bătăliei romanii își permiteau
unele șiretlicuri pe care tracii în naivitatea lor le considerau divine. Mai evidențiat din acest
4
Seut. II, 63.
5
Флор, Две книги римских войнîn cartea Малые римские историки, М., издательский центр
“Ладомир”, 1996, în continuare Flor. II, XXVIII, 18.
6
Ibidem, II, XXVI, 13-14.
punct de vedere este cazul centurionului Cornidiu care, instalând pe coif o oală cu tăciune arzând
de la mișcare și bătaia vântului îi înspăimânta pe barbari, care îl considerau ca pe un semizeu din
capul căruia ieșea focul.7
Înfrângerea nu a trecut fără urmări grave pentru întreaga lume tracică. Ei au înțeles
importanța unei organizații sistematice și regulate a armatei, urmând exemplul roman. După
moartea regelui Cotiso, care a avut loc probabil în anul 28 î.Hr., imediat după război, unii din
conducătorii tribali, printre care se evidenția regele tracilor de la sud de Dunăre Remetalc, au
început formarea armatei regulate, bazate pe disciplină și structura organizatorică preluată de la
romani.8 După 15 ani de pregătiri intensive, aproximativ în anul 13 î.Hr. regele tracilor Remetalc
pune la încercare armata sa, începând un război greucu imperiul Roman, care a durat trei ani.
Legatul lui Octavian din Macedonia L. Pison a fost nevoit să-și manifeste toate calitățile sale de
comandant și diplomat ca să înăbușe răscoala care submina securitatea provinciilor Asia și
Macedonia. În urma unor multiple bătălii care aveau caracterul unor lupte regulate, către anul 9
î.Hr. răscoala a fost înăbușită.9 Octavian, un strateg genial, foarte bine își dădea seama că
succesul obținut asupra tracilor este unul de scurtă durată până când nu vor fi supuse puterii
romane regiunile de la nord de Dunăre, populate de triburile înrudite ale tracilor și de unde
ultimii erau susținuți în permanență cu ajutoare în efectiv, armament și financiar. Securitatea
imperiului din Asia și Balcani impunea cucerirea Daciei, misiune încredințată în jurul anilor 9-6
î.Hr. comandantului Corneliu Lentul. În urma unor succese tactice, C. Lentul a reușit numai să-i
împingă pe daci din zona riverană, formând o zonă îngustă de tampon de-a lungul Dunării. 10
Măsura era una paliativă, nerezolvând problemele securității frontierei romane în zona
Dunăreană. La ea se mai adăuga și transmutarea la sud de Dunăre a 50 mii de geți. În aceeași
ordine de idei se înscriau și un număr de expediții militare în Dacia conduse de către generalii
romani Caecinia Severus, Sextus Aelius Catus, Vicinius.
Totuși, ca o măsură imediată după aceste campanii, Octavian August a împărțit Tracia, la
momentul respectiv, formal, regatul independent, în două părți. Partea care se învecina cu Grecia
a fost încredințată fiului regelui Remetalc Cotis, iar cea de nord și de munți lui Reskuporid,
fratele lui Remetalc. Prin fărâmițarea regatului și dezbinarea clasei conducătoare, August
implementa un principiu politic tradițional roman – divide et impera. După moartea lui August și
venirea la putere a lui Claudiu Tiberiu (14-37), regele Reskuporid începe procesul de unificare a
statului, atacând prin surprindere cetățile care aparțineau nepotului său Cotis. Sub pretextul

7
Flor. II, XXVI, 16.
8
Ibidem, 17.
9
Vell.Pat., II, XCVIII, 1-3.
10
Flor. II, XXVIII, 19.
încheierii păcii între cele două regate la care Cotis era invitat, Reskuporid îl arestează în timpul
banchetului pe nepotulsău, unificând Tracia și începând pregătirile militare pentru război.11
Primind vești îngrijătoare din Balcani, Tiberiu, care singur a luptat în trecut pe aceste
meleaguri și era la curent cu caracterul popoarelor băștinașe, ordonă lui Reskuporid eliberarea
imediată a regelui Cotis și prezentarea sa la Roma în fața împăratului pentru darea de seamă.
Eliberându-se de martorul incomod, Reskuporid îl ucide pe Cotis refuzând să se prezinte la
Roma. Numai la venirea în Moesia a noului guvernator, Pomponiu Flacus, el este capturat și în
anul 17 expediat la Roma, unde este acuzat de uzurparea puterii și exilat în Alexandria din Egipt,
fiind ucis în anul următor (18), în condiții misterioase. 12 Tracia este din nou împărțită în două
regate sub conducerea fiului lui Reskuporid, Remetalk și fiii minori ai regelui Cotis, avându-l ca
tutore pe romanul Trebellen.
Tulburările de la sfârșitul secolului I î.Hr. – începutul secolului I au demonstrat
vulnerabilitatea provinciilor balcanice din punct de vedere militar atât în interior, cât și exterior.
Măsurile impuse în vederea redresării situației prevedeau întărirea prezenței sale militare prin
dislocarea trupelor suplimentare. Din cele 25 de legiuni și 12 cohorte (dintre care 9 pretoriene)
romane, 6 erau îndreptate împotriva pericolului venit din Dacia și Balcani. Poziționarea lor - 2
în Pannonia, 2 în Moesia și 2 în Dalmația, încercuia cu o cortină de fier Dacia pe linia Dunării și,
totodată, lăsa spațiu de manevră în caz de răscoale în Tracia și Dalmația. Pe lângă unitățile
romane, în cele mai importante centre din provincii erau dislocate trupe auxiliare aliate,
reprezentate de toate genurile de armă, compatibile cu numărul de efectiv al legiunilor romane.
Analiza dispunerii legiunilor ne arată că după cel de pe Rin, cu 8 legiuni, hotarul de pe Dunăre se
situa pe locul al doilea după importanța strategică, depășind chiar vastele teritorii din Asia, care
se întindeau din Asia Mică până la Eufrat, adăpostind numai 4 legiuni.13
Toate măsurile întreprinse de către autoritățile romane nu au garantat imperiul de la
izbucnirea unei mari răscoale a tracilor din anul 26. Pretextul pentru răscoală a servit refuzul
tracilor de a se înrola în trupe auxiliare și deplasarea lor din regiune. Detașamentele tracilor
răsculați operau în munți, punându-l în situație pe guvernatorul Moesiei Poppei Sabin și regele
Traciei Remetalk, rămas fidel Romei. Înțelegând că războiul de gherilă practicat de răsculați
putea dura foarte mult, generalul roman hotărăște curmarea rebeliunii în urma unui atac decisiv,
îndreptat asupra lagărului fortificat al tracilor situat în munți.
Cu începerea asediului regulat, armata romană era împărțită în două, cu taberele separate,
dintre care una era cea a aliaților traci. Fiind la curent cu disciplina slabă a tracilor fideli, Sabin îi
permite să desfășoare operațiunile militare numai până la apusul soarelui, noaptea ei fiind siliți
11
Tac. Ann. II, 65.
12
Seut. Tib., 37(4).
13
Ibidem, IV, 5.
să-și păzească tabăra. Totuși, odată cu trecerea timpului, ei s-au abătut de la indicațiile primite
părăsind tabăra pe timp de noapte pentru petreceri și chef. Același comportament îl aveau și
santinelele, tabăra militară transformându-se într-o gloată nedirijată. Situația creată nu a fost
neobservată de către răsculați, care au întreprins o incursiune asupra inamicului. Ținta principală
a incursiunii era tabăra tracică, însă pentru a distrage atenția romanilor de la lovitura principală, o
parte din forțe erau îndreptate și împotriva taberei romane. Ca element de surpriză era
desfășurarea întregiioperații pe timp de noapte. Ambele incursiuni au fost respinse, însă
atacatorii și-au atins scopul inițial, distrugând o parte din efectivul inamic, mai ales, în rândul
tracilor, pe care ei îi considerau trădători și-i ucideau fără milă.14
Incursiunea care continua în mod stabilit, treptat, i-a distras într-o oarecare măsură pe
romani de la asediu. Asediații au fost izolați de sursele de apă, fiind încercuiți din toate părțile.
Neavând provizii și apă pentru întreagă garnizoană, o parte din populația civilă, în frunte cu
Dinis s-a predat. Neavând altă soluție, unul dintre căpetenii al răsculaților, Tures, a luat decizia
de a străpunge ofensiva romană și a rupe încercuirea. Bătălia a durat toată noaptea, însă
superioritatea romanilor în disciplină și pregătirea de luptă a fost hotărâtoare. Nefiind învinși în
luptă decisivă, răsculațiiau depus armele în fața inevitabilului. 15 La scurt timp după înăbușirea
răscoalei, provincia Moesia a fost devastată de daci, ea continuând să rămână una dintre cele mai
nesigure provincii din imperiu.16
Evenimentele ulterioare sunt incerte, totuși marea invazie a dacilor a fost respinsă și
situația în provincie a intrat sub controlul autorităților romane. Ca clienții Romei, tracii erau
supuși serviciului militar, constituind unitățile auxiliare. În timpul împăraților Neron (54-68) și
Vitelius (69) este cunoscută cohorta tracică a vânătorilor de munte, specializată în ducerea
acțiunilor alpine.17 Cohortele constituite din traci au participat activ în războiul civil din Italia,
evidențiindu-se prin înaltă pregătire de luptă, care era compatibilă cu cea a legionarilor.18

3. Creşterea puterii dacilor sub conducerea lui Decebal.

Relațiile Romei cu popoarele situate la limesul Dunărean se tensionează în perioada
domniei imperatorului Domițian (81-96). În fruntea coaliției antiromane s-a aflat unul din regii
daci Durras – Diurpaneus. Consolidând statul dac în plina ascensiune, el a atras de partea sa
sarmații, marcomanii și cvazii. Intuind că noul împărat nu era o persoană înzestrată cu calități
necesare demne de un comandant de oști, plin de slăbiciuni și amator de “…desfrânări, după cum

14
Ibidem, IV, 48.
15
Ibidem, IV, 51.
16
Seut. Tib., 41
17
Публий Корнелий Тацит, История, Издательство АСТ, Фолия, М., 2001, în continuare
Tac. Histor. I, 68.
18
Ibidem, III, 18.
îi era obiceiul; căci nu numai că nu putea răbda ostenelile trupului și era fricos de fire, ci era încă
și foarte desfrânat și destrăbălat, și cu femeile și cu bărbații...Când era bătut, dădea vinăpe
generali; izbânzile însă, deși nu participa la ele, le punea toate pe seama lui, iar vina înfrângerilor
o arunca asupra celorlalți, chiar dacă lupta eradusă conform ordinelor sale.Îi ura pe cei
învingători, iar pe cei învinși îi mustra.”19
Planul campanieiera elaborat probabil pe două direcții diferite – una din Pannonia
aplicată de către sarmați și germani, și alta din Dacia spre Moesia romană. Prin divizarea
loviturilor, romanii nu își puteau coordona acțiunile defensive fiind nevoiți se opereze pe două
direcții diferite fără legătură directă între ele. Planul lui Duras Diurpaneus era cu cât mai simplu,
cuatâtmai genial.
În iarna anului 85 Roma este prinsă într-o cursă întinsă de către regele dac. Ofensiva
sarmaților s-a încununat cu un deplin succes, fiind nimicită o întreagă legiune romană 20 împreună
cu comandantul său. Totodată, dacii atacă la sud luând prin surprindere defensiva romană,
înaintând în adâncul provinciei. Preocupat de organizarea apărării, guvernatorul provinciei
Oppius Sabinus în una din lupte este ucis, iar capul său tăiat devine trofeul de luptă al geto-
dacilor.21 Puterea romană din estul Europei era pusă la grea încercare, deoarece flacăra războiului
putea cu ușurință să treacă prin Pannonia în Germania și Gallia. Situația creată cerea cu
insistență prezența personală a lui Domițian, care era unicul capabil să coordoneze acțiunile
militare pe toate direcțiile.
Preluând comanda supremă, în primăvara anului 86, imperatorul Domițian sosește în
Illiria, stabilindu-și cartierul său general la Naissus (Niș). Timpul inițial era acordat aducerii unor
întăriri din întregul imperiu, concentrând o imensă putere, care i-a încredințat-o prefectului
pretoriului Cornelius Fuscus. Pentru gestionarea mai eficientă a provinciei, după ce dacii au fost
impuși se treacă peste Dunăre, el divizează Moesia în două provincii – Moesia Inferioară și
Moesia Superioară. Faza a doua a campaniei prevedea aplicarea unei lovituri decisive exact în
epicentrul puterii dacice din interiorul teritoriului suveran. Construind din vase un pod plutitor,
Cornelius Fuscus în anul 86/87 trece cu trupele sale Dunărea și înaintează în adâncul teritoriului
regatului lui Duras-Diurpaneus.

4. Campania romană din anul 87 e.n. Luptele cu Tetius Iulianus, pacea cu Domiţianus.

19
Dio Cassius, LXVII, 6, în Istoria României, vol. I, București, 1960; Della istoria romana di
Dione Cassio. Dal libro LX fino all LXXX. Epitome di Giovanni Sifilino nella quale si sono
inferiti in ciascuno luogo i framenti interi di Dione che sono ritrovati, Milano, 1823.
20
Seut. Domit., 6.
21
Iordanus, Getica, XIII, 76.
 În fața primejdiei regele Duras-Diurpaneus cedează benevol tronul în favoarea tânărului
său nepot Decebal, care se deosebea prin calități înnăscute de comandant de oști
fiind :”...priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind când să năvălească și când să se
retragă la timp, meșter a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de victorie și a
22
scăpa cu bine dintr-o înfrângere”. La înaintarea armatei romane în adâncul Daciei, Decebal
propune de câteva ori lui Domițian oprirea ostilităților și încheierea unei păci, care ar delimita
sferele de interese ale ambelor state.
Încrezut în puterea armatei sale, Domițian refuză tratativele, ordonând continuarea
23
ofensivei. Zeița Fortuna însă le-a întors spatele romanilor. Decebal, meșter iscusit în arta
războiului, organizează romanilor o ambuscadă, în care trupele invadatoare sunt complet
nimicite, în luptă pierzându-și viața și generalul roman Cornelius Fuscus.24 În mâinile dacilor
cade drapelul de luptă al legiunii a V-a Alaudae cu un vast material de război din taberele întărite
ale romanilor.
Acțiunile militare au reînceput în anul 88, când la desfășurarea expediției peste Dunăre
era învestit noul prefect al pretoriului Tettius Iulianus. Luând în calcul greșelile predecesorilor
săi, care înaintau în Dacia pe singurul defileu al râului Olt, foarte ușor de apărat, el schimbă
direcția de atac înaintând din Banatul actual. La Tapae dacii sunt învinși, însă ofensiva se oprește
aici. Romanii, după spusele lui Dio Cassius, fiind înșelați de către ostașii lui Decebal, care tăiau
și împodobeau arborii cu arme de luptă, creând iluzia unei armate noi numeroase.25 Cauza reală a
stopării ofensivei romane era o nouă înfrângere suferită de către Domițian în Pannonia
din partea marcomanilor, cvazilor și iazigilor. Situația din Pannonia l-a impus pe împărat să
înceapă negocierile cu Decebal. Cu ducerea tratativelor cu romani era învestit Diegis, fratele lui
Decebal. Sosind în cartierul general al lui Domițian din Naissis, Diegis este primit chiar de
împărat. În urma unor tratative din anul 89 a fost încheiată pacea, rodul unuicompromis din
ambele părți. Condițiile păcii, în primul rând, prevedeau că Dacia devenea un stat clientelar față
de Roma, Diegis, ca reprezentant oficial al lui Decebal, a primit din mâinile lui Domițian
diadema regală, simbolul puterii de stat. În cel de-al doilea rând, Decebal se obliga să restituie
romanilor prizonierii de război și armamentul capturat în schimbul acordării unor subsidii anuale
și specialiști din domeniul militar.
Pacea, una de compromis, nu putea fi de lungă durată. Decebal înțelegea că orgoliul rănit
al romanilor nu va suporta mult timp plata unui tribut barbarilor, învinși în luptă deschisă.

22
Dio Cassius, LXVII, 6.
23
Ibidem, LXVII, 6-7.
24
Iordanus, Getica, XIII, 77.
25
Dio Cassius, LXVII, 10.
Nerespectarea de către daci a condițiilor tratatului indica clar, că el a fost un simplu răgaz
preparatoriu înaintea izbucnirii unui nou război.

Titus Flavius Domitianus

Înfățișarea lui Decebal de pe Columna lui Traian

Întrebări de autoevaluare și teme de

reflecţie:

1. Care era arealul de răspândire a triburilot tracice?

2. Caracterizați pe geți.
3. Cine și când a unificat triburile geților și dacilor într-un stat unitar?
4. Care era cauza expansiunii Romei la nord de Dunăre?

Bibliografie:

1. Istoria militară a românilor, vol. 1, 2, Bucureşti, 1992.

2. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821, Bucureşti, 1992.
3. Armata şi societatea în spaţiul românesc, studii de istorie militară, Bucureşti, 1992.
4. Bălcescu Nicolae, Puterea militară şi arta militară la români, Bucureşti, 1990.
5. Crişan I.H., Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977.
 6. Leșcu Anatolie, Istoria dezvoltării artei militare în Roma antică: (sec. VIII î.Hr. – IV
d.Hr.), ”Tipocart-Print”, Chișinău, 2016.

Lecția nr.2
Războaiele daco-romane.
Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să definiți principiile de bază a artei militare la romani și geto-daci în epoca antichităţii;
 să analizați principiile de dezvoltare a artei militare în epoca studiată;
 să determinați istoricul şi specificul artei militare la romani şi geto-dacici;
 să apreciați rolul istoric a războaielor daco-romane;

Subiecte:

1. Armata romană în epoca imperială.

2. Războaiele dacice iniţiate de Traian: 101 -102; 105-106.

Cuvinte–cheie: legiunea, cohorta, romani, Traian, Decebal, pilum, manipula, catapulta, Dunăre, Haemus,
Sarmisegetuza, infanteria, cavaleria, prefect, legat, lorica, tribun.

1. Armata romană în epoca imperială.

Către începutul noului mileniu, armata romană era în culmea puterii sale. În timpul
reformelor de la sfârșitul secolului I î.Hr., trei manipule din cadrul legiunii, au fost unite într-o
principală subunitate tactică – cohorta. Prin acest procedeu, legiunea a devenit mult mai ușor
gestionată pe câmpul de luptă, comandantul dispunând de 10 cohorte în loc de 30 manipule.
Legiunea dispunea și de cavaleria proprie – cavaleria legionară. Prima cohortă era considerată ca
cohorta principală, numărând în rândurile sale 1150 pedeștri și 132 călăreți, de unde a și primit
denumirea sa “cohors miliaria”. Celelalte 9 cohorte numărau în rândurile sale câte 555
infanteriști și 66 cavaleriști. În total legiunea dispunea de 6100 infanteriști și 730 cavaleriști,
dispuși în două rânduri. Drapelul de luptă a legiunii, vulturul legionar era păstrat în prima
cohortă – cohors miliaria.26
Infanteria ușoară romană, velites, a fost desființată, rolul ei fiind preluată de trupe
auxiliare ale aliaților (socii), care nu intrau administrativ în componența legiunii. Pe timpul luptei
ei erau dislocați între prima și a doua linie a cohortelor, în centrul dispozitivului de luptă, având
ca scop începerea luptei. Unitățile auxiliare (antesignane) erau compuse din mai multe categorii
de ostași: ferentarii (aruncători de geride), aesculcatorii (infanteria ușoară), praștieri, tragularii

26
Vegetio. II, 6.
(trăgători din baliste manuale și arbalete), toți echipați cu zale ușoare – lorică și coif, acoperit cu
blană de urs.27

De obicei, legiunea era comandată de către prefect, avându-l ca prim locțiitor pe prefectul
taberei (propraefectus castrorum), care răspundea de administrarea taberei, unitățile de transport,
asigurarea medicală a efectivului, instrumente pentru lucrări de terasamente, materiale de
construcție, armamentul greu, practic, de toate întrebările ce țin de problemele logistice.
Cohortele erau comandate de către tribuni. Printre tribunii se evidenția comandantul primei
cohorte – cohors miliaria, care era tribunul principal – tribunus major, iar ceilalți tribuni –
tribunus ordinarus. Corpul de ofițeri inferiori era reprezentat de către centurioni, 10 persoane în
prima cohortă și câte 5 în celelalte nouă. În total 55. Primul centurion din cohors miliaria era
considerat centurion principal – primpilar, comandând patru centurii și având în grija sa paza
drapelului de luptă – vulturul legionar.28
Corpul de sergenți era reprezentat de către furieri – tesserarii, care aduceau la cunoștință
efectivului ordinele comandanților (tesserie); instructori – campingeni, responsabili de instruirea
efectivului; marcatori (metatores) – cei care alegeau locul dispunerii taberei militare pe timpul
27
Ibidem, II,15.
28
Ibidem, II,8.
marșului; librarii (librarium) – persoane, responsabile de calcularea rațiilor ostășești; muzicanții;
menzorii – responsabili pentru marcarea în castrumuln a locurilor corturilor, iar în localități,
caselor pentru cartiruire.

Meseriașii legiunii erau gestionați de către pretorul meseriașilor – praefectus fabroerum,

responsabil de fabricarea și reparația armamentului ușor și greu. Fiecare legiune avea în dotare
55 de carrabaliste, 10 onagre și bărci (monoxila) pentru forțarea apelor. Armamentul ușor al
legionarului nu s-a schimbat radical în comparație cu perioada precedentă, cu excepția hastei,
care a fost înlocuită cu pilum, având caracteristicile tehnico-tactice mai bune. Tot atunci a
început să apară la fiecare legionar 5 bile din plumb (mattiobarbula), care se păstrau în scut și
erau aruncate pe timpul apropierii de inamic.29 Totodată, din armamentul din dotare făceau parte
și unele exemplare, preluate de la popoarele “barbare”, cum ar fi gaesum – lancea grea de
proveniență celtică; lancea ușoară iberică; sparus și rumices – sulițe gallice cu vârful îndoit în
formă unui cârlig de pescuit; farmeae – sulițe de origine germanică cu vârfulascuțit și scurt;
cateia – ghioagă de aruncat împănată cu cuie, preluată tot de la germani; sibones – sulițe de
vânătoare illirice; enses – spade cu două tăișuri; machaerae – stilete; spathae – spade largi cu
două tăișuri și altele. Din armamentul tracic romanii au preluat rumpia – suliță lungă, grea,
rhomphae – spade grele, late cu două tăișuri, sicae – cuțit sau sabie curbată.30
În aceeași ordine de idei a început și reorganizarea cavaleriei, accentul fiind pus pe
cavaleria aliată, cea auxiliară. Către epoca Principatului cavaleria romană era constituită din 3
părți componente: 1. Cavaleria legionară; 2. Cavaleria auxiliară: 3. Unitățile mixte – cohortes
equitates. Structura stabilită de Marius a legiunii a existat cu unele schimbări până la prăbușirea
Imperiului Roman.
2. Războaiele dacice iniţiate de Traian: 101 -102; 105-106.

La 25 ianuarie 98,după moartea a împăratului Nerva, la conducerea Imperiului Roman

vine Traian (Marcus Ulpius Traianus, 98-117), care imediat
începe pregătirile pentru un război cu dacii. Pentru zdrobirea
regatului lui Decebal el concentrează o forță uriașă, care
număra 14 legiuni, ceea ce constituia aproximativ 50% din
totalul forțelor regulate ale Imperiului Roman. Reconstruirea
numărului exact al legiunilor participante la război este
posibilă datorită colecției de inscripții latine adunate în Corpus
Inscriptiorum Latinorum (CIL) în 17 volume, care cuprinde

Ibidem, I,7.
29

Авл Геллий, Аттические ночи, Гумманитарная Академия, СПб., 2007, în continuare

30

Noct.Att., X, 25, 1-4.

peste 18 mii de inscripții, dintre care foarte multe cu caracter militar. În urma analizei acestor
inscripții, istoriografia contemporană ne redă practic lista completă a acestor legiuni, care erau: I
Adiutrics Piae Fidelis, I Italica, I Minerva, II Adiutrics Piae Fidelis; III Flavius Felix, V
Macedonica, VII Claudia, XGeminae, XI Claudia Pia Fidelis, XIII Geminae, XIV Geminae
Martiae Victoricis, XV Apollinaris, XXI Rapax, XXX Ulpia Victoricis. Pe lângă aceste legiuni
în acțiuni militare au participat și unele unități detașate din cadrul altor regiuni, cum ar fi
vexilarii legiunilor II Augusta, III Augusta, IV Scythica, VI Ferrata, VII Geminae, IX Hispana,
XII Fulminata, XX Valeria Victorics, XXII Primigenia. Pe lângă trupele regulate, la expediția
militară au participat și unitățile de gardă, reprezentate de cohortele pretoriene. În total, reieșind
din numărul efectivului după state, au fost concentrate de către Traian în jur de 200 mii de ostași
(împreună cu flotă), cărora Decebal le mai putea contrapune aproximativ 200 mii de combatanți.
La 25 martie 101 împăratul Traian părăsește Roma și înconjurat de către statul său major,
se îndreaptă spre teatrul operațiunilor militare. La întocmirea planului strategic de desfășurare a
campaniei, pe lângă împărat au participat cei mai iluștri comandanți romani, printre care se
evidențiau generalii: Tiberius Claudius Livianus,31 Lucius Licinius Sura, Quintius Sosius
Senecio,32 Lusius Quietus,33 Gnaeus Pompeius Longinus, Publius Hadrianus - viitor împărat,
succesorul lui Traian și alții. Conceptul strategic prevedea înaintarea în Dacia din vest, pe traseul
Lederata (Ramna), Berzobis (Berzovia), Aizis (Fârlag), Tibiscum (Jupa), Tapae – poarta spre
capitala Daciei cetatea Sarmisegetuza. În linii mari, acest plan era identiccu cel elaborat de către
generalul Tettius Iulianus din perioada războaielor dacice purtate de imperatorul Domițian.
La rândul său, planul lui Decebal, copia improvizată a propriului său plan din perioada
confruntării cu Domițian, prevedea retragerea benevolă în inima țării, unde sub protecția
terenului muntos se dădea o bătălie decisivă sub zidurile cetății sale de scaun. Totodată, nu era
neglijată alianța cu triburile vecine, cu excepția iazigilor, în deschiderea celui de-al doilea front
în spatele romanilor.
Campania se deschidea cu forțarea de către romani pe poduri plutitoare a Dunării în două
coloane separate. Înaintarea armatei se efectua foarte lent, cu respectarea tuturor măsurilor de
securitate pe timpul marșului. În locuri strategice erau dislocate garnizoanemici, asigurând liniile
de comunicații și întărind teritoriul ocupat. Către sfârșitul verii 101 legiunile romane au ajuns la
Tibiscum. Etapa următoare era Tapae.
Pe parcursul înaintării romanilor, Decebal, din considerente tactice, propunea lui Traian
începerea unor negocieri de pace, cereri respinse de către împăratul roman. Una dintre aceste
încercări a avut loc în apropiere de Tapae, când burii i-au înmânat lui Traian un mesaj scris cu
31
Ibidem, LXVIII, 9,2.
32
Corpus Inscriptiorum Latinorum (CIL), VI, 1444.
33
Dio Cassius, LXVIII, 8,3.
litere latine, pe o ciupercăenormă, cu rugămintea de a se întoarce înapoi și încheierea unei păci
cu Decebal. Propunerea iarăși a fost respinsă, viitorul putea fi rezolvat numai cu ajutorul
armelor. Prima bătălie adevărată a avut loc în apropiere de Tapae, cu pierderi însemnate din
ambele părți. Tensiunea luptei este foarte plastic redată de către Dio Cassius, care ne spune că
din cauza numărului mare de răniți, cărora nu mai aveau cu ce le lega rănile, Traian își rupse
veșmântul său și-l taie ca să facă din el fâșii.34
Lupta sângeroasă pentru ambele părți nu a evidențiat învingătorul. Decebal se retrase în
fortăreața naturală din munții Orăștiei, constituită din 6 cetăți întărite, greu de cucerit. Înaintarea
romanilor în inima munților era foarte anevoioasă, ei fiind nevoiți să cucerească în lupte
grele,munte după munte, folosind pe larg atacurile frontale paralel cu învăluiri tactice în spatele
cuiburilor de rezistență ale dacilor, manevre, în care se evidenția în mod deosebit Lusius Quietus.
În aceste lupte de uzură a trecut întreaga campanie a anului 101. Pe perioada de iarnă luptele au
încetat, adversarii regrupându-și forțele pentru noi bătălii. Folosind răgaz pașnic oferit de
romani, Decebal, prin intermediul aliaților săi, deschide cel de al doilea front în speranță
disperată de a dispersa forțele romane. Probabil că în iarna anilor 101-102, la îndemnul lui
Decebal, triburile sarmatice în frunte cu căpeteniile lor Susagus 35 și Sardoniu,36 pustiesc Moesia
Inferioară, luând prin surprindere garnizoanele romane din regiune. Incursiunea sarmatică a fost
oprită de către guvernatorul Moesiei Inferioare Laberius Maximus, însă nu era respinsă definitiv
din lipsă de efectiv.

34
Ibidem, LXVIII, 8.
35
Plin. Ep. Plinius Secundus, Epistolorum, X,74, în Письма Плиния Младшего, М., Наука,
1984.
36
Аврелий Виктор, О Цезарях, în continuare Aur. Vict. Caes. XIII, 3.
 Scenele de pe Columna lui Traian ne arată că, după ce sarmații au fost respinși, în
provincie cu întăriri vine însuși imperatorul Traian, care a preluat conducerea, probabil, în două
bătălii. Îi gonește pe nomazi înapoi peste Dunăre. Memoria acestor bătălii este Tropaeum Traiani
din Adamclisi din Dobrogea, înălțat în locul presupusei bătălii și orașul Nicopolis (Nicopole),
înființat de Traian în memoria victoriei purtate asupra dacilor.37
Planul acțiunilor din campania anului 102 avea un caracter hotărâtor și prevedea
desfășurarea unui atac concentric, din trei părți, asupra fortăreței dacice din Munții Orăștiei.
Direcția principală de atac rămânea cea din anul trecut, care trecea prin Tapae spre
Sarmisegetuza. Din sud, trecând Dunărea, înaintau legiunile lui Laberius Maximus prin defileul
râului Olt. Din est, în urma unei manevre de învăluire, înaintau trupele de cavalerie ușoară maură
ale lui Lusius Quietus, asumând funcțiile vânătorilor de munte.
Evenimentele din primăvara-vara 102 se desfășurau conform planului elaborat. În lupte
dure, legiunile romane înaintau pas cu pas, luând după asalt cetățile dacice, apropriindu-se: “...de
scaunul domniei dacice, pe când Luisius, care atacase din altă parte, îi nimicise pe mulți și pe
mulți îi prinse de vii”.38 Simultan, din sud înainta Laberius Maximus. Trăgând din timp, Decebal
trimite la Traian soli cu propunerile încheierii unui armistițiu. Din partea romanilor,de ducerea
tratativelor erau responsabili Licinius Sura și prefectul pretoriului Claudius Livianus, care au
37
Аммиан Марцелин, Римская история, М., Научно-издательский центр “Ладомир”,
XXXI, 5,16.
38
Dio Cassius, LXVIII, 8.
înțeles sensul adevărat al tratativelor, refuzând oprirea ostilităților. Treptat au fost cucerite
majoritatea cetăților întărite, unde romanii au găsit “armele, mașinile de război, captivii și
steagul luat mai înainte de la Fuscus.”39 Cercul se îngusta tot mai mult în jurul Sarmisegetuzei,
inclusiv și din sud, unde L. Maximus a străpuns apărarea inamicului pentru a face joncțiune cu
forțele principale din Munții Orăștiei. In una dintre cetăți a fost capturată sora lui Decebal.
Situația disperată l-a impus pe Decebal să ceară insistent începerea tratativelor de pace cu
romanii. Acceptând tratativele, în vara anului 102 Traian încheie cu Decebal tratat de pace, în
care erau stipulate următoarele condiții:
1. Înapoierea tuturor armelor și mașinilor de război;
2. Predarea ostașilor fugari și inginerilor;
3. Distrugerea cetăților și fortărețelor construite;
4. Evacuarea teritoriilor cucerite;
5. Renunțarea la propria politică externă și alinierea la cea romană;
6. Încetarea practicii de oferire a azilului politic fugarilor din armata romană. Garantul
respectării condițiilor grele de pace a fost garnizoana romană instalată în Sarmisegetuza. În urma
victoriei și încheierii păcii, Traian își ia numele de “Dacicul”.40
Ambele tabere adverse nu erau așa de naive că să nu înțeleagă că pacea încheiată era una
temporară și numai o victorie decisivă putea pune capăt acestui război. Atât unii, cât și alții se
pregăteau activ de război. Pe parcursul a doi ani, Decebal consolidează puterea sa politică în fața
partidei filoromane, reconstruiește cetățile și fortificațiile dărâmate, pune întreaga economie pe
picior de război procurând și fabricând arme și mașini de război noi. Totodată, trece prin foc și
sabie țara iazigilor, aliații Romei. La rândul său, romanii tot se pregăteau de război. La Dunăre
erau concentrate trupe noi, aduse din interiorul imperiului. Pentru a facilita trecerea Dunării este
construit podul permanent din piatră de către arhitectul Apollodor din Damasc.

39
Ibidem, 9.
40
Ibidem, 9-10.
 Ruinele podului peste Dunăre construit de Apolodor din Damasc
Inițiativa deschiderii acțiunilor militare îi aparține lui Decebal. În urma unui plan ținut în
mare secret, de sub ocupația romană este eliberată Sarmisegetuza. Garnizoana romană din
această cetate sau a fost distrusă, sau a putut să scape din încercuire. Simultan, au fost atacate
majoritatea cetăților și fortificațiilor cucerite de către romani în campaniile precedente.
Gravitatea situației impunea prezența imperatorului în fruntea armatei. La 4 iunie anul 105
Traian părăsește Roma și în scurt timp ajunge în Moesia Superioară, unde este stabilit cartierul
său general. Atacurile furibunde ale lui Decebal au fost peste tot răspunse, cu excepția
Sarmisegetuzei, garnizoanele romane rezistând în fața atacatorilor daci, mai puțin iscusiți în arta
asediului. La deblocarea cetății Sucidavei (Roscova), din Dobrogea a participat însuși Traian,
fapt despre care ne vorbește o inscripție comemorativă romană găsită la fața locului.
Treptat, inițiativa trece de partea romanilor, ei neangajând în lupte forțele sale principale.
În comparație cu anii precedenți, situația s-a înrăutățit pentru regele dac, care a pierdut susținerea
aliaților săi, refuzând deschiderea celui de al doilea front. S-a înviorat și partida filoromană, care
a trecut de partea lui Traian. Condițiile grele în care s-a pomenit, l-a impus pe Decebal, pe lângă
metodele tradiționale de război, să le folosească pe cele asimetrice, constând în comploturi,
atentate teroriste, omoruri politice. Ținta principală era însuși imperatorul Romei Traian.
“Decebal trimite, deci, în Moesia niște fugari ca să-l omoare, dar aceștia nus-au isprăvit, unul din
ei fiind bănuit, prins și impus chinurilor, mărturisind tot planul urzit de dânsul.” 41 Războiul
asimetric dus de către Decebal a avut și unele succese. Așadar, în urma unui șiretlic, poate și
nedemn pentru onoarea unui rege, dar practicat destul de des pe timpuri, este capturat unul din
cei mai buni generali ai lui Traian, Pompeius Longinus, guvernatorul Moesiei Inferioare. În
schimbul eliberării lui Longinus, Decebal cerea de la Traian, nici mai mult nici mai puțin,
încetarea războiului, evacuarea teritoriului deja ocupat, până la Dunăre, despăgubiri materiale
pentru ducerea războiului. Pentru a nu-l pune în situație pe imperatorul său, Longinus, ajutat de
un servitor de alsău, se sinucide, murind ca un erou demn de armată și gradul său militar.42
Evenimentele din vara-toamna anului 105 au încetinit, dar nu au putut opri mersul
acțiunilor militare. Anul următor- 106, era să devină decisiv în desfășurarea războiului. Ultimul
bastion de rezistență a rămas Sarmisegetuza. În urma unui atac concentric, capitala dacică este
cucerită, regele Decebal se retrage în munți, unde se sinucide. Capul celui de mai temut adversar
al Romei este retezat și expus la Roma pentru atenția publicului. În locul regatului dac este
înființată o nouă provincie - Dacia, în fruntea căreia este stabilit primul guvernator, consularul
Terentius Scaurianus.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care era componența unei legiuni romane?

2. Caracterizați arta militară a Romei antice.
3. Care erau planurile ale beligeranților în campania din 102 – 103?
4. Care erau planurile strategice ale beligeranților în campania din 105 – 106?

Bibliografie:

1. Istoria militară a românilor, vol. 1, 2, Bucureşti, 1992.

2. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821, Bucureşti, 1992.
3. Armata şi societatea în spaţiul românesc, studii de istorie militară, Bucureşti, 1992.
4. Bălcescu Nicolae, Puterea militară şi arta militară la români, Bucureşti, 1990.
5. Crişan I.H., Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977.
6. Leșcu Anatolie, Istoria dezvoltării artei militare în Roma antică: (sec. VIII î.Hr. – IV
d.Hr.), ”Tipocart-Print”, Chișinău, 2016.

41
Ibidem, 11.
42
Ibidem, 12.
 Tema 2. Constituirea şi afirmarea statului medieval Moldova.
Organismul militar naţional în sec. al IX-XIV-lea.

Lecția 1. Constituirea şi afirmarea statului medieval Moldova.

Organismul militar naţional în sec. al IX-XIV-lea.

Tema 2. Constituirea şi afirmarea statului medieval Moldova.

Organismul militar naţional în sec. al IX-XIV-lea.

Lecția 1. Constituirea şi afirmarea statului medieval Moldova.

Organismul militar naţional în sec. al IX-XIV-lea.

Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei teme veţi fi în măsură să:

 să definiți premisele de bază ale constituirii şi afirmării statului medieval Moldova;
 să apreciați rolul istoric a Moldovei în epoca medievală;
 să cunoașteți principalele momente a creşterii teritoriale şi participării unităţilor
militare moldoveneşti la diferite acţiuni militare din Europa;
 să interpretați adecvat rolul oastei în cadrul instituţiilor statale naţionale.

Subiecte:

1. Premisele social-economice şi politice ale formării statelor medievale româneşti.

2. Formarea Ţării Moldovei. Dragoş şi Sas primii voievozi ai Moldovei.
3. Ţara Moldovei de la Petru I Muşat la Alexandru cel Bun.
4. Organizarea internă. Instituţiile de stat medievale. Armata.

Cuvinte–cheie: evul mediu, progres, agricultura, comerț, domnia, Principatul Moldova, descălecat,
Maramureș, vasalitate, oastea, instituțiile de stat.

1. Premisele social-economice şi politice ale formării statelor medievale româneşti.

 Către mijlocuil secolului al XIV-lea pe harta Europei a apărut un nou stat, Ţara
Moldovei. Apariţia acestui stat nu a fost deloc întâmplătoare. Ea fiind determinată de procesele
interne şi externe, care au avut loc în perioada precedentă. Cu plecarea mongolilor stagnarea
demografică temporară cauzată de dominarea politică a Hoardei de Aur a luat sfârşit şi s-au creat
condiţiile necesare repopulării teritoriilor dintre Carpaţii Orientali şi Nistru. Creşterea rapidă a
populaţiei a avut loc şi datorita migrării masive a românilor din teritoriile Transilvaniei cauzată
de politica promovată regatul ungar. Aşadar, numai în perioada 1251-1350 în Transilvania au
dispărut 669 de sate, populaţia cărora îşi găsea refugiu peste Carpaţi. Datele arheologice privind
evoluţia demografică se confirmă şi în puţinele consemnări scrise. Originea ştirilor asupra
românilor din Moldova inserate în izvoarele scrise este relativ diversă, ele provenind din lumea
scandinavă, bizantină, germanică, rusească, armeană, italiană sau orientală. Cea mai veche
consemnare scrisă referitoare la românii din regiunile de la răsărit de Carpaţii Orientali pare a fi
inscripţia runică de pe o piatră comemorativă descoperită în localitatea suedeză Sjonhem din
insula Gotland. Inscripţia, datată spre mijlocul secolului al XI-lea, menţionează omorârea
varegului Rodfos de către „Blakumen în timpul călătoriei în străinătate”43.
Date mai consistente asupra populaţiei româneşti de la răsărit de Carpaţii Orientali sunt
oferite de scrisoarea papei Grigore IX adresată la 14 noiembrie 1234 prinţului moştenitor al
Ungariei, Bela. Scopul scrisorii era de a-i solicita intervenţia împotriva vlahilor (Walati, Walathi)
din dieceza cumană pentru faptul că ignorau prerogativele episcopului Teodoric. Marele pontif
informa totodată pe Bela că vlahii dispun de propriii lor pseudoepiscopi de rit grecesc şi se arată
nemulţumit pentru că atrăgeau la ei pe unguri, saşi şi alţi enoriaşi catolici, care sub influenţa lor
adoptaseră ortodoxismul44 (Spinei 1994, p.103). Precizarea din documentul cancelariei Scaunului
apostolic că locuitorii menţionaţi veneau la vlahi din regatul Ungariei (de regno Ungarie)
dovedeşte că populaţia românească la care se referea Grigore IX era cea din afara arcului
carpatic şi nu din colţul de sud-est al Transilvaniei, care era cuprins şi el în hotarele episcopiei
cumanilor.
În poemul Wilhelm de Austira (Wilhelm von Österreich), compus la începutul secolului al
XIV-lea de Johann von Würzburg, autorul imaginează o lungă călătorie a eroului său, care în
peregrinările sale a ajuns şi la „cumanii din Tartaria, unde locuiesc valahii”. Poetul german avea
în vedere fără îndoială pe românii de la est de Carpaţi45.
Potrivit unei informaţii din cronica lui Jan Dlugosz, contingente de vlahi (Walachi) ar fi
participat, împreună cu rutenii şi lituanienii, la expediţia organizată în anul 1326 de regele

43
. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău, 1994, p. 97.
44
Ibidem, p. 103.
45
Ibidem, p. 232.
Poloniei, Wladislaw Lokietek (1303-1333), împotriva markgrafului de Brandenburg 46. Având în
vedere compania rutenilor şi lituanienilor şi faptul că cele trei aliate ale Poloniei se specifică că
erau „populaţii vecine” cu ea, credem că este mai verosimilă presupunerea că românii care au
ajutat pe polonezi în 1326 erau cei din Moldova.
Creşterea demografică a cauzat dezvoltarea economică prin extinderea suprafeţei
pământului arabil, dezvoltarea calitativă a metodelor de prelcurare a pământului şi
meşteşugurilor. Alături de agricultură un rol important în economie juca şi creşterea vitelor.
Aceste îndeletniciri se practicau împreună, întregindu-se reciproc. Analiza osteologică ne arată
tipuri de animale, crescute în gospodării: taurinele, ovicăprinele, porcinele şi cabalinele.
Animalele erau crescute în grupuri mici, ceea ce denotă un caracter patriarhal al gospodăriei
săteşti. Nu putem nega şi importanţa vânătorii şi pescuitului.
Un rol important în economie au jucat şi meşteşugurile, printre care un rol deosebit îi
aparţine prelucrării metalelor, prelcurării pietrei şi olăritului. Deşi pe teritoriul Moldovei nu
există bogate zăcăminte de metale, materialul arheologic ne indică răspândirea largă a uneltelor
din metal: cuţite, cuie, ace, chei, lacăte, catarame, cazane, cârligi, sfeşnice etc. cât şi arme.
Datorită progreselor înregistrate în agricultură şi meşteşug s-au creat condiţii pentru
creşterea schimbului cu produse atât în interior cât şi în exterior, despre ce ne mărturisesc
multiplele descoperiri de monede, în tezaure sau particulare. Mărfurile ce reprezentau obiectul
schimburilor comerciale interne constau din produsele muncii păstorilor, agricultorilor şi
meşteşugarilor, fără ca în actualul stadiu al cercetărilor să le putem preciza cu exactitate. Dintre
aceste mărfuri nu lipseau desigur sarea, peştele şi ceramica. Uniformitatea materialului ceramic
în privinţa tehnicii de lucru, formelor şi decorului în întreg teritoriu est-carpatic nu s-ar putea
concepe fără larga sa circulaţie, la fel ca şi în perioadele mai târzii. Produsele pe care localnicii le
puteau oferi negustorilor străini presupunem că erau cele agrare, animalele, pieile, blănurile,
peştele, brânzeturile, mierea, ceara etc., adică aceleaşi mărfuri ce vor fi exportate şi după
formarea statului de sine stătător. În ceea ce priveşte mărfurile primite în schimb, ele constau din
arme, probabil din anumite unelte, obiecte de podoabă şi de cult etc.
Pe teritoriul Moldovei au fost depistate multe tezaure monetare bizantine, din care, însă,
nu s-a reuşit să se recupereze întotdeauna întregul conţinut. La Făureşti (raionul Criuleni) s-a
descoperit un tezaur compus din nouă monede de aur emise de Nicephor III Botaniates (1078 –
1081) şi din doi cercei de tâmplă din acelaşi metal (Столярик 1985, p. 137-140); într-o localitate
neidentificată din raionul Arciz (reg. Odessa, Ucraina) s-a găsit un tezaur din nouă monede
anonime; la Ismail (reg. Odessa) s-a semnalat un bogat tezaur din 200-250 piese schifate din

46
Ibidem, p. 233.
bilon, din care s-au putut recupera trei exemplare emise de Alexios I, şase de Ioan II şi două de
Manuel I; de la Reni (reg. Odessa) provine un tezaur, din care specialiştii au intrat în posesia a
numai două monede de la Manuel I.
Monedele bizantine nu au fost singurele care au circulat în spaţiul est-carpatic în primul
sfert al mileniului al II-lea. Alături de ele au mai pătruns emisiuni monetare central-europene,
dar numărul lor, exceptând cele din tezaurul de la Hotin, care cuprindea şi un dinar emis de
Salomon (1063-1074), este cu totul redus.
Un loc extrem de important în cadrul relaţiilor de schimb a deţinut moneda divizionară a
Hoardei de Aur. De la moneda romană nici o altă monedă până cea locală medievală nu a avut o
circulaţie atât de intensă în regiunile de la răsărit de Carpaţi ca emisiunile monetare ale hanilor
mongoli. Până în prezent au fost semnalate aproape 5000 de monede al Hoardei, dintre care mai
mult de trei sferturi reprezintă piesele tezaurizate.
Către sfârşitul perioadei cercetate pe teritoriul viitorului stat de sine stătător au apărut
primele semne a vieţii citadine. Apariţia oraşelor este un eveniment esenţial alături de un şir de
alte evenimente care caracterizează de obicei finisarea primei etape a instaurării relaţiilor
feudale. Cunoştinţele noastre despre modalităţile apariţiei oraşelor medievale pe teritoriul
Moldovei încă nu sunt complete. Majoritatea vechilor oraşe ale Moldovei au luat fiinţa pe văile
râurilor mai mari, de-a lungul cărora treceau principalele drumuri comerciale: Cetatea Albă la
limanul Nistrului, Hotinul pe Nistru, Orheiul Vechi pe Răut, Costeşti pe Botna, Siretul şi
Adjudul Vechi pe Siret, Baia şi Romanul pe Moldova, Suceava pe Suceava, Cernăuţi pe Prut,
Piatra lui Crăciun (Piatra Neamţ) şi Băcăul pe Bistriţa, Iaşii şi Hârlăul pe Bahlui, Bârladul şi
Vasluiul pe Bârlad etc. Nu este întâmplător, de aceea că, în multe cazuri toponimul a împrumutat
numele hidronimului. O mare parte a localităţilor enumerate erau situate pe vaduri, adică unde
trecerea apelor se putea face mai uşor47. Dispunerea lor şi alte argumente arată că ele au apărut în
locurile de întâlnire periodice ale comunităţilor din zona adiacentă, unde se realiza schimbul
intern de produse şi unde puteau poposi ocazional şi negustorii străini. Se pare că, încă înainte de
constituirea oraşelor, văile alcătuiau unităţi economice separate, unele devenind ulterior şi nuclee
politice. Desigur că târgurile de pe văile râurilor nu aveau doar atribuţii comerciale, ci erau
totodată şi centre meşteşugăreşti. De asemenea, locuitorii lor au continuat să-şi profeseze
îndeletnicirile agricole, cultivâd cereale şi alte plante în perimetrul târgului sau în zona sa
limitrofă. Practicarea agriculturii şi creşterii vitelor de către orăşeni în ocoalele târgurilor
reprezenta şi o necesitate econimică, deoarece câştigurile realizate prin desfacerea produselor
meşteşugăreşti nu erau suficiente pentru a asigura întreţinerea întegii populaţii urbane48.

47
C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea pînă la mijlocul secolului al XVI-lea,
Bucureşti, 1967, p. 73.
48
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 285.
 În cele din urmă, către mijlocul secolului al XIV-lea prin combinarea tuturor condiţiilor,
încât interne, atât şi cele externe, enumerate mai sus popualţia românească din teritoriile de la
răsărit de Carpaţi a atins nivelul necesar constituirii statului de sine stătător.

2. Formarea Ţării Moldovei. Dragoş şi Sas primii voievozi ai Moldovei.

Pe teritoriul dintre Mureş la sud, Someş la nord şi Porţile Meseşului la est era voievodatul
lui Menumorut. Al doilea voievodat era în Banat, între Mureş şi Dunăre, conds de Glad. Al
treilea era în Transilvania, condus de un vlah ducele Gelu. În Moldova existau în secolele XII-
XIII voievodatele pămîntene, cum ar fi Ţara bolhovenilor, care era în nordul Moldovei şi sudul
Haliciului. În centrul şi sudul Moldovei era situată Ţara berladnicilor, iar la începutul sec. al
XIII-lea Ţara brodnicilor la sudul Moldovei. Dimitrie Cantemir aminteşte despre trei ţinuturi ale
Moldovei cu o autonomie relativă: Cîmpulung, Vrancea şi Tigheci.

Unul din stăpînii asemenea voievodat din nord-vestul regiunii pruto-carpatice era voievodul
Dragoş, venit aici din Maramureş. Asupra acestui teritoriu îşi exercita puterea regatul Ungar,
vasalul căruia era şi Dragoş. Despre aceasta ne povesteşte tradiţia legendară
moldovenească. Dragoş a domnit aici doi ani. După dânsul patru ani (1354-
1358) a domnit Sas, care , se admite, că a fost fiul lui Dragoş. În diferite surse
istorice contraversate se afirmă că în 1359 în Moldova a domnit Balc.
În anul 1359 nişte voievozi volohi din Maramureş, scăpând de asuprirea
Ungariei trec în Moldova. Cel mai cunoscut dintre ei era Bogdan, care l-a
detronat pe Balc. Ca confirmare vine informaţia ungară, prin care în 1360 regele
Ludovic I întăreşte lui Dragoş, fiilor săi Giulea şi Ladislav 6 sate volohe în Maramureş ca
recompensă pentru serviciile în expediţiile întreprinse în vederea restaurării stăpînirii asupra
Moldovei. În anul 1365 regele ungar oficial recunoaşte pe Bogdan ca stăpînitor a Ţării
Moldovei. După Bogdan I la tronul Moldovei vine fiul său Laţcu (1365-1374). Domnia lui s-a
deosebit prin încercările de a introduce catolicismul în Moldova. În acest scop a înfiinţat o
eoiscopie catolică în tîrgul Siretului.

3. Ţara Moldovei de la Petru I Muşat la Alexandru cel Bun.

Petru I Muşat a domnit 18 ani din 1374 pînă 1394, punînd începutul dinastiei Muşatinilor.
În anul 1387 Petru Muşat recunoaşte la Lvov suveranitatea regelui polon Wladislaw II Jagello,
punînd capăt întrigiilor ungare. În aceasta perioada în componenţa Moldovei intră Ţara
Sepeniţului, regiune istorică din jurul cetăţilor Hotin, Ţeţina (lîngă Cernăuţi) şi Hmeliov. În anul
1388 Wladislaw II Jagello împrumută la Petru Muşat 4000 ruble pentru perioada de 3 ani dînd în
zălog ţinutul Pocuţiei (zona dintre Carpaţi, Nistru şi Ceremuş). Tot în această perioada puterea
Hoardei de Aur este diminuită de către bătălia de la Kulikovo, ceea ce s-a
resfrînt benefic asupra Moldovei. La 1386 feciorul cneazului Dinitrie Donskoi
fuge în Moldova la Petru Muşat, în urma lui Dimitrie trimite în Moldova o
solie în vederea reîntoarcere fiului.
În perioada domniei lui Petru Muşat se dezvoltă economia ţării. Apar
menţiuni despre tîrgurile şi oraşele ca Iaşi, Roman, Siret, Baia, Tîrgul Neamţ,
Hîrlău, Hotin. Se construiesc şi se întăresc cetăţile de la Neamţ, Suceava, care
devine capitala Moldovei (1385). Petru I bate prim monedă moldoveneasvă – groşi.
Pe Petru Muşat îl urmează Roman (1392-1394). Ca domn, Roman I a recunoscut
suzeranitatea regelui Poloniei, precum a recunoscut-o mai întâi fratele său Petru al II-lea (1387).
În 1393, îl ajută pe cneazul Podoliei Teodor Koriatovici împotriva ducelui Witold al Lituaniei, în
lupta lor pentru cetatea Camenița și teritoriul înconjurător. Fiind învinși (la Bratzlaw) Teodor
Koriatovici se refugiază în Ungaria, iar Roman I pierde curând domnia și este inlocuit de fiul
său Ștefan I. Unii cercetători afirmă că lui Roman I i se datorează începuturile orașului din
Moldova ce îi poartă numele. Este îngropat în Mănăstirea Bogdana din Rădăuți.
În documentele rămase de la Roman I se remarcă titulatura pe care acesta o folosea, și care
nu fusese folosită de nici unul dintre predecesorii săi: "Marele și singur stăpânitor, din mila lui
Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Țara Moldovei de la munte, până la mare".
Folosirea acestei titulaturi ne arată că procesul de unificare al cnezatelor de pe teritoriul
Moldovei era încheiat. Mai mult, insistența utilizarii ei în acte, îndreptățește părerea că cel care a
realizat această unire, este chiar Roman I.

În 5 ianuarie 1393 Roman I se folosește titulatura "Noi Roman voievod al Moldovei și

moștenitor (domnitor) al întregii Țării Românești de la munte până la malul mării". El nefiind
niciodată domnitor al Valahiei (Mari) sau Muntenia aici face referire prima dată la Moldova ca
fiind micul teritoriu unde s-a creat entitatea teritorială moldovenească, apoi se referă la întreaga
Țară Românească a Moldovei din estul Carpaților până la Marea Neagră.
În domnia sa Moldova revine la hotarele sale istorice, de la munte pînă la mare. După
Roman vine Ştefan I (1394-1399), iar după el pe scurt timp Iuga.
 Ștefan I (n. aprox. 1364 - d. înainte de 28 noiembrie 1399) a fost domn al Moldovei în
perioada decembrie 1394 - înainte de 28 noiembrie 1399. A ajuns pe tron cu ajutorul
lui Vladislav al II-lea Iagello, care-l preferă în defavoarea vărului său Roman, fiul lui Petru al II-
lea. Astfel îi devine vasal regelui polon și îi promite ajutor împotriva oricărui dușman.
Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg care avea pretenții de suzeranitate asupra Moldovei
și care se afla în relații adverse cu Polonia, organizează o expediție împotriva lui Ștefan I,
trecând munții și asediază cetatea Neamțului, dar fără a o putea cuceri. Corpul principal al oastei
maghiare – comandat chiar de către rege, a trecut în Moldova prin altă pas – cel mai probabil
prin cel de la Bicaz cu intenția de a ajunge la Hârlău, reședința domnitorului. Hărțuită de oștenii
lui Ștefan I armata ungară a ajuns la Cetatea Neamț (unde la 2 februarie 1395 cancelaria regală a
emis un act cu mențiunea „ante castrum Nempch”, prima mențiune documentară a fortificației)
unde atunci a fost stabilit comandamentul de campanie al domnitorului moldovean. Cetatea a
fost asediată, însă a rezistat doar cîteva zile și voievodul a acceptat încheierea păcii la 3
februarie 1395.

După ce Ștefan I a acceptat formal încetarea ostilităților și „a făcut supunere” ca și

stratagemă, a atacat cu toată puterea poporului său și surprins armata maghiară pe drumul de
întoarcere spre trecătoarea Bicaz, în apropiere de Tîrgu Neamț la Hindău (astăzi satul
Ghindăoani din Comuna Bălțătești, Neamț) la 12 februarie 1395. Locul a fost prielnic pentru o
ambuscadă deoarece era îngust și forțele lui Sigismund nu și-a putut desfășura dispozitivul,
supus tirului arcașilor moldoveni. Deoarece au atacat prin surprindere, trupele lui Ștefan I au
reușind să fracționeze trupele inamice, astfel încât regele ungar a rămas fără sprijinul grosului
armatei sale. Sigismund a fost astfel – se pare obligat să se retragă rapid spre Transilvania, după
cum se subânțelege din faptul că doar câteva zile mai târziu – respectiv în 14 februarie , a mai
emis un alt act de cancelarie la Brașov.
4. Organizarea internă. Instituţiile de stat medievale.
Armata.
Rolul principal în sistemul administrativ din Moldova
medievală îi aparținea instituției domniei. În fruntea țării stătea
suveranul, numit Domn sau Voievod. Domnitorul deținea puterea
absolută în stat, concentrând în mâinile sale toate ramurile
puterii: legislativă, politică, executivă, judecătorească, militară,
administrativă etc. Conform concepțiilor medievale despre
originea devină a puterii, domnul era considerat alesul lui
Dumnezeu. Reieșind din conceptul despre originea divină a
puterii politice a suveranului, el se bucura de o autoritate absolută
în stat, având puteri nelimitate și autocrate, fiind susținut și de autoritatea bisericii. Datorită
tradițiilor religioase cu rădăcini spirituale în Bizanț, deseori domnitorii Moldovei se considerau
continuatori a basileilor bizantini.
În linii generale, instituția domniei în Moldova era similară celei din Europa din perioada
respectivă. Totuși, spre deosebire de majoritatea țărilor occidentale, unde domnia era ereditară,
în Moldova medievală inițial, până la instaurarea dominației Otomane, sistemul domniei era unul
dublu – ereditar șieligibil. Caracterul ereditar constă în succesiunea la tronul țării a
descendenților domnitorului. Începând cu primii domnitori și pe parcursul a aproximativ 200 de
ani pe tronul Moldovei erau aleși reprezentanții dinastiei Mușatinilor. După stingerea dinastiei
Mușatinilor la tronul Moldovei au început se urce și reprezentanții ai marii boierimi, care la
rândul său au încercat transmiterea tronului în baza principiului ereditar, cum ar fi dinastiile
Lupu, Cantemir, Sturdza și altele. Spre deosebire de unele state europene ca Anglia, Rusia,
Imperiul Habsburgic, în Moldova femeile nu aveau dreptul să ocupe tronul.
Caracterul eligibil constă în alegerea și confirmarea domnitorului țării de către Sfatul
domnesc și mai rar de către Adunări de stări convocată în acest scop. Sfatu lde obște a toată țara
era constituită din reprezentanții categoriilor sociale privilegiate – boierimea mare și mică și
clerul. Acest organ suprem nu era unul permanent și se convoca relativ rar. Prima mențiune de
convocare a acetui organ este atestată la 25 iunie 1441. Aatfel a fost convocată Adunare de către
domnitorul Petru Aron la Vaslui în perioada martie – mai 1456 a decis acceptarea ultimatumului
turcesc de a plăti haraciului anual în suma de 2 mii de galbeni. Marea Adunare convocată la 14
aprilie 1457 pe Câmpul Direptate l-a ales pe Ștefan cel Mare domnitor al Țării Moldovei. Un rol
important în istoria Moldovei a avut și Adunare din 6 aprilie 1749, convocată la Iași de către
domnitorul Constantin Mavrocordat unde a fost lichidată șerbia și țăranii au fost eliberați gratuit
devenind oameni liberi.
Pe parcursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea în Moldova s-a creat sistemul puterii de stat,
reprezentat prin funcții speciale de stat – dregătoriile. Funcționarii cu funcții publice și private se
numeau respectiv dregători. Dregătorul era un demnitar cu atribuții administrative, militare și
judecătorești în aparatul de conducere a statului. Cei mai principali dregători erau adunați la
Sfatul domnesc. Sfatul domnesc în Moldova cuprindea 8 dregători: logofătul, vornicul de Țară
de Jos, vornicul de Țară de Sus, hatmanul (totodată și pârcălab de Suceava), postelnicul,
vistierul. Acestora se adăuga și Mitropolitul.
După esența, dregătoriile se divizau în două categorii:
- Dregătorii cu funcții publice;
- Dregătorii cu funcții private, particulare.
Principalele dregătorii de stat în Moldova medievală erau următoarele:
 Logofăt – şeful cancelariei de stat şi al Sfatului domnesc.
Vornicul – judecător suprem. Erau doi vornici şi anume Vornicul Ţării de jos (sud) şi
Vornicul Ţării de Sus (nord). În lipsa domnului comanda armata.
Hatmanul – comandantul cavaleriei şi tuturor mercenarilor, fiind şi şeful garnizoanei din
Suceava.
Vistierul – administrator financiar a ţării.
Spătarul – păstrătorul armelor domnului, comandantul călăraşilor.
Stolnicul şi paharnicul – asigurau mîncarea şi băutură în curte şi administrau viile domneşti.
Postelnicul – sfetnic de taină al domnului. Primea pe ambasadori străini.
Pîrcălab – comandantul garnizoanei unei cetăţi importante.
Comisul – dregător în sarcina căruia întra îngrijirea grajdurilor, fierarilor şi caretaţii curţii.
Comandant suprem al armatei, şi în acelaşi timp şef suprem al administraţiei şi justiţiei, în urma
unificării statale, era marele voievod, care îşi subordonase toţi voievozii şi cnezii locali.
Un rol important în afirmarea principatului Moldovei îi revenea armatei. În exercitarea
puterii şi a comenzii miliatre, domnul (voievodul) se sprijinea pe un sfat, alcătuit pe criterii
politice şi de competenţă dintre marii dregători care aveau obligaţia de „consilium” (sfat) şi în
caz de război de „auxilium” (ajutor). De altfel, atât dregătorii de afat cât şi toţi subordonaţii lor
pe cale ieararhică, apoi, prin extensie, toţi cei ce se bucurau de privilegii şi aveau obligaţia de a
lupta călare, cu arme specifice, s-au numit generic, cu un cuvânt de origine turcică atestând
priceperea ostăşească (bolar) – boieri. Proveniţi din vechii juzi (cnezi, jupani) şi voievozi (duci)
locali cu responsabilităţi faţă de obşti, în primul rând militare, ei şi-au îndeplinit în continuare
sarcina ridicării la oaste pe ţinuturi a luptătorilor, dar la ordinul domnului, în cadrul oastei celei
mari a ţării, constituind o ierarhie militară bine precizată. Întreţinerea lor trece pe seama statului,
însă lipsa unei cantităţisuficiente de monedă a făcut ca domnul să le răsplătească serviciile prin
„miluire” – concedarea unei părţi din impozitele în muncă datorate de obştile ţărăneşti domniei,
pentru că, integrate în stat, obştile întreţineau autoritatea supremă cu tot aparatul său – în
schimbul serviciului de organizare a activităţilroi economice, relogioase şi de apărare, cu renta în
produse, munci (la cetăţi, drumuri, poduri, lăcaşuri de cult, cărăuşie etc.) şi slujba militară. Sau
prin uzurfructul unor proprietăţi domneşti (terenuri nelocuitem ruine, vaduri comerciale) care le
sunt concedate spre punere în valoare. Şi acesta constituie specificul societăţii româneşti
medievale. Boierii, fie în funcţii, fie foşti dregători sau urmaşi direcţi ai acestora aspirând la o
dregătorie, nu erau proprietarii pământului obştilor româneşti atribuite, ci doar uzurfractarii,
raporturile lor cu populaţiaacestora decurgând din starea lor de fapt de „mandatari”, de
reprezentanţi locali ai puterii domneşti. Astfel, în obştile la cre intervenea boierul ca intermediar
în relaţia cu autoritatea supremă, pământul continua să fie stăpânit în comun şi munca organizată
de sfatul obştii, „organizării ţărăneşti, suprapunându-i-se stăpânirea boierească organizată pe
neam, tot devălmaş”. Pe plan militar importanţa era considerabilă. ţăranul era de facto şi de jure
liber, cu dreptul şi datoria de a purta arma, fiind mobilizat în timp de război de boier, în baza
aribuţiilor stabilite pentru el prin obligaţia de auxilium. Era o realitate consfinţită prin însuşi
numele atribuit lui de „vecin” al boierului căruia i se dăduse doar locul de casă, cu lotul aferent şi
a cărui curte o întreţinea. Cel din obştile subordonate direct se numea moşnean sau răzeş şi, liber
de orice tutelă, se considera el însuşi „boier”sau „neam” plecând liber, nu sub comandă, la
război.
Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care sunt premisele social-economice și politice ale formării statelor medievale

românești?
2. De ce întemeitorul Moldovei este considerat Bogdan I și nu Dragoș?
3. Caracterizați instituția domniei în Moldova.
4. Descrieți principalele dregătorii înb Moldova medievală.
5. Care era rolul forței armate în consolidarea teritorială a Moldovei?

Bibliografie:

1. N. Bălcescu., Puterea armată şi arta militară la români, Bucureşti, 1990.

2. N. Iorga., Istoria lui Ştefan cel Mare (ediţie Mihai Berza), Bucureşti, 1966.
3. Istoria miltară a românilor, Bucureşti, 1990
4. Isotria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986.
5. R. Rosetti., Istoria artei militare a românilor pînă la mijlocul veacului al XVII-lea,
Bucureşti, 1947.
6. N. Stoicescu., Curteni şi slijitori. Contribuţii la isotira armatei române, Bucureşti,
1968.
 Tema 3. Ţara Moldovei în sec. XIV-XV. Organismele militare
naţionale.

Lecția 1. Ţara Moldovei în sec. XIV-XV. Luptele domnnitorilor pentru

păstrarea independenței și suveranității asupra teritoriului nașional în
contextul geopolitic ale epocii.

Lecția 2. Războaiele lui Ştefan cel Mare.

 Tema 3. Ţara Moldovei în sec. XIV-XV. Organismele militare
naţionale.

Lecția 1. Ţara Moldovei în sec. XIV-XV. Luptele domnnitorilor

pentru păstrarea independenței și suveranității asupra teritoriului
nașional în contextul geopolitic ale epocii.

Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să definiți principiile de bază ale organismului militar naţional;
 să operați cu noţiunile fundamentale ale artei militare;
 să apreciați rolul istoric a armatei Moldovei în contextul European.

Subiecte:

1.Ţara Moldovei în cadrul contextului internaţional.

2. Ţara Moldovei în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. (1400-1432).
3. Sistemul naţional de apărare şi organismul militar naţional.

Cuvinte–cheie: Europa, relații internaționale, vasalitate, Principe, domnitor, poziția geostrategică,

Principatul Moldova, Oastea mare, Oastea mică, lefegiu, coif, cetate, artileria, pedestrimea, cavaleria,
gioagă, arc.

1.Ţara Moldovei în cadrul contextului internaţional.

Dobândirea independenţei Moldovei de Regatul Ungar a ridicat prestigiul voievodatului
în întreg spaţiul de la răsărit de Carpaţi, plasându-l în fruntea mişcării de unifi care statală a
acestui teritoriu. Prima etapă a unifi cării s-a produs prin contopirea voievodatului Moldovei cu
cel al Valahiei de nord (Valahia Minor), situate la hotarul cu Galiţia. Cercetătorii presupun că la
baza unei alianţe a lui Bogdan I cu voievodul acestei Valahii s-ar fi afl at căsătoria Anei de la
Siret, care aparţinea familiei voievodale locale, cu fi ul lui Bogdan – Laţcu. Ana ar fi primit ca
zestre târgul Siret împreună cu un întins ocol de sate la sudul acestui târg. Această zonă s-a
păstrat sub stăpânirea doamnei până la începutul secolului al XV-lea, ceea ce a prezentat cea
dintâi unifi care de feude pe care o putem presupune în istoria Moldovei. Procesul de unifi care a
Moldovei cu Valahia nordică s-a încheiat la începutul domniei lui Petru Muşatinul care,
devenind domn al Moldovei în circumstanţe încă neelucidate, a pus stăpânire pe oraşul Suceava
– centrul de reşedinţă al voievodatului nordic. Aici el construieşte o cetate din piatră şi îşi
stabileşte reşedinţa sa principală. Pe teritoriul reunificat, inclusiv cel al Ţării Şepeniţului, el
construieşte principalele cetăţi ale Ţării Moldovei. În anul 1387 Petru Muşatinul a depus omagiu
de vasalitate regelui polon. Domnul Roman I, pe lângă calitatea de „voievod al Moldovei”, şi-a
atribuit în titulatură şi cea de „moştenitor al Ţării Volohe”. Astfel, conform opiniei mai multor
istorici, Ţara Moldovei este concepută de poloni ca o „ţară duplex”, constituită prin unirea
Moldovei cu Valahia nordică. Doar în documentele interne domnul se intitula „singur stăpânitor
al Ţării Moldovei”. În timpul domniei lui Petru Muşatinul (după unii autori şi în perioada
domniei lui Laţcu) se produce de asemenea o extindere a Ţării Moldovei în direcţia sudică şi mai
ales sud-estică. După retragerea tătarilor, o parte a spaţiului de la răsărit de curbura Carpaţilor era
sub stăpânirea Ungariei, care controla aşa numitul culuar unguresc – drumul comercial ce lega
Braşovul cu portul Chilia. În urma unor confruntări ale Ţării Româneşti cu Ungaria s-a ajuns la
un compromis: regele îi recunoştea lui Vlaicu-Vodă (1364-1377) stăpânirea asupra teritoriului
respectiv, iar domnul muntean se obliga să reînnoiască braşovenilor privilegiul comercial. Drept
urmare, Petru Muşatinul a inclus în componenţa Ţării Moldovei doar teritoriile aflate în afara
administraţiei munteneşti. O unificare cvasi-totală a Moldovei s-a produs în timpul domniei lui
Alexandru cel Bun, care în urma unei înţelegeri cu Mircea cel Bătrân de delimitare a hotarelor, a
căpătat noi teritorii din sudul Moldovei, inclusiv portul Chilia şi Basarabia – spaţiul de la est de
Dunăre din preajma acestui port, numit aşa după numele dinastiei domnitoare a Ţării Româneşti
– cea a Basarabilor. Hotarele Moldovei cu Ţara Românească au fost definitivate în timpul
domniei lui Ştefan cel Mare, care a integrat zona dintre râurile Putna şi Milcov, stăpânită până
atunci de Muntenia. Concomitent s-a produs şi extinderea Ţării Moldovei în partea de sud-est a
spaţiului prutonistrean. Aici, în anii când Ţara Moldovei şi-a dobândit independenţa de Ungaria,
domnea hanul Abadolah, care a bătut monedă proprie. El a fost urmat de emirul cu nume creştin
– Dimitrie, care probabil avea sediul în orăşelul medieval de la Costeşti, apoi de la Orheiul
Vechi, apoi de emirul Kutlabuga, care şi el bate monedă la 1369. În perioada 1387-1391
extinderea Ţării Moldovei în direcţia sud-estică atinge limita Cetăţii Albe (Belgorod), ceea ce se
soldează cu extinderea autorităţii domnului moldovean până la Marea Neagră, inclusiv în zona
Nistrului de Jos. Unii istorici au emis ipoteza că până la extinderea autorităţii lui Petru Muşatinul
în partea de sud a spaţiului de est de Carpaţi aici ar fi existat o formaţiune statală, o altă Valahie
(sudică), condusă de voievodul Costea (S. Papacostea). Dar această ipoteză la momentul actual
nu-şi găseşte confi rmare în sursele istorice. Denumirea de Valahia Major din sursele străine
(inclusiv cartografi ce) a spaţiului din sudul Moldovei se referă la stăpânirea muntenească din
această zonă (D. Moldovanu), deoarece în izvoarele străine contemporane Muntenia fi gura sub
 această denumire. În concluzie vom menţiona că în istoriografi a
contemporană intervalul dintre anii 1359-1365 este evidenţiat ca
perioadă când Ţara Moldovei şi-a dobândit independenţa de
Coroana maghiară, fapt ce i-a permis să devină centrul statal unifi
cator la est de Carpaţi, incluzând în componenţa sa şi formaţiunile
politice apărute până la această perioadă. Ţara Moldovei a atins
graniţele sale istorice pe parcursul a mai bine de un secol de la
întemeiere în vremea lui Ştefan cel Mare, când statul moldovenesc
dobândeşte faimă europeană de Poartă a Creştinătăţii.

2. Ţara Moldovei În timpul domniei lui Alexandru cel Bun.

(1400-1432).
Alexandru cel Bun, era fiul lui Roman I (decedat la 1 ianuarie 1432), și
fost domnul Moldovei între anii 1400 - 1432, succedându-i la tron lui Iuga Ologul, care a fost
îndepărtat de către Mircea cel Bătrân. Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun
a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei.
A încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care
este atestat și orașul Iași. A obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de
Constantinopol. În 1402 (după alți istorici în 1415), a adus de la Cetatea Albă la Suceava
moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Inițial, moaștele au fost depuse la biserica din cartierul Mirăuți
din Suceava, după care au fost mutate mai târziu la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la
Suceava. Acest eveniment al aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, are o
însemnatate deosebita în conștiința publică a poporului moldovean, fiind zugrăvit în multe din
frescele bisericilor și mănastirilor din Moldova. Una din ele, cea de la Manastirea "Sfantul Ioan
cel Nou" de la Suceava, întățișând alaiul domnesc în ultima frescă din suita de patru ce reprezintă
martiriul Sfântului, frescele fiind amplasate pe peretele vestic al clisiarniței din incinta
mănăstirii.

Lunga sa domnie,de 32 de ani, a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al

politicii extrem de abile a domnului moldovean, care a menținut echilibrul
între Ungaria și Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello - a incheiat
tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 făgăduindu-i acestuia sfat și ajutor
împotriva oricarui dușman, Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în fața oricărei încercări
a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de
gurile Dunarii, mai precis de cetățile Chilia și Cetatea Albă. Acordul dintre Polonia și Ungaria,
încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul
acord de împărțire a unui teritoriu românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost aplicat,
datorită faptului că Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile rezultate din acceptarea
suzeranității regelui polon și datorită contradicțiilor polono-maghiare.

În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în două
bătălii purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, unde Ordinul
teuton a suferit o mare înfrângere, și la Marienburg, în același an. De asemenea, în timpul său,
în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman. Turcii au
asediat Chilia și Cetatea Albă, dar Alexandru a reușit să le apere. Alexandru cel Bun a murit la 1
ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia si Ungaria. În urma lui au
rămas mai multi fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.

3. Sistemul naţional de apărare şi organismul militar naţional.

Sistemul național de apărare se baza pe oastea Moldovei. Structural, oastea cuprindea : a)

oastea domnului (curtea), care reunea curteni, mici boieri şu staegurile dregătorilor teritoriali;
cetele sau steagurile marilor stăpâni de pământ; b) oastea de rezervă, în care intrau gloatele,
cetele orăşăneşti, satele dependente, forţele „obştilor de obşti”, codrilor sau ţărilor cu obligaţii
militare, toate la un loc formând „Oastea cea mare”.

CATEGORIILE MILITARE ALE „OASTEI CELEI MICI”

Categorii militare Gen de armă

Slugi infanterie şi cavalerie
Curteni cavalerie (călăraşi)
Viteji infanterie şi cavalerie
Hânsari cavalerie
Lefegii infanterie, cavalerie şi artilerie

Ştirile privind efectivele oastei sunt destul de bogate. Ştefan cel Mare putea ridica cu
regularitatea o oaste de circa 40000 de oşteni, aşa cum a procedat în campaniile de apărare din
1475 şi 1476 împotriva agresiunii otomane, şi în 1497 în luptele cu oştile polone invadatoare. În
prima jumătatate a secolului al XVI-lea izvoarele consemnează o sporire a efectivelor oastei
celei mari, lucru care trebuie pus în legătură şi cu o porbabilă creştere demografică. Potrivit
ingormaţiei furnizate în 1502 de Matteo Muriano, medicul veneţian a lui Ştefan cel Mare,
Moldova putea ridica o oaste de circa 60000 de oşteni. Urmaşul marelui voievod, Petru Rareş,
declara el însuşi că, în cazul unei expediţii generale împotriva Porţii ar putea ridica la luptă până
la 45000 de oşteni din ţara sa, plus 20000 din Transilvania şi 25000 din Ţara Românească. Alte
izvoare, cum ar fi G. Reicherstorfer indică, pentru Moldova, până la 60000 de călăreţi şi
pedestraşi-în timp ce Anton Verancsics susţinea că, la 1538, în faţa primejdiei otomane, Petru
Rareş a strâns 60000-70000 de oşteni.

Cea mai veche unitate militară amintită în documente este steagul (banderium),
denumirea acestei structuri ostăşeşti derivând de la însemnul militar omonim. Steagul era o
initate militară alcătuită pe principiul împărţirii administrativ-teritoriale, în compunerea lui
intrând luptători de pe raza acesteia. La 1432 se menţionează în Moldova un boier mărunt care
trebuia „să ţină de stegul de Tutova, cine îl va ţine, ţi alt judecător să nu aibă”. Efectivele
steagurilor erau variabile, în funcţie de capacitatea demograficăa structurii administrative
respective. Oastea lui Ştefan cel Mare, aflată în campanie în Ţara Românească la 1473,
cuprindea 48 de steaguri. Întrucât ea însuma 12000-15000 de oşteni rezultă că, în medie,
efectivul unui steag era de 250 de luptători. Steagul era marea unitate tactică ce acţiona îndeobşte
în compunerea oastei întrunite, dar putea întreprinde şi acţiuni independente de cercetare,
hărţuire sau diversiune. După cum rezidă din ştirea privind campania condusă de Ştefan cel
Mare în anul 1473, cele 48 de steaguri ale oştirii sale intrau în componenţa a 12 cete. Efectivele
acestor unităţi nu erau însă fixe, stabilindu-se îndeobşte ad-hoc în funcţie de necesităţile
desfăşurării campaniei (luptei). Tot cete se numeau şi grupruile de oşteni srânse şi conduse de
boieri (cetele boiereşti), iar mai târziu breslele de curteni şi slujitori.
Pâlcul constituia marea unitate ce putea purta acţiuni independenta de nivel operativ şi se
organiza în vederea executării de marşuri strategice şi angajării bătăliei, efectivele sale
stabilindu-se după împrejurări.
Structuri militarte superioare de organizare erau corpurile de oaste mobilizate, la nevoie,
pe spaţii mai întinse. Astfel, documentle consemnează în Moldova existenţa oştirilor „Ţării de
Jos” şi „ţării de Sus”, comandate de vornici ca locţiitori ai voievodului Astfel de structuri
militare erau o moştenire a situaţiei din vremurile anterioare centralizării statale, în perioada
evului mediu ele îndeplinind misiuni de apărare a graniţelor pe direcţiile respective.
Comandantul suprem al oştirii în Moldova era domnul sau voievodul. În Moldova un
important rol militar îndeplinea marele vornic, care a fost comandantul oştirii până la apariţia
hatmanului. Din vremea lui Ştefan cel Mare un rol important în conducerea oastei avea portarul
de Suceava, devenit mai târziu hatman şi pârcălab de Suceava.
În secolele XIV – XVI armata Ţării Moldovei a fost înzestrată cu un armament divers, la
nivelul atins de tehnica vremii. Armamentul de bază în această vreme era de tăiere şi izbire
(săbii, spade, securi, măciuci); de aruncare la distanţă (arcuri cu săgeţi şi suliţe) şi de protecţie
(zale, scuturi, platoşe, coifuri). Armele erau confecţionate atât de meşterii locali, cât şi, mai ales,
de cei din Transilvania.
 Arcul cu săgeţi constituia arma ofensivă
cea mai răspândită pentru luptă la distanţă.
Folosit cu precădere în secolele anterioare, arcul
cu săgeţi a rămas în continuare o armă de bază.
O cronciă bizantină din 1332 atestă că românii
„sunt cel mai adesea arcaşi căclări”, adoptând
tactica lor de luptă cu această armă cu inamicul
faţă de inamicul cel mai frecvent în secolele XIII-XIV: tătarii. Folosirea pe scară largă a arcurilor
pe câmpul de luptă a dus la specializarea unei categorii militare, a arcaşilor sau săgetarilor.
Miron Costin înregistra din tradiţie faptul că pedesraşii lui Alexandru cel Bun „se numeau arcaşi
[...] căci mergeau la război pe jos, fără poveri, numai cu o tolbă cu săgeţi şi cu arcul pe braţ”.
Arcurile erau confecţionate din lemn elastic (carpen, frasin, alun, corn etc.). Ele erau de două
tipuri: arcul simplu, realizat prin îndoirea în semicerc a unei vergele de 1,5-2 m, legată la cele
două capete cu o sfoară de in sau de cânepă, care putea fi confecţionat de fiecare luptător; arcul
de formă uşor acoladată, având lemnul îngroşat la locul de apucare, cu prelungirile mai subţiri,
şanţuite la extremităţi sau cu extremităţile întoarse pentru fixarea corzii de strunire. Coarda care
lansa săgeata era de obicei unsă pentru a fi mai rezistentă. Către mijlocul secolului al XV-lea,
sub influenţa engleză, au început să fie folosite arcuri mai mari. Arcurile aruncau săgeţi, care
aveau coada din lemn şi capătul ascuţit din fier; săgeţile aveau mărimi diferite, determinate de
mărimea arcului şi de posibilităţile lui de îndoire (cca 0,80-1 m). Cozile erau confecţionate din
lemn uşor. Vârfurile metalice aveau peduncul sau tub de înmănuşare; cele pedunculare aveau
vârful modelat triunghiular, romboidal, cu muchea profilată sau filiform; cele cu tub de
înmănuşare aveau fie vârful piramidal, fie în două tăişuri, terminate cu aripiore, care şi-au mărit
dimensiunile în secolul al XV-lea. Săgeţile se purtau în tolbe din piele sau din pânză. Bătaia unui
arc era în jur de 200 m, mai mare la cele de tip oriental, iar cadenţa de tragere putea ajunge până
la 12 săgeţi pe minut. Uneori se foloseau şi săgeţi otrăvie.
Arbaletele sau balistele erau forme perfecţionate ale arcului; ele erau alcătuite dintr-unarc
metalic fixat pe un pat de lemn. Arcul era întins înainte de tragere şi fixat în această poziţie,
astfel încât trăgătorul nu era obligat să-l ţină întins, având deci posibilitatea să ochească mai
precis; arcul imprima o forţă mai mare săgeţii, care putea să bată până la 350 m; în schimb,
cdenţa de tragere era mai mică decât a arcului (doar 2-3 săgeţi pe minut). Pe corpul arbaletei,
perpendicular pe arc, se afla un şanţ longitudinal pe care se aşeza săgeata şi se ochea. La capătul
acestui jghiab se găsea un cârlig, legat de un trăgaci care alcătuia dispozitivul de lansare a
săgeţii; când se apăsa pe trăgaci, cârligul se lăsa jos şi se dădea drumul coardei care lansa
săgeata.
 Armele cele mai importante pentru lupta corp la corp a oştenilor
erau spada şi sabia. Documentele menţionează o spadă de factură
românească (spada alla facione valachesca). Săbiile erau de două feluri:
drepte, utilizate îndeosebi la împuns, şi curbate, folosite pentru lovire.
Spadele aveau lama dreaptă, cu două tăişuri şi un şanţ median, garda era
formată din două braţe drepte, iar mânerul avea capătul în forma unui
disc aplatizat. Ele se păstrau în teci de lemn, acooperite cu piele şi întărite
cu aplice sau cu brăţări metalice (buterole). Acest tip de spadă a evoluat
spre mijlocul secolului al XIV-lea, având garda lăţită la capete şi mânerul
alungit, pentru „o mână şi jumătate”. În documentele de epocă se
menţionează existenţa a două categorii de spade: „ferecate” şi „proaste” (obişnuite).
Pe o scară destul de largă erau folosite în luptă, mai ales de ţăranii oşteni coasele,
topoarele şi securile.Coasele se utilizau îndeosebi împotriva cavaleriei inamice, cu ele tăindu-se
tendoanele de la piciorle cailor.
Topoarele şi securile serveau atât în luptă corp la corp, cât şi în amenajări genistice. Unii
boieri români aveau o secure specială de luptă de tipul „hâches d’arme” care se mânuia călare cu
una sau cu ambele mâini, după marimea acesteia.
Securile de luptă aveau tăişul convex, cu două concavităţi la partea posterioară. O altă
variantă are convexitatea mai ovală, iar muchia proeminentă şi ascuţită, se termină cu vârf de
suliţă. Aceasta formă de secure va evolua până la forma halebardei
Halebarda avea o coadă lungă de lemn, la partea superioară a căreia se afla fixată o secure, iar la
capătul lemnului era montat un vârf de suliţă şi un cârlig. Halebarda se folosea atât la tăiat (tăişul
de secure), cât şi la împuns (vârful de suliţă), iar cârligul era utilizat pentru doborârea de pe cal a
adversarului îmbrăcat în armură.
O armă la îndemână tuturor luptătorilor era măciuca sau ghioagă, considerată o armă
specifică efectivelor de mase ale oastei mari. Era făcută dintrâun lemn de esenţă tare (corn,
gorun), mai subţire la un capăt şi mai groasă la celălalt; uneori capătul cu care se lovea era ţintuit
sau strujit, ca să aibă efect mai mare de izbire.
Buzduganul, armă de izbire, cu capul de fier, globular sau în mai multe muchii, cu coadă
de lemn sau metalică, era totodată un însemn de comandă şi domnesc.
Suliţele (fuşturile) şi lăncile erau şi ele fecvent folosite în luptă; aveau coadă lungă din
lemn, iar vârful din fier, la unile suliţe capătul metalic avea o parte ascuţită pentru împuns şi una
încovoiată în cârlig pentru a trage călăreţul inamic de pe cal, ca tipul aflat în dotarea oastei lui
Petru Rareş în bătălia de la Obertyn descris de cronicarul polon Martin Bielski. Întrucât o parte
din călăreţii oţtirii duşmane erau greoi, fiind îmbrăcaţi în armuri, trântirea de pe dal echivala cu
scoaterea lor din luptă. Pe lângă împuns suliţele erau folosite şi la aruncat.
Principalele mijloace de protecţie individuală a oştenilor români au fost scuturile, care,
potrivit afirmaţiei cronicarului Laonic Chalcocondil, erau „mari, lunguieţe, asemănătoare cu ale
tătarilor”; aceleaşi scuturi se pot vedea şi în miniatturile din Cronica pictată de la Viena. În
schimb, pe efigiile monetare ale domnilor din a doua junătate a secolului al XIV-lea apar scuturi
de fier de formă triunghiulară şi cu valoare heraldică. Scuturile vechi erau părăsite treptat în a
doua jumătate a secolului al XV-lea. În epocă se utilizau şi scuturi de lemn, confecţionate de
locuitori, care erau mai uşoare decât a ostaşilor ale altor armate europene ce foloseau scuturi de
fier de dimensiuni mari.
Un alt tip de scut din lemn acoperit cu piele era pavăza convexă, de proporţii mai mari, cu
o formă dreptunghiulară şi chenar marginal.
Ca echipament de protecţie împotriva loviturilor de sabie sau suliţă se utilizau armurile şi
cămăşile de zale.
Armurile, foarte costisitoare, erau mai puţin răspândite, luptătorii folosind ca mijloace de
protecţie individuală un echipament mai uşor, ce le asigura o mobilitate sporită. Astfel, boierii,
nobilii şi curtenii dispuneau de cămăşi de zale, peste care puneau uneori piptare.Fragmentele de
cămăşi de zale descoperite în săpăturile arheologice sunt de două feluri: unele au ochiurile
mărunte, executate cu pricepere de meşteri specialăzaţi, iar altele sunt lucrate mai grosolan, prin
ciocănire la cald. Peste cămaşa de zale se ataşau adeseori aplice metalice sau plăci suprapuse
pentru înărire. Pentru apărarea capului, boierii, ca şi oştenii de profesie purtau coifuri şi căşti.
Alături de cămăşile de zale simple, platoşe şi armuri se mai folosesc cămăşile cu plăci
metalice dreptunghiulare dispuse longitudinal şi colerete cu plăci mai mici.

Căştile şi coifurile se pot împărţi în două categorii bine distincte: cele purtrate separat, la
platoşă sau cămaşa de zale, şi cele asociate armurilor complete. Din prima categorie se mai
folosesc coifurile cu ţui fix pe calotă, având marginea curbată, fără apărătoare de ceafă, ca în
secolul al XIV-lea, cum sunt cele reprezentate pe racla Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.
La armură se folosea cască de tip barbut şi, către mijlocul secolului al XV-lea, un fel de
barbut încheiat pe sub bărbie cu baza joasă pentru a asigura apărarea cefei şi a obrajilor, sau o
calotă simplă, dar cu apărătoare de ceafă mobilă cu plăci şi nazal pivonat.
Nici una dintre aceste căşti nu are viziera de apărare a feţei pentru a închide în întregime
capul, precum căştile mai perfecţionate.
În prima jumătate a secolului al XV-lea sunt semnalate în documentele epocii şi atestate
arheologic toate tipurile de piese cunoscute la acea dată pe plan european: bombardele (grele şi
uşoare – viitoarle puşti), culevrinele şi puştile grele (archebuzele). În cadrul artileriei s-au
produs, în această epocă, şi o primă specilaizare: tunurile de câmp, cu trageri directe şi traiectorie
foarte joasă (bombardele obişnuite, grele), şi mortierile. Ştefan cel Mare a acordat artilerie o
valoare tactică deosebită, izvoarele de epocă menţionând folosirea ei la asediul Chiliei din 1465.
Zece ani mai târziu, în bătălia de la Vaslui, domnul Moldovei Ştefan a dispus de 20 de tunuri
mari; după alte informaţii el ar fi avut „foarte multe tunuri, mai mici şi mai mari”. Ochirea se
făcea îndreptând ţeava tunului în direcţia dorită; schimbarea direcţiei se realiza însă destul de
greu, deoarece trebuia modificată poziţia ţevii, care, de obicei, era fixată în pământ su aşezată pe
căruţe. Oştenii pedeştri aflaţi în atac ţineau seama de această modalitate de folosire a tunurilor
şo, atnenţi la puctele de cădere a proiectilelor, se opreau în spaţiul de siguranţă până la
terminarea tragerii, înaintând apoi cu rapiditate. Tunarii dădeau foc pulbarii cu o vergea de fier
înroşită în foc. O dată cu angajarea luptei corp la corp, tunurile îşi încetau tragerea pentru a nu
risca lovirea propriilor luptători.
Un element de noutate îl costituie artileria uşoară aflată
în înzestrarea oastei lui Petru Rareş. După cronicarul
polon contemporan aceste tunuri „erau câte 6-8 la un
loc, pe roticele uşoare, încât nimic nu poate fi mai
trebuincios pentru pedestrime, care le poartă după sine
oriunde merge, le întoarce cum vrea şi, înconjurându-se
cu ele în marş, nu se teme de un atac de cavalerie. Ţevile sunt astfel [făcute] încât se aprind una
de la alta pe rând. Încărcarea este repede, cartuşele sunt învelite în hârtie. Lungimea ţevilor este
ceva peste un cot. Gloanţele sunt obişnuite, de fier sau de plumb”.
După modul de înzestrare şi echipare oastea Moldovei – ca de altfel şi alte oştiri
contemporane - cuprindea trei genuri de arme principale: cavaleria, pedestrrimea (infanteria) şi
artileria. Amenajarea fortificaţiilor de campanie, amenajarea de tabere de etape, construirea de
drumuri pentru deplasarea oştirii au făcut, neîndoielnic, necesară existenţa unor oşteni
specializaţi. Ceea ce se va numi mai târziu serviciul de geniu era asigurat de obicei de totalitatea
luptătorilor, fiind imperativă însă prezenţa unor specialişti: dulgeri, zidari, fierari etc.
În compunerea oştirii armatei moldovene se aflau, neîndoielnic, şi alte servicii
specializate, fără activitatea cărora eficienţa campaniei militare ar fi suferit pagube însemnate.
Între acestea, un rol, de multe ori hotărâtor, l-a jucat serviciul de informaţii.
Un rol importan în sistemul de apărare al Moldovei l-au avut cetăţile, construite în
general din piatră, mai târziu şi din cărămidă; ele asigurau controlul unor puncte şi zone obligate
de trecere sau al unor comunicaţii. În acelaşi timp, cetăţile puteau fi cenre administrative, unde
rezidau rârcălabii, căpitanii, iar în caz de război constituiau o reţea de apărare şi locuri de refugiu
pentru o parte a populaţiei. De asemenea constituiau reşedinţe ale domnilor şi voievozilor.
Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care era structura oastei Moldovei?

2. Caracterizați genurile de arme existente în Moldova medievală.
3. Descrieți structura organizatorică a oastei Moldovei.
4. Denumiți principalele arme din dotarea armatei Moldovei.
5. Care era rolul cetăților din Principatul Moldovei?

Bibliografie:

6. N. Bălcescu., Puterea armată şi arta militară la români, Bucureşti, 1990.

7. N. Iorga., Istoria lui Ştefan cel Mare (ediţie Mihai Berza), Bucureşti, 1966.
8. Istoria miltară a românilor, Bucureşti, 1990
9. Isotria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986.
10. R. Rosetti., Istoria artei militare a românilor pînă la mijlocul veacului al XVII-lea,
Bucureşti, 1947.
11. N. Stoicescu., Curteni şi slijitori. Contribuţii la isotira armatei române, Bucureşti, 1968.
 Lecția 2. Războaiele lui Ştefan cel Mare.

Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să operați cu noţiuni fundamentale ale artei militare;
 să definiți particularitățile caracteristice a diferitelor bătălii purtate de către Ştefan cel
Mare şi rolului lor în istoria ţării;
 să apreciați rolul istoric a luptei lui Ştefan cel Mare pentru independenţă.

Subiecte:

1. Viața și activitatea domnitorului Ștrfan cel Mare.

2. Războiul moldo-ungar. Bătălia de la Baia. 1467.
3. Războaiele moldo-otomane. Bătălia de la Vaslui (1475), de la Războieni-Valea Albă (1476).
4. Războiul moldo-polon. Bătălia din Codrii Cozminului (1497).

Cuvinte–cheie: evul mediu, progres, arta militară, bătălia, stratagema, Principatul Moldova, Ștefan cel
Mare, buciumași, ofensivă, ceață, artilerie, osatea mare, oastea mică.

1. Viața și activitatea domnitorului Ștrfan cel Mare.

Ștefan al III-lea , supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica
Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A
fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca
medievală din Țările Române. În 1457 Ştefan III, fiul lui Bogdan II, care fusese omorît, în
fruntea a 6 mii de oşteni, adunaţi în Muntenia, a întrat în mOldova. Petru Aron a fost zdrobit în
două lupte şi a fugit în Polonia. Regele Kazimir IV îl recunoaşte pe Ştefan, care la rîndul său se
declară vasal al Poloniei. Petru Aron fuge în Ungaria. Ştefan îi iartă pe boieri care ţineau cu
Petru Aron, întărindu-şi baza sa socială. În 1469 năvălind în Transilvania Ştefan îl prinde pe
Petru Aron şi îl omoară. În politica sa Ştefan se sprijinea pe slujitori mici şi mijlocii, biserică,
orăşeni, ţărani liberi. În lupta sa el pedepsea sever pe boieri „haini”.
În politica sa externă Ştefan dorea să recucerească Chilia care a fost
pierdută în războaiele feudale. În 1465 Chilia a fost recucerită de către
Moldova, ceea ce a înrăutîţit relaţiile cu Ungaria. În 1467 regele ungar Matei
Corvin a năvălit în Moldova. El a trecut toată Moldova din sud spre nord,
ocupînd toate oraşe principale, inclusiv vechea capitală a Moldovei oraşul
Baia. În lupta nocturnă oraşul a fost cucerit de moldoveni. Pentru surguinţă
rea vornicul Isaia a fost executat.
Cea mai grea luptă a fost cu Turcia. În vederea întăririi puterii sale în lupta cu Turcia Ştefan
dorea să impuie pe tronul Munteniei un domn credincios sie, continuînd în acelaşi timp să
plătească tribut Imperiului Otoman. Însă în 1473 el refuză să plătească tribut. În 1474 sultanul
trimite în Mldova oastea sa în frunte cu Suleiman-paşa. Ştefan foloseşte tactica pămîntului
pîrjolit. La 10 ianuarie 1475 în lupta decisivă de lîngă oraşul Vasli turcii au fost zdrobiţi. Armata
turcească număra 120 mii de oameni, iar armata moldovenească era compusă din 40 mii de
oameni. După victoria obţinută Ştefan s-a adresat statelor europene cu rugămintea să-i acorde
ajutor în bani şi trupe.
Turcii se prăgăteau de un nou război. În anul 1475 ei cuceresc oraşul Cafa din Crimeea, ceea
ce a paralizat relaţiile comerciale a Moldovei. Pentru a găsi noi aliaţi Ştefan în anul 1475 se
declară vasal al Ungariei în schimbul unui ajutor împotriva turcilor. În vara anului 1476 armata
turcească în frunte cu însuşi sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, năvăleşte în
Moldova. Din răsărit au năvălit hoardele tătăreşti. Bătînd pe tătari, Ştefan se retrage în adîncul
ţării, dînd foc satelor şi oraşelor. În iulie 1476 nu departe de oraşul Neamţ, în Valea Albă
(Războieni) a avut loc lupta decisivă. Armata lui Ştefan a fost zdrobită. Însă turcii nu au putut
cuceri cetăţile Suceava, Neamţ şi Hotin. În rîndul armatei turce au început răspîndirea diferite
epidemii. Aceasta l-a impus pe sultan la retragere. Ştefan a tăbărît asupra turcilor aflaţi în
retragere şi i-a zdrobit la Dunăre. Ştefan III a intrat în Muntenia, l-a alungat pe domn Laiotă
Basarab şi l-a înscăunat pe un favorit al său, pe Vlad Ţepeş. În 1484 turcii cuceresc Chilia şi
Cetatea Albă. În 1487 Ştefan încheie pacea cu turcii, acceptînd să plătească un tribut anual de 4
mii de ducaţi.
În vederea luptei împotriva agresiunii polone Ştefan III a încheiat acord de prietenie cu
Rusia, îndreptat împotriva Poloniei. Fiul marelui kneaz Ivan III Vasilie s-a căsătorit cu fiica lui
Ştefan Elena. La rîndul său, Ştefan III era căsătorit cu fiica cneazului Kievean Eudochia, ruda lui
Ivan III. La ugămintea lui Ştefan, în 1486 Ivan III scrie marelui cneaz al Lituaniei despre
necesitatea acordării ajutor Moldovei în lupta sa împotriva Turciei.
În anul 1497 regele polon Ian Albert I a adunat o mare oaste şi s-a îndreptat spre Moldova.
Trupele poloneze au asediat Suceava. În ajutorul lui Ştefan au trimit ajutor Muntenia, Turcia,
Ungaria. Ivan III la rugămintea lui Ştefan s-a adresat cu scrisoarea la ginerele său Alexandru,
marele cneaz al Lituaniei, să oprească oastea sa din drum împotriva Moldovei. După asediul
nereuşit al Sucevei oastea polonă a început retragerea. În lupta decisivă din Codrul Cozminului
ea a fost zdrobită de către moldoveni. După aceia Polonia şi Moldova au încheiat în anul 1499 o
alianţă împotriva Turciei.
2. Războiul moldo-ungar. Bătălia de la Baia. 1467.
Bătălia de la Baia  a avut loc în noapte de 14 spre 15
decembrie 1467 între oastea Moldovei, condusă de Ștefan cel Mare, și oastea Regatului
Ungariei, condusă de Matia Corvinul. În septembrie 1467, după ce a înfrânt răscoala din
Transilvania și i-a pedepsit pe conducătorii rebeliunii, regele Matia a decis represalii și împotriva
lui Ștefan, ca inițiator al acesteia. În noiembrie 1467 a plecat de la Brașov spre Moldova,
prin pasul Oituz, în fruntea unei armate de circa 40.000 de oșteni. Ștefan a reușit să pună pe
picioare doar o armată de 12.000 de oșteni, așa încât tactica sa a fost aceea de a da lupte mai
mici, pentru întârzierea înaintării armatei regale ungare. Estimarea de 40.000 de oșteni provine
din letopisețul oficial al Moldovei. Este probabil ca cifra să fie exagerată. Rămâne certă
superioritatea numerică a armatei ungare, estimată de cercetătorii moderni între 15.000-20.000
de soldați.

Ștefan a adoptat o strategie defensivă permițând ungurilor să înainteze. În 19

noiembrie regele Matia a cucerit Trotușul, apoi cetatea de lemn de la Bacău, după care a început
înaintarea pe Valea Siretului spre Suceava. Între 29 noiembrie și 7 decembrie a
ocupat Romanul și Târgu Neamț, iar în data de 14 decembrie 1467 a ocupat Baia Moldovei, oraș
locuit la acea vreme în majoritate de sași și de maghiari, sediu al unei episcopii catolice.

În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 oastea lui Ștefan a atacat pe neașteptate

orașul Baia, dând foc palisadelor din lemn ale orașului, ceea ce a luat prin surprindere armata
regală, având loc crâncene lupte stradale de noapte, soldate cu mari pierderi omenești pe ambele
părți. Grigore Ureche, autorul letopisețului Țării Moldovei relatează că incendiul pus noaptea de
moldoveni a creat o mare învălmășeală, în care au fost tăiați cu săbiile aproape jumătate din
soldații regelui Matia. El însuși ar fi fost rănit cu trei săgeți și cu o lovitură de lance, ceea ce a
determinat transportarea sa în mare grabă spre Ungaria. Ștefan cel Mare l-a trimis pe cumnatul
său, pârcălabul Isaia, să taie retragerea regelui, însă acesta a izbutit să scape, sub apărarea
comandantului Ștefan Báthory de Ecsed.

Armata regală în retragere, în drumul ei spre Transilvania, ar fi fost oprită de o blocadă, și

a decis să îngroape cele 500 de tunuri și alte comori, pentru a nu putea fi capturate de moldoveni.
Potrivit cronicarului polonez Jan Długosz, Matia Corvinul ar fi scăpat de moldoveni din cauza
ezitării marelui vornic Crasnăș, comandantul unuia din cele trei corpuri de armată moldovene.
Acesta ar fi fost mai apoi executat de Ștefan pentru trădare.
3. Războaiele moldo-otomane. Bătălia de la Vaslui (1475), de la Războieni-Valea Albă
(1476).
Bătălia de la Vaslui, menționată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data
de 10 ianuarie 1475 lângă orașul Vaslui, între armatele aliate creștine moldo-maghiaro-polone
sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Pașa.
În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după
spusele unor cronicari) o mare parte a armatei. A fost considerată cea mai mare înfrângere
a islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul creștinătății.
Armata otomană, care aduna 100.000 de turci și tătari, alături de 17.000 de munteni
din Țara Românească , soldați bine pregătiți, continuă înaintarea până la hotarele Moldovei.
Ștefan cel Mare trimite soli la Cazimir - Principele Poloniei și lui Matia Corvinul,
regele Ungariei, cu care era în relații proaste, ca urmare a Bătăliei de la Baia, cerându-le să-i vină
în ajutor și să intervină pe lîngă alți principi creștini pentru a i se alătura. Aflat în pragul iernii,
din tabăra sa de la Vaslui, domnitorul Moldovei trimite o scrisoare Papei, în care arată că a dus
tratative cu venețienii și îi cerea ca să-i îndemne pe alți principi ca să se pregătească împotriva
turcilor și puterii înspăimântătoare a acestuia. Totuși nimeni nu a trimis ajutor, nici în bani și nici
în oameni, cu excepția a aproximativ 5.000 de secui, 1.800 de unguri (de la Matia Corvinul) și
2.000 poloni (trimiși de Cazimir sub conducerea lui Buciațchii). În Cronica Lituaniană se scrie și
de prezența alături de Ștefan a 10.000 de lituanieni, dar este posibil ca cronicarul să-i fi asimilat
pe aliații lui Ștefan ca lituanieni, deoarece alți cronicari nu amintesc de ei.

Oastea Moldovei și puținele ajutoare care au sosit au ridicat taberele la Vaslui, alături de
domn fiind comasați cca. 40.000 de luptători moldoveni, la care s-au adăugat cei 8.800 de
oameni veniți în ajutor și beneficiind de cca. 20 de tunuri. Raportul de trupe era mult în favoarea
otomanilor, astfel că Ștefan a adoptat o tactică de hărțuire și înfometare iar planurile de luptă a
domnitorului foloseau toate avantajele terenului. El a dat poruncă să fie părăsite toate așezările
omenești care puteau nimeri în calea dușmanilor, să fie tăinuite proviziile.

Ștefan a repezit în calea dușmanului călărime care să supravegheze deplasarea oștii

otomane, să o hărțuiască și să nu îngăduie cetelor prădalnice să se desprindă de grosul oștirii ca
să meargă după hrană și să jefuiască. Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui,
pe valea Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă mlăștinoasă prinsă între păduri, care
îngreuna desfășurarea forțelor dușmane și manevrările de armată. Există discuții în continuare în
privința plasării acestui loc, considerat de cei mai mulți ca plasat în zona actualei
comune Băcăoani în sudul orașului Vaslui, loc care a căpătat numele de Podul Înalt după
conformația locului, iar celebra bătălie a rămas în istorie ca Bătălia de la Podul Înalt. O altă
ipoteză plasează locul bătăliei pe raza actualei localități Ștefan cel Mare, în nordul actualului
 oraș Vaslui, bazându-se pe interpretarea unor
documente.
În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, oastea
otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceață care nu
îngăduia să se vadă la mai mult de câțiva pași. Era moină
și zăpada începuse să se topească, încât toată lunca
Bârladului era plină de băltoace. Faptul că mii de oameni
și cai treceau prin același loc, transforma valea într-o
mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea și
terenul au constituit avantaje pentru Ștefan, de care
domnitorul a știut să se folosească. Deoarece otomanii
nu puteau să-și dea seama ce oaste au în față, Ștefan a
așezat de-a curmezișul văii câteva mii de oameni. Aceștia trebuiau să-i oprească pe otomani și să
înceapă lupta. Dușmanul era foarte numeros și putea să aducă mereu oameni odihniți în luptă.
Ștefan calculase ca în momentul în care oamenii lui aveau să dea semne de oboseală, de pe malul
drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulți oșteni trebuiau să dea semnalul de luptă
sunând din trâmbițe și surle. Lucrurile s-au întâmplat așa cum a prevăzut domnul și, când au
auzit otomanii trâmbițele și surlele, ei au crezut că vor fi atacați din partea aceea, asfel ca marea
parte s-au îndreptat în acea direcție, găsind aici doar câțiva oșteni. În schimb pe malul stâng al
Bârladului se afla grosul oștii lui Ștefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea
pădurii, au fost izbiți năpraznic de armata moldovenească. Până să se dezmeticească otomanii,
până să înțeleagă cine-i atacă și din ce parte, mulți dintre ei au fost uciși, iar cei care au scăpat s-
au pus pe fugă, cu toată încercarea disperată a lui Suleiman Pașa de a-i opri. Până la Dunăre au
fost urmăriți de moldoveni, hărțuiți și uciși o mare parte din ei.
 Dezastrul armatei otomane, cu un an în
urmă, nu putea să rămână nepedepsit de
cuceritorul Constantinopolelui, care comandă
personal campania din 1476, aducând în
Moldova forţe evaluate de sursele
contemporane între 90 000 şi 150 000 de
oameni, plus un contingent de trupe muntene,
de 10 000 – 12 000 de luptători, puşi la
dispoziţie de domnul muntean, Laiotă Basarab (1473 – 1477), trecut de partea otomanilor. În
acelaşi timp, porunceşte tătarilor să prade Moldova, pentru a slăbi şi mai mult apărarea ţării.
Armata otomană trece Dunărea în a doua jumătate a lunii iunie 1476, apoi înaintează pe Valea
Siretului, spre Suceava. În aceste condiţii, Ştefan întăreşte cetăţile, trimite o parte a oastei
împotriva tătarilor, reuşind să-i alunge din ţară şi îi lipseşte pe turci de mijloace de aprovizionare.
Fără a primi ajutor de la poloni sau de la unguri, Ştefan este nevoit să opună armatei invadatoare
doar c. 12 000 de oşteni. Îşi stabileşte tabăra pe un platou înalt, situat pe valea Pârâului Alb, un
afluent al râului Moldova, unde se fortifică cu şanţuri, palisade şi căruţe legate între ele, după
model husit. La 25 iulie 1476, atacă avangarda otomană condusă de beylerbey-ul Rumeliei,
Süleyman Hadâmbul, pe care-l învinsese la Vaslui. Provoacă mari pierderi, dar sosirea spahiilor
îl obligă să se retragă în tabăra întărită, la adăpostul artileriei. A doua zi, pe 26 iulie 1476, după
un duel de artilerie, otomanii atacă cu infanteria formată din azapi, care este respinsă, cu mari
pierderi. Sultanul porneşte atacul decisiv în fruntea ienicerilor, iar Ştefan, după o rezistenţă
înverşunată, copleşit de numărul adversarilor, este nevoit să abandoneze tabăra şi să se retragă,
prin pădure. Ştefan şi-a salvat cea mai mare parte a oştirii, pe care a regrupat-o, aşteptând
întăririle din Ungaria.

În acest timp, otomanii au jefuit ţara, dar cetăţile au rezistat. Spre sfârşitul lunii august,
otomanii încep retragerea, fiind urmăriţi de oastea lui Ştefan şi de soldaţii din Transilvania,
veniţi totuşi prea târziu. La începutul lui noiembrie, Ştefan şi voievodul transilvan pătrund în
Ţara Românească, aducându-l la domnie pe Vlad Ţepeş (1456 – 1462, 1476), care nu va rezista
însă mai mult de două luni. Urmările campaniei otomane din 1476 în Moldova au fost dramatice:
ţara a fost devastată de raidurile tătărăşti şi otomane, multe bunuri au fost jefuite, activităţile
economice au fost perturbate. Cu toate acestea, Ştefan continuă eforturile diplomatice pentru
menţinerea coaliţiei antiotomane, dar în zadar. Conştient că lupta cu Imperiul Otoman nu poate fi
câştigată pe termen lung, va accepta să plătească din nou tribut sultanului, în a doua jumătate a
anului 1479 sau în prima parte a anului 1480.
4. Războiul moldo-polon. Bătălia din Codrii Cozminului (1497).
 Bătălia de la Codrii Cosminului (1497)  a avut drept combatanți pe Ștefan cel Mare,
domnitor moldovean și regele Ioan I Albert al Uniunii Polono-Lituaniene. Bătălia a avut loc
în Codrii Cosminului, la circa 100 km nord de capitala de atunci Suceava, între actualele
comune Voloca pe Derelui și Valea Cosminului din raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, având
ca rezultat o victorie importantă a moldovenilor.
Începând cu anii 1470, amenințarea otomană în Moldova părea tot mai evidentă. După ce
Moldova a pierdut Chilia și Cetatea Albă în 1484, Ștefan cel Mare a fost nevoit să uite
divergențele sale cu regele poloniei Casimir IV Jagiellon. În 1485, în schimbul unei alianțe
antiotomane, având ca scop recucerirea Chiliei și Cetății Albe, Ștefan cel Mare a
depus Jurământul de la Colomeea, prin care se recunoștea drept vasal al regelui Poloniei pentru
provincia Pocuția. Spre deosebire de Principatul Moldovei, care era teritoriu independent,
Pocuția, deși controlată de domnitorii moldoveni între 1387 și 1532, făcea parte de drept din
regatul Polonei, pentru care regii puternici puteau cere domnitorilor slabi un omagiu. Această
practică era obișnuită în Europa medievală și nu însemna decât că o parte din taxe reveneau
regelui, iar armata ridicată din regiune trebuia să-l urmeze pe rege. Suzeranitatea regelui Poloniei
nu se transmitea și asupra Moldovei, fiind vorba de o suzeranitate personală între Casimir și
Ștefan, nu între țări independente. Totuși, ea putea servi ca pretext de înlăturare a unui vasal
infidel drept încercare de a modifica statutul Moldovei prin înscăunarea unui alt nobil.
Casimir s-a stins în curând din viața, lăsând cinci fii: Casimir, care în loc să devină rege a
ales o viață clerică, Vladislav II, care prin căsătorie a unit temporar regatele Boemiei și Ungariei,
Ioan Albert, Alexandru și Sigismund I cel Bătrân. Astfel, al treilea fiu, Ioan Albert, a devenit
rege în 1490 fără să fi fost pregătit pentru tron. Având loc o tranziție de la un rege foarte stimat și
temut la un fiu nepregătit, poziția ultimului într-un regat cu o nobilime foarte puternică a devenit
curând destul de șubredă. Ștefan i-a cerut ajutorul lui Ioan Albert în virtutea înțelegerii cu tatăl
acestuia. În 1494, Ioan Albert și Ștefan s-au întâlnit la conferința de la Levoča cu regele Ladislau
al II-lea al Ungariei și electorul Johann Cicero al Brandenburgului, și au făcut planuri pentru o
expediție împotriva Porții. Obiectivul era recucerirea Chiliei și Cetății Albe. Totuși, Albert avea
drept scop ascuns cucerirea Moldovei și detronarea lui Ștefan. Aceste planuri au fost aflate de
Ștefan la scurt timp înainte de data planificată pentru intrarea armatelor aliate în Moldova. Ștefan
s-a grăbit atunci să ia măsuri și a intrat cu oastea sa în Pocuția, alungând pe reprezentanții
regelui.
Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5 și 10 mii de nobili în armură
completă (nobilimea poloneză venită la cruciadă), Ioan Albert a luat sub control partea
nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ștefan închizându-se în Cetatea Suceava, care a început a
fi asediată. Totuși, armata poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, și după 4
luni bătute pe loc, infecțiile din tabără și ostilitatea localnicilor moldoveni l-au făcut pe Ioan
Albert să decidă o retragere, învinuindu-l pe Ștefan de a se fi aliat cu otomanii.
Ștefan s-a folosit cu iscusință de incapacitatea numeroasei armate poloneze de a executa
un marș în forță. Retrăgându-se pe pe drumul Suceava-Siret-Cernăuți-Colomeea, armata
poloneză trebuia să treacă dealurile împădurite care despart valea Siretului de valea Prutului.
Hărțuind armata în retragere, Ștefan, care dispunea de un total de doar 22.000 de ostași, a dorit
să-i provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire pripită și nechibzuită. Astfel, un mic contingent
de moldoveni a atacat direct armata poloneză în mișcare exact în momentul când
nobilii cavaleri treceau pe lângă pădurea pregătită de oamenii lui Ștefan. Crezând că este vorba
de un mic detașament, 5.000 de nobili în zale, în urmărirea detașamentului de moldoveni au
intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ștefan. Armura performantă și experiența de luptă a
cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face față la toată oastea lui Ștefan în câmp
deschis, dar supraîncrederea în propria invincibilitate, combinată cu un teren împădurit și deluros
a jucat un rol nefast nobililor polonezi. Mai ales că moldovenii au tăiat copaci pe care i-au
doborât între cavaleri pentru a împărți oastea poloneză în bucăți mici și pentru a nu lasă loc de
avânt cailor acestora. În loc să-și folosească lăncile și spadele pentru a măcelări o oaste de țărani,
mulți dintre ei n-aveau niciun fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjurați de acești
țărani între copaci doborâți, dați jos de pe cai cu gheoagele, și până să apuce a întoarce spada,
loviți cu bâtele țăranilor și/sau cu spadele vitejilor.
Lupta din pădure a fost extrem de dură și sângeroasă, ducându-se pe viață și moarte, însă
odată cavalerii răpuși, restul oștii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un
contraatac, câteva mii de moldoveni călare hărțuindu-le retragerea, recapturând prada și luând
prizonieri. Atingând Prutul la Cernăuți, fugarii au trecut râul în grabă fără nicio intenție de a se
regrupa, pentru a continua fuga prin Codrii Plonini și apoi prin Pocuția în direcția Stanislau
și Liov.
Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Caracterizați domnia lui Ștefan cel Mare.

2. Ce stratageme a întrebuințat Ștefan cel Mare în bătălia de la Baia?.
3. Care erau forțele adversarilor implicate în bătălia de la Vaslui?
4. Analizați procedeile de luptă utilizate de către Ștefan cel Mare în campania din anul
1476..
5. Descrieți desfășurarea bătăliei din Codrii Cozminului.

Bibliografie:

1. N. Bălcescu., Puterea armată şi arta militară la români, Bucureşti, 1990.

2. N. Iorga., Istoria lui Ştefan cel Mare (ediţie Mihai Berza), Bucureşti, 1966.
3. Istoria miltară a românilor, Bucureşti, 1990
4. Isotria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986.
5. R. Rosetti., Istoria artei militare a românilor pînă la mijlocul veacului al XVII-lea,
Bucureşti, 1947.
6. N. Stoicescu., Curteni şi slijitori. Contribuţii la isotira armatei române, Bucureşti, 1968.
 Tema 4. Moldova în perioada războaielor ruso-austro-turce.
Lecția 1. Moldova în perioada războaielor ruso-austro-turce.

Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să definiți noţiunea de război şi acţiune militară;

 să cunoașteți specificul desfăşurării acţiunilor militare în timpul războaielor ruso-austro-

turce;
 să aprecieze rolul istoric al războaielor ruso-austro-turce în istoria Moldovei.

Subiecte:

1. Principatele Române şi problema orientală. Moldova în cadrul relaţiilor internaţionale în sec.

al XVIII-lea.
2. Războiele ruso-turce din anii 1735-1739, 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812.
3. Participarea moldovenilor la războaiele ruso-austro-turce.

Cuvinte–cheie: război, careu, vânători, bătălia, lupta, teatrul acțiunilor militare, armata, ofensivă,
apărare, artilerie, regiment, husari, cavalerie, batalion.

1. Principatele Române şi problema orientală. Moldova în cadrul relaţiilor internaţionale

în sec. al XVIII-lea.
Începutul secolului al XVIII-lea în istoria Europei era marcat prin creşterea potenţialului
economic, politic, militar şi cultural al Rusiei. Împinsă de către mongolo-tătari în regiunile
împădurite din Nord-estul Europei, aceasta ţară, sub conducerea şi în urma unor reforme
efectuate de către Petru cel Mare, s-a simţit ca o putere europeană, promovând o politică externă
energică şi expansionistă. În strălucita sa domnie, marele reformator a schiţat principalele direcţii
de expansiune a statului rus spre nordul şi sudul Europei şi în direcţia asiatică. Odată cu
terminarea războiului Nordului şi obţinerea ieşirii spre Marea Baltică şi Europa Centrală,
preocupările principale ale politicii externe a Rusiei s-au reorientat spre Sud, unde a început
procesul lent de descompunere a Imperiului Otoman. Din acest moment confruntarea cu Turcia
pentru supremaţie în regiunea Balcanilor a devenit centrul preocupărilor Imperiului Rus, aceasta
luptă soldându-se cu multiple războaie ruso-turce.
Din cauza conflictului ruso-otoman, Balcanii şi regiunile adiacente deveneau principalul
teatru de acţiuni militare. Primul, care a înţeles cu ajutorul lui Dimitrie Cantemir, importanţa
strategică a acestei regiuni în confruntarea cu Turcia a fost Petru cel Mare. Înfrângerea de la
Stălineşti din vara anului 1711 au determinat autorităţile ţariste se redirecţioneze desfăşurarea
acţiunilor militare împotriva otomanilor spre stepele nord-pontice, peninsula Crimeea şi Caucaz.
Acţiunile militare din anii 1735 – 1738, în pofida unor succese obţinute de către ruşi, a evidențiat
faptul că comandamentul rus a subapreciat importanţa strategică a teatrului balcanic de război
fiindcă cuceririle teritoriale la nordul Mării Negre, chiar şi a Crimeii, nu garantau neapărat
capitularea Imperiului Otoman, centrul nevralgic al căruia era Istanbulul (Constantinopol) şi
provinciile Balcanice. Ca şi în cazul Imperiului Bizantin, numai cucerirea Constantinopolului
putea pune capăt puterii şi însăşi existenţei Imperiului Otoman. Unica cale terestră pentru
trupele ruseşti în vederea realizării acestui scop trecea prin Moldova, ea devenind din acel
moment teatrul permanent al acţiunilor militare. Începând cu anul 1739, înţelegând în sfârşit, cu
ajutorul colonelului Dimitrie Cantemir, nepotul domnitorului Antioh Cantemir, importanţa
strategică a direcţiei balcanice, cercurile guvernamentale din Sankt-Petersburg au optat definitiv
pentru aceasta direcţie, îndreptând armatele sale prin Moldova în Balcani.49
Atare situație a continuat pe parcursul întregului secol al XVIII-lea. Războaiele din anii
1768-1774 şi 1787-1791 s-au desfăşurat pe teritoriul Principatelor Dunărene, inclusiv şi în
regiunea Pruto-nistreană, care deţinea poziţiile cheie în calea armatei ruse spre Istanbul prin
cetăţile sale - Hotin, Bender, Ackerman şi Ismail. Importanţa strategică a acestor cetăţi ne
demonstrează faptul de cucerirea lor erau preocupaţi cei mai iluştri conducători de oşti din istoria
Rusiei, cum ar fi feldmareşalii Munnich, Rumeanţev, Goliţin, Potiomkin şi generalisimusul
Suvorov.
După anexarea Basarabiei situaţia nu s-a schimbat în mod radical. Dintr-un teritoriu pe
care se desfăşurau operaţiunile militare ea s-a transformat în principală bază de susţinere şi
49
A. Leşcu, Românii în armata imperială rusă: secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea. Bucureşti:
Editura Militară, 2005.
aprovizionare a trupelor ruse care continuau se acţioneze în direcţia balcanică. Cele relatate nu
însemna că luptele se purtau exclusiv numai pe această direcţie strategică. Acţiunile militare
decurgeau concomitent pe mai multe direcţii, mai ales în Ucraina şi Caucaz, unde armatele
rezolvau sarcini concrete de sustragere a atenţiei inamicului de la forţele principale şi pe cât de
posibil acapararea teritoriilor noi pentru Imperiu ţarist. Dar lovitura principală în toate cazurile se
dădea în Principate şi în Balcani, care constituia principalul teatru de război în tentativa
strategică de anihilare a puterii otomane în această regiune a lumii cu sau fără ajutorul Europei.
În războiul ruso-turc din anii 1768-1774 forţele militare ruseşti au fost împărţite în două
armate: prima, sub conducerea generalului Goliţin, iar mai apoi P. Rumeanţev, care avea sarcina
de a acţiona în Moldova şi Muntenia. Armata a doua urma să acţioneze pe direcţia secundară în
regiunea râului Bug şi în Crimeea, acoperind spatele primei armate. În timpul războiului următor
(1787-1791) iarăşi au fost formate două armate, dintre care armata Ekaterinoslav, comandată de
către Gh. Potiomkin, avea sarcina principală de a cuceri cetatea Oceakov şi de acţiona în direcţia
Balcanilor. Armata a doua, sub conducerea lui P. Rumeanţev, avea misiunea de a apăra Ucraina
şi de a menţine legătura cu armata austriacă prin Moldova şi Muntenia, unde şi s-au desfăşurat
cele mai decisive lupte din acest război legate de numele lui A. Suvorov. Războiul ruso-turc din
1806 – 1812 s-a desfăşurat practic în general numai pe acest teritoriu strategic de acţiuni
militare. Din secolul al XIX-lea, în războaiele duse de către ruşi cu turcii apare un nou teatru de
acţiuni militare, cel din Caucaz, dar el tot timpul juca un rol secundar, soarta conflagraţiilor
hotărându-se totuşi în Balcani.
După războiul ruso-turc din 1806 – 1812, finisat cu semnarea Păcii de la Bucureşti
aceasta direcţie a politicii externe a Rusiei rămânea şi în continuare în centrul preocupărilor
guvernanţilor din Sankt-Petersburg. Prin inerție politică ei continuau să considere că rezolvarea
problemei se află în competenţa sferei militare şi poate fi atinsă numai cu înfrângerea Imperiului
Otoman pe câmpul de luptă. Datorită acestei atitudinii belicoase din sud-estul Europei, în sec. al
XIX-lea au avut loc încă trei războaie: 1828 – 1829, 1853 – 1856, 1877 – 1878.
Internaţionalizarea problemei Orientale a demonstrat incapacitatea Rusiei de a rezolva această
problemă prin metode pur militare, cu atât mai mult nu putea schimba statu-quo-ul teritorial fără
acordul principalelor puteri europene ale timpului. În orgoliul său imperial, clasa politică din
Rusia lupta în toate cele trei războaie nu atât pentru noi teritorii, cât pentru influenţă asupra Porţii
şi libertăţii navigaţiei în strâmtori, influenţă, care putea fi obţinută de către Rusia cu mai multă
uşurinţă şi eficacitate prin metode diplomatice50 fără enorme pierderi omeneşti.

50
Война русско-турецкая, предназначенная Петром Великим о избавлении восточных христиан от турецкого
векового ига. С изложением варварства турок и тайн друзей Порты – в особенности англичан, М., 1878,
Выпуск 1, p. 24.
 Cu trecerea timpului, tot mai mulţi din conducătorii politicii externe ai Rusiei începeau să
înțeleagă că rezolvarea problemei orientale în folosul Rusiei nu poate fi soluţionată prin război în
Balcani chiar şi cu ocuparea Ţarigradului, ceea ce ar duce inevitabil la formarea unei coaliţiei
largi europene îndreptate împotriva Rusiei, coaliţiei, în fruntea căreia ar sta alianţa Austru-
germană. Prezicerile celor mai ingenioşi politicieni şi militari ruşi că cheia rezolvării acestei
probleme este ascunsă nu pe malurile Bosforului, ci în occident, mai bine zis la Berlin nu au fost
auzite şi luate în seamă de către Alexandru II şi consilierii săi. 51 Numai în urma războiului din
anii 1877-78 şi Congresului de la Berlin guvernanţii ruşi au conștientizat faptul că inamicul
principal al Rusiei nu este Turcia, ci Germania şi Austro-Ungaria, care stăteau în spatele Turciei.
Din acest moment se schimbă şi vectorul principal al politicii externe a Rusiei din direcţia
Balcanică spre vest, redirecţionându-se şi eforturile principale militare din domeniul planificării
strategice.
Reieşind din toate cele expuse mai sus, s-a schimbat radical şi rolul Basarabiei în cadrul
relaţiilor internaţionale şi politicii externe a ţarismului. Începând cu Petru cel Mare, Moldova,
inclusiv şi teritoriul dintre râurile Nistru şi Prut, juca un rol important în relaţii internaţionale,
fiind atât subiectul, cât şi obiectul relaţiilor internaţionale. După cum menţiona providenţial Leon
Casso: „...erau timpuri, când teritoriul, mărginit de către râurile Nistru, Dunăre şi Prut...a căpătat
importanţă mondială în lupta între ruşi şi turci datorită faptului că lupta aceasta era legată direct
cu alte aspecte ale politicii europene”.52După anul 1812 Basarabia a fost transformată treptat în
unul din principalele centre de sprijin logistic a trupelor ruse direcţionate spre sud-vestul
european. Acestui scop îi era subordonată întreagă politică în domeniul militar. Semnificativă
din acest punct de vedere este şi structura organizatorică a armatei ţariste după terminarea
războaielor napoleoniene. Din cele 33 divizii de infanterie şi 17 divizii de cavalerie cât număra
armata ţaristă după reîntoarcerea din Europa în patrie, în 1816 au fost formate două armate, 1 şi a
2, ambele dislocate în Ucraina.53 Şi dacă armata 1-a, cu sediul statului său major în localitatea
Visilkov din gubernia Kiev, era îndreptată în principal spre direcţia operativă de vest, sau în caz
de acută necesitate şi spre sud-est, atunci armata a 2-a, cu sediul în localitatea Tulcin era
direcţionată exclusiv spre Balcani. Relieful geografic al acestei regiuni este de aşa natură, că
unica cale de pătrundere în Balcani din nord este cea care trece prin aşa zisă „poarta Focşanilor”,
formată de curbura sud-estică a Carpaţilor şi gurile Dunării54

51
Р. Фадеев, Мнение о восточном вопросе. По поводу последних рецензий на Вооружённые силы России,
СПб., 1870, p. 5.
52
Л.А. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской области, М., 1913, p. 2
53
А.А. Керсновский, Истоия русской армии, Т.1-4, Т.2, М., 1994, p. 16.
54
Р. Фадеев, Мнение о восточном вопросе. По поводу последних рецензий на Вооружённые силы России,
СПб., 1870, p. 18.
 Reieşind din aceste considerente strategice, Basarabia, cu imensele sale resurse naturale
şi alimentare, în scurt timp a devenit principala bază de sprijin a armatei ruse care desfăşura
operaţiuni militare pe aceasta direcţie55.Conform estimărilor ofiţerilor Statului Major General
rus, Basarabia era capabilă se disloce pe teritoriul său stocuri alimentare necesare pentru o
armată întreagă şi să aprovizioneze pe cont propriu suplimentar încă 120 mii ostaşi anual. Pe
lângă aprovizionarea alimentară, pe timp de război Basarabia putea încartirui 200 mii de ostaşi
şi asigura trupele militare cu aproximativ 175 mii de care de transport.56
Din punct de vedere geostrategic, Basarabia aparţinea teatrului Sud-vest de operaţiuni
militare, care până în anul 1877 juca un rol principal în planurile strategice ale Rusiei. După
războiul ruso-turc din anii 1877-78, conjunctura politico-militară în Europa s-a schimbat,
pericolul militar principal pentru Rusia devenind alianţa austro-germană. Reieşind din situaţia
noucreată, a fost schimbată radical şi doctrina militară, ea devenind în timpul lui Alexandru III
una pur defensivă pentru teatrul european de acţiuni militare. Totodată, au fost introduse
corective în stabilirea teatrelor de război şi a importanţei lor strategice. Conform concepţiei
comandamentului superior militar rus, partea europeană a imperiului a fost împărţită în trei teatre
separate de acţiuni militare: teatrul Înaintat de acţiuni militare (Districtul militar Varşovia),
teatrele Nord-vest (Districtele militare Kiev, Vilno) şi Sud-vest (Districtul militar Odessa şi o
parte a Districtului militar Kiev) de acţiuni militare. 57 În caz de război, principalele acţiuni
militare erau preconizate să se desfăşoare pe teatrele Înaintat şi de Nord-vest, situate pe cele mai
scurte căi de acces pentru armatele austro-germane spre ambele capitale ale imperiului – St.
Petersburg şi Moscova. Cât priveşte teatrul de Sud-vest, un rol important în caz de război îi
revenea părţii sale de nord, aşa zisei regiuni Dubno-Rovno, care îndeplinea rolul de legătură între
teatrul Înaintat şi de Sud-vest.
În acest context, rolul Basarabiei devenea secundar, ea acoperind căile de acces din partea
Austro-Ungariei şi eventual al României spre Odessa şi Nicolaev. Acoperind partea sudică a
întregului teatru european, Basarabia putea deveni şi un teatru operaţional independent în cazul
aderării la alianţa militară austro-germană a României 58. Totuşi, rolul principal al Basarabiei în
toate circumstanţele era cel de a fi baza logistică de aprovizionare a trupelor ruse în luptele cu
inamicul extern.
Dislocând în regiunea Pruto-nistreană trupele sale, guvernul rus ţinea sub atenta sa
observaţie aceasta parte a lumii, ameninţând cu prezenţa militară statele limitrofe. Problema

55
А.М. Золотарёв, Военно-географический очерк окраин России и пути в соседние территории. Курс военных
и юнкерских училищ, СПб., 1903, p. 87.
56
А. Защук, Материалы для военной географии и военной статистики России, собранные офицерами
генерального штаба. Военное обозрение Бессарабской Области, СПб.,1863, p. 43, 90.
57
Военная энциклопедия, СПб., 1911, т. 4, p. 514.
58
А.М. Золотарёв, Записки Военной статистики России, т.2, СПб., 1898, p. 455.
trupelor ruse dislocate în Basarabia după 1812 necesită o studiere atentă din partea cercetătorilor
deoarece aprovizionarea lor pe timp de pace şi pe timp de război este strâns legată de istoria
acestui ţinut. Reieşind din practica aplicată de Rusia, Basarabiei îi revenea cea mai mare parte
din întreţinerea unităţilor militare dislocate pe teritoriul său. Problema dată, destul de complexă
în esenţa sa, deoarece include în sine aprovizionarea, încartiruirea, asistenţa medico-sanitară a
ostașilor, construcţia şi reparaţia tuturor clădirilor, a drumurilor, a căilor și mijloacelor de
comunicații şi alte multiple aspecte ale vieții cotidiene a unităţilor militare, practic nu a fost
studiată de către istoriografia naţională.
2. Războiele ruso-turce din anii 1735-1739, 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812.
Războiul ruso-turc din anii 1735-1739 a avut la bază divergenţele ruso-turce apărute
în urma campaniei lui Petru cel Mare în Moldova în anul 1711. Guvernanţii ruşi considerau că,
pentru dezvoltarea economică a Rusiei, este necesar de a cuceri litoralul nordic al Mărei Negre,
deschizându-şi astfel calea şi spre Europa de Sud-Est. Deci, interesele economice şi politice ale
Rusiei intrau în contradicţie cu cele ale Imperiului Otoman, care stăpânea aceste teritorii, şi nu
intenţiona să le cedeze nimănui.
Acţiunile militare, începute în anul 1735, în pofida unor succese obţinute de ruşi, se
desfăşurau foarte anevoios şi greu. Chiar şi cucerirea Azovului, Kinburnului, Ociakovului, a
Crimeei, nu a pus capăt războiului, care părea a fi interminabil. În cadrul armatei ruse în timpul
desfăşurării acestui război participau şi o seamă de munteni şi moldoveni, printre care erau Matei
Caraiman, brigadierul Constantin Cantacuzino, colonelul Tanschi, căpitanii Ofendic (Afendic) şi
Dimitrie Cantemir şi alţii. Toţi originarii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania aflaţi în
serviciul armatei ruse au fost comasaţi în aşa-numitul Corp Voloh. Până în anul 1739
participarea românilor în acţiuni militare era sporadică şi neânsemnată.
Tărăgănarea acţiunilor militare se datora subaprecierii de către comandamentul suprem rus a
importanţei strategice a teatrului balcanic de război, care în caz de succes putea duce la
schimbări cardinale în desfăşurarea războiului. Abia în 1739, înţelegând în sfârşit importanţa
strategică a direcţiei balcanice, feldmareşalul Munnich a fost impus de cercurile guvernamentale
din Sankt-Petersburg să înainteze spre Hotin, şi în lupte decisive să-i impună pe turci să încheie
pacea favorabilă cu ruşii. În aceste condiţii a fost luată hotărârea de a urgenta crearea Corpului
Voloh. Către începutul anului 1739 Corpul Voloh intră în componenţa diviziei comandate de
către generalul A. Rumeanţev şi era dislocat pe Nipru între râuleţele Trubeţ şi Psel, fiind apoi
transferat la frontierea fortificată din Ucraina, unde a continuat procesul organizării Corpului,
închegării efectivului şi pregătirii pentru trecerea râului Nipru, care a şi fost forţat la 13 mai 1739
lângă Kiev. Având în vedere complexitatea sarcinilor care avea să rezolve această unitate, mai
ales după intrarea armatei ruse în Moldova, feldmareşalul Munnich a subordonat Corpul Voloh
direct comandantului suprem al armatei4. Pe data de 18 iulie 1739 armata rusă a ajuns la Nistru,
care a fost trecut în seara zilei de 19 iulie lângă satul Sincovăţi, la care, pe 26 iulie, s-a alăturat şi
Corpul Voloh. La 26-29 iulie Constantin Cantemir, comandantul Corpului Voloh a fost trimis cu
unitatea sa în recunoaştere spre Prut, culegând informaţii preţioase despre inamic.
Scopul principal ai Corpului Voloh era urmărirea şi capturarea domnitorului Moldovei
Gheorghe Ghica, organizarea agitaţiei filoruse în rândurile locuitorilor şi boierimei, neutralizarea
tătarilor din Bugeac. Înainte însă de a trece în Moldova, Constantin Cantemir a intrat în Polonia,
prin domeniile contelui Potoţki, încălcând astfel ordinul strict al lui Munnich de a nu trece
hotarul acestei ţări. Scopul acestei incursiuni era de a se răzbuna pentru că a fost arestat în timpul
fugii sale din Moldova în Rusia de către Potoţki.Corpul Voloh ardea şi nimicea totul în drumul
său. Situaţia a ieşit chiar de sub control, îndeosebi când cetele de cazaci din detaşament
intenţionau să-l omoare pe colonelul Tanschi, care a încercat se pună capăt acestor fărădelegi.
După această abatere de la drum, la 1 septembrie 1739 Constantin Cantemir intră triumfal cu
detaşamentul său în Iaşi, fiind întâmpinat de boieri cu tot poporul la Copou “… înfăţâşindu-i…şi
cheiele pe o tava de argint. Acesta (C. Cantemir) cu un număr însemnat de ostaşi, toţi cu săbiile
scoase şi trecând prin Iaşi, a tras la palatul lui Grigorie-vodă, numit Frumoasa”.
Dar şi în Moldova C. Cantemir a continuat jafurile, făcând totul asemenea cu pământul,
jăfuind totul din jurul său. Acest comportament brutal se poate explica numai prin trăsăturile
violente ai caracterului său. Pentru aceste acţiuni şi neexecutarea ordinului feldmareşalului
Munnich de a înainta cât mai curând posibil din Iaşi spre Galaţi (înaintarea era atât de lentă, încât
în patru zile Corpul s-a departat de Iaşi la 6 verste), C. Cantemir a fost chiar pe un timp
neândelungat înlăturat de la conducerea Corpului şi înlocuit cu colonelul Bulăţel. Acest
comoprtament brutal al moldovenilor pe propriul pământ îşi are explicaţie în faptul că, intrând
în serviciul militar rus, ei practic rupeau relaţiile sale cu Patria, devenind militari de profesie,
mercenari, pentru care onoarea de a fi militar înseamnă mai mult decât sentimentele naţionale şi
patriotice. În aceasta constă tragismul acestor oameni, care, în căutarea unui destin mai bun, şi-
au părăsit vetrele strămoşeşti făcându-se slugi fidele unui stat străin.
După terminarea războiului, Corpul Voloh a fost transformat în 1741 în aşa-zisul regiment
Moldovenesc de husari şi dislocat în Ucraina cu sediul central aflându-se în localitatea
Kalinovka, lângă Kiev.
Drept motiv al declanşării ostilităţilor ruso-turce din anii 1768 – 1774 a servit implicarea
directă a Rusiei în războiul civil din Polonia acordând susţinere regelui Stanislav Poniatovski în
lupta contra Confederaţiei de la Bar. Franţa, sprijinită de Austria, urmărea cu îngrijorare
acţiunele Rusiei care aveau drept scop transformarea Poloniei într-un vasal al ei, iar pentru a le
contracara aţâţa Poarta Otomană împotriva ruşilor. Aşadar, în urma unor demersuri diplomatice
iscusite, prin intermediul confederaţilor polonezi şi ai turcilor, Franţa a reuşit să impună Rusiei
să poarte concomitent două războaie – unul în Polonia şi altul împotriva Turciei. Însăşi Rusia
nutrea scopuri expansioniste faţă de Turcia, dorind să rupă de la aceasta stepele pontice slab
populate.
Conform planului elaborat de autorităţile ţariste, principalele acţiuni aveau să se
desfăşoare în Moldova începând odată cu încercările de a asedia Hotinul în primăvara anului
1769. Pe 12 aprilie armata lui Goliţin a ieşit la Nistru, iar pe 17, forţându-l, trece pe malul drept
al râului. Primii au trecut peste fluviul 5 regimente de husari în frunte cu regimentul Harkov
comandat de colonelul Nicolae Ciorbă. Avangarda armatei ruse, alcătuită din unităţile cazacilor
de pe Don care înaintau spre cetatea Hotinului, a fost atacată lângă satul Vertitouţi de către
trupele turceşti sub comanda lui Abaza-paşa. Cazacii au fost nevoiţi să se retragă şi atunci le-au
fost trimise în ajutor 6 escadroane de husari în frunte cu colonelul Ciorbă, care i-a pus pe fugă pe
turci, nimicind până la 300 de oameni.
Nereuşind să ia cetatea din marş, generalul Goliţin s-a retras la 21 aprilie peste Nistru, unde
a staţionat până în iunie, când a întreprins o nouă tentativă de a cuceri cetatea, dar fără succes. La
sfârşitul lui august armata rusă trece Nistru a treia oară încercuind Hotinul. În luptele de lângă
zidurile cetăţii s-au evidenţiat arnăuţii sub comanda secund-maiorului Ion Trebinschi şi, în
special, căpitanul de arnăuţi Petru Lalevici, care, pierzându-şi calul, a continuat să lupte
pedestru, arătând exemplu de dârzenie şi eroism. În aceleaşi lupte de la Hotin s-au mai
evidenţiat: Lazăr Cristul, vahmistrul Ştefan Giurgiu, căpitanul de arnăuţi Buzianu, Sima
Gavrilov, Iordache Popescu, Andronache Rudi şi vahmistrul Vasile Hasniş. La 9 septembrie
1769, după un scurt asediu, Hotinul a capitulat. La cucerirea cetăţii s-au evidenţiat căpitanul de
arnăuţi Constantin Şahin, fraţii Ţintă şi Toader Stamovici, armaşul muntean Manolache
Grădişteanu.
Odată cu ocuparea Hotinului şi asigurarea spatelui frontului, cu exepţia cetăţii
Benderului(Tighina), care încă nu fusese cucerită, s-au creat condiţii favorabile în vederea
înaintării în Moldova a unităţilor ruseşti. În acest scop este trimis în Moldova Corpul de armată
comandat de general-locotenentul Elmpt, care pe 26 septembrie intră în Iaşi, fiind întâmpinat de
Mitropolitul Moldovei Gavriil. Până la 29 septembrie 1769 aproape toată Moldova era ocupată
de trupele ruseşti. Pe 5 noiembrie 1769, Nazarie Carazin cu 500 de cazaci şi arnăuţi se îndreaptă
spre Bucureşti. La Focşani este întâmpinat de către spătarul Pârvu Cantacuzino – comandant al
regimentului de arnăuţi al domnitorului Gh. Ghica. Ajunse noaptea la Bucureşti, având în
avangardă o companie din 50-60 de ostaşi moldoveni sub comanda colonelului de arnăuţi Ilie
Lăpuşneanu, trupele lui Carazin intră în oraş şi bagă groaza în turci prin incendierea unor case de
la marginea urbei, după care ocupă Curtea domnească unde erau aşteptate de domnitorul
Gheorghe Ghica.
La 17 iulie 1770 are loc lupta de la Movila Răbiei, unde s-au evidenţiat în mod deosebit
coloneii Ciorbă şi Satân, căpitanul Bantâş, locotenentul Şutovici. O luptă importantă avu loc pe
21 iulie 1770 lângă lacul Cahul, după care, pentru faptele sale eroice, colonelul Satân a fost
decorat primul din rândul românilor cu Ordinul militar Sfântul Gheorghe, clasa a IV-a, cea mai
mare distincţie militară rusească, locotenentul Petrovici (Petru) şi adjutantul Ionin înaintaţi la
gradul de căpitan, iar plutonierul Cârja la gradul de locotenent.
Cele mai crâncene lupte din luna mai a anului 1771 s-au dat în Oltenia, unde era dislocat
corpul general-maiorului G. Potiomkin, în componenţa căruia se afla şi regimentul Astrahan de
carabineri, comandat de locotenent-colonelul Dimitrie Cantemir. Continuau luptele şi pe frontul
din Crimeea. La 9 iunie armata lui Dolgorukii începe marşul spre Perecop. Către sfârşitul lui
iulie 1771 toată Crimeea era ocupată de trupele ruseşti. Victoriile obţinute de către acestea, la
care au contribuit şi un important număr de români, i-au obligat pe turci să înceapă tratative de
pace, care s-au desfăşurat la Focşani, soldându-se cu un eşec şi ostilităţile au fost reluate în
primăvara lui 1773.
În acest an, la începutul lui iunie, armata I în frunte cu Rumeanţev începe marşul către
Silistria. În urma acestui război, Rusia a reuşit să cucerească noi teritorii. Conform Tratatului de
la Kuciuk-Kainargi, semnat pe 10/21 iulie 1774, Rusia obţinea dreptul de a face comerţ pe Marea
Neagră, impunea independenţa politică a Crimeii şi a vasalilor acesteia faţă de Imperiul otoman.
În ceea ce priveşte achiziţiile teritoriale, Rusia lua în posesie cetăţile Enikale, Kinburn, Kerci,
Azov şi fâşia de pământ până la râul Bug.
Principatelor Dunărene le era consacrat în întregime capitolul XVI. Conform prevederilor
incluse în acest articol Poarta îşi asuma următoarele obligaţiuni: “amnistia absolută” a tuturor
locuitorilor Principatelor, confesarea liberă a religiei creştine, acordarea dreptului locuitorilor în
decurs de un an să se strămute cu traiul în alte state, scutirea Principatelor de plata haraciului şi
altor dări pe toată durata războiului şi în decurs de doi ani din ziua schimbării instrumentelor de
ratificare a tratatului, acordarea domnilor Principatelor drepturi de a avea la Istanbul însărcinaţi
cu afaceri, acreditaţi în conformitate cu dreptul internaţional, iar diplomaţii ruşi de la
Constantinopol obţin dreptul de a interveni în favoarea principatelor 84. Nelipsită de importanţă
este şi prevederea conform căreia Poarta era obligată să restituie Principatelor raialele Brăilei,
Hotinului, Benderului etc., care însă nu au fost îndeplinite de turci, ele nefiind retrocedate 85. Mai
mult decât atât, în anul următor, 1775, Turcia a cedat Austriei Bucovina, demonstrând lumii
întregi atitudinea perfidă faţă de tratatele internaţionale.
 Războiul ruso-turc din anii 1787-1791 a fost o continuare a celui din 1768-1774, care nu
înlăturase divergenţele determinate de apetiturile expansioniste ale Rusiei ţariste în Sud-estul
Europei şi de tendinţa Imperiului Otoman de a-şi menţine poziţiile în regiune. Acţiunile
principale din anul 1787 au loc în regiunea Oceakov-Kinburn. Lupta de la Kinburn a finalizat
operaţiunile militare din 1787. În anul următor scopul principal al armatei ruse consta în
cucerirea Ociakovului. Respectiva sarcină a fost pusă în faţa armatei Ekaterinoslav în frunte cu
G. Potiomkin. Pe 6 decembrie 1788 G. Potiomkin hotăreşte să atace Oceakovul, împărţindu-şi
forţele în 6 coloane de asalt şi două de rezervă.
În luna iunie 1788 armata lui Rumeanţev trece Nistrul la Chişniţa, Movilău şi Hotin,
înaintând în Moldova. Planul operaţional al armatei ruse pentru anul 1789 prevedea ocuparea
Bugeacului şi Ismailului, unde turcii sub comanda marelui Vizir Iusuf-paşa au concentrat o
armată de peste 150 mii de oameni. Feldmareşalul Petru Rumeanţev, care simpatiza cu românii
şi care a contribuit mult la înfiinţarea unităţilor regulate româneşti din cadrul armatei ruse şi a
detaşamentelor de voluntari, fiind născut chiar în Moldova în satul Stroeni (Stroeşti), este
rechemat şi transferat la hotarele de vest ale Imperiului Rus. pe 21 iulie, are loc atacul decisiv
asupra taberei turceşti aflată lângă Focşani. Osmanii suferă o înfrângere usturătoare. Ruşii pierd
doar 15 oameni ucişi, dintre care 7 arnăuţi, aceştia constituind aproximativ 50% din pierderile
totale.
Sarcina principală pentru anul 1790 era luarea Ismailului, care domina întreaga regiune a
Dunării de Jos. În vara anului 1790 G. Potiomkin ordonă primier-maiorului Ghirjev şi
hatmanului Costache Ghica să formeze alte două regimente de voluntari. Către luna iulie 1790 I.
Ghirjev deja avea adunaţi 478 de oameni, C. Ghica 150 de oameni, locotenentul Curt 112
oameni, maiorul Sobolevschi 114 oameni - toţi aceştia subordonaţi Marelui Hatman al trupelor
de cazaci, Ecaterina a II-a învestindu-l în această funcţie pe G. Potiomkin.
Războiul ruso-turc din anii 1806-1812 face parte din lungul şir de războaie ruso-turce. Ele
aveau drept scop rezolvarea aşazisei probleme Orientale, adică împărţirea teritoriilor Imperiului
Otoman aflat în decădere de către marile puteri Europene: Rusia, Austria, Franţa, Anglia. Însă
dintre toate acţiunile militare anume acest război a avut urmări nefaste pentru Moldova,
teritoriile ei dintre Prut şi Nistru fiind anexată de către Rusia.

3. Participarea moldovenilor la războaiele ruso-austro-turce.

Pe parcursul războaielor ruso-austro-turce, Divanurile Principatelor erau obligate să
organizeze detaşamente de voluntari, serviciul fiind destul de atractiv pentru categoriile de
locuitori nevoiaşi. Faptul se datorează mai multor cauze. Cea mai importantă cauză consta în
momelele, promisiunile şi facilităţile acordate doritorilor de a se încadra în rândurile armatei ruse
şi în rândurile voluntarilor. Acestora li se acordau un şir de privilegii, facilităţi şi scutiri de biruri.
Conform ordinului Ecaterinei a II-a, P. Rumeanţev avea dreptul de a conferi celor mai destoinici
participanţi la război din rândul voluntarilor gradul de colonel al unităţilor de arnăuţi şi chiar
gradul de căpitan al armatei ruse, ceea ce atrăgea după sine anumite avantaje. De exemplu,
gradul de plutonier în armata rusă dădea dreptul la dobândirea titlului de nobil, posesorul fiind
protejat într-o anumită măsură de samavolnicia domnilor şi boierilor. Cei înrolaţi în
detaşamentele de voluntari beneficiau din partea guvernului rus pe timpul participării la acţiuni
militare de o leafă egală cu cea a cazacilor de pe Don (în jur de 12 ruble), ceea ce în condiţiile
grele ale vremii constituia un suport material foarte important pentru ei şi membrii familiilor lor,
în unele cazuri fiind singura sursă de existenţă. Însă cea mai atractivă facilitate pentru înrolare
era scutirea de biruri şi plăţi atât a voluntarilor, cât şi a familiilor lor în timpul războiului 9. Nu
poate fi neglijat nici faptul că voluntarii participanţi la operaţiunile militare aveau posibilitatea de
a se îmbogăţi rapid din prada de război. Orice război oferă indivizilor dornici de aventuri condiţii
favorabile de a se evidenţia fie şi cu riscul de a-şi pierde viaţa. Orice război permite, nu în
ultimul rând, şi posibilitatea de a jefui şi prăda inamicul, inclusiv categoriile înstărite şi bogate
ale societăţii de pe teritoriul ocupat, ceea ce voluntarii o şi făceau cu multă plăcere, fiind chiar
stimulaţi în mod tacit de către autorităţile militare ruse.
Altă cauză consta în dorinţa unanimă a moldovenilor şi a muntenilor de a scutura dominaţia
otomană şi a pune capăt regimului fanariot impus Principatelor de către turci. Adepţi ai luptei
antiotomane existau în toate categoriile sociale, inclusiv în rândurile boierilor care considerau că
regimul fanariot nu le garantează securitatea şi bogăţiile de care dispuneau. Mişcarea de eliberare
era susţinută şi dirijată cu multă iscusinţă de către guvernul ţarist, care nu-şi dădea pe faţă
intenţiile expansioniste în privinţa teritoriilor româneşti şi de întărire a propriei influenţe în sud-
estul Europei, declarând doar că ar acorda susţinere popoarelor de la Dunăre de a înlătura jugul
turcesc.
Comandamentul rus elibera tuturor voluntarilor atestate, document, care confirma
participarea acestora la acţiuni militare în cadrul unităţilor de voluntari cu toate facilităţile care
reieşeau din ele pentru deţinătorii lor. Numai în ţinutul Lăpuşna-Orhei au fost eliberate 617 de
aceste atestate sau “salvogvardii” cum erau ele numite pe timpurile acelea. Totuşi este necesar de
menţionat şi faptul, că înrolarea masivă a populaţiei locale în trupele de voluntari înrăutăţea
considerabil exploatarea restului populaţiei şi jugul fiscal al statului. Din cauza micşorării
numărului de contribuabili înrolaţi în detaşamentele de voluntari, impozitele şi plăţile erau
repartizate proporţional celorlalţi contribuabili, ceea ce sporea mărimea impozitului şi povara
fiscală.
Detaşamentele de voluntari îndeplineau în marea lor majoritate funcţia de cercetaşi pe lângă
unităţile regulate ruseşti, pichetau poziţiile turcilor urmărindu-le mişcările şi raportând
comandamentului superior despre toate acţiunele acestora, iar în timpul luptelor se aflau în
avangardă şi primii începeau lupta. Comandamentul rus a elaborat un sistem de măsuri în
vederea gestionării efective a acestor unităţi, bazat pe principiul numeric. Măsurile elaborate de
ruşi prevedeau ca toate detaşamentele de voluntari până la companie, inclusiv cele mici de 100-
200 de oameni să fie conduse de aşa - zişii căpitani de arnăuţi. Fiind investiţi în funcţiile şi
gradele lor de către domnitori, aceştia comandau de obicei cetele de arnăuţi – garda personală a
domnului, parte componentă a oastei Ţării. Cu venirea ruşilor cei mai mulţi dintre ei treceau de
partea acestora, păstrându-şi gradele naţionale şi în componenţa detaşamentelor de voluntari
nou-înfiinţate. Pentru a-i evidenţia pe cei mai bravi şi curajoşi dintre căpitanii de arnăuţi,
comandamentul rus le acorda în unele cazuri grade militare ruseşti, caracteristice armatei
regulate, în funcţie de mărimea detaşamentelor, începând cu cel mai inferior grad de plutonier.
Din rândul căpitanilor de arnăuţi, care comandau detaşamente de prima categorie, putem
menţiona pe Ian Nicolaev, Lupul, Petru Lalevici, Dumitru Nicolaev, Ştefan Borş, Enachi,
Nedeliu Davâdov, Anton Şurlea, Pavel Vizireanu, Nicolae Baltaga, Petraşcan Opinca, Anton
Stoica şi mulţi alţii, iar cei ridicaţi la gradul de plutonier – Alexeev, Barbulencul, Nicolaevici,
Popovici, Stamati, Dumitru Şcodra, Nicolae Chiriazi, Nicolae Ghiurjiu, Iordachi Penev, Ionuş
Brandabureanu ş.a.
Unităţile de voluntari mai mari, de la companie în sus, erau comandate diferit, însă toate pot
fi împărţite în trei categorii. Din prima categorie ţineau unităţile mari, a căror conducere era
încredinţată comandanţilor băştinaşi de origine română, cum ar fi cazul lui Ilie Lăpuşneanul,
fraţii Pârvu şi Raducan Cantacuzino. Din a doua categorie făceau parte cele conduse de ofiţeri ai
armatei ruse din rândul moldovenilor şi muntenilor trecuţi de mai mult timp în serviciul Rusiei.
Printre aceştia erau secund-maiorul Gheorghe Bogdanov, căpitanul Constantin Laloş ş.a. În
sfârşit, a treia categorie era compusă din unităţi de voluntari conduşi de ofiţeri ruşi de provinenţă
sârbă sau balcanică, ca de pildă maiorul Simion Zorici, căpitanul Ion Trebinschi, Ion
Trebuhovici, plutonierul Alexei Trebinschi ş.a. Unităţile de voluntari nu se constituiau niciodată
în detaşamente tactice mai mari de un regiment şi se aflau totdeauna în subordinea directă a
comandanţilor unităţilor armatei ruse în componenţa cărora erau încadrate.
Acest proces de organizare şi dirijare a voluntarilor a fost iniţiat în octombrie 1769, printr-un
ordin al comandantului-şef al armatei ruse generalul P. Rumeanţev. Dacă primul detaşament de
arnăuţi sub comanda secund-maiorului Ivan Trebinschi, care a participat la cucerirea Hotinului,
era puţin numeros, deja în luna decembrie 1769 numărul voluntarilor atingea cifra de patru mii.
Toate formaţiunele erau subordonate direct general-maiorului Podgoricean, un muntenegrean de
mai mult timp românizat, comandant al regimentelor de husari Moldovenesc şi Ahtîrsk. A trecut
de partea ruşilor în întregime şi regimentul format de către turci din moldoveni, acesta primind
denumirea de regimentul de cazaci nou-recrutaţi, dizlocat fiind în satul Paşcani, pe Siret. Acest
regiment nu făcea parte dintre unităţile de voluntari, ci a intrat în componenţa armatei ruse,
punând baza aşa-ziselor regimente de cazaci de pe Bug.
O analiză atentă a acţiunilor voluntarilor români la războiul împotriva turcilor din anii 1768-
1774 a convins comandamentul suprem rus de ineficacitatea unor detaşamente mici de pluton-
companie. Conform opiniei oficialilor mai eficientă era folosirea unităţilor româneşti în structuri
mai mari – regiment, divizie. Experienţa acumulată a confirmat justeţea acestei opinii. Aşadar, în
războiul din anii 1787-1791 au fost formate câteva regimente. Cele comandate de colonel Ion
Selunschi şi de primier maiorul Iordachi Hîrjeu numărau până la 3 000 de oameni, regimentul de
arnăuţi al colonelului Afanasie Gurjiu - 2 000 de oameni, regimentul locotenent-colonelului
Sobolevschi - 1286 de oameni, regimentul de arnăuţi comandat de maiorul Minotov: circa 1 000
oameni, detaşamentul de cavalerie a primier maiorului Gheorghe Ghirjev (Hîrjeu) cuprindea 650
de voluntari, iar în detaşamentul de arnăuţi condus de locotenent-colonelul Ion Cantacuzino erau
circa 500 de voluntari. Trebuie de menţionat că toţi aceşti comandanţi erau de origine română
intraţi de mai mult timp în serviciul militar al Rusiei.
Pe lângă respectivele unităţi mari existau totuşi şi detaşamente mai mici de voluntari, de la
batalion în jos. Vom menţiona cohorta voluntarilor pedeştri în număr de 392 oameni comandată
de locotenent-colonelul Ion Nicoriţa, detaşamentul primier-maiorului Taubert care număra 131
de voluntari, în detaşamentul hatmanului Costachi Ghica erau 150 de oameni, în cel al maiorului
Curt – 320 de oameni, în cel al maiorului Abramov - 95 oameni şi în cel al cornetului Zirca - 50
de oameni. Detaşamente mici din punct de vedere numeric erau comandate de căpitanii de
arnăuţi Gheorghe Codreanu, Danila Gheorghe, Vicul, Piperca, Ion Udrea, Manolachi Costin şi
mulţi alţii. Dintre toate detaşamentele şi regimentele menţionate mai sus în prim plan se plasa
detaşamentul de arnăuţi al colonelului Ion Cantacuzino, care constituia garda personală a lui
Grigorii Potiomkin, comandant-şef al armatei ruse.
O pagină aparte în timpul acestui război o reprezintă formarea unităţilor naţionale româneşti
de voluntari sub egida autorităţilor pământene, cu suportul logistic al comandamentului rus.
Motivele principale ale participării locuitorilor la alcătuirea detaşamentelor de voluntari erau
identice cu cele din războaiele precedente, numai că acum formele de organizare şi numărul de
persoane se deosebeau radical de cele anterioare. Niciodată mişcarea voluntarilor nu a luat
asemenea amploare ca în timpul războiului din 1806-1812. Aceasta se explică prin faptul că de
data aceasta erau formate unităţi armate pământene româneşti. Afară de aceasta, în războaiele
precedente contingentul principal al voluntarilor era alcătuit în general din locuitorii Moldovei,
în timp ce populaţia Munteniei era atrasă într-o măsură cu mult mai mică. În războiul din 1806-
1812 participă activ la voluntariadă şi locuitorii Ţării Româneşti, inclusiv pandurii, ceea ce a
majorat considerabil numărul total de voluntari, datorită faptului că populaţia Ţării Româneşti o
depăşea pe cea a Moldovei. Altă deosebire radicală faţă de războaiele precedente consta în faptul
că de data aceasta detaşamentele de voluntari erau organizate nu numai de către autorităţile
militare ruse, ci şi de autorităţile locale în frunte cu domnitorul Constantin Ypsilanti şi
Divanurile ambelor Principate, ceea ce a însemnat de fapt începutul formării forţelor armate
regulate în Muntenia şi Moldova în sensul modern al cuvântului. Altă particularitate specifică a
acestui proces era determinată de faptul că toate detaşamente de voluntari formate de autorităţile
ruse şi cele locale erau finanţate în întregime din vistieria Principatelor şi nu din bugetul
Imperiului Rus cum fusese în trecut. Acest fapt evidenţia o dată în plus caracterul naţional şi
regulat al acestor unităţi. Şi, în sfârşit, ultima particularitate constă în creşterea numărului
voluntarilor, organizaţi în unităţi mari – regimente şi corpuri de voluntari, ceea ce constituia o
premieră absolută în istoria războaielor ruso-turce şi a mişcării de voluntari. Oastea de ţară şi
corpurile de voluntari constituiau premisele formării unei armate regulate în Principatele
Române.
Primele încercări de a forma unităţi naţionale au fost întreprinse de domnitorul Munteniei
Constantin Ypsilanti în ajunul războiului ruso-turc. Nucleul lor îl constituiau formaţiunile
pământene de ciohodari, arnăuţi, panduri, călăraşi, catane, horvaţi, cazaci români şi chiar tunari,
existente în Muntenia pe timpul stăpânirii otomane. Din cauza lipsei de experienţă militară
aceste unităţi erau prost gestionate şi aveau un potenţial de luptă foarte scăzut. Ele nu puteau face
faţă trupelor turceşti, de aceea Ypsilanti, în vederea ridicării nivelului lor de pregătire de luptă a
cerut ajutorul Rusiei. În Muntenia au fost trimişi 60 de ofiţeri inferiori ruşi în frunte cu rotmistrul
Nichici, care, sosind în primăvara anului 1806 la Bucureşti, a întreprins măsuri energice de
reorganizare a oastei pământene, formând totodată şi un detaşament special de pază personală a
domnitorului – Corpul Leib-căzăcesc. Către luna martie a anului 1806 oastea lui C. Ypsilanti
număra circa 1 500 de oameni, inclusiv Corpul de pază cu cei 60 ofiţeri şi militari ruşi. Datorită
activităţii rotmistrului Nichici, sârb de origine, efectivul atinse către vara anului 1806, când
Constantin Ypsilanti a fost mazilit de sultan, cifra de 3 000 de oameni. Componenţa naţională a
trupelor era variată, cuprinzând, alături de români şi sârbi, croaţi, arnăuţi, greci, bulgari,
ucraineni, unguri, nemţi, dar majoritatea o constituiau totuşi românii. După mazilirea de către
sultan a lui C. Ypsilanti aceste unităţi urmau a fi desfiinţate de către noul domnitor Al. Şuţu, însă
datorită timpului scurt de domnie al acestuia (septembrie-octombrie 1806) unităţile nu au fost
desfiinţate, ele continuând să existe semioficial.
Cu intrarea trupelor ruseşti în Principate şi restabilirea lui C. Ypsilanti în scaunele domneşti
ale ambelor Principate, formarea trupelor naţionale de voluntari ia o amploare şi mai largă,
cuprinzând nu numai Muntenia, dar şi Moldova. În vederea atragerii băştinaşilor în rândurile
unităţilor de voluntari, comandamentul rus a emis un ordin special vizând modul şi formele de
organizare şi finanţare a voluntarilor. Toţi doritorii de a se înrola erau împărţiţi de
comandamentul rus în două categorii: în prima intrau cei care se înrolau în unităţi de voluntari
cu condiţia de a trece cu traiul definitiv în Rusia şi în a doua cei care se înrolau numai pe timpul
războiului. Cei din prima categorie erau înrolaţi în regimentele cazacilor de pe Bug, fiind
înzestraţi cu pământ în acea regiune. Ceilalţi erau repartizaţi în unităţi de voluntari subordonaţi
comandanţilor de aceeaşi naţionalitate ca şi recruţii. Pe timpul războiului, voluntarii erau plătiţi
din visteria principatelor, iar pentru procurarea echipamentului infanteriştii mai primeau câte 100
şi cavaleriştii – câte 200 de ruble. În rândurile voluntarilor erau admise numai persoane care
plăteau un impozit mai mic de 15 lei, ceea ce nu numai înlesnea înrolarea în rândurile unităţilor
de voluntari a celor mai sărace categorii de locuitori, ci şi asigura aprovizionarea trupelor ruse cu
toate cele necesare, deoarece impozitele adunate de la locuitori erau utilizate pentru satisfacerea
necesităţilor trupelor ruse. Respectivele unităţi nu primeau misiuni de luptă independente, fiind
folosite doar în componenţa trupelor ruseşti. Însă o dată cu trecerea timpului, nivelul lor de
pregătire militară sporea, iar voluntarii, cunoscând limba turcă, erau folosiţi, cu mare succes, de
comandamentul rus în acţiuni de cercetare, recunoaştere, organizarea pichetelor, în serviciul de
curieri, şi nu rareori în acţiuni de luptă, la asaltarea localităţilor, când voluntarii se evidenţiau
prin vitejie şi curaj.
Generalul Michelson, comandantul-şef al armatei ruse, dându-şi seama despre importanţa
strategică a Moldovei în vederea desfăşurării viitoarelor acţiuni militare şi dorind să pregătească
din timp terenul pentru viitoarea ocupare a Moldovei, dar şi în vederea recrutării voluntarilor
pentru armata sa, a trimis în Moldova, încă înainte de război, cu misiune secretă pe
porucicul(locotenentul) armatei ruse bei Novokrescionov, turc creştinizat, care, însă, nu a reuşit
să organizeze lucrul astfel ca să-i atragă pe arnăuţi de partea sa. În locul lui a fost trimis, cu
aceiaşi misiune secretă, principele moldovean colonelul Nicolae Cantacuzino, care avea deja
experienţă în domeniu din timpul războiului trecut. Sosind în Moldova în ajunul deschiderii
acţiunilor militare, colonelul N. Cantacuzino datorită legăturilor mai vechi a desfăşurat o
activitate energică pentru atragerea de partea sa a populaţiei locale. Intrând în luna noiembrie
1806 cu trupele ruseşti în Iaşi, C. Ypsilanti a ordonat Divanului Moldovei să adune o oaste de
ţară în număr de 10 000 de oameni. Porunca domnitorului era lesne de îndeplinit, deoarece
pentru aceasta lucrase cu mult zel N. Cantacuzino. Din primele zile ale aflării sale în Moldova
principele Cantacuzino a început formarea regimentelor de voluntari. Către 26 noiembrie 1806
dânsul avea gata statele, care cuprindeau pe comandantul regimentului în gradul de maior şi 5
esauli, 5 sutaşi, 5 horunjii, 1 cvartirmaistru, doi furieri, 5 ureadnici superiori, 10 inferiori şi 5
escadroane cu un efectiv de 550 de ostaşi, în total 584 de oameni. Totodată, a fost elaborată
uniforma regimentelor, ea fiind similară cu cea a regimentelor de cazaci, de culoare albastră, cu
gulere roşii şi dungi de aceiaşi culoare pe şalvari.
Centrul formării regimentelor a fost stabilit la Chişinău. Era programat ca în Moldova să fie
alcătuite 6 regimente de voluntari: trei de infanterie şi trei de cavalerie. În realitate au fost
formate doar patru. Către ianuarie 1807, adică peste aproximativ 2 luni de la începutul acţiunii,
erau deja constituite regimentele de voluntari pedeştri în număr de 550 de oameni şi regimentul
voluntarilor călăreţi în număr de 300 de oameni, ei fiind înzestraţi cu 181 de puşti şi 328 săbii
din arsenalul de la Bender, ceea ce evident era insuficient pentru un asemenea număr de oameni.
Către 16 ianuarie 1807 regimentul de infanterie deja dispunea de 331 de puşti, 550 săbii şi 213
pistoale, or faptul răstoarnă afirmaţiile lui Radu Rosetti precum că oştenii erau înarmaţi cu săbii
ruginite, cu suliţe, cu halebarde şi pistoale. Comandant al acestui regiment a fost numit maiorul
P. Vizireanu – erou al războiului ruso-turc din anii 1787-1791.
Mult mai greu se desfăşura, din cauza lipsei de armament, formarea regimentului de
voluntari călăreţi. Însă şi acesta, având drept comandant pe rotmistrul Guldarii, număra către
ianuarie 1807 peste 300 de oameni. În februarie 1807 cu ajutorul porucicului Horvat era deja
alcătuit în majoritate din locuitorii satelor Teleneşti şi Puţintei un al treilea regiment de voluntari
pedeştri sub comanda locotenent-colonelului Biţiliu. Tot atunci s-a constituit şi regimentul IV de
voluntari călăreţi sub comanda esaulului Şemiot. Aşadar, către începutul lui februarie 1807
colonelul Cantacuzino organizase 4 regimente de voluntari: 1 şi 3 pedeştri sub comanda
maiorului Vizireanu şi locotenent-colonelului Biţiliu şi 2 şi 4 de călăreţi, comandate de
rotmistrul Guldarii şi esaulul Şemiot, cu un număr total de aproximativ 2 000 de inşi. Mai
dotate şi pregătite erau primele 2 regimente. Pentru aportul adus la formarea acestor unităţi au
fost decoraţi de comandamentul rus ofiţerii: rotmistrul Guldarii, esaulul Şemiot, sutaşii Petrulian,
Graboveţchi al II-lea, plutonierul Samarin, furierul Romanov, ureadnicul Bodnarschi, horunjii
Graboveţchi al III-lea, Graboveţchi al IV-lea, Obrazencu, cvartirmaistrul Carp Graboveţchi,
horunjii Baniţanu, Ponomarescu, Varvara, Horvat, Dominschi al V-lea, Porocnevschi, Mazilu,
Mandra, cvartirmaistru Mâţovitov. În Moldova din oastea de ţară au fost înfiinţate aşa-zisele
detaşamente de dragoni, îmbrăcaţi în haine de postav şi cu coifuri pe cap.
Revenit pe 15 decembrie 1806 la Bucureşti, C. Ypsilanti purcede în mod energic la
constituirea unităţilor militare şi în Muntenia. Pe 19 decembrie ordonă Vel. Slugerului
Nicolae, epistatul (comandantul) tuturor pandurilor, să-i adune pe toţi şi să-i aducă la Bucureşti.
Pentru urgentarea procesului de recrutare, în ajutorul lui Ypsilanti veni iarăşi rotmistrul Nichici
şi colonelul Curt. Guvernul de la Petersburg a acordat lui C. Ypsilanti dreptul de a înrola oameni
în armata sa (practic aceasta era armată naţională românească), de a conferi grade militare de la
porucic (locotenent) până la general, însă cu un grad mai jos în comparaţie cu cele ruseşti. Toate
aceste măsuri au provocat o agitaţie nemaivăzută în rândul maselor largi ale populaţiei locale.
După relatările cronicarului Dionisie Eclesiarhul, auzind de toate acestea norodul a dat năvală
din toate părţile de să scria ostaşi…Şi o ordie să făcuse, cazacii îmbrăcaţi în albastru, călarime cu
numele lui Ypsilanti pe pantelire, cu slove de alamă, cu pecetea lui Vodă la piept. Altă oaste
era pedestrime, de le zicea arnăuţi; altă oaste era de le zicea panduri, iar padestri; altă oaste era
dragonii cei din Moldova adunaţi, care şi pecetea Moldovei avea pe coifuri. Într-aceste oaste era
fel de fel de limbi: arnăuţi, greci, sârbi, rumâni de ţară, nemţi, unguri. Toată lumea aceasta a fost
împărţită în regimente sub comanda ofiţerilor ruşi de origine română sau balcanică.
Sosind la Bucureşti, colonelul Curt a găsit acolo rămăşiţele detaşamentului căzăcesc,
format de rotmistrul Nichici în primăvara anului 1806. Preluând comanda, colonelul Curt,
descendent al unei vechi familii boiereşti din Moldova, stabilită din sec. al XVIII-lea în Rusia, a
organizat în scurt timp regimentul românesc de cazaci din Valahia (Volosskii cazacii polk).
Acesta era compus din 5 escadroane a câte 150 de cazaci, un colonel, 5 rotmiştri, 5 porucici, un
casier, un adjutant, un cvartirmaistru, un auditor, 11 corneţi, un preot, un medic, 5 vahmiştri, 45
de subofiţeri, un muzicant şi un fierar, în total 830 de oameni. Primul escadron era comandat de
însuşi colonelul Curt, celelalte, respectiv, de rotmiştri Macarov (Macarie), Calman, Maximovici
(Maxim) şi Diordiaşin (Diordiaş). Un regiment similar de cazaci volohi a fost
constituit şi de rotmistrul Nichici. Uniforma acestor regimente era de culoare albastră, cu şireturi
şi penele albe. Colonelul rus Miloradovici (originar din Herţegovina) a adunat un regiment de
husari, denumit “regimentul negru de husari” sau “regimentul negrosârb” sau “regimentul negru
de husari din Valahia”. Unitatea, în număr de apoximativ 1 000 de oameni, era alcătuită atât din
români din Transilvania, cât şi din unguri şi sârbi. Denumirea regimentului provenea de la
uniforma lor, care era de culoare neagră, cu şireturi galbene şi ciacoul negru, pe care era desenat
un craniu alb.
Detaşamente independente de panduri au mai fost organizate în Focşani, Bucureşti, Craiova
şi alte localităţi importante. La 24 februarie 1807 regimentul de cazaci Volohi al colonelului Curt
primul a depus jurământul militar la Mitropolie, primind steagul de luptă cu stemele Moldovei şi
Ţării Româneşti. Către primăvara anului 1807 trupele lui Ypsilanti, mai bine zis armata naţională
a Principatelor, număra circa 10 mii de oameni, dintre care 7 500 pedeştri şi 2 500 de călărime.
La 24 mai 1807 într-o scrisoare adresată ministrului de externe al Rusiei Budberg, Constantin
Ypsilanti preciza, că are în subordine 4 500 de panduri, cazaci şi arnăuţi, Corpul grecesc al lui N.
Pangalos în număr de 1 500 de oameni, 530 cazaci şi 300 de panduri şi arnăuţi în Craiova, peste
500 de oameni la Buzău şi câteva sute de oameni la Maximeni. În Bucureşti se afla Garda
naţională în număr de apoximativ 1 000 de oameni şi circa 5 000 de voluntari în Moldova.
Aşadar, către începutul verii lui 1807 efectivul oastei pământene adunate de C. Ypsilanti atingea
cifra de 20 000 de oameni.
Însă după moartea generalului Michelson, survenită la 5 august şi semnarea pe 12 august
1807 a armistiţiului de la Slobozia şi înlăturarea definitivă, la 16 august, din scaunul domnesc al
lui C. Ypsilanti, comandantul - şef al armatei ruse generalul K.I. Meyendorff a dizolvat toate
aceste trupe pământene, în afară de regimentul de cazaci Volohi al colonelului Curt şi a unui
număr neînsemnat de panduri. Noul comandant-şef al armatei ruse feldmareşalul A. Prozorovski,
sosit în Principate în toamna anului 1807, a continuat procesul de dizolvare a unităţilor
pământene. Pe 8 decembrie au fost desfiinţate unităţile de voluntari ale colonelului Cantacuzino,
la 22 noiembrie-regimentul Voloh de husari al colonelului Miloradovici, iar în decembrie 1807
Corpul Elin al maiorului Pangalos. Cauzele desfiinţării unităţilor naţionale de voluntari rezidă în
ameliorarea relaţiilor ruso-franceze şi tendinţele de anexare tot mai pronunţate ale guvernului rus
de a anexa principatele Moldova şi Ţara Românească, guvernanţii ţarişti ne mai având nevoie
nici de prezenţa domnului în Principate şi nici de unităţile naţionale româneşti. Desfiinţarea
acestor unităţi era cauzată şi de sistarea ostilităţilor ruso-otomane, în rezultatul semnării unui
armistiţiu dintre Rusia şi Poarta Otomană care şi-a menţinut valabilitatea până în primăvara
anului 1809.
Procesul de formare a unităţilor de voluntari pământeni a fost reluat după reînceperea
ostilităţilor militare între Rusia şi Turcia în martie 1809, însă nu în calitate de oaste naţională, ci
în calitate de unităţi şi detaşamente subordonate armatei ruse. Dându-şi bine seama că totuşi fără
ajutorul locuitorilor înrolaţi, care cunoşteau de minune teritoriul, va fi greu de a câştiga războiul
cu turcii, mai ales în condiţiile când o parte din trupele ruse fuseseră transferate în Finlanda
pentru a purta război împotriva Suediei, feldmareşalul Prozorovski a restabilit unele unităţi de
voluntari, formând 4 regimente de panduri sub comanda colonelului Curt, iar din 1811 sub
comanda slugerului Tudor Vladimirescu, cu un efectiv total de apoximativ 6 000 de oameni. În
primăvara lui 1808 senatorul Kuşnikov, preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti,
reînfiinţează regimentul de cazaci români, întrebuinţându-l în exclusivitate pentru menţinerea
ordinii interne în Bucureşti şi împrejurimi. Aşadar, numărul total al voluntarilor de data aceasta
nu depăşea cifra de 8 mii de oameni. Formarea unităţilor de voluntari era cauzată şi de
înrăutăţirea relaţiilor ruso-franceze, care dictau necesitatea terminării cât mai repede a războiului
ruso-turc. De aici şi sporirea interesului faţă de detaşamentele de voluntari.
Aceste trupe fiind de un real folos pentru armata rusă în timpul acţiunilor militare, erau
totuşi indisciplinate, săvârşind diferite abuzuri şi infracţiuni. De exemplu, arnăuţii regimentelor
moldoveneşti de voluntari ai colonelului Cantacuzino – Alexie Vasiliev, Ion Efremov, Ştefan
Vasiliev, Alexandru Luchianu şi Ion Baratnic au dezertat, dispărând fără urme. În iulie 1808
plutonierul Galaţan şi căpitanul de arnăuţi Radu Bernari au jefuit-o pe soţia tătarului Roghedaul
Mehmet Aga, aflat în serviciul rusesc. La 12 iunie 1808 porucicul regimentului 2 de voluntari
von Sholler şi horunjiul acestui regiment Balaţan i-au omorât pe câţiva prieteni ai unui negustor
din Chişinău, dispărând de la locul crimei. În noiembrie 1807 o ceată din regimentul de husari
comandat de colonelul Miloradovici în frunte cu un ofiţer au jefuit localitatea Câmpul-Mare de
pe Argeş. Acest regiment devenise “faimos” prin jafurile comise în judeţele Muscel, Dâmboviţa,
Argeş, Olt, Teleorman şi Vlaşca. Pentru crimele săvârşite a fost pedepsit voluntarul Constantin
Cazacu, iar Ion Olteanu şi Ion Balaban au fost spânzuraţi. Cum se vede din cele expuse, se
abăteau de la disciplina militară nu numai voluntarii inferiori, ci şi unii dintre comandanţii de
detaşamente, fenomen caracteristic în general tuturor războaielor. Cu toate măsurile severe luate
împotriva unor asemenea abateri, soldate adesea la desfiinţarea unor regimente întregi, flagelul
nu a putut fi înlăturat până la terminarea războiului ruso-turc. Intrând în servicul militar rus
locuitorii Principatelor deveneau practic mercenari cu toate neajunsurile caracteristice acestei
categorii de forţe armate.
Toate aceste schimbări radicale şi contradictorii efectuate de comandamentul militar rus în
privinţa participării unităţilor de voluntari români în acţiunile militare erau dictate de politica
promovată de guvernul ţarist. În prima perioada a războiului ruso-turc (1806-vara 1807)
principalele forţe armate ale Rusiei erau ocupate în campaniile militare din Europa în cadrul
coaliţiilor militare (a treia şi a patra) îndreptate împotriva lui Napoleon, scopul principal al
guvernului ţarist în perioada aceasta fiind înfrângerea lui Napoleon, şi anexarea Principatelor nu
corespundea intereselor imediate ale Rusiei. Mai mult decât atât, în cercurile guvernamentale din
Sankt-Petersburg se vehicula intens zvonul privind formarea unui stat românesc-Dacia, sub
protectoratul şi controlul Rusiei. De aici şi atitudinea binevoitoare a comandamentului militar rus
faţă de formarea de către Constantin Ypsilanti a oastei regulate pământene, care atingea cifra de
20 mii de oameni, şi era de un real ajutor trupelor puţin numeroase ale ruşilor.
Îmbunătăţirea raporturilor ruso-franceze după semnarea tratatelor de la Tilsit (25 iunie
1807) şi Erfurt(30 septembrie 1808), când două supraputeri au împărţit Europa, Rusiei
revenindu-i partea estică a continentului de la Finlanda până la Balcani, a schimbat radical
atitudinea ţarismului faţă de Principate. Ambele Principate prin nota ministrului rus de externe
Rumeanţev din 15 aprilie 1810 au fost anexate la Imperiul Rus. În atare condiţii existenţa
unităţilor naţionale nu avea pentru autorităţile militare ruse nici un rost şi ele au fost în
întregime(cu mici excepţii) desfiinţate. Din toate categoriile populaţiei locale, care aveau vre-o
atribuţie la forţele armate, au rămas numai pandurii, şi aceasta datorită faptului că ei reprezentau
nu atât unităţi militare, cât o categorie socială a locuitorilor Ţării Româneşti, fiind imposibil de a
desfiinţa.
 Odată însă cu înrăutăţirea relaţiilor ruso-franceze survenite la sfârşitul anului 1810-
începutul anului 1811 şi pregătirea ambelor părţi de război, în atitudinea rusă faţă de unităţile de
voluntari s-au produs schimbări, dând naştere la a treia perioadă (1811-1812) în desfăşurarea
operaţiunilor militare şi participării detaşamentelor de voluntari români la războiul din 1806-
1812. În vederea pregătirii ripostei împotriva lui Napoleon, ea devenind scopul principal al
întregii politici a guvernului ţarist atitudinea autorităţilor militare ruse faţă de unităţile militare
pământene de voluntari a devenit iarăşi binevoitoare. Ducând o lipsă acută în efectiv, care era
transferat în armatele I-a şi II-a care aveau misiunea de a stopa invazia lui Bonaparte,
comandamentul rus a fost nevoit în cea de a treia fază a războiului din nou se recurgă la ajutorul
pandurilor din Ţara Românească59.
Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care era rolul Principatelor Române în problema Orientală?

2. Caracterizați războaiele ruso-austro-turce.
3. Numiți anii desfășurării războaielor ruso-austro-turce.
4. Care erau consecințele pentru Moldova a războaielor ruso-austro-turce?
5. Caracterizați cauzele participării populației principatelor Române în războaiele ruso-
austro-turce.

Bibliografie:

1. N. Bălcescu., Puterea armată şi arta militară la români, Bucureşti, 1990.

2. Istoria miltară a românilor, Bucureşti, 1990
3. Isotria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986.
4. R. Rosetti., Istoria artei militare a românilor pînă la mijlocul veacului al XVII-lea,
Bucureşti, 1947.
5. Leşcu Anatol, Românii în armata imperială rusă: secolul al XVIII-lea – prima jumătate a
secolului al XIX-lea. - Bucureşti: Editura Militară, 2005.- 232 p.

Leşcu Anatol, Românii în armata imperială rusă: secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea. -
59

Bucureşti: Editura Militară, 2005.- 232 p.

 Tema 5. Moldova şi armata sa în perioada 1812-1859.

Lecția 1. Moldova şi armata sa în perioada 1812-1859.

Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să definiți noţiunea de război şi acţiune militară;
 să cunoașteți specificul desfăşurării acţiunilor militare în timpul războaielor ruso- -turce
din prima jumătate al sec. al XIX-lea;
 să aprecieze rolul istoric armatei pămîntene din Moldova în procesele politice din perioada
respectivă.

Subiecte:
1. Moldova în perioada anilor 1812-1859. Instaurarea Regulamentului Organic.
2. Organizarea armatei regulate (miliției) din Principatul Moldova și Țara Românească.
3. Participarea armatei regulate a Moldovei şi voluntarilor moldoveni la războaiele ruso-turce din
prima jumătate al sec. al XIX-lea (1828 – 1829, Războiul Crimeei).

Cuvinte–cheie: război, careu, vânători, bătălia, lupta, teatrul acțiunilor militare, armata,
ofensivă, apărare, artilerie, regiment, husari, cavalerie, batalion.

1. Moldova în perioada anilor 1812-1859. Instaurarea Regulamentului Organic.

Regulamentul organic a fost o lege organică cvasi-constituțională promulgată în 1831-
1832 de către autoritățile imperiale rusești în Țara Românească și Moldova. Conservator în
esență, documentul a inițiat totuși o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării
societății locale. Regulamentul a confirmat parțial guvernarea tradițională (inclusiv conducerea
de către hospodari). Regulamentul a oferit celor 2 principate primul lor sistem comun de
guvernare. Regulamentul organic a fost adoptat în două versiuni similare (diferențele erau legate
doar de buget și restricțiile privind forțele militare) la 13 iulie 1831 în Țara Românească și 13
ianuarie 1832 în Moldova. Ratificarea de către sultanul Mahmud al II-lea nu a fost cerută de
către Kiseleff60.

În perioada rfegulamentului Organic, cele două state au intrat într-o serie de schimbări
profunde de ordin social, politic și cultural. În ciuda sub-reprezentării pe plan politic, clasa de
mijloc a profitat de pe urma dezvoltării comerțului. Sub o continuă competiție din
partea sudiților, asocierile tradiținale (bresle sau isnafuri) au decăzut, ducând la un mediu mai
competitiv, mai apropiat de capitalism. Dezvoltarea urbană a avut loc foarte repede: per total
populația urbană s-a dublat până în 1850. Pentru Iași, capitala Moldovei, estimările arată o
creștere de la 60.000 locuitori, în 1831, la 70.000 locuitori, în 1851, în timp ce altele arată apoi o
descreștere la aprox. 65.000 locuitori, în 1859. Portul moldovean Galați, s-a dezvoltat din
comerțul cu grâu, devenind oraș tot mai prosper. Regulamentul împărțea țăranii în trei categorii,
în funcție de avere: fruntașii, care, prin definiție, aveau 4 animale mari și una sau mai multe vaci
(puteau folosi aproximativ 4 hectare de pășune); mijlocașii — două animale mari și o vacă
(aproximativ 2 hectare) și codașii — oameni ce nu aveau avere, și nu puteau folosi pășunile.
Aceste procese au dus la o industrializare minimă (deși manufacturile au fost pentru prima oară
construite în perioada fanariotă): cea mai mare parte a veniturilor proveneau de la o agricultură
foarte productivă bazată pe munca țăranilor, iar ele erau apoi reinvestite tot în producția agricolă.

În 1834, în pofida condițiilor redactate în actele fondatoare, Imperiul Țarist și cel Otoman
au căzut de acord să numească primii doi hospodari (și nu să organizeze alegeri, așa cum se
stabilise în prealabil). În felul acesta cele două puteri sperau că viitorii domnitori vor implementa
reformele într-un ritm moderat și că vor câștiga loialitatea acestora împotriva opoziției boierilor
conservatori. Cei aleși au fost Alexandru al II-lea Ghica (fratele vitreg al domnului
precedent, Grigore al IV-lea) ca domnitor al Țării Românești și Mihail Sturdza (văr îndepărtat al
lui Ioniță Sandu Sturdza) ca domnitor al Moldovei. Cele două domnii (numite în general domnii
regulamentare), supravegheate atent de consulul rus și de o seamă de consilieri pe probleme
tehnice, s-au confruntat foarte curând cu o opoziție unită și foarte activă în cadrul Adunărilor
Naționale din cele două principate.

2. Organizarea armatei regulate (miliției) din Principatul Moldova și Țara Românească.

Trupele regulate din Principate aveau următoarea structura organizatorică: Moldova
dispunea de un regiment de infanterie alcătuit din două batalioane în număr de 1 833 de oameni

60
Keith Hitchins - Românii, 1774-1866, Humanitas, Bucharest, 1998 (translation of the English-language
edition The Romanians, 1774-1866, Oxford University Press, USA, 1996), p. 203.
şi un escadron de ulani care număra 212 oameni şi 160 de cai. Artileria era compusă din bateria
uşoară cu 6 tunuri şi 114 de oameni. Pe lângă aceste forţe, în Moldova mai exista şi un regiment
de jandarmi, compus din 14 companii în număr de 1 259 de oameni, care îndeplinea funcţii
poliţieneşti. Hotarele ţării erau apărate de grăniceri în număr de 515 de oameni. Flotila militară
era compusă din 3 şalupe canoniere servite de 72 oameni. În total Moldova dispunea de o armată
în număr de 4 005 oameni şi 928 cai. Forţele armate ale Ţării Româneşti erau mai numeroase şi
erau alcătuite din 3 regimente de infanterie în număr total de 3 268 de oameni. Regimentele 2 şi
3 de infanterie erau comandate de Ioan Solomon şi fiul acestuia Alexandru. Cavaleria era
compusă dintr-un divizion de ulani, care număra 355 de oameni şi 343 de cai. Artileria era
alcătuită dintr-o baterie cu 8 tunuri şi un efectiv de 167 de oameni, comandată de colonelul Lenţ.
Flota militară număra 4 şalupe canoniere cu un efectiv de 125 de oameni. Poliţia era alcătuită din
dorobanţi în număr de 4 200 oameni, dintre care numai o treime îşi satisfăceau serviciul activ,
restul rămânând pe la casele lor, continuând se ducă un trai paşnic şi constituind rezervă.
Numărul grănicerilor era de 7 054 de oameni, dintre care 2 059 activi, restul alcătuind rezervă.
Deci, în total, 15 492 de oameni şi 480 de cai6 sub comanda boierului Herescu61.

3. Participarea armatei regulate a Moldovei şi voluntarilor moldoveni la războaiele ruso-

turce din prima jumătate al sec. al XIX-lea (1828 – 1829, Războiul Crimeei).
Spre sfârşitul anilor douăzeci ai secolului al XIX-lea anacronismul dominaţiei otomane
asupra popoarelor balcanice era atât de evident, încât în vederea susţinerii acestor popoare s-a
format un larg front european, cu participarea Angliei, Franţei, Austriei şi Rusiei. Pretextul
pentru o nouă tentativă de împărţire a posesiunilor europene ale Porţii a servit cererea marilor
puteri europene de a acorda autonomie Greciei în cadrul Imperiului Otoman. Refuzând să acorde
autonomie Greciei, Turcia a intrat în conflict direct cu marele puteri. Pentru purtarea războiului
cu Turcia, care a început în aprilie 1828, a fost repartizată armata a doua a Rusiei în frunte cu
feldmareşalul Vitghenştein.
La etapa iniţială a războiului comandamentul rus nu intenţiona să formeze unităţi
naţionale de voluntari din Moldova şi Muntenia. Însă bolile care-i secerau pe ostaşii ruşi şi
pierderile mari în timpul asediului îndelungat a cetăţilor Varna şi Silistra i-au determinat pe ruşi
să înceapă recrutarea voluntarilor din rândul populaţiei locale. Acest proces a luat amploare în
Oltenia, unde au apărut două detaşamente de panduri organizate de fraţii căpitani Alecu şi Milko
Petrovici. Detaşamentul lui Milko Petrovici avea 86 de oameni dintre care 20 erau moldoveni.
Organizarea centralizată a pandurilor a fost încredinţată lui Ioan Solomon, numit la funcţia de

61
Алабин П., Походные записки в войну 1853, 1854, 1855 и 1856 годов, Вятка, 1861, Часть 1, р. 64.
comandant suprem al pandurilor de însuşi ţarul Nicolae I. În cinci săptămâni au fost formate 7
batalioane de panduri în număr de 3 500 de oameni, comandate respectiv de slugerul Mihalache
Supagea, serdarul Nicolae Vârbiceanu, şătrarul Ioan Rioşanu, Tudor Mehedinţeanul, maiorul
Ienachie Cacaliceanu, căpitanul Stancu Grecescu şi căpitanul Mihail Boboc. Batalionul de
panduri călăreţi era alcătuit din patru companii în frunte cu un căpitan şi ajutorat de un
locotenent. Comandanţii companiilor şi pentru alte funcţii de comandă erau aleşi direct de
panduri în dependenţă de experienţa militară acumulată în războaiele precedente. Solda unui
pandur era de 5 piaştri pe lună, a caporalului – 10 piaştri, locotenentului – 40, căpitanului – 80 şi
comandantului de batalion – 160 piaştri, plătită din vistieria Ţării Româneşti.
În anul 1829 la Iaşi a fost format detaşamentul de voluntari condus de colonelul Liprandi.
Acest detaşament a fost format în Iaşi de către colonelul I. Liprandi, bun cunoscător al situaţiei
din Principate,din rândul bulgarilor şi macedonenilor care în componenţa unor sate întregi
treceau pe malul românesc al Dunării, scăpând astfel de sub jugul paşalor dunărene. Către
primăvara anului 1829 detaşamentul lui Liprandi, format în Călăraşi, număra aproximativ 300 de
călăreţi şi 800 de pedeştri62. Împreună cu slavii sudici, în detaşamentul lui Liprandi se aflau şi
111 români: 32 din Ţara Românească şi 79 din Moldova63.

Rezolvarea problemei orientale reieșind din interesele sale geopolitice era unul din
scopurile principale a politicii externe promovate de către Imperiul rus pe parcursul întregului
secol al XIX-lea. Obsedată de acest scop strategic, diplomația rusă s-a ciocnit de o rezistență
neașteptată din partea guvernului otoman, susținut de principalele puteri europene a timpului –
Anglia, Franța, Austria, rezistența, care, în opinia cercurilor conducătoare din St. Petersburg
putea fi înfrântă numai prin aplicarea forței și război. Planurile desfășurării a acțiunilor militare
se bazau pe aprecieri eronate privind slăbiciunea militară a Turciei, incapabilă să opună
rezistență armată junei armate profesioniste ca cea țaristă și prevedea ocuparea rapidă a
principatelor dunărene, forțarea Dunării și ocuparea Constantinopolului. În acest scop în
Basarabia au fost concentrate Corpurile 4 și 5 infanterie, gata în orice moment se treacă Prutul la
Sculeni, unde așteptau semnalul 42.5 batalioane de infanterie, 6 sotnie de cazaci și 128 tunuri și
la Leova, unde erau în așteptare 14,5 batalioane de infanterie, 64 escadroane de cavalerie, 5
sotnie de cazaci și 70 de tunuri64.

62
Липранди И.П., Отряд волонтиров-партизан в 1829 году, în «Русский Инвалид», 1877, №81, р. 3-4.
63
Neaşcu Ion, Câteva date privind voluntarii polcovnicului I.P. Liprandi din războiul ruso-turc (1828-1829), în “Studii
şi materiale de istorie modernă”, vol. II, Bucureşti, 1960, p. 247.
64
А.М.Зайончковский, Восточная война 1853 – 1856, vol. II, partea 1, editura Poligon, Sankt-Petersburg, 2002, p.
68.
 Inițial, convinși de supremația sa militară, planurile operative elaborate de cartierul
general rus nu prevedeau folosirea trupelor pământene și detașamentelor de voluntari în acțiuni
militare. Milițiile regulate pământene din ambele principate, numărul cărora era apreciat de către
oficialii ruși în jur de 20 mii de oameni, foarte bine instruite, conform dispozițiunilor elaborate
trebuiau fi utilizate exclusiv în spatele trupelor ruse în misiuni non-combatante. Însă insuccesele
suferite în luptele de pe linia Dunării în toamna – iarna anului 1853 a schimbat radical atitudinea
comandamentului rus și însuși al lui Nicolae I în aceasta problemă, care i-a permis generalului
Gorciakov, comandant-șef a armatei ruse din Principate, să inițieze procesul formării
subunităților de voluntari din populația creștină din Imperiul Otoman, acțiunea fiind coordonată
și dirijată de către înalți oficiali ruși de origine greacă general-locotenentul Ivan Sallos și
colonelul Apostol Kostanda. Ambii erau militari cu experiență bogată de luptă. Generalul-
locotenent Ivan Sallos a început serviciul militar în anul 1817, trecând prin toate treptele carierei
de ofițer, decorat cu înalte distincții, inclusiv și ordinul Sf. Gheorghe clasa a IV-a. Colonelul
artileriei de gardă Apostol Kostanda era unul din cei mai talentați ofițeri de artilerie a timpului
din armata țaristă, care datorită studiilor și capacităților sale excepționale, în numai 9 ani a
parcurs traseul ierarhic de la locotenent la colonel.
Sarcina principală a generalului I. Sallos la prima etapă era monitorizarea detașamentelor
de voluntari apărute spontan în ambele principate din populația creștină fugită din Imperiul
Otoman, cât și de unii locuitori băștinași din fața locului. Cel mai numeros era batalionul moldo-
valah format și condus de către colonelul Grigorie Zabalkanskii 65. În documentele care se
păstrează în arhiva din Chișinău sunt pomenite unele persoane care făceau parte din această
unitate, printre care menționăm pe Nicolae Pribueanu din Galați, Gheorghe Cernilă din Brăilă,
Teodor Popa din Silistra66. Un alt detașament a fost format de către sârbul Toma Burtici, originar
din regiunea Vidinului, în componența căruia pe lângă sârbi și bulgari făceau parte și Radu
Bivolan, Stoian Dobrea, Cristian Dumitriu din Oltenia 67. Printre unitățile de voluntari se
evidenția și cel format de către medicul din Brăila Ion Seliminschi, alcătuit din locuitorii
Moldovei și Munteniei de diferite naționalități – români, bulgari, greci și sârbi și care număra la
sfârșitul anului 1853 – începutul anului 1854 în jur de 1200 de combatanți 68. Efortul depus de
către generalul I. Sallos s-a încununat cu succes, în luna ianuarie 1854 fiind constituit batalionul
de voluntari din 4 companii, efectivul reprezentând moldoveni, munteni, bulgari, greci și alte
naționalități69.

65
Arhiva Națională Republicii Moldova, F.2,1,6356, f.2.
66
ANRM, F.2,1,6518, f.1 – 12v.
67
ANRM, F.2,1,6556, f.40
68
Ibidem, f. 31.
69
ANRM, F.2,1,6111, f.1
 Pe durata întregii campanii din anul 1854 aceste forțe erau dispersate pe întregul teatru de
operațiuni, constituindu-se ca unitate militară numai din punct de vedere administrativ. Două
companii bulgare și o companie sârbă, în componența cărora intrau și voluntarii români, erau
atașate detașamentului generalului A. Liders, dislocat în cursul inferior al Dunării; batalionul
moldo-valah colonelului Gh. Zabalkanschii intra în componența trupelor care acționau pe
direcția Silistra – Șumen, aflate sub comanda generalului S. Hruliov. Două companii de voluntari
făceau parte din detașamentul generalului P. Liprandi, restul făcând parte din detașamentul
generalului V. Bebutov, toate participând în luptele cu turcii.
Planul campaniei pentru anul 1854 prevedea trecerea Dunării, ocuparea cetăților otomane
de pe malul drept al fluviului, asediul și cucerirea Silistrei și schimbare direcției de înaintare spre
Ruse (Rușciuc), care devenea punctul principal ai întregii campanii. Așadar, întreaga campanie
din acest an avea un caracter defensiv, scopul ei fiind ocuparea liniei de apărare la sud de Dunăre
în tentativa disperată de a sustrage atenția comandamentului aliat de la iminenta debarcare în
Crimeea.
Forțarea Dunării la Brăila, Galați și Ismail era planificată pentru data de 10(22) martie
1854. Acțiunea de trecere râului de la Brăila era condusă personal de către generalul Gorciakov,
în componența detașamentului său intrând și subunitățile de voluntari generalului Sallos. Pentru
a facilita trecerea Dunării, la 10(22) martie 1854 bateriile ruse staționate în Brăila și pe Insula
Mare (Băndoiu) au deschis foc concentrat asupra trupelor otomane care a durat până în zorile
zilei de 11 (23) martie. La 11(23) martie avangarda rusă, în componența căreia intrau și
voluntari, a trecut Dunărea, înaintând pe drumul principal spre Măcin. Cercetașii din rândul
voluntarilor, conduși de șef serviciu operativ ai armatei general-maiorul Buturlin, au observat din
stânga drumului principal un detașament de turci ascunși în stuf care cu ajutorul trupelor regulate
a și fost anihilați, contribuind la cucerirea cetății Măcin. În continuare, efectivul acestui
detașament a participat la raidul fluvial de la Giurgiu până la gura Argeșului îndreptat împotriva
turcilor, arătând calități și de marinari. La 30 mai voluntarii au respins un atac otoman supra
insulei Radoman, iar la 25 iunie au luat parte în lupta de la Giurgiu. La rândul său, detașamentul
moldo-valah a participat activ la asediul Silistrei din primăvara – vara anului 1854.
Desantul aliat în Crimeea a dat peste cap toate calculele rușilor, ei fiind impuși să
evacueze Principatele, existența detașamentelor de voluntari devenind inutilă. Detașamentul
moldo-valah al colonelului I. Zabalkanschii a fost adunat la Călărași, unde în vara anului 1854 a
și fost oficial desființat ca unitate militară aparte. Efectivul batalionului s-a retras împreună cu
divizia 15 infanterie din Principate, ajungând la 1 septembrie la Ismail. Puțin mai mult timp a
existat batalionul generalului I. Sallos, care la rândul său tot a fost desființat, armamentul și
munițiile fiind predate la păstrare în cetatea Ismail. O parte din efectiv, care a refuzat să
părăsească serviciul militar s-a înrolat în rândul armatei regulate, fiind repartizați în regimentele
de infanterie și cavalerie în calitate de ostași și sergenți. Printre ei se număra Ion Zanca, Tudor
Diordie și Diordie Dinu, originari din Muntenia, toți ostași dincadrul regimentului Azov
infanterie70, Panait Gheorghievici din regimentul Elețk infanterie71.
În același context se înscrie și ideea comandamentului rus suprem de a desființa și trupele
regulate pământene din ambele principate, proiectul abandonat în ultimul moment din
considerente politice. Totuși, cei, din cadrul unităților pământene, care doreau să se înroleze în
armata țaristă, puteau s-o facă, cu depunerea jurământului de credință țarului tuturor rușilor.
Speranțele oficialilor ruși la înrolarea masivă a militarilor români în armata țaristă a eșuat,
deoarece numărul celor, care au ales calea emigrării era de numai 60 de persoane. Din cei plecați
cunoaștem numele elevilor militari Alecu Apostol, Ion și Afanasie Volnencu, care, totuși, după o
scurtă ședere în Rusia la 23 iunie 1856 s-au întors în patrie, fiind fiecare recompensați de către
guvernul țarist cu 91 ruble și 25 copeici de argint72.
Înfrângerile în lanț suferite de armata rusă în Crimeea, soldate cu mari pierderi în efectiv,
a reanimat ideea formării unei unități militare independente alcătuită din foștii voluntari cu o
bogată experiență de luptă. La 24 decembrie 1855 este adoptat regulamentul privind înființarea
Legiunii de voluntari în numele imperatorului Nicolae I, compus din 5 companii cu înscrierea
voluntarilor din rândul moldovenilor, valahilor, grecilor, sârbi, bulgari și muntenegreni. În
realitate, Legiunea era compusă din 6 companii: 1 și 2 – bulgare, 3 – sârbă, 4 și 6 – greacă, a 5-a
moldo-valahă. În pofida caracterului național al companiilor, mulți români făceau parte din cele
sârbe și bulgare, cum ar fi cazul lui Ionița Niconor din compania nr.3, Marin Banica din
compania nr.1, Ion Petru, Anastasie Oprea, Dimitrie Balan, Nicolae Mereuță din compania– toți
din companiile bulgare73,Gheorghe Dimitriu, originar din Iași74; căpitanul Simion Bincin,
originar din Muntenia, Petru Barcari din Bârlad; Cristian Cecules din Buzău – toți din
companiile grecești. În compania 1 bulgară erau înscriși și alți români, cum ar fi: Ion Cazac,
Vasilie Pantioglu (aromân din Grecia), Eustafie Papadiliu, Stiman Dimitriu, Paraschiv Bonia,
Mihai Miron, Dimitrie Dică, Nicolae Tarabanța, Tudor Anghel, Gheorghe Cozma, Eugen Nanu,
Ilie Cazacu, Constantin Oprea. Din compania 2 bulgară mai făceau parte Ștefan Nenacovici și
Gheorghe Spuriaș, compania 6 – Nicolae Galatie, Ion Feodoru, Ion Dimitriu, Anastas Dimitriu,
Vasilie Panaghiu75.
70
ANRM, F.2,1,6512, f.28v.
71
ANRM, F.2,1,6725, f.157.
72
ANRM, F.2,1,6518, f.81v.
73
ANRM, F.2,1,6512, f.1 - 76.
74
ANRM, F.2,1,6518, f.11.
75
ANRM, F.2,1,6725, f.37 - 46.
 Din componența companiei 5 moldo-valahe făceau parte: sergentul Nicolae Pervanovschi
din Iași, sergentul Ion Nicolau din Muntenia, ostașii de rând Tudor Vicol, Alecu Bălășan din
Hârlău, Ștefan Petrovici, Ștefan Balan din Bârlad, Tudor Grafu din Galați, Vasilie Calapod din
Tecuci, Iancu Ștefanovici, Ștefan Popa din Galați, Tudor Gora din Galați, Costache Ivanovici din
Moinești, Grigorie Gheorghiu din Iași, Nicolae Lupan din Bârlad, Nicolae Filoti, Vasilie
Chinadachi, Simion Tătaru din Iași, Pavel Ivanov din Huși, Iosip Lalu din Bârlad, Ion Iancu din
Buzău, Călin Lupescu din Buzău, Turcu Dimitriu din Moldova, Sandu Gheorghiu din Muntenia,
Tudor Vacul din Iași76, Petru Pucanescu, Ion Gheorghiu, Iosif Solomon, Nicolae Salofuni,
Nichita Alcu, Tudor Gheron, Costache Popovici, Costache Ghiovanovici, Ion Gaicu, Pancu
Ștefanovici, Alecu Balașcu, Petru Pogozna, Gheorghe Mihail, Ștefan Alexandru, Vasilie
Galazachi, Pestachi Piovanovici, Pantelei Sechelariu, Dumitru Ștefan, Gheorghe Ravza, Vasilie
Ilna, Gheorghe Petrescu, Constantin Nifiru, Pașcu Dinu, Constantin Ravza, Gheorghe
Romașcanu, Ion Penciu, Gheorghe Moraru, Alexandru Bahitescu, Ion Huțupan, Vasilie
Gheorghiu77.
În calitate de forța combativă ei au participat la luptele grele de apărare a Sevastopolului
și în operațiunile din orașul Evpatoria. Mulți din acești voluntari au fost decorațicu medalia
comemorativă pentru acțiunile sale pline de curaj de pe timpul războiului. Faptul esențial însă
este că în deosebire de bulgari, sârbi și greci care în număr destul de mare au rămas în Rusia,
colonizând stepele Tauridei, practic toți voluntari români după încheierea ostilităților sau întors
în patrie, renunțând să rămână cu traiul chiar și în Basarabia.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Caracterizați Regulamentul Organic și apreciați rolul lui în dezvoltarea principatelor

Române?
2. Care era structura și componența armatelor principatelor Române?
3. Apreciați rolul voluntarilor români în războaiele din 1828 – 1829 și 1853 - 1856.

Bibliografie:

1. N. Bălcescu., Puterea armată şi arta militară la români, Bucureşti, 1990.

2. Istoria miltară a românilor, Bucureşti, 1990
3. Isotria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986.
4. R. Rosetti., Istoria artei militare a românilor pînă la mijlocul veacului al XVII-lea,
Bucureşti, 1947.
5. Leşcu Anatol, Românii în armata imperială rusă: secolul al XVIII-lea – prima jumătate a
secolului al XIX-lea. - Bucureşti: Editura Militară, 2005.- 232 p.

76
ANRM, F.2,1,6518, f.36 – 36v.
77
ANRM, F.2,1,6725, f.44 – 46, 309.
 Tema 6. Basarabia în cadrul Imperiului Rus.

Lecția 1. Basarabia în cadrul Imperiului Rus.

Lecția 2. Basarabia şi Transnistria în războiul ruso-japonez şi
primul război mondial.
 Tema 6. Basarabia în cadrul Imperiului Rus.
Lecția 1. Basarabia în cadrul Imperiului Rus.

Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 - să cunoașteți rolul moldovenilor în dezvoltarea artei militare a Rusiei;

 să caracterizați consecinţele anexării Basarabiei către Rusia;

 să apreciați rolul economic jucat de către Basarabia în asigurarea logistică a efortului

militar al Imperiului Rus.

Subiecte:
1. Politica Rusiei ţariste în Basarabia. Autonomia Basarabiei (1812-1828). Colonizarea
Basarabiei.
2. Basarabia în contextul asigurării logistice a trupelor ruse.
3. Moldovenii în cadrul armatei imperiale ruse.
4.Reformele burgheze din anii 60-70 ai sec al XIX-lea. Reforma militară şi consecinţele sale
pentru Basarabia.

Cuvinte–cheie: război, anexare, ocupație, autonomia, colonizarea, cantonare, logistica,

buget, încartiruire, prestații, recrutare, reforma, czarma, regiunea militară, înrolare.

1. Politica Rusiei ţariste în Basarabia. Autonomia Basarabiei (1812-1828). Colonizarea

Basarabiei.
În urma tratatului de pace de la București din 16(28) mai 1812 Basarabia a fost inclusă în
cadrul Imperiului Rus. Începând din acest moment în Basarabia sau Moldova de est a început
procesul treptat de introducere sistemului rus de administrare. La momentul anexării Basarabia
se întindea pe un teritoriu de 45.360 km 2, fiind cu 7.400 km2 mai mare decât ceea ce a rămas
Principatului Moldovei cu o populație intre 200 mii până la 482.630 locuitori care locuiau în 5
 cetăți, 17 târguri și 685 de sate. Conform estimărilor marelui
savant Nicolae Iorga până la anexare Basarabia producea 120 mii
kg. de grâu din cele 200 miiproduse în Moldova în general. Din
cele 300 mii ocale de unt 140 mii se produceau în Basarabia, din
80 mii oi care erau furnizate în Imperiul otoman ca tribut anual
40 mii îi reveneau Basarabiei. Cota-parte a provinciei în tributul
anual turcesc era de 625 mii lei.

Pentru început, reieșind din situația internă și externă,

țarismul rus a început instaurarea administrației sale în provincia
nou acaparată prin metode specifice, acordând regiunii o anumită autonomie administrativă.
Implantarea administrației rusești în Basarabia a demarat printr-un ucaz special al împăratului
Alexandru I din 5 august 1812. În procesul instituirii sistemului rusesc de administrare s-a format
un guvern regional. La funcția de guvernator civil și șef al guvernului a fost numit boierul
moldovean Scarlat Sturdza, primul și unicul moldovean la conducerea provinciei. Pe lângă
guvernator civil era constituită și funcția de guvernator militar, căruia erau subordonate cetățile
Basarabiei. La funcția de guvernator militar a fost înaintat generalul-maior inginer Harting, de
origine olandeză. În fruntea bisericii a fost numit românul Gavriil Bănulescu-Bodoni, care prin
decretul din 21 august 1813 a fost numit Mitropolit al Basarabiei, în componența căreia până în
anul 1837 intrau și eparhiiledin Odessa, Tiraspol și Ecaterinoslav. Astfel, a fost creată pentru
biserică din Basarabia o organizație eclesiastică proprie.
Prin decret era confirmată libertatea personală a țăranilor, populația a fost scutită pe o
perioada de 3 ani de impozite și pe o perioadă nelimitată de obligația militară. Administrarea
provinciei era lăsată se fie executată conform legilor naționale și obiceiul pământului. A fost
păstrată și vechea stema a Moldovei – pe câmp auriu capul de bour de asupra căruia era
amplasată acvila bicefală rusească.
Conform regulilor de administrare provizorie a Basarabiei, în fruntea administrației se
situa guvernatorul civil, în componența căruia erau toate problemele interne ale regiunii. El se
afla în subordonare directă a comandantului armatei Dunărene, dar avea și dreptul să ia legătura
cu guvernatorii din guberniile vecine și cu domnitorii Moldovei și Munteniei. Pe lângă
guvernator civil se crea o cancelarie, funcționarii fiind numiți de către guvernator.
Guvernul local era compus din două departamente. Primul departament se diviza în trei
colegii:
1 – pentru examinarea litigiilor civile, condus de 4 consilieri din rândurile boierilor locali;
2 – pentru acțiunile penale și anchetări, condus de 4 consilieri, dintre care 3 erau boieri
basarabeni și un ofițer rus;
 3 – poliția urbană și rurală condus de un consilier numit din
rândul ofițerilor ruși.

Prin urmare, elementul local predomina în Primul departament

în raport de șapte la doi.

Cel de al doilea departament tot se diviza în trei colegii.1-l

colegiu era de statistică, 2-lea – de finanțe și cel de al treilea de comerț.
În fruntea fiecărui colegiu era numit de guvernator un consilier din
rândul ofițerilor ruși sau boierii basarabeni.

Guvernatorul civil era președintele Adunării comune în

componența căreia intrau toți consilierii departamentelor ca membrii. Guvernatorul civil avea
prerogativa de a selecta și a numi consilierii în guvernul regional și funcționarii cancelariei sale.
Adunarea, replica Divanului domnesc din Moldova istorică, lua în deliberare și examina dosarele
venite în apel de la departamente, precum și cele propuse de guvernator.
În Basarabia s-a păstrat împărțirea administrativ-teritorială tradițională în ținuturi: Orhei,
Hotin, Soroca, Iași, Bender, Hotărniceni, Codru, Greceni și Tomarov. Guvernatorul numea
ispravnicii în ținuturi pe un termen de un an. Ispravnicii erau numiți numai moldoveni.
Ispravnicii dețineau puterea administrativă, judiciară și executivă din ținut. În activitatea sa ei se
conduceau de legile și obiceiurile pământului. Toate problemele și litigiile erau rezolvate de
către ispravnic de unul singur, și, de regulă, în mod verbal. Ținuturile Soroca și Iași erau
administrate de câte doi ispravnici. În ținutul Bender tot erau doi ispravnici- unul moldovean și
altul ruși. Ținuturile erau împărțite în ocoale.
Pentru a supraveghea activitatea guvernatorului civil și guvernului regional în anul 1816
de către guvernul țarist a fost introdusă funcția de rezident imperial sau namesnic în Basarabia
care era subordonat direct țarului. La funcția de rezident imperial a fost numit general-locotenent
A. Bahmetiev.
O etapă distinctă în impunerea administrației rusești în Basarabia este reprezentată de
forma autonomă de conducere. Esența ei consta în recunoașterea particularităților naționale ale
Moldovei de est și instituirea unui sistem administrativ ce continua unele tradiții locale în acest
domeniu. În urma abuzurilor în administrarea regiunii s-a hotărât de a elabora un nou statul a
Basarabiei. În ianuarie 1818 proiectul a fost trimis în Sankt-Petersburg pentru aprobare, care a și
fost sancționat de către Alexandru I. La 29 aprilie 1818, cu prilejul vizitei țarului la Chișinău, a
fost promulgată legea Așezământul obrazovaniei Oblastei Basarabia.
Așezământ prevedea:
 1. Stabilirea reședinței regiunii în orașul Chișinău, el fiind benevol retrocedat statului
de către Patriarhul Ierusalimului. Sub aspect juridic ținutului i s-a confirmat oficial statutul de
Regiunea Basarabia, terminul regiune însemnând o unitate administrativ-teritorială străină,
nerusească. Limba maternă a băștinașilor, alături cu cea rusă, a fost admisă în administrație, fiind
instituit bilingvismul. Numărul ținuturilor era stabilit de 6 – Hotin cu centrul în Hotin, Iași cu
centrul la Bălți, Orhei cu reședința în Chișinău, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă),
Ismail.
2. Regiunea Basarabiei se afla în subordinea general-guvernatorului militar al
Podoliei în calitate de rezident imperial.
3. Organul suprem de conducere a Basarabiei era Consiliul Suprem, care avea
prerogativele administrative și judecătorești, fiind o instanță supremă executivă, administrativă și
judecătorească. Consiliul Suprem nu depindea de organele imperiale, de Consiliul de Miniștri,
iar în problemele secundare avea putere decisivă. Consiliul Suprem era supus direct împăratului
și Consiliului de Stat. Hotărârile se luau cu majoritatea de voturi, nu erau supuse apelului și erai
executate imediat. Totodată, Consiliul Suprem nu avea prerogative legislative și nici dreptul la
inițiativă legislativă.
Consiliul Suprem era compus din Președinte în persoana rezidentului plenipotențiar, și
membrii: guvernatorul civil, viceguvernatorul civil, președintele judecătoriei civile, președintele
judecătoriei penale și 6 deputați aleși pe trei ani din rândul nobilimii, confirmați de către
rezidentul plenipotențiar și doi membrii numiți de către împărat. Astfel, din cei 13 membrii ai
Consiliului Suprem 7 erau numiți de către împărat. Rezidentul plenipotențiar (namesnic) avea
dreptul de veto asupra tuturor hotărârilor.
4. Conducătorul regiunii era guvernatorul civil, care se subordona rezidentului
plenipotențiar, care în activitatea sa se baza pe legislația rusă.
5. Conducerea efectivă a regiunii era divizată în două părți componente – executivă
(Guvernul) și judecătorească. Guvernul local se diviza în 2 departamente și era format din
guvernatorul civil, viceguvernator, 4 consilieri, administrator financiar și 2 asesori. Din acești
funcționari 2 consilieri și un asesor se alegeau din rândurile nobilimii locale pe un termen de trei
ani, ceilalți erau numiți de împărat. Primul departament se ocupa de problemele administrative.
Cel de al doilea departament se ocupa de problemele economice și financiare.
6. Conducerea judecătorească era compusă din Judecătoriile Penală și Civilă.
Judecătoria penală era compusă din Președintele Judecătoriei, 3 consilieri și 1 asesor. Judecătoria
Civilă era compusă din Președintele Judecătoriei și r consilieri. Ambii președinți și 2 consilieri
erau numiți de către împărat, ceilalți 5 consilieri și 1 asesor erau aleși din rândul nobilimii locale
pe un termen de trei ani.
 Judecătoria penală în activitatea sa se baza pe legislația rusă, anchetele fiind executate în
limbile rusă și moldovenească.Judecătoria civilă în activitatea sa se baza pe legislația națională și
obiceiurile pământului, anchetele fiind desfășurate în limba moldovenească cu traducere în limba
rusă.
7. Pentru supravegherea legislației a fost introdusă funcția de Procuror regional.
8. În baza regulamentului au fost create instituții noi, ca de exemplu: Direcția
sanitară, Biroul poștal, Arhitectul regional, etc.
9. În ținuturi s-au constituit câte o isprăvnicie, în care a fost numit câte un căpitan-
ispravnic și 4 asesori. Isprăvnicia avea autoritatea poliției ținutale. Ținuturi erau împărțite în
ocoale, unde erau numiți ocolași, iar în sate argați sau vornici.Ocolașii și vornici erau numiți de
către ispravnici. Pentru conducerea poliției urbane erau numiți prefecții de poliție.În calitate de
ajutor erau comisarii particulari și subcomisarii.
În orașele au fost instituite Dumele orășenești care trebuiau să se conducă de legislația
rusească.
După anexarea Basarabiei teritoriul din sud şi valul lui Traian şi raiaua Benderului au fost
declarate proprietate statului. Ţarismul a lansat politica de colonizare a Bugeacului. Prin aceasta
se planifica ridicarea teritoriilor pustii şi mărirea numărului de contribuabili. Scopul ţarismului
era desnaţionalizarea Basarabiei. În rezultatul colonizării cu populaţia alogenă băştinaşii urmau
să se amestece cu ei, rupîndu-se legături etnice, culturale cu cei de peste Prut.
Colonizarea stihiinică a ruşilor s-a început încă înainte de anexare Basarabiei. Aceştia erau
iobagi, schizmatici, fugarii certaţi cu legea care căutau adăpost încă înainte anexării. În anii
1806-1807 sunt expulzaţi tătarii, unde în 1808 au început să vină primii colonişti ruşi. Pînă în anl
1860 în Basarabia pe această cale au venit 30000 ruşi şi ucraineni. O parte importantă îl alcătuiau
ţăranii de stat. Ei aveau mai puţine obligaţiuni, stabiliţi în domeniul coroanei şi în timpul
războiului Crimeei ei alcătuiau 100 sate (75000). Numărul lor a depăşit 10% din populaţia. În
anii 1824-1825 200000 ţărani dei Cernigov, Poltava, Orlov, Kaluga, Harkov i-au fost transferate
252264 desetine de pămînt. Fiecare 30 desetină era scutită de impozite şi toţi acei ţărani au fost
scutiţi de serviciul militar pe 3 ani.
Coloniştilor din guberniile ruse sau alăturat şi emigranţi străini. La sfîrşitul 1813 principe
Karagheorghievici a fost urmat în Basarabia de un grup de sîrbi. După 1812 au venit armeni
catolici. Conform legii din 22 decembrie 1819, coloniștilor se garanta cultul religios, meseriilor,
scutirea pe 7 ani de impozit şi scutirea dre serviciul militar. Fiecarea familie primea 60 desetine
de pămînt fără rescumpărare. Cel mai numeros grup reprezentau bulgarii şi găgăuzii. Întreaga
populaţia bulgară se putea considera ca o rezervă pentru unităţile militare utile în război cu
Turcia. În 1817 populaţia minoritară alcătuia 14% din totalul populaţiei de 491679, iar bulgarii
0,25%. Colonizarea bulgarilor are trei etape: 1. Perioada 1806 – 1818; 2. Colonizări din timpul şi
după războiul ruso-turc din 1828-1829; 3. Perioada de după războiul Crimeei. Recensămîntul din
1897 a arătat, că din cei 1935412 de locuitori ai Basarabiei, bulgari constituiau 5,3% sau 103492
locuitori, faţă de moldoveni, care erau 47,6%. Recensămîntul din 2002 arată că bulgarii
constituie 2%, găgăuzi – 3,5%.
De rînd cu aceşti colonişti au fost şi colonişti germani. Colonizarea începe prin ucazul lui
Alexandru I din 1814. Pe germani i-a atras libertatea religiei, eliberarea de la serviciul militar,
viaţa liberă şi posibilităţi de dezvoltare economică şi oferta mare de pămînt, eliberarea de
impozite, autoadministrarea. Etapele:1) 1814-1829 – primile colonii; 2) 1829-1859 – cota
maximă de imigrări; 3) 1859-1871 – stătornicirea coloniilor germane, noile colonii fiind create
de căte descendenţii din vechile colonii.
Privilegiile: - fiecare familie va profita de 60 desetine de pămînt în stăpînire veşnică şi
ereditară;
- au fost scutiţi dpe 10 ani de impozite;
- fiecare fermier avea credit de 270 ruble rambursabile în 10 ani;
- nu erau obligaţi să facă serviciul militar;
- se garanta liberă practicare a religiei.
Pînă în 1914 au fost create 62 colonii. Numărul populaţiei germanice în 1817 – 5000,
1826 – 24159, 1862 – 33501, 1897 – 59998. În Bugeac francezii a înfiinţat satul Paris.
Printre cele mai numeroase minorităţi erau evreii. Numărul lor a crescut în 1806-1812. Ei
nu se puteau aşeza în oraşe centrale stabilindu-se în regiunile de vest al Imperiului, formînd un
cardon de la Marea Baltică pînă la Marea Neagră, inclusiv şi Basarabia. Ei erau scutiţi de
impozit pe 3 ani, se stabileau în oraşe. Încercarea administraţiei ţariste de a întemeia societăţi
agricole evreieşti au eşuat. Ei controlau cea mai mare parte a comerţului şi capitalului bancar.
1862 – 8,6%, 1897 – 11,49%.
2. Basarabia în contextul asigurării logistice a trupelor ruse.
Basarabia, anexată de către Rusia prin forța armelor, a devenit un important cap de pod în
perspectiva expansiunii țarismului spre Balcani și strâmtori. Realizarea acestui vis secular
impunea menținerea permanentă în regiune a unui impunător număr de oști, capabile în orice
moment să înainteze în direcția dată. Reieșind din aceste considerente geostrategice, din primele
zile ale ocupației, în Basarabia au fost staționate unitățile militare ale armatei ruse. Problema
aflării pe teritoriul Basarabiei a trupelor ruse, dislocării unităților și subunităților în localități,
efortului economic în aprovizionarea lor cu toate cele necesare în cadrul activităților logistice,
relațiilor cu societatea civilă și localnicii a fost în trecut studiată parțial, axându-se în principal pe
perioade războaielor ruso-turce și mai puțin pe timp de pace.
 După anexare, Basarabia a fost privită de către autoritățile țariste ca o sursă de
exploatare pentru întreținerea armatei. Exploatarea economică a bogățiilor naturale și a solului
a devenit una din sarcină ale administrației nou instaurate în regiune, inclusiv și din punct de
vedere militar. În instrucțiune de conduită înaintată de către amiralul Pavel Ciceagov,
comandantul armatei Dunărene guvernatorului civil a Basarabiei, consilierului de stat Scarlat
Sturdza și aprobată de însuși Alexandru I, în punctul 10 era stipulat clar că sarcina principală a
guvernatorului este contabilizarea posibilităților economice reale a regiunii din perspectiva
transformării ei în baza logistică pentru armată, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.
Mult mai clar aceste cerințe au fost formulate în Așezământul obrazovaniei Oblastei Basarabiei
din 29 aprilie 1818. Primul capitol din acest document stipulează clar că reieșind din
considerente, că Basarabia este o regiune de frontieră, cu un număr însemnat de cetăți, necesită
de a fi supravegheată și gestionată de către autoritățile militare. Aceiași stare de lucruri s-a
menținut și după 29 februarie 1828, ziua, când a fost abrogat Așezământul și Basarabia a fost
privată de autonomie.
Începând cu anul 1812, Basarabia s-a transformat în principală bază de susţinere şi
aprovizionare a trupelor ruse care acţionau pe direcţia balcanică. Din punct de vedere
geostrategic, Basarabia aparţinea teatrului Sud-vest de operaţiuni militare, care în perioada
studiată, juca un rol principal în planurile strategice ale Rusiei.
Datorită posibilităților sale economice, Basarabia, conform estimărilor ofiţerilor Statului
Major General rus, era capabilă se inmagazineze pe teritoriul său stocuri alimentare necesare
pentru o armată întreagă şi să aprovizioneze, pe cont propriu, suplimentar, încă 120 mii ostaşi
anual. Pe lângă aprovizionarea alimentară, pe timp de război, Basarabia putea încartirui 300 mii
de ostaşi şi asigura trupele militare cu aproximativ 175 mii de care de transport. Concluziile
specialiștilor ruși par a fi puțin greșite. Conform prevederilor regulamentare, unui regiment de
infanterie este necesar pentru încartiruire pe timp de război 90 de gospodării și 450 pe timp de
pace. Ținând cont de faptul că către mijlocul secolului al XIX-lea în Basarabia se numărau 143
mii de gospodării de toate categoriile, atunci simplul calcul aritmetic ne arată că în regiune pe
timp de pace ar putea fi dislocate 79 de divizii de infanterie iar pe cel de război 397 de divizii,
ceea ce ar reprezenta peste numărul real ai întregii armate țariste, care abia în anul 1914, a atins
cifra de 62 divizii de infanterie. Posibilitățile economice și demografice reale ale Basarabiei erau
de așa natură, că ele teoretic permiteau cantonarea pe teritoriul său practic a tuturor unităților
mari, întregii armatei țariste.
Osatura sistemului defensiv în Basarabia reprezentau cele 5 cetăți strategice rămase ca
moștenire de la imperiul Otoman – Hotin, Tighina (Bender), Cetatea Albă (Akkerman), Ismail și
Chilia. Situate în interiorul teritoriului, ele reprezentau un veritabil tete de pont care acopereau
căile strategice de acces în imperiu din direcția sudică. După importanță ele au fost clasificate în
categoria II – Tighina (Bender), Ismail, Chilia și categoria III – Hotin și Cetatea Albă
(Akkerman). Cu dezvoltarea progresului tehnic în domeniul militar unele din ele își pierdeau din
importanță. Cetatea Albă (Akkerman) în anul 1832 a fost desființată ca fortăreață iar cetatea
Hotinului a fost dezarmată. Cele 3 cetăți rămase în serviciu militar au continuat să joacă un rol
important în planurile strategice până la reformele militare din a doua jumătate secolului al XIX-
lea, când treptat au pierdut către începutul secolului XX valoarea sa militară.
Autoritățile centrale din St. Petersburg, ținând cont de particularitățile regiunii și în
tentativa de a nu agrava situația, dispuneau în Basarabia cel mult două divizii de infanterie.
Considerente, care le impunea asemenea atitudine față de regiune erau multiple. În primul rând
se lua în calcul faptul, că Basarabia era un ținut de hotar extern, vitrina propagandistică a
expansionismului rus în Balcani. Teama de ași pierde susținători din rândul populației creștine al
Imperiului Otoman prin exploatarea masivă a moldovenilor din regiunea nou încorporată,
inclusiv și cu prestații militare, determinau menținerea în provincie a strictului necesar de trupe.
Alt moment important era acela că coloniștii din Basarabia, ca și locuitorii satelor limitrofe cu
frontiera de stat, erau scutiți de încartiruire, ceea ce reducea considerabil posibilitățile de
absorbție trupelor dislocate în ținut. Pentru a evita conflictele dintre populația băștinașă și
coloniști, autoritățile au redus numărul trupelor dislocate în speranța că încartiruirea să nu fie așa
de supărătoare pentru moldoveni. Pe lângă trupe locale permanente, compuse din efectivul
unităților de garnizoană a cetăților și celor 5-8 regimente de cazaci staționați de-a lungul
frontierei de stat, în ținut erau dispuse și un număr variabil de unități active de câmp cu artileria
sa și alte subunități de susținere. În perioada anilor 1816 – 1834, cu excepțiile anilor de război, în
Basarabia erau dispuse 2 divizii de infanterie iar în perioada anilor 1835 – 1874 câte 1 divizie de
infanterie.
Ceea ce ține de numărul militarilor stabiliți cu serviciul în ținut, el varia de la an la an,
situându-se în aria structurii de state unei divizii de infanterie și nu era extrem de mare și de
nesuportat pentru populație. Fluctuația numărului de militari staționați permanent în Basarabia
poate fi demonstrat în următorul tabel generalizator:

Tabel.1. Numărul militarilor staționați în Basarabia.

Perioada Numărul militarilor și angajaților

1816 17.538

1817 – 1819 24.619

1820 – 1824 28 mii

 1825 – 1828 34.501

1828 – 1831 45 mii

1832 – 1833 24 mii

1834 – 1840 15.719

1841 – 1842 20 mii

1843 – 1845 19.434

1846 – 1848 24.368

1849 – 1853 20 mii

1856 – 1862 16 mii

1862 – 1864 41.105

1864 – 1874 15.12mii

Componența etnică a trupelor dislocate reprezenta un instrument forte în mâinile

autorităților ruse în impunerea și menținere puterii sale printre băștinași. Până la înfăptuirea
reformei militare, 90% din efectivul de rând a armatei ruse era alcătuit din elementul velicorus,
care constituia osatura puterii militare a imperiului Rus. Analiza documentelor, tabelelor
nominale, literaturii memuaristice, istoriilor oficiale a regimentelor staționate în ținut, ne
demonstrează că elementul slav era predominant în toate tipurile de unități militare, inclusiv și
în componența unităților locale. Excepție au constituit regimentele de cazaci din Orienburg, cu
un procent mare de ostași de origine turcică (tătari, bașchiri), cât și cei din Oastea Dunăreană, cu
sute de moldoveni căzăciți. În ceea ce privește armata regulată, în rândurile ostașilor de rând din
unitățile staționate în regiune nu a fost documentat nici un moldovean, ei fiind atestați numai în
cadrul corpului de ofițeri.
Aportul uman adus la întărirea și creșterea puterii armate a Rusiei de către populația
băștinașă cel mai reliefant poate fi observată în analiza componenței elementului românesc în
corpul de comandă ale armatei. Nobilimea română, atât din Basarabia, cât și din ambele
Principate Românești și din Ardeal, din motive diferite, îmbrățișau cariera militară în cadrul
armatei țariste. Pe parcursul istoriei ei au jucat un rol însemnat în dezvoltarea artei militare ruse.
Nobilimea în mod special a jucat un rol însemnat în păstrarea spiritului național în Basarabia. În
1812 nobilimea autohtonă era absolut majoritară în cadrul nobilimii din ținut, însă după acest an
rândurile ei era completată de nobili veniți din toate colțurile ale vastului imperiu țarist. Migrarea
nobilimii în Basarabia din imperiu s-a intensificat în anii 40 – 60 al secolului al XIX-lea când în
ținut au sosit în jur de 200 de familii de nobili, ocupând diferite funcții din cadrul sistemului
administrativ, sau întrând în posesia loturilor însemnate de pământ. Dacă în 1812 nobilimea
moldovenească constituia aproximativ 100% din numărul total al nobililor, atunci, din cele 571
de dosare ale reprezentanții nobilimii din cadrul Adunării nobililor din Basarabia din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, studiate de autor, numai 292 de familii erau de origine locală
(inclusiv și nobili din Principatul Moldova de origine greacă), ceea ce reprezenta 51% din
numărul total al nobililor. Pe parcursul a celor peste 200 de ani cât a existat armata țaristă
regulată (1700 - 1917) în componența ei cu regularitate se întâlneau nume românești,
reprezentând nobilimea. Din cei 19.789 de generali atestați de către situl ”Генералитет
российской императорской армии”, 111 sunt români, numele cărora poate fi consultate în
anexa nr.8, ceea ce reprezintă 0.5% din numărul total al generalilor ruși. Printre ei putem
menționa pe brigadierul (general de brigadă) Daniil Apostol care a pus bazele cavaleriei regulate
de husari în Rusia, generalul de infanterie Mihail Botian, comandant armatei a 3-a în războiul
ruso-japonez, generalul de infanterie Alexei Butovschi, - întemeietorul Comitetului Olimpic a
Rusiei, generalii frații Ciorba – faima cavaleriei ruse, general de artilerie Prejbeanu Constantin –
un teoretician din domeniul artileriei și mulți alții. Un caz original în felul său este generalul
Hestescu Carl, descendent din familia românilor înrolați în armata lui Carol XII al Suediei unde
au și fost înnobilați și trecuți după anexarea Finlandei în 1809 în serviciul rus.
Pentru menținerea și aprovizionarea trupelor ruse staționate în ținut, populației erau
impuse unele prestații ordinare, pe timp de pace și extraordinare, pe timp de război, care nu se
deosebeau de cele similare din alte părți ale imperiului. Până la efectuarea reformei militare și
trecerea la serviciul militar obligatoriu, înfăptuit în anul 1874, populația suporta multiple
îndatorii legate cu întreținerea armatei cum ar fi încartiruirea trupelor în localități, încălzirea și
iluminarea unităților încartiruite, acordarea ostașilor rației alimentare suplimentare, alimentarea
cailor armatei cu furaje, prestarea serviciului de transport cu cărăuși și atelaje în folosul unităților
militare, reparația obiectelor militare și multe altele.
Întreținerea armatei de către stat era un lucru foarte costisitor, de aceia autoritățile
centrale își asumau obligațiunea de a finanța din bugetul de stat numai cheltuielile pentru
armament, munițiile, echipament și parțial alimentația. Celelalte cheltuieli erau suportate sau de
autoritățile locale, sau direct de către populația locală. Încartiruirea militarilor, prestația cea mai
costisitoare, a fost pusă direct pe seama populației și reprezenta pentru basarabeni cea mai grea
obligație față de armată. Din puținul pe care îl avea și în condiții precare de trai omul era oblicat
să ofere militarilor, fără nicio recompensă financiară sau materială, gazda, hrana suplimentară,
care în realitate era și cea principală, spălarea rufelor și multe alte, ce țineau de viața militarului
de zi de zi.
 Pe parcursul perioadei studiate, numărul gospodăririlor și localităților supuse încartiruirii
pe timp de pace era flexibil și varia de la 25 până la 60% din numărul localităților existente în
Basarabia. După perioade, încartiruirii erau supuse: 1823 – 1833 – 25% din numărul total a
localităților existente, 1836 – 1840 – 60%, 1842 – 1849 – 40%, 1856 – anii 70 – 40%. Per total,
anual în Basarabia erau supuse încartiruirii pe timp de pace în jur de 40% de localități
existente.
Scutirea a peste 60% din localități de încartiruire se datora faptului că o mare parte a
efectivului unităților militare era dispus în orașe, cetăți și târguri, ceea ce diminua presiunea
asupra populației rurale. Din cei aproximativ 35 mii de militari aflați în anul 1825 în ținut,
Chișinău găzduia 1.760 de persoane, Hotinul – 1.408, Tighina (Bender) – 3.025, Cetatea Albă
(Akkerman) – 1.147, Ismail – 901, Chilia – 1.149 și Reni – 949, în total 10. 339 de militari sau
aproximativ 30% din întregul efectiv. În anii 1841 – 1842, când regiunea dispunea de trupe în
număr de aproximativ 20 mii de oameni, în cele două cetăți, Hotin și Tighina (Bender), erau
dislocate 6.093 de persoane,ceea ce constituia 30% din întregul efectiv. Situația s-a schimbat
imediat după terminarea războiului Crimeei când în centrele urbane erau dispuse peste 50% din
efectivul trupelor staționate. Numai capitala provinciei, Chișinău, abosrbea 43% din numărul
total al militarilor. Pe durata întregii perioadei studiate puținele centre urbane adăposteau în
hotarele sale peste 30% de trupe aflate în regiune, ca în a doua jumătate secolului al XIX-lea
aceasta cifra să ajungă la 50%, fapt care ameliora simțitor situația satelor.
Factorul pozitiv în sistemul de încartiruire din Basarabia era prezența pe un teritoriu
relativ mic și compact a celor 5 cetăți existente – Hotin, Tighina (Bender), Cetatea Albă
(Akkerman), Ismail și Chilia. Cetățile, cu cazărmile sale și infrastructura deja existentă rămasă
de la turci, au devenit importante centre de încartiruire, micșorând considerabil numărul
localităților impuse acestei prestații obligatorii. Ba mai mult, populația pe cont propriu finanța
construcția cazărmilor, numai să scape casele sale de încartiruire. Ponderea ridicată încartiruirii
în cazărmi fața de alte gubernii, reprezenta specificul Basarabiei. De menționat, că oficialii ruși
considerau dispunerea militarilor în cazărmi mai mult ca o anomalie decât un lucru firesc. La
începuturile ocupației ruse toate unitățile erau concentrate în cetăți, localitățile fiind scutite de
încartiruire. Cu trecerea timpului, începând cu anul 1818 tot mai multe localități ajungeau gazda
unităților militare. Totuși, în perioada anilor 1818 – 1820 din cei 24.619 de militari aflați pe
teritoriul Basarabiei 11.848 erau încartiruiți în cazărmile cetăților, ceea ce reprezenta 47% din
numărul total al trupei. În anii 1821 – 1828 ponderea încazarmării a scăzut puțin, atingând cifra
de 37%, ca în perioada 1931 – 1833 să se ridice la 50%. Anii 1834 – 1840 înregistrează o
scădere substanțială a încazarmării, ea atingând cota de numai 26%, ca apoi din nou să crească
simțitor, până la 45% în anii 1840 – 1842 și 50% în perioada anilor 1857 – 1868. Nu dispunem
de cifre privitoare la acest aspect al serviciului militar pentru Basarabia în anul 1869, însă
cunoaștem că în acel an în cazărmi erau dispuși 48.2% din trupe ale Regiunii militare Odessa, iar
în 1879 deja 56,1%. Din acest punct de vedere Basarabia se afla la nivelul Moscovei fiind
depășită de regiunile Baltice, capitala – St. Petersburg și Varșovia unde nivelul încazarmării era
de peste 90% și lăsând departe în urmă regiunile învecinate, cum ar fi Kiev, Harkov, Kazan și
altele.
Pe lângă fondul locativ existent din fortărețe, Basarabia dispunea și de cazărmi construite
la inițiativa populației, situate în afara cetăților. În anii 1826 – 1838 cazărmi au fost construite în
Chișinău, Cetatea Albă, Ismail și Sculeni, fiind cheltuite din bugetul local și donațiile localnicilor
o sumă enormă de 452.459 ruble și 7 copeici.
Chiar dacă încartiruirea militarilor era suportată de către locuitori, o parte din cheltuieli
privind mentenanța trupelor în teritoriu îi revenea și administrației regiunii. Ne referim în
primul rând la încăperile ocupate de corpul de ofițeri în centrele urbane sau de trupă aflată în
marș și la cantonamente când autoritățile locale erau obligate se suporte cheltuieli legate de
încălzire și iluminare. Respectivele sume erau destul de mari, situându-se în dependență directă
de numărul militarilor dislocați. Sumele alocate pentru încălzire și iluminare și ponderea lor în
bugetul regional se prezintă astfel:
1825 – 160.486 ruble asignate – 28%;
1826 – 124.955 ruble – 22%;
1827 – 104.000 ruble – 20%;
1828 – 138.728 ruble – 37%;
1835 – 1841 – anual 145.549 ruble, per total 660.028 ruble 87 copeici - aproximativ 11%;
1858 – 55.608 ruble 52 copeici – 20%;
1861 – 101.888 ruble 40 copeici – 2,7%;
1863 – 1864 – câte 58.087 ruble anual – 1,5%;
1867 – 1868 – câte 57.213 ruble anual – 1,5%.
Scăderea bruscă a ponderii cheltuielilor pentru încălzire și iluminare trupelor se explică
atât prin micșorarea substanțială a numărului militarilor dislocați, cât și prin sporirea veniturilor
ale bugetului regional.
Autoritățile militare acordau o atenție specială stării sănătății a ostașilor. Armata dispunea
de un set de structuri medico-sanitare menite să protejeze sănătatea militarului iar în caz de
necesitate să-l și lecuiască. Acestea erau spitalele militare, infirmierele regimentare, farmacii și
altele. Construcția, reparația, întreținerea, închirierea, înzestrarea cu mobilierul necesar a
spitalelor și infirmierilor de toate tipurile era pusă în seama guvernului regional, ceea ce în
principiu contravenea cerințelor regulamentare. În acest scop din bugetul regional au fost alocate
mari sume de bani. În perioada anilor 1812 – 1829 în acest scop au fost cheltuite 161.570 ruble,
anii 1832 – 1853 – 690.467 de ruble. În perioada anilor 1856 – 1866 anual erau alocate câte
aproximativ 1.830 ruble, ceea ce ne dă 21.960 de ruble, începând cu anul 1867 și până la
introducerea serviciului militar obligatoriu câte 7.711, ceea ce ar înseamnă încă suplimentar
61.688 de ruble, în total în jur de un milion de ruble.
Totodată, instituțiile medico-militare aveau o repercusiune pozitivă asupra istoriei
medicinii naționale. Datorită militarilor, în premieră au fost depistate, valorizate și puse în circuit
public apele minerale din Onițcani unde s-a și înființat primul sanatoriu de acest gen.
Populația suporta cheltuieli semnificative pentru rația alimentară suplimentară a
militarilor încartiruiți cât și pentru procurarea proviziei și furajului în cazul marșului,
cantonamentelor, revistelor generale de front sau transportarea recruților spre locul ducerii
serviciului militar. Din lipsa unei contabilități concrete pe întreaga perioadă studiată privind
acest aspect a activității organismului militar, nu dispunem de materialul documentar necesar
pentru efectuarea unui calcul exact, menit să demonstreze costul real acestei poveri pentru
populație. După cum se pare, costul era enorm dacă ținem cont de faptul că până în anul 1828
guvernul regional a alocat 56.702 ruble asignate numai pentru rația alimentară. Totodată,
unitățile militare au fost asigurate cu 179.663 sferturi de ovăz, 2.367.150 puduri de fân, 46.692
puduri de paie, ceea ce ridica suma totală la acest capitol la aproximativ 2 ml. ruble asignate.
Imensa armata țaristă pentru a exista avea nevoie de un număr mare de unități de
transport, de care nu dispunea. Din toate îndatoririle a populației față de armată, după încartiruire
cea de transport ocupa locul secund la nivelul nemulțumirilor și greutăților suportate de
cetățeni. Populația Basarabiei, cu enormul său potențial economic de creșterea animalelor de
tracțiune, era capabilă să facă față astfel de provocări. Totuși, pentru a face aceasta prestație mai
atrăgătoare în ochii lumii, statul compensa parțial costul atelajelor exploatate în folosul armatei.
Problema însă consta în aceea că plățile, în majoritatea cazurilor, erau întârziate și nu
corespundeau costului real la serviciile de transport la momentul achitării. Nu rareori se întâmpla
ca ele nici nu erau efectuate, ceea ce irita pe transportatori. Principala inconveniență care
provoca nemulțumirea țăranilor nu era procedura defectuoasă a plăților, ci faptul că ei erau
sustrași de la lucrările agricole cu animalele sale și mijloacele de transport în momente cele mai
imprevizibile și nepotrivite. Calculele, bazate pe date incomplete păstrate în Cancelaria
guvernatorului, demonstrează că anual, numai pe timp de pace, din gospodăriile țăranilor erau
extrase aproximativ 490 de care pentru o etapă de marș, sau de la 7 mii până la 12.5 mii de care
și trăsuri de transport. Numărul atelajelor utilizate pentru armată creștea din an în an atingând
cota maximă în anul 1867, când a atins cifra de 12.697.
 Ținuturile cele mai afectate de aprovizionarea armatei cu mijloacele de transport au fost
Orhei, Soroca și Hotin, fapt, care demonstrează că în cea mai mare parte povara transportului
era suportată de populația autohtonă.
Populația regiunii era utilizată și ca forță ieftină de muncă în diferite lucrări de
construcție. Apogeul utilizării populației la diferite lucrări de construcție cade pe anii 1812 –
1828, când pe loc practic gol, s-a început construcția și amenajarea pichetelor cu infrastructura
aferentă pentru regimentele de cazaci staționați de-a lungul frontierei de stat. Au fost ridicate 16
bordeie pe Dunăre, 83 bordeie pe Prut, 43 grajduri, diferite anexe pentru ofițeri și alte încăperi.
În acest scop s-au cheltuit cel puțin 29.162 ruble, sau aproximativ 3% din bugetul consolidat
pentru anii 1817 – 1825.
Cheltuielile militare directe în bugetul regional constituiau la sfârșitul anilor 20 secolului
al XIX-lea până la o treime din totalul cheltuielilor, ca treptat să se reducă la 8 % la sfârșitul
anilor 60 – începutul anilor 70. Din surse disponibile putem calcula cu aproximație că
cheltuielile militare pe timp de pace în toată perioadă studiată se ridica la cifra de 5 ml. ruble,
cifra comparabilă cu cheltuielile anuale ale Ministerului de Război, care variau de la 106 ml. de
ruble până la 140 ml. de ruble. Suma reală era, cu certitudine, mult mai mare.
Teritoriul Basarabiei, cât și potențialul ei economic, juca un rol principal în asigurarea
logistică a acțiunilor militare duse de imperiul rus în războaiele din a doua jumătate secolului
al XIX-lea pe direcția sud-vestică.
Succesele, obținute de ruși în războiul ruso-turc din anii 1828 – 1829 se datorează, în cea
mai mare parte, faptului că toate căile de acces spre teatrul de acțiuni militare (drumuri
strategice, poduri, vaduri) au fost reparate și întreținute pe parcursul războiului de către
administrația regională și de populație, lucrul, care i-a costat aproximativ 383 mii ruble.
Întregul efectiv ai armatei participant la război (183 mii de oameni), atât la intrare cât și
la reântoarcere, a tranzitat Basarabia și a fost dislocat temporar în gospodăriile oamenilor.
Pe parcursul războiului populația a furnizat armatei 1.469.317 puduri de fân care a costat
bugetul regional 113.770 ruble asignate ceea ce constituia a șasea parte din întreaga cantitate
de fân stocat la depozitele militare, stocul depășind cifra de 6 ml. de puduri.
Întreținerea depozitelor alimentare din localitățile Frumoasa, Reni, Leova, Sculeni,
Lipcani, Chișinău, Akkerman (Cetatea Albă), Satu Nou, Bălți, Hotin, Briceni unde erau ținute la
păstrare 1.178.190 sferturi de provizii a costat bugetul ținutului cu încă 25 mii ruble.
Hotărâtor era și aportul populației în formarea convoiului ambulant ale armatei.
Aproximativ un sfert din convoiul ambulant ai armatei era constituit din unitățile de transport
mobilizate în regiune (de la 12 până la 13 mii de atelaje) cu 36.548 boi și 1.857 cai.
 Basarabia a jucat un rol important în desfășurarea războiului Crimeii (1853 - 1856),
devenind baza principală logistică și de concentrare a trupelor menite să ocupe Principatele
Române și se acționeze în direcția balcanică. În anii războiului prin ținut au trecut numai într-o
direcție în jur de 200 mii oameni, fiind cazați, alimentați și întreținuți de localnici.
Prin munca depusă de către populație, completată de o contribuție suplimentară materială,
umană și financiară din partea autorităților locale, regiunea a contribuit esențial în susținerea
economică și financiară efortului belic a țarismului pe parcursul războiului în detrimentul
propriei economii.
Analiza documentelor de care dispunem demonstrează faptul că majoritatea absolută a
încărcăturilor armatei a fost transportată cu atelaje mobilizate, rechizionate sau închiriate de la
localnici atât în cadrul celor 4 semi brigăzi basarabene mobile de transport, cât și individual. În
total, pentru transportarea încărcăturilor, armata a exploatat, pe perioade diferite de timp,
1.197.322 atelaje ale populației, în proces fiind atrasă toată populația Basarabiei, fără deosebire
socială.
Înfrângerile suferite de pe teatrul balcanic de operațiuni militare, posibilitatea iminentă a
debarcării forțelor aliate în Crimeea, situația incertă la hotarele cu Austria, care șantaja Rusia cu
începerea acțiunilor militare, toate luate împreună impuneau autoritățile țariste să întărească căile
de acces în imperiu din direcția strategică de sud-vest. Măsurile luate de către Nicolae I
prevedeau readucere în stare de război și întărirea fortificațiilor cetăților Tighina (Bender), Hotin
și Ismail, repararea și fortificarea vadurilor de pe Dunăre și Prut, reparația și întreținerea
drumurilor și podurilor principale. Toate lucrările strategice de fortificare și întărire căilor
principale de acces din direcția sud-vestică în interiorul imperiului a fost efectuată de către
populația Basarabiei. La lucrări au luat parte, pe perioade diferite de timp, în total 852.765 de
salahori, ceea ce constituie toată populația masculină a ținutului.
Considerabil era și aportul adus de către regiune în domeniul medical. Pe întreaga durata
războiului numărul răniților în Armata Dunăreană nu depășea 12 mii de oameni, iar numărul
ostașilor aflați în spitalele militare în armata Crimeii la mijlocul lunii martie 1855 era de 32 mii,
ceea ce ar însemna în jur de 44 mii de militari aflați la tratamentul medical în spitalele militare.
Din acest număr, 10.946 bolnavi au fost tratați în spitalele militare staționate în Basarabia, sau
25% din numărul total de bolnavi și răniți din partea europeană a imperiului, tratați pe timpul
războiului.
În total, guvernul regional, cât și populația civilă, a contribuit cu 2.044.145 ruble 55
copeici pentru susținerea armatei implicate în ducerea acțiunilor militare. Ținând cont de costul
produselor agricole donate și rechiziționate, de alte cheltuieli necontabilizate din cauza stării
precare a statisticii în perioada respectivă, suma reală de cheltuieli în vederea susținerii efortului
militar al imperiului este necesar de a fi mărită cel puțin în 5-6 ori ceea ce ar însemna că suma
reală ar trebui să fie de aproximativ 10-15 ml. ruble, ceea ce constituie în jur de 4% din totalul
cheltuielilor militare a Rusiei care către în anul 1856 constituiau 228.999.796 ruble.
În perioada premergătoare înfăptuirii reformei militare povara întreținerii unităților
militare și întregului mecanism militar pentru Basarabia s-a ușurat. Practica deselor mutări a
trupelor dintr-o regiune în alta și subunităților mici în cadrul regiunilor de dislocare permanentă
a fost sistată. Pe parcursul întregii perioade (1856 - 1874) în regiune era dislocată permanent
divizia 15 infanterie, numărul total a militarilor aflați pe pământul basarabean nu depășea 15 mii
de oameni. Cheltuielile bugetare îndreptate pentru întreținerea armatei constituiau scădeau din an
în ani, de la 20% în anul 1858 până la numai 2,5% în anul 1867.
Anexarea Basarabiei de către imperiul țarist, transformarea ei în avanpostul exercitării
presiunii politice și militare în Balcani, militarizarea ținutului și impunerea întreținerii aparatului
său militar, toate aceste elemente noi nu au lăsat indiferentă populația locală. Din primele zile ale
ocupației, populația și-a arătat atitudinea sa negativă față de noii stăpâni. Pe întreaga durata de
ocupație, populația a elaborat și utilizat diferite forme de rezistență și protest. Printre
manifestările de protest un loc aparte îl ocupau cele îndreptate împotriva organismului militar.
Pe parcursul perioadei cercetate populația își manifesta opoziția sa față de autoritățile
militare prin forme diferite de protest. Forma cea mai răspândită și populară de protest contra
abuzurilor era reprezentată prin plângerile individuale sau colective. O altă formă era refuzul și
eschivarea de la prestarea diferitelor corvoade și munci. Părăsirea locurilor de trai,
abandonarea satelor și migrări colective în alte regiuni ale imperiului reprezenta o formă
specifică de protest pașnic a populației față de abuzurile autorităților militare. Cu trecerea
timpului, au fost întrebuințate și forme deschise de nesupunere și protest, cum ar fi ciocniri și
bătăi între localnici și reprezentanții armatei, nesupunerea directă față de autorități, răscoale
țărănești reprimate cu ajutorul forței armate.

4. Reformele burgheze din anii 60-70 ai sec al XIX-lea. Reforma militară şi

consecinţele sale pentru Basarabia.
După 1830 si in special după 1850, in Imperiul rus a avut loc o accentuata dezvoltare
industriala, însa nu se putea încă vorbi de o revoluție industriala. Burghezia, legata mai mult de
comerț decât de industrie, a crescut numeric. Aparatul administrativ era numeros (500000
funcționari), dar ineficace. Slăbiciunile administrației erau date de corupție, birocrata excesiva,
clientelism si nepotism.Serbii reprezentau marea masa a populației, dar nu exista o repartizare
uniforma a acestora. Cea mai mare densitate a țăranilor dependenți se întâlnea in bazinul
Moscovei, pe Volga superioara, in regiunea Niprului de la Smolensk la Kiev. La polul opus, cu
un număr mic de șerbi, se situau regiuni ca Siberia, Kuban, Crimeea, Basarabia. Era nevoie de
reformarea radicală a țării prin promovarea unui număr de reforme burgheze.

REFORMELE:

I. Agrară – din 19 februarie 1961 a pus capăt șerbiei. În Basarabia ea viza doar o
mică parte de populație – țigani deveniți șerbi după 1812.
II. Reforma zemstvelor - în ianuarie 1864 a fost legiferat "ucazul" imperial prin care
s-a hotărât înființarea progresiva in provincii (gubernii) si districte (uezduri) a unor adunări
locale:zemstva. Dacă inițial zemstva trebuia să devină un organ de stat, apoi în realitate s-a
transformat într-un organ de conducere locală, devenind o instituție de autoadministrare locală.
Nu aveau atribuții judecătorești administrative sau de menținere a ordinii, ci se ocupau cu
votarea bugetului local si cu rezolvarea unor necesitați si probleme locale in domeniul educației,
sănătății, infrastructurii, in probleme economice etc. Fiecare decizie era subordonata
guvernatorului care putea in diverse moduri sa perturbe munca adunărilor, dar niciodată nu se
putea întâmpla invers. Pentru aceste adunări existau trei categorii electorale: obștile sătești,
orașele si marii proprietari de pământ. Pentru zemstva de district era utilizat sistemul cenzitar.
Alegerea pentru zemstva de provincie se făcea din rândul membrilor celor trei categorii din
adunarea de district.Potrivit statisticilor imperiale din anul 1867, o treime din totalul guberniilor
aveau zemstva de district, a căror componenta era următoarea: nobili 42%, țărani 38%, negustori
10,5%, membrii ai clerului 6,5%. In zemstvele de provincie, nobilii erau in proporție de 74%. În
Basarabia zemstvele au fost introduse din anul 1870.
III. Reforma orășenească – prin care se aplicau orașelor unele principii si practici ale
sistemului zemstvei. Locuitorii împărțiți in trei clase alegeau un consiliu municipal ("gorodskaia
douma") care la rândul sau alegea primarul ("golova"). Votul era cenzitar permițând celor bogați
o mai buna reprezentare fata de celelalte clase sociale.
IV. Reforma justiției – prin care s-a încercat înnoirea unui sistem arhaic, birocratic si
corupt. La baza organizării judecătorești se afla judecătorul de pace, rezident in canton, ales pe
trei ani de zemstva de district. Trebuia sa fie mare proprietar funciar sau de imobile, el judeca
delictele minore. In fiecare provincie exista un tribunal, iar la nivelul tarii au fost infinitate zece
curți de apel si o curte de casație. A fost proclamata egalitatea tuturor cetățenilor in fata legii,
libertatea de exprimare, ședințele erau publice, independenta puterii judecătorești,
inamovibilitatea judecătorilor. Tribunalele de provincie aveau instanțe civile si penale. In materie
de drept penal a fost introdusa curtea cu jurați. Acuzații aveau dreptul la serviciul avocaților. Au
fost suprimate pedepsele corporale. Daca in teorie justiția nu se mai afla sub autoritatea puterii
executive,in realitate regimul țarist si-a păstrează caracterul autocratic si posibilitatea de
imixtiune in atribuțiile justiției.
V. Reforma militară. Este bine cunoscut faptul că conform privilegiilor acordate
Basarabiei, populaţia ţinutului era scutită de prestarea obligatorie a serviciului militar în favoarea
Imperiului rus. Persoane din ţinut care doreau să facă serviciul militar făceau acest serviciu pe
cont propriu, în baza de voluntariat, în mare parte ei fiind reprezentanţii nobilimii locale.
Persoane din ţinut care doreau să facă serviciul militar făceau acest serviciu pe cont propriu, în
baza de voluntariat, în mare parte ei fiind reprezentanţii nobilimii locale. Majoritatea din acești
ofițeri după finisarea serviciului militar și trecere în rezervă se întorceau în patrie, fiind puși la
evidență militară pentru o eventuală mobilizare în caz de necesitate pe timp de război, cum s-a și
întâmplat pe timpul războiului din Crimeea. În anul 1854 la evidență militară în Basarabia se
aflau 74 ofițeri din toate ținuturile, majoritatea din ei fiind moldoveni, dintre care 1 general, 17
ofițeri superiori, ceilalți ofițeri inferiori. Acești ofițeri erau: general-maiorul Alexandru Cerchez,
domiciliat în satul Bujărăuca, coloneii Ion Chedriț (din coloniști germani), Stepan Ivanov,
Zabiakin, Veriovkin, Ivan Feonas (originar din greci), Roman Dobrov, Ivan Brenozovschi,
Nicolae Kononov, Nicandr Minov, Puzârevski, Faddei Hâjdeu, locotenent-coloneii Mihail Sallos
(din greci), Shmitd, Zubkov, maiori Drașcevici, Simion Starov, Anton Mintiț din Telenești,
căpitani Ivan Faust Peretatcovici, Iacob Berladschi (Bârlădean), Alexei Cononovici,
Topolceanov, Stepan Canibali, Penikovski, Dunin, Iacob Gordeev, rotmistrul Erasm Ion
Dicescul, ștab-căpitanii Alexei Donici, Lazar Liubcenco, Mustață, Selețchi, Sviridov, Alexandru
Banari, Egor Cerchez, Alexandr Brenozovschi, Matveev, Naco din Frătești, Ivan Koțovski,
Tanasii Șemiot din familia coloneilor moldoveni, Salaminschii, Hlopî, Nicolae Ermolinschi,
ștab-rotmiștrii Victor Dicescul, Mihail Rally, Ion Rally, Gavriil Cerchez, Bezobrazov, principe
Mihail Cantacuzino din Otaci, Constantin Stroescu din Vădeni, Dorobov, porucicii Ion Ceșco,
Tudor Fesi (din coloniști elvețieni), Petru Donici, Vasilie Lascari (din greci), Egor Lazo,
Alexandru Alecsandri, Constantin Alecsandri, Sizov, Vasilie Leonard, Egor Gavriliță din
Nicorești, Zellmer, Nicolae Crupenschi, Alexandru Andreiaș, Constantin Orâș, Mihail Druganov,
podporucicii (locotenenții) Ion Naco, Bogdescu, Komarovski, Andrianov din Bălți, Grigorie
Dolivo-Dobrovolschii, Ion Lazo, sublocotenenții Constantin Scordeli, Vladimirov, Smirnov78.
Încorporarea în rândurile armatei țariste se baza pe un mecanism anacronic pentru secolul al
XIX-lea și se efectua prin delegarea unui recrut de la un număr exact de populație rurală iobage
pe un termen de 25 ani, practic pe o viață.
Situaţia s-a schimbat radical la începutul anilor şaptezeci secolului al XIX-lea, când în
Rusia sub presiunea înfrângerii suferite în războiul Crimeei a început declanşarea reformelor

78
Arhiva Națională din Republica Moldova (în continuare ANRM), Fond 2, 2, 121.
economice, sociale şi militare. În 1873 este primit Statutul guberniei Basarabia, ea fiind nivelată
cu celelalte guberniile ale imperiului. Totodată, pe 1 ianuarie 1874 în Rusia a fost introdus
principiul serviciului militar obligatoriu pentru întreaga populaţia ţării, începând cu vârsta de 21
ani, termenul serviciului fiind de 6 ani în serviciul activ în trupe şi 9 ani serviciului militar în
rezervă. Pe scară largă erau practicate diferite scutiri de la serviciul militar, inclusiv popoarelor
islamice, ceea ce reducea cu aproximativ 50% numărul persoanelor înrolaţi real în armată.

Imediat după formarea guberniei Basarabia, ea a fost inclusă în Regiunea militară Odesa,
care mai cuprindea şi guberniile Herson, Ecaterinoslav, Tavria şi ţinutul Balta guberniei Podolia.
Deci, Regiunea militară Odesa cuprindea în sine toate teritoriile Imperiului Rus populate de
moldoveni, inclusiv şi aşa zisa “Moldova ucraineană”, teritoriile fostei Serbiei Noi,
Slavenoserbiei şi Transnistriei din Ucraina populate compact de moldoveni. Dat fiind faptul că
teritoriul imperiului era imens, de la începutul secolului XX pentru unităţile de infanterie şi
parţial pentru cele de cavalerie, era aplicat sistemul teritorial de completare, ceea ce însemna, că
unităţile dislocate în teritoriu erau completate de populaţia locală. Pentru trupele de gardă şi
marină era în vigoare sistemul exteritorial de completare.
Cu încorporarea populației se ocupau organele administrativ-teritoriale. Organele
administrativ-militare avea ca scop principal pe timp de pace completarea anuală a armatei cu
contingente noi de recruți, punerea la evidență și control celor demobilizați, iar pe timp de război
mobilizarea și completarea armatei conform statelor de război, completarea treptată armatei pe
timpul acțiunilor militare și la încheierea războiului desfășurarea măsurilor de demobilizare.
Organ administrativ-militar suprem în Basarabia era Comitetul privind serviciul militar în
fruntea cărora guvernatorul. Comitetul pe lângă președintele în persoana guvernatorului era
compus din mareșalul nobilimii ai Basarabiei, președintele zemstvei guberniale, procurorul
regional, comandant unui regiment staționat în Basarabia, un membru și un secretar. Structura
similare era organizată în fiecare județ unde președinte era numit din rândul mareșalilor nobilimii
din ținut și în componența căruia era inclus și șeful militar județean.Șeful județean militar avea în
subordine un ajutor și secretar.
Este necesar de menţionat, că aceasta se referă numai la efectivul de rând, pentru ofiţeri
existând principiul exteritorial de satisfacerea serviciul militar. În Basarabia era dislocată divizia
14-a de infanterie cu brigada de artilerie cu sediul în Chişinău în componenţa căreia intrau
regimentul 53 de infanterie Volînsk din Chişinău, regimentul 54 de infanterie Minsk Maiestăţii
Sale ţarului Bulgariei din Chişinău, regimentul 55 de infanterie Podolsk din Tighina şi
regimentul 56 de infanterie Jitomir Alteţei Sale Imperiale, marelui Principe Nicolae Nicolae din
Tiraspol şi divizia 8 de cavalerie cu sediul tot în Chişinău în componenţa regimentului 8 de
dragoni Astrahan general-feldmareşalului, Alteţei Sale Imperiale, marelui Kneaz Nicolae
Nicolae din Tiraspol, regimentul 8 de ulani Voznesensc, Alteţei Sale Imperiale marei Kneaghinei
Tatiana Nicolae din Bălţi, regimentul 8 de husari Lubensk din Chişinău şi regimentul 8 cazacilor
de pe Don din Odessa. Necătând la principiul exteritorial de serviciul militar pentru corpul de
ofiţeri, mulţi dintre ei originari din Basarabia datorită cunoştinţelor sale cu autorităţile militare şi
nu în ultimul rând corupţiei existente în toate organele de stat a Rusiei, izbuteau se satisfacă
serviciul militar în patrie, în cadrul unităţilor militare dislocate în Basarabia. Numai regimentul
54 de infanterie Minsk din Chişinău către anul 1914 număra în rândurile sale 20 de ofiţeri
basarabeni79. Mulţi moldoveni, locuitorii Ucrainei, îşi satisfăceau serviciul militar în cadrul
diviziei 15 de infanterie cu sediul în Odessa, în componenţe căreia intrau regimentele de
infanterie: 57 din Herson, 58 din Nicolaev, 59 şi 60 din Odessa.
Către începutul secolului XX din Basarabia anual erau chemaţi sub arme în jur de 5000-
8000 de oameni, pe când potenţialul demografic a ţinutului permitea mărirea acestei cifre în trei
ori. Aşa de pildă, în anul 1903 din Basarabia au fost recrutaţi în armată 5806 de oamen 80, iar în
1910 – 8297. Sigur, că în linii generale, numărul moldovenilor recrutaţi corespundea cu
procentajul moldovenilor pe întreaga Basarabie, adică 56%, conform recensământului din anul
1897. De exemplu, din cei 8297 de persoane recrutaţi în armata ţaristă în anul 1910 moldoveni
erau 5332, ceea ce însemna 64% din tot efectivul recrutat 81. Reişind însă din faptul, că popoarele
conlocuitoare din Basarabia posedau un procentaj mai mare a populaţiei cu studii medii şi
superioare şi profitau de diferite înlesniri în vederea eschivării de la serviciul militar, numărul
moldovenilor în serviciul militar în general şi în divizia 14-a în particular depăşea cu mult acele
64 %.
79
Адрес-календарь Бессарабской губернии на 1914 год, Кишинёв, 1913
80
Arhiva Naţională Republicii Moldova, F. 403, 1,14, f.405.
81
Arhiva Naţională Republicii Moldova, F. 403, 1,46, f.242.
 Tradițional, tinerii ostași din Basarabia până în anul 1910 completau pe timp de pace
unele și aceleiași unități din cadrul armatei țariste, care erau (analiza este bazată pe anul 1888,
care poate fi considerat tipic pentru întreg sistem de recrutare):
Regimentul 31 Alexopol de infanterie din Varșovia– 182 recruți (7.6% din numărul total
de recruți înrolați în Basarabia); Regimentul 29 Cernigov de infanterie din Varșovia – 165
(6.8%); Regimentul 47 Ucrainean de infanterie din Vinnița – 165 (6.8%); Regimentul 74
Stavropol de infanterie din Umani – 156 (6.5%); Regimentul 75 Sevastopol de infanterie din
Ladîjin – 156 (6.5%); Regimentul 76 Kubani de infanterie din Cerkassk – 153 (6.5%);
Regimentul 49 Nipru de infanterie din Proscurov – 113 (4.7%); Regimentul 45 Azov de
infanterie din Staroconstantinov – 113 (4.7%); Regimentul 73 Crimeea din Umani – 118 (4.5%);
Regimentul 32 Cremenciug de infanterie din Varșovia – 108 (4.5%); Trupele de Gardă din
Varșovia – 91 (3.8%); Artileria cetății Ociacov – 66; Unitatea independentă din Petrovsk (marea
Caspică) – 59; Brigada de artilerie nr.12 din Vinnița – 56; Brigada de artilerie nr. 19 din Smela –
53; Artileria cetății Sevastopol – 50; Artileria cetății Tighina – 50; Regimentul 155 Cuba de
infanterie din Kars – 48; Regimentul 30 Poltava de infanterie din Varșovia – 40; Detașamentul
independent din Temir-Han-Șura – 40; Regimentul 20 de dragoni Olviopol din Novomirgorod –
39; Detașamentul independent din Carabah – 38; Depozitul de artilerie din Odessa – 34;
Regimentul 8 grenadieri din Tver – 31; Artileria cetății Osoveț – 30; Batalionul nr.1 vânători din
Ploțk (Polonia) – 27; Batalionul nr.2 vânători din Skerzewicze (Polonia) – 27; Brigada de
artilerie nr. 21 din Vladikavkaz – 25; Batalionul independent din Suhumi – 23; Batalionul nr.8
vânători din Censtohov (Polonia) – 23; Batalionul nr.50 de rezervă din Tighina – 23; Depozitul
de artilerie din Tiraspol – 13; Batalionul nr.3 vânători din Gostinszin (Polonia) – 782.

Începând cu anul 1910 populația Basarabiei în cea mai mare parte își satisfăcea serviciul
militar în patrie cu excepția celor, care au nimerit în cavalerie, unități de Gardă, marină, vânători
și trupe speciale, unde s-a păstrat sistemul exteritorial de completare.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care era specificul administrării Basarabiei în perioada anilor 1812 – 1828?

2. Cum s-a schimbat structura demografică și etnică în Basarabia în urmă desfășurării
masive a procesului de colonizare, promovat de către Imperiul Rus?
3. În ce consta esența reformei militare în Imperiul Rus?
4. Care erau consecințele reformei militare pentru populația Basarabiei?

82
ANRM, F2,1,8792.
 Bibliografie:

1. Leşcu Anatol, Românii în armata imperială rusă: secolul al XVIII-lea – prima

jumătate a secolului al XIX-lea. - Bucureşti: Editura Militară, 2005.
2. Leşcu Anatol, Românii Basarabeni în istoria militară a Rusiei: de la războaiele
din Caucaz la Războiul Civil. Bucureşti: Editura Militară, 2009.
3. M. Platon, S. Roșca, A. Roman, T. Popescu, Istoria administrației publice din
Moldova, editura Academiei de Administrație Publică, Chișinău, 1999.
4. S. Cornea, Organizarea administrativă a Basarabiei (1812 - 1917), Cahul, 2003.

Tema 6. Basarabia în cadrul Imperiului Rus.

Lecția 2. Basarabia şi Transnistria în războiul ruso-japonez şi

primul război mondial.
Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să caracterizați specificul dezvoltării artei militare la începutul secolului XX;

 să caracterizați specificul satisfacerii serviciului militar de către basarabeni;

 să analizați participarea locuitorii Basarabiei la războaiele de la începutul secolului XX;

 să concluzionați rolul militarilor moldoveni în mişcarea de eliberare naţională din

Basarabia.

Subiecte:
1. Dezvoltarea economică şi culturală a Basarabiei în perioada 1900-1917.
2. Participarea basarabenilor în războiul ruso-japonez. 1904 – 1905.
3. Participarea basarabenilor în primul război mondial.

Cuvinte–cheie: război, anexare, ofensiva, Manciuria, I război mondial, general, ostaș,

artilerie, aviația, plan, alianța, campania, front, regiment, mobilizare.

1. Dezvoltarea economică şi culturală a Basarabiei în perioada 1900-1917.

În 1868, 14% din moşierii basarabeni salarizau munca ţăranilor. În anul 1870 peste 930 mii
desetine de pămînt se aflau în mîinile nobilimii, apoi în 1905 doar 860 mii. Suprafaţa medie a
unei moşii în Basarabia era de 1000 desetine, ceea ce era în 2 ori mai mare decît mediu pe
Imperiu. La 1906 suprafaţa totală a terenelor agricole era de 3834824 desetine, din care 43,2%
aparţineau proprietarilor particulari, 48,6% ţăranilor proaspăt împroprietaţi, 8,2 statului,
mănăstririlor şi altor. Volumul cerealelor produse la începutul sec. al XX-lea crescuse aproape de
5 ori şi constituia 940 mii tone faţă de 188 mii tone în 1870 şi 1,5 mln tone în anii favorabile.
Cele mai mari suprafeţe erau însemnate cu porumb, grîu de primăvara etc.
În Basarabia în anii 1911-1914 erau cultivate 2,5 mln.ha şi 3,1 mln ha pămînt obţinînd 207 şi
256 mii vagoane de cereale (un vagon era egal cu 10 tone).
Pe al doilea loc în agricultură se afla viticultura şi pomicultura, culturile tehnice. În 1870 în
Basarabia se fabrica 3,5 mln vedre de vin, apoi în 1901 – 17 mln. vedre de vin, ceeea ce îi
asigura primul loc în Rusia. În 1901 în Basarabia creşteau peste 30 mln de pomi fructiferi.
Basarabia producea peste 600 mii puduri de fructe uscate. Cea mai mare productivitate la uscarea
fructelor se înregistrase în Basarabia.
 Un loc aparte revenea culturilor tehnice – tutunăritului şi creşterii viermilor de mătase. În
Basarabia existau 7 fabrici de tutun care produceau 10 mln. de ţigări.
Mătăsăritul era tot dezvoltat în Basarabia. La sfîrşutul sec. al XIX-lea au fost obţinute 109
mii puduri de gogoaşe de mătase.
Creşterea animalilor a cunoscut o decădere. În 1901 Basarabia avea circa 336 mii cai, 662
mii de vite mari cirnute, 1,5 mln. oi, 309 mii porci, 18 mii capre etc. O pereche de boi sau cal de
tracţiune revenea la 6 oameni, ei erau exportate în Austria, Germania.
La 1899 în Basarabia erau aproape 300 de întreprinderi industriale cu 3,5 mii de
muncitori. În 1901 erau deja 1462 întreprinderi cu aracter industrial cu 5983 muncitori. Printre
acestea erau 7 fabrici de tutun, 6-de prelucrare a cerii, 42-de cărămidă şi ţiglă, 15-de lemnărie,
12-de săpun, 7-de rachiu, 8-de prelucrare a pielii etac. Cel mai important tip de transport în
Basarabia era cel fluvial. Căile ferate aveau lungime de 862 verste. Drumurile de ţară alcătuiau
18 mii verste. Multe din aceste drumuri au fost mai tîrziu pietruite. Din cele 50 milioane de
puduri de grîu exportate, 30 mln. erau exportate prin portul Odesa. Se mai axporta lînă, vite mari
cornute. Exportul lînii din Basarabia alcătuia 10-14% din volumul întregului export a Rusiei. În
1900 importul mărfurilor valora 1,8 mln. ruble, iar exportul – 7,5 mln. ruble. În provincie erau
15 puncte vamale.
La începutul sec. XX mişcarea naţională a urcat pe o treapta nouă, legată cu studenţii
basarabeni (peste 250 oameni) la diferite universităţi. Grupuri de studenţi moldoveni s-au creat la
Tartu, Kiev, Odesa, Petersburg, Moscova. În Tartu ea a luat naştere în anul 1899 de către I.
Pelivan. În 1903 I. Pelivan a fost mutat în Arhamghelsk, V.Oatu la Pinega, Al. Crişcov la Onega.
După 1905 în Basarabia apar publicaţii ca “Basarabia”, “Luminătorul”, “Glasul Basarabiei”,
“Cuvînt Moldovenesc”. În 1905 Pavel Dicescu, P. Gore, fraţii Suruceanu, Em. Gavriliţă şi alţii
au vrut se deschidă “Societatea moldovenească pentru răspîndirea culturii naţionale”, dar nu i sa
permis de guvern.
În 1905 C. Stere a fondat ziarul “Basarabia”. Proprietarul ziarului era E. Gavriliţă, în ziar
participau Popovski, C. Stere, I. Pelivan, Pan Halippa, Mihai Vîntu şi alţii. În fruntea mişcării
naţionale erau N. H-jdeu, C. Stere, E. Alistar, I. Pelivan, Z. Arbore-Ralli, P. Cazacu, Z.
Codreanu, P. Halippa, D. Ciugureanu, Gh. Madan, S. Cujbă şi alţii. Din ei mulţi erau din nobili,
cum ar fi Gh. Catargi, mareşalul al nobilimii din Basarabia, Alexandru Matei Cotruţă, preşedinte
al Upravei zemstvei guberniale, Ion Vasile Cristi, Gheorghe Bantîş, mareşalul nobilimii din
Bălţi, Pavel Dicescu, Gheorghe Donici, Epamonida Cruşevan, Nicolae Casso. Un rol important
revenea şi preoţilor cum ar fi ieromonahul Gurie (Grosu), preoţii A. Ciolac, I. Friptu, I. Bobeico,
Al. Mateevici, B. Baltaga.
2. Participarea basarabenilor în războiul ruso-japonez. 1904 – 1905.
 Războiul ruso-japonez, cu o largă
participare a basarabenilor, a fost primul război
al secolului XX care a evedenţiat unele
probleme noi apărute în dezvoltarea artei
militare. Războiul ruso-japonez, care a început
la 26 ianuarie (8 februarie) 1904 cu atacarea de
către flotila japoneză a canonierei „Coreeţ”, iar
la 27 ianuarie (9 februarie) flotilei militare ruse
staţionate în portul coreean Cemulipo, a avut la
origine divirgenţele adânci apărute între Rusia şi Japonia asupra dominării în regiunea Orientului
Îndepărtat. Ambele state în expansiunea sa economică, caracteristică pentru sfârşitul secolului al
XIX-lea – începutul secolului XX, doreau se exploreze singuri imensele bogaţii naturale ale
Chinei. Promotorul acstei idei în Rusia a fost contele Sergiu Vitte, mare latifundar basarabean,
absolvent al gimnasiului nr.1 din Chişinău. Sub presiunea sa au fost construite magistralele de
calea ferată Transsiberiană şi Chineză de Est (KVJD), care au întărit poziţiile Rusiei în Orient.
Întărirea poziţiilor ruseşti în regunea nu putea să nu îngrijoreze Japonia, care la rândul său
aprofunda expansiunea în Orient şi avea intenţii de a înainta în Manciuria, aflată sub dominaţia
rusească. Războiul între cele două imperii era inevitabil. Din acest punct de vedere absolut
nefondate sunt opiniile istoriografiei sovietice, bazate pe memoriile lui S. Vitte, care toată
responsabilitatea asupra declanşării războiului atribuia lui A. Bezobrazov, amiralul E. Alexeev şi
contr-amiralul A. Abaza, care fiind amici cu Nicolae al II-ea, l-au influenţat pe ultimul se intre în
conflict armat cu Japonia. Analiza evenimentelor de la finele anului 1903 ne arată, că guvernul
ţarist făcea tot ce era posibil în vederea aplanării conflictului ruso-japonez. Treptat ei cedau
presiunilor japonezilor în confirmarea dreptului exclusiv a Japoniei asupra Coreei. Clasa politică
rusă, inclusv şi amiralul A. Abaza, care se bucura de dreptul la raport personal către Imperator în
chestiunile legate de problemele Orientului Îndepărtat, făcea tot posibilul ca războiul să fie
evitat, însă după ce Japonia a respins propunerile ruşilor, care au căzut de acord asupra
egemoniei Japoniei asupra Coreei cu condiţia ca Japonia să consimte interesele Rusiei în
Manciuria, războiul a devenit inevitabil. Dacă Rusia dorea să rămână în rangul unei puteri
regionale, ea trebuia să reacţioneze la acest demarş corespunzător intereselor sale şi prestigiului
ţării. În aceasta direcţie şi acţiona amiralul A. Abaza, când propunea ţarului o conduită mai
fermă cu japonezii, demnă de o ţară de nivelul mondial, cum era în perioada dată Rusia.

Odată începute, acţiunile militare în China se desfăşurau conform planului elaborat de

Statul Major General, care prevedea aplicarea tacticii de apărare a Manciuriei Setentrionale cu
trupele, puţine la număr, existente în perioada studiată în teatrul oriental de luptă, până la
concentrarea forţelor militare însemnate venite din adâncul Rusiei, inclusiv şi din Districtul
militar Odessa, necesare pentru a trece la contraofensivă decisivă, finalizată cu desantarea
trupelor ruse în Japonia. Raţional în esenţa sa, planul nu era lipsit şi de unele neajunsuri,
principalul fiind tactica de apărare pasivă a teritoriilor controlate din Manciuria, ceea ce punea
comandamentul militar rus în dependenţă de acţiunile inamicului, pe când aplicarea tacticii de
apărare activă le-ar permite a ţine iniţiativa desfăşurării acţiunilor militare în mâinile sale.

Către începutul războului, Rusia dispunea în Extremul Orient numai de 68 batalione de

infanterie, 35 escadroane de cavalerie, 13 companii de geniu, 148 tunuri şi 8 mitraliere, în total
în jur de 98 mii oameni armatei regulate şi 24 mii de grăniceri.

Reeşind din desfăşurarea acţiunilor militare, participarea basarabenilor în acest război se

împarte în două perioade bine conturate. Prima perioadă – de la începutul războiului până în
noiembrie 1904, când pe front a sosit Corpul 8 Armată cu diviziile 14 şi 15 de infanterie. Aceasta
perioada se caracterizează prin participarea mică a basarabenilor la acţiuni militare, majoritatea
lor fiind ofiţerii din cadrul unităţilor dislocate în Orient sau ofiţeri, care binevol s-au transferat în
aceste unităţi pe perioada războiului. A doua perioadă – noiembrie 1904 şi până la sfârşitul
războiului, se caracterizează cu o participare masivă a moldovenilor în război datorită sosirii pe
teatrul de operaţiuni a dviziilor 14 şi 15 de infanterie. În prima perioadă al războiului pe
câmpurile Manciuriei au luptat următorii ofiţeri: plutonierii Petraş din regimentul 35 Briansk de
infanterie (ucis), Iov din regimentul 147 Samara de infanterie 2, Lupolov din regimentul 121
Penza de infanterie; locotenenţii (podporucic) Turcul din regimentul 33 Eleţk de infanterie,
Mihail Mândru din regimentul 9 Est-Siberian de puşcaşi, Eugen Gârlea din regimentul 3 Est-
Siberian; locotenent-majorii (porucic) Mitrofan Boldevscul din regimentul 11 Semipalatinsk de
infanterie, Benescul din corpul de grăniceri (ucis), Bivol din regimentul Est-Siberian de artilerie,
Barducian din regimentul 98 Iuriev de infanterie, Bivol din regimentul 9 Est-Siberian de puşcaşi,
Alexandru Comneno-Varvaţi din regimentul 36 Est-Siberian de puşcaşi; ştabs-căpitanii Palii din
detaşamentul colonelului Leciţki, Sergiu Rotari din regimentul 286 Kirsanov de infanterie,
Eugen Musteaţă – ofiţerul Statului Major General din regimentul 27 Est-Siberian de puşcaşi;
locotenent-coloneii Cuciuc din regimentul 98 Iuriev de infanterie, Cozma Muntean –
comandantul bateriei nr.3 Est-Siberiene de artilerie, Vladimir Cantacuzin – comandant divizion
nr.3 brigada 31 artilerie, Cucuran – comandant regiment 23 Est-Siberian de puşcaşi, Carl
Ghijdeu (Hâjdeu) – comandant regiment 22 Est-Siberian de puşcaşi, locotenent-colonel Marelui
Stat Major General Gavriliţă, Raţul din regimentul 10 Est-Siberian de puşcaşi, Dimitrie Fusu din
regimentul 2 Verhneudinsc de cazaci şi mulţi alţii care încă nu sunt identificaţi.
 Primile insuccese a determinat guvernul ţarist se intensifice procesul concentrării trupelor
suplimentare în regiunea acţiunilor militare venite din guberniile europene. În vederea
completării marilor unităţi a armatei conform statelor de război şi trimiterii lor cât mai urgentă pe
front, în unele districte militare a fost decretată mobilizarea rezerviştilor în armată, inclusiv şi în
Districtul militar Odessa. La 24 august 1904 a fost decretată mobilizarea în guberniile Herson,
Ecaterinoslav şi Basarabia12. Dacă pe timp de pace în Basarabia anual erau încorporaţi la
serviciul militar în jur de 5-6 mii de oameni (în 1903 în Basarabia au fost recrutaţi 5806 de
persoane)13, atunci prin ordinul de mobilizare aprobat la 16 iulie 1904 de către Senat, Basarabia
avea se mobilizze pentru necesităţile armatei 8713 oameni 14. Deci, pe timp de pace în armată
ţaristă anual îşi satisfăceau serviciul militar în jur de 15-18 mii de basarabeni (reişind din
termenul serviciului militar de trei ani existent în armata ţaristă cu excepţia marinei). Divizia 14
inf. era completată conform statelor de război şi număra în rândurile sale în jur de 18 mii de
ostaşi. Numai compania 1 regimentului 53 Volânsk infanterie număra 197 ostaşi. Situaţia
similară era în toate companiile tuturor patru regimente ai diviziei.

După completarea cu efectiv, la 18 septemnrie 1904 pe câmpul, aflat între Tighina şi

Tiraspol, s-a desfăşurat Înalta revista de front. Trecând în faţa formaţiei, Împăratul a mulţumit pe
toţi pentru credinţă şi serviciul şi i-a binecuvântat cu icoana Mântuitorului, dorind efectivului
diviziei succese în luptă şi cât mai grabnică reântoarcere în Patrie 15. În urma unei lungi călătorii,
la 30 octombrie 1904 div. 14 inf. al generalului Rusanov a ajuns în Mukden.

Armata rusă după înfrângeri survenite în lupte de la Tiurencen, Vafangou şi Dashiciao se

pregătea pentru luptă în apropierea oraşului Leaoean. Planul bătăliei elaborat de către
cmandamentul militar rus în frunte cu generalul A. Kuropatkin prevedea istovirea inamicului în
luptele defensive de pe poziţiile ocupate cu trecerea în continuare la ofensiva decisivă. În
vederea desfăşurării operaţiunii armata din Manciuria a fost împărţită în două Grupe armate –
Sud şi Est. Grupul armat Sud cu un număr total de efectiv de 42 mii de oameni întărit cu 106
piese de artilerie acoperea flancul drept ale poziţiilor ruseşti de apărare, stând în calea ofensivei
armatei a 2 japoneză generalului Oku. Grupul armat Est, care număra în rândurle sale 26 mii de
ofiţeri şi ostaşi cu 100 tunuri, bara calea ofensivei armatei 1 japoneze al generalului Kuroki,
îndreptate direct spre Leaoean.

Sub presiunea inamicului trupele ruse se retrăgeau încet spre Leaoean. Lupta decisivă a
început la 11 august 1904. În urma unor atacuri insistente armatele 1, 2 şi 3 japoneze au impus
trupele ruseşti să se retragă spre poziţia înaintată de apărare, la numai 7-9 km. distanţă de oraş.
Către 16 august 1904 Grupul armat Est ocupa poziţiile de apărare în jurul satelor Tsofanshuni şi
Siciniu. La 17 august inamicul a trecut la atac. Lovitura principală a fost îndreptată împotriva
regimentului 24 Est-Siberian de puşcaşi, şi îndeosebi asupra poziţiilor ocupate de batalionul nr.1
a acestui regiment în frunte cu colonelul Vasile Cucuran. Datorită experienţei şi clarviziunii
colonelului V. Cucuran poziţiile de apărare a batalionului erau exemplare, fiind săpate locaşe de
tragere din picioare, un lucru rar întâlnit în acel război. Reieşind din importanţa poziţiei ocupate
dispozitivul batalionului a fost de către comandantul diviziei 6 Est-Siberiene de puşcaşi general-
maiorul Danilov.

Respingând toate atacurile furibunde ale japonezilor, efectivul diviziei se pregătea către
următoarea zi ai bătăliei. Şi în ziua de 18 august inamicul nu a putut străpunge apărarea trupelor
ruseşti. Numai ordinul neaştepat al comandantului armatei generalului de infanterie A.
Kuropatkin a impus trupele ruse să părăsească poziţia înaintate de apărare şi să ocupe poziţia
principală de apărare. Ca şi în luptele precedente, această bătălie s-a terminat cu un eşec total a
conducerii militare de vârf din Extremul Orient, care nu a putut fructifica eroismul şi bărbăţia
trupelor sale. Bătălia de la Leaoean a fost marcată şi de prezenţa mulţi basarabeni mulţi dintre
care au rămas pe câmpurile îndepărtatei Manciuriei pe veci, printre ei numărându-se
sublocotenentul regimentului 23 Est-Siberian de puşcaşi Costaş şi sublocotenentul regimentului
35 Briansk de infanterie Victor Petraş. În aceiaşi bătălie au fost răniţi podporucicul regimentului
33 Eleţk de infanterie Vasile Turcul, porucicul regimentului 10 Est-Siberian de puşcaşi Alexie
Petraş, colonelul regimentului 24 Est-Siberian de puşcaşi Vasile Cucuran.

După înfrângirele survenite în bătăliile de la Leaoean şi Şahă armata rusă s-a consolidat
pe piziţiile Mukden, unde se pregătea pentru bătălia decesivă. Nunărul armatei a atins cifra de
320 mii oameni, susţinuţi de 1078 tunuri împotriva a 200 mii japonezi cu 666 tunuri. Gruparea
rusă era dispărţită în trei armate sub conducerea supremă a generalului de infanterie Kuropatkin.
La flancul drept al ruşilor era dislocată armata a 2-a a generalului Grippenpergh, în centrul –
armata a 3-a a generalului de cavalerie Kaulbars şi la flancul stâng – armata 1-a a generalului de
infanterie Linevici. În total lungimea poziţiilor de apărare ale ruşilor atingra cifra de 90 km.
Divizia a 14-a era dispusă la flancul drept armatei a 2-a, în regiunea localităţii Cijanshani, de pe
malul drept al rîului Hunha, iar div. 15 inf. în regiunea localităţii Cijouguan, pe malul stâng
acestui râu.

Planul generalului Kuropatkin prevedea aplicarea loviturii principale împotriva flancului

stâng al japonezilor cu forţele armatei a 2-a cu dezvoltarea ofensivei prin implicarea în luptă
armatelor 3 şi 1. Însă, planul din start nu prevedea aplicarea înfrângerii decisive ale inamicului,
ci numai împingerea lui peste râul Taitsihă, cu atât mai mult, că începerea ofensivei de către
armatele 3 şi 1 era strâns legată de succesele armatei a 2-a, care, la rândul său, depindea de
succesele altor două armate. Lovitura principală se aplica de-a lungul râului Hunhă în direcţia
localităţilor Hailatoza şi Sandepu, localitatea, pe care generalul Kuropatkin o socotea centrul
sistemului japonez de apărare, de la cucerirea căreia depindea succesul întregii operaţiuni.
Sarcina cuceririi localităţii Sandepu era pusă pe seama diviziei 14 infanterie.

La 12 (25) ianuarie 1905 unităţile armatei a 2-a au trecut la ofensivă. În urma unei
lovituri fulgerătoare al Corpului 1 Siberian al generalului Ştakelbergh, desfăşurat pe un ger
cumplit, apărarea inamică a fost străpunsă, malul drept al râului Hunhă fiind curăţat de japonezi.
Continuând ofensiva, siberienii prin asaltul cu baionete au cucerit localitatea Huanlotzi, trecând
pe malul stâng al râului. Cu lăsarea întunericului diviziile Corpului 1 Siberian au ocupat şi satul
Hegontai de pe malul stâng al râului Hunhă. În urma acestei lupte Corpul 1 Siberian a pregătit
terenul pentru trecerea în ofensivă a diviziei 14 infanterie în direcţia localităţii Sandepu.

La 13 (26) ianuarie div.14 inf. a trecut la ofensivă, atacând localităţile Seaosutza şi

Baotaizi. Ofensiva decurgea foarte greu, deoarece divizia era obosită în urma unor marşuri fără
nici un scop din zilele precedente. Necătând la toate greutăţile, divizia cu drapelele de luptă în
fruntea formaţiei s-a năpustit asupra inamicului. Conform dispoziţiunei elaborate regimentul 55
Podolsk infanterie, susţinut în eşalonul secund de către regimentul 53 Volânsk infanterie, ataca
localitatea Sandepu din nord. Din sud localitatea era atacată de către regimentul 56 Jitomir
infanterie, susţinut în eşalonul doi de către regimentul 54 Minsk infanterie. Primii la 7.30 au
început asaltul podolienii. Printr-o ceaţă deasă, fără hărţi topografice, regimentul a început
asaltul, dar nefiind cunoscut cu faţa locului, a luat o direcţie greşită, nimerind sub focul mistuitor
al inamicului. Analizând situaţia creată, comandantul regimentului 55 Podolsk infanterie
colonelul Vasiliev a restabilit pe busolă direcţia corectă a înaintării, continuând asaltul. Cu 800-
1000 de paşi până la sat regimentul a nimerit sub focul intens al inamicului, impunând liniile
dese, ca la paradă, al regimentului, să se retragă. Regimentul 53 Volânsk, care înainta în urma
lor, a oprit retragerea camarazilor săi, dar şi ei au fost nevoiţi a se piti înainte poziţiilor japoneze,
aşteptând rezultatul atacului satului Sandepu din direcţia sudică.

La ora 8.30 au trecut la ofensivă regimentele Jitomir şi Minsk, atacând marginea sudică a
satului. Cu ei, din păcate, s-a repetat aceiaşi istorie, ca şi cu podolienii. Rătăcind prin ceaţă,
regimentele au încurcat direcţia deplasării şi au pornit nu spre sud, ci spre sud-est, spre
localitatea Datai. Apropiindu-se de localitatea dată, ei au fost opriţi de către focul intens al
inamicului, ceea ce a determinat efectivul regimentelor să se ascundă într-o văgăună. Moralul
scăzut al efectivului a venit personal să-l redice comandantul diviziei general-locotenentul
Rusanov. Colonelul Kondratovici, comandantul regimentului 56 Jitomir infanterie, a hotărât să
înainteze către Sandepu prin văgăună şi prin surprindere a ataca satul. La ora 15.30 regimentele
diviziei, fără sprijinul artileriei, fără ordin oficial al comandamentului diviziei, băzându-se numai
 pe entuziasmul efectivului, au trecut la atac, în urma
căruia, la 16.00 localitatea a fost cucerită. Tabloul
bătăliei era cutremător. Cadavrele decapitate cu arma
în mână continuau să fugă prin enerţie încă câteva paşi,
după ce cădeau pe pământul îngheţat. Câmpul bătăliei
era presurat cu morţi şi răniţi. Jertvele imense, plătite
pe altarul victoriei erau însă inutile, deoarece, după
cucerirea satului s-a constatat, că din lipsa hărţilor,
divizia a atacat şi a cucerit localităţile Baotaizi şi
Seaosutza, dar nu Sandepu. Japonezii, care s-au retras
în Sandepu, au deschis asupra diviziei focul intens de
artilerie, în urma căruia satul Baotaizi a fost aprins din
toate părţile. Incendierea satului a nevoit
comandamentul diviziei să retragă efectivul din
localitate. Totuşi, înspre seară, basarabenii au reluat atacul, pătrunzând prin forţă la marginea
satului Sandepu, însă nu au putut înainta mai departe. Comandamentul nippon în persoana
generalelor Oku şi Oiama au transferat la flancul său stâng din rezervă divizia a 8-a, care a
împins div.14 inf. spre râul Hunhă, la poziţiile iniţiale. Spre dimineaţa zilei de 14 (27) ianuarie
1905 div.14 inf. era dislocată în localitatea Cijantan. În această luptă în regimentul 54 Minsk
infanterie au fost răniţi: podporucicul Dulanachi-Scarlato, porucicul Grossul, ştabs-căpitanul
Rusov şi a decedat din cauza rănilor primite căpitanul Grosul. Totodată, presa timpului din
Chişinău ne informează, că în bătălia din 13 ianuarie au fost răniţi 22 ostaşi, originari din
Basarabia.

Totuşi, în urma unor lupte grele, către 14 (27) ianuarie 1905 armata a 2-a rusă s-a
apropiat foarte aproape de Sandepu, însă a fost oprită prin ordinul generalului Kuropatkin şi
retrasă la poziţiile sale iniţiale. Cu aceasta a luat sfârşit încă o tentativă a comandamentului rus
de a trece la ofensivă şi a schimba mersul acţiunilor militare în favoarea sa.

Necătând la insuccesele obţinute, comandamentul rus nu pierdea curajul în speranţa

înfăptuirii unei cotituri radicale în soarta războiului, pregătind o nouă ofensivă asupra Sandepu.
La rândul său, mareşalul Oiama, comandant suprem japonez, simţând şovăielile în acţiunile
generalului Kuropatkin, a schiţat planul înfrângerii trupelor ruse, esenţa căruia consta în
demonstrarea intenţiei de a ataca armata 1-a a generalului Linevici prin acţiuni intreprinse de
către generalii Kavasura (armata a 5-a) şi Kuroki (armata 1-a), pe când lovitura principală era
aplicată de către armatele generalilor Oku (armata a 2-a) şi Noghi (armata a 3-a) împotriva
flancului drept al ruşilor, unde era dislocată armata a 2-a rusă a generalului de cavalerie
Kaulbars, care l-a înlocuit pe generalul Grippenberg.

La 6 (19) februarie, unităţile înaintate ai armatei a 5-a japoneză au intrat în contact cu

avangardele armatei 1-a a generalului Linevici, aflate în regiunea Tsiuhacen. Detaşamentul
Tsiuhacen al general-locotenentului M. Alexeev era divizat în trei părţi, fiecare acoperind câte un
defileu. Ultimul defileu din stânga, Savpalinlin, acoperea detaşamentul locotenent-colonelului
regimentului 22 Est-Siberian de puşcaşi Carl Ghijdeu (Hâjdeu). La 13 (26) februarie inamicul a
decis învăluirea defileului prin flancuri, impunându-l pe locotenent-colonelul C. Ghijdeu să
înceapă retragerea spre satul Taganzi. Sub presiunea inamicului mult mai numeros (un regiment
şi jumătate de infanterie japoneză împotriva unui batalion şi detaşament călăreţ de cercetare), el a
fost nevoit să se retragă şi mai departe, spre satul Ubeaniupuza. În ajutorul său generalul
Rennenkampf a trimis două batalioane de infanterie întărite cu 2 tunuri. În vederea păstrării
întregii linii de defilee în acest raion a fost înaintat detaşamentul general-maiorului Danilov, care
la 15 (28) februarie a trimis pe locotenent-colonelul Statului major General M. Gavriliţă cu
ordinul dat comandantului regimentului 23 Est-Siberian pe puşcaşi colonel Cucuran de a trece în
ofensivă. Sosind la faţa locului, locotenent-colonelul M. Gavriliţă împreună cu colonelul
Cucuran au organizat atacul. Asaltul impetuos i-a obligat pe japonezi să se retragă din satul
Hokanhaza. Totuşi, revenindu-se după buimăceală iniţială, japonezii după masă, în urma unei
contraofensive au impins regimentul 23 Est-Siberian la poziţiile iniţiale, comandantul său
colonelul Cucuran fiind rănit.

În încercări repetate de a zdrobi rezistenţa ruşilor, comandamentul nippon schimba

direcţiile de atac, căutând locuri mai slabe în apărarea trupelor ruseşti. La 17 februarie (2 martie)
japonezii au început asaltul redutei nr.20, în ajutorul căreia au venit batalioanele 1 şi 2 al
regimentului 10 Est-Siberian de puşcaşi sub comanda generală lui locotenent-colonelului S.
Raţul. În urma unui contraatac subalternii lui S. Raţul au izgonit pe inamic de pe muntele
Anonim. A doua zi, la 18 februarie (3 martie) inamicul a întreprins o tentativă de a alunga de pe
muntele Anonim pe puşcaşi ruşi, însă datorită curajului manifestat de către locotenent-colonelul
S. Raţul atacul a fost respins, inamicul lăsând pe câmpul de bătălie 2000 de ostaşi şi peste 30
ofiţeri ucişi.

Concomitent, la 17 februarie (2 martie) japonezii au atacat detaşamentul colonelului

Cucuran, care a respins toate atacurile cu preţul epuizării tuturor rezervelor sale. Necătând la
aceasta, la 18 februarie (3 martie) el singur a trecut la contraatac, care însă nu s-a soldat cu
succes. În timpul atacului colonelul Cucuran a fost din nou rănit, însă nu a lăsat câmpul de
bătălie. Armata întâia a păstrat poziţiile sale, respingând toate atacurile ale japonezilor. Totuşi,
generalul Kuropatkin fiind influenţat de şiretlicul mareşalului Oiama, a mutat la flancul său stâng
divizia a 72-a infanterie şi a scos de pe poziţiile armatei a 2-a Corpul 1 Siberian, exact ceea la ce
se aştepta inamicul. La 16 februarie (1 martie) în ofensivă au trecut forţele principale ale
japonezilor, îndreptând lovitura principală asupra armatei a 2-a al generalului Kaulbars.

Pariind lovitura japonezilor îndreptată împotriva flancului drept ai armatei sale, generalul
Kaulbars a început retragerea, unde un rol activ a jucat divizia 14 infanterie. Cu lupte grele de
ariergardă armata rusă treptat se retrăgea, ocupând în martie 1905 poziţiile de apărare Sâpingai,
unde a şi stat până la încheierea păcii de la Portsmuth, care a pus capăt războiului ruso-japonez.
Tributul sângelui plătit de către Basarabia era foarte înalt. Numai divizia 14 infanterie a pierdut
în îndepărtată China până la 70% din întreg efectiv ucişi şi răniţi. Către 10 martie 1905 în
regimentul 55 Podolsk infanterie în formaţie au rămas numai 450 oameni. Începutul secolului
XX era vopsit în culorile sângelui, previstitor a noi sacrificii fiilor Moldovei.

3. Participarea basarabenilor în primul război mondial.

Primul război mondial radical a schimbat soarta unor popoare şi state, dând naştere unei
Europe noi, bazate pe principiul naţionalităţilor, principiul, care în linii generale este valabil până
şi în zilele noastre. Din primile zile ale acestui război, pe bună dreptate numit de contemporani
Marele război, în el au luat parte sute de mii de basarabeni, dispersaţi pe toate fronturile al
vastului imperiu ţarilor ruşi. Nicicând încă în istoria Basarabiei participarea fiilor săi la un
asemenea eveniment nu a fost aşa de masivă şi hotărâtoare. Prima şi ultima dată din istoria
Rusiei (inclusiv şi perioada sovietică), basarabenii au dat armatei ruse un număr aşa mare de
 ostaşi, începând cu soldat şi terminând cu întreagă
pleiadă de comandanţi şi generali, care au jucat un rol
important în desfăşurarea acţiunilor militare din anii
1914-1917, dar şi în evenimentele din timpul războiului
civil. Începutul secolului al XX-lea este perioada unei
explozii intelectuale a basarabenilor, când energia
descătuşată a poporului a adus la promovarea şi
afirmarea fiilor săi în toate domeniile vieţii sociale şi
culturale din Rusia, şi nu în ultimul rând, în cel militar.
Pe durata întregului război Rusia a aruncat în luptă
16 armate, 147 divizii de infanterie, 27 divizii de
cavalerie regulată şi 27 divizii de cazaci. Nu era front,
armată sau corp de armată, unde nu erau reprezentanţi moldovenii cum din Basarabia, atât şi din
alte regiuni ai Imperiu, aparţânând tuturor genurilor de armă – infanterie, artilerie, cavalerie,
marină şi forţe aeriene. Istoriografia contemporană estimează numărul total al basarabenilor,
participanţi la primul război mondial cu cifra de aproximativ 300 mii de oameni. Este de
menţionat faptul, că cifra aceasta necesită unele precizări, fiindcă este bazată pe păreleile unor
participanţi direcţi la aceste evenimente, dar nu pe date din arhivele militare ruseşti. Dar care nu
ara fi cifra exactă participanţilor la acest război, certă este existenţa în cadrul armatei imperiale
ruse unor divizii cu un pronunţat caracter naţional, ele fiind dislocate, completate şi formate în
Basarabia din locuitorii săi. Printre acestea se numărau diviziile de infanterie nr. 14, 63, 125,
parţial 65.
Divizia 14 de infanterie cu sediul statului major în oraşul Chişinău, era una din cele mai
vestite şi exemplare divizii din cadrul armatei ruse, cu un bogat palmareţ istoric. Compusă din
regimentele de infanterie 53 Volânsk, 54 Minsk, 55 Podolsk şi 56 Jitomir ea a participat în
războiul ruso-turc şi de independenţă a României din anii 1877-1878, fiind prima care a trecut
Dunărea la Ziminicea, acoperindu-se de glorie. Către începutul conflagraţiei mondiale, numai în
rândurile regimentului 54 Minsk de infanterie se numărau următorii ofiţeri basarabeni:
comandantul companiei 2 căpitan (maior) Alexie Bulatovici, comandantul companiei 5 căpitan
Furtună, comandantul companiei a 10-ea căpitan Alexie Cecherul-Cuş, comandantul companiei
locotenent-major Ion Belanov, ştab-căpitanii Constantin Botezatu, Ştefan Sârbu, Mihai Cebotari,
Alexandru Cotruţa, Alexie Grosul, locotenenţi-majori Alexie Balaban, Ion Sofronovici, Eugen
Juriari, Pavel Strâhari; locotenenţii Petru Armaş, Alexie Untilă, Alexie Micu, Alexie Vasiliu,
Alexandru Cebotarenco, Al. Savciuc. În brigada 14 artilerie bateria nr.2 era comandată de către
locotenent-colonel Leo Boldescul, având în subordine pe locotenent-major Alexie Dorian, iar în
bateria călăreaţă nr.15 adjutantul divizionului era locotenent-major Alexandru Gheorghiţă.
Aceasta divizie s-a evidenţiat în mod strălucit în bătăliile de pe câmpurile Galiţiei şi pe frontul
Românesc.
Divizia 63 de infanterie, divizie de a doua linie, era formată pe baza diviziei 14 exclusiv
din locuitorii Basarabiei şi satelor moldoveneşti din Transnistria 5 şi era alcătuită din regimentele
de infanterie nr. 249 Dunăre, 250 Balta, 251 Stăuceni şi 252 Hotin, iar divizia 125 cuprindea
regimentele de infanterie nr. 497 Bălţi, 498 Orhei, 499 Olviopol şi 500 Ingul.
Pe lângă aceste divizii cu un pronunţat caracter naţional, mii de basarabeni erau încadraţi
în alte unităţi ai armatei ruse, în special ofiţeri. Unii dintre ei intrau în anturajul intim al ţarului
Nicolae al II-a, ocupând diferite posturi de răspundere în cadrul armatei imperiale. Unul dintre
aceştia era general de cavalerie de origine română, Nicolae Vintulov (Vântul), care pe durata
întregului război răspundea de completarea şi îngrijirea cailor pentru întreaga armata rusă.
Necătând la vârsta sa înaintată (în 1914 avea 69 de ani) şi diversele boli de care suferea a
contribuit la înzestrarea cavaleriei ruse cu cai şi la menţinerea ei la un nivel înalt de luptă. Despre
spiritul său mereu tânăr ne vorbeşte şi faptul, că la vârsta înaintată de 75 de ani comanda
detaşamentul de cavalerie compus din cinci regimente în timpul luptelor pentru Crimeea din anul
1920 în componenţa armatei albgardiste generalului P. Vranghel împotriva armatelor lui Mihai
Frunză.
Pe timpul Marelui război în jur de zece reprezentanţi al vechiului neam boieresc
Cantacuzin au participat la acţiuni militare pe diferite fronturi. Unul din aceştia era general-
maior Mihai Cantacuzino, şeful artileriei Corpului 23 Armată. Născut la 13 octombrie 1858 în
Iaşi Mihai Cantacuzino după absolvirea şcolii militare (1879) este repartizat în artilerie de gardă.
Participă în anii 1904-1905 la războiul ruso-japonez unde comanda divizionul nr. 3 din cadrul
brigăzii 31 de artilerie11 în gradul de locotenent-colonel. În 1912 i-a fost conferit gradul militar
de general-maior, iar în timpul Marelui război gradul de general-locotenent, fiind totodată
decorat pentru bărbăţie şi curaj arătate pe câmpurile de luptă cu înaltul ordin Sfântul Vladimir
clasa a II-a cu spade.
Pe timpul războiului în anturajul lui Marele Principe Nicolae, comandant-şef armatei
ruse, se evidenţia prin inteligenţă şi deştepticiune un alt Mihai Cantacuzino, din ramura
munteană aceste familii. Absolvent în 1893 al prestigiosului liceu din Ţarskoie Selo în care pe
timpuri învăţase şi A. Puşkin, iar în 1895 a şcolii militare de cavalerie, este admis în garda
imperială, îndeplinind până la război diverse obligaţiuni militaro-diplomatice. Cu începerea
ostilităţilor, revine în regiment, participând în campania din Prusia Orientală, unde este grav
rănit. Fiind transportat pentru tratament în Sankt-Petersburg, este vizitat însuşi de Nicolae al II-a,
care i-a urat cât mai grabnică vindecare de rănile primite. Pe 29 iulie 1915 primeşte comanda
asupra regimentului Mariei Sale de cuirasieri de gardă pe care îl va conduce până în anul 1917
(15 mai 1917), când din cauza agitaţiei pacifiste desfăşurate de către bolşevici, acţiunile militare
de pe frontul de Est practic s-au terminat. La sfârşitul anului 1915 îi este conferit gradul de
general-maior cu numirea în suita imperială. Pentru curajul şi vitejie ieşite din comun, general-
maior M. Cantacuzino este decorat cu ordinul militar Sfântul Gheorghe clasa a IV-a, iar în anul
1917 cu ordinul Sfântul Stanislav de clasa I-a cu spade. Interesant este şi faptul, că ambii veri au
fost decoraţi într-o zi printr-un ordin imperial.
Alături de dânşii lupta şi Vladimir Cantacuzino. Născut pe 7 iulie 1872 în Chişinău, în
anul 1892 absolveşte Corpul de Cadeţi din Moscova (Liceul militar), iar în anul 1895 şcoala
militară de artilerie. După absolvirea şcolii militare este repartizat cu serviciul militar în bateria
de artilerie călăreaţă nr.15 dislocată în Chişinău. În timpul declanşării războiului ruso-japonez s-
a înrolat ca voluntar în armata activă din Manciuria, în componenţa trupelor de cazaci
Transiberieni, comandând bateria de artilerie. Pentru bărbăţie arătată de dânsul în luptele
împotriva japonezilor V. Cantacuzino este decorat cu ordinele Sf. Stanislav clasa a III-a cu spade
şi rozetă şi Sf. Ana cl. A III-a cu spade şi rozetă. După terminarea războiului ruso-japonez, a
revenit în patrie, ca în anul 1908 să fie transferat în Kiev. Războiul l-a găsit pe locotenent-
colonel V. Cantacuzino în funcţia de comandant baterie călăreaţă nr.18. Datorită vitejiei
personale, în august 1914 a salvat de nimicire husarilor ungari efectivul bateriei sale, fapt pentru
care –i-a fost conferit ordinul Sf. Gheorghe cl. a IV-a. Din toamna 1914 până la începutul anului
1917 deţinea funcţia de interimar şef artilerie Corpului 2 cavalerie. În anul 1915 este avansat la
gradul de colonel, iar în martie 1917 la cel de general-maior, fiindu-i totodată încredinţată
comanda regimentului 9 Kiev de husari, iar la 17 aprilie 1917 regimentului de gardă de husari.
Fiind după convingerile sale monarhist, V. Cantacuzino a participat la războiul civil, comandând
în armata amiralului Kolciak din Siberia divizia 2 Ufa de cavalerie. Arma artilerie a ales şi
general-locotenent Cozma Eustafie Muntean, şeful artileriei Corpului 29 Armată. Născut la 1
noiembrie 1856 în Chişinău într-o nobilă familie basarabeană, în anul 1875 absolveşte şcoala
militară de artilerie, fiind repartizat, ca şi alţi mulţi basarabeni, cu serviciul militar în brigada 14
de artilerie dislocată în Chişinău. Participă în componenţa brigăzii la războiul de independenţă
din anii 1877-1878, fiind decorat pentru eroism şi curaj arătate în aceasta campanie împotriva
turcilor cu ordinul Sf. Vladimir clasa a IV-a cu spade şi rozetă. După terminarea războiului
continuă serviciul militar din cadrul brigăzii 14 până în anul 1894, când este transferat în
regimentul de mortiere din cadrul brigăzii 34 de artilerie. Participant la războiul ruso-japonez,
unde colonelul C. Muntean comanda divizionul nr.1 de artilerie, pentru eroismul arătat în luptele
împotriva japonezilor a fost decorat cu sabia de aur cu inscripţia “pentru vitejie”, iar mai târziu
cu ordinul Sf. Gheorghe cl. a IV-a. În anul 1911 este avansat la gradul de general-maior cu
numirea în funcţie de comandant ai brigăzii 4 de artilerie puşcaşi Siberieni.
Un alt reprezentant de vază din ierarhia militară rusă a fost şi general-locotenent Vladimir
Benescul, descendent ai unei familii nobile moldoveneşti emigraţi din sec. al XVIII-lea în Rusia,
absolvent ai Academiei Statului Major General. Vladimir Benescul aparţine cohortei celor mai
buni, instruiţi şi capabili ofiţeri ruşi. Datorită calităţilor sale excepţionale profesionale,
locotenent-colonel V. Benescul a fost invitat a preda tactica la şcoala militară de infanterie din
Vilno (Vilnius), ca mai apoi, ca unul din cei mai buni ofiţeri de stat major, să fie întărit în funcţie
de şef stat major diviziei 28 de infanterie, dislocată în oraşul Kovno (Kaunas). În anul 1910 a
fost înaintat la funcţie de şef stat major Corpului 5 Armată, cu care a şi întâpinat declanşarea
războiului mondial. La 22 decembrie 1914 generalului-locotenent Vladimir Onufrie Benescul i-a
fost încredinţată comanda diviziei 51 de infanterie din cadrul Corpului 2 Caucazian de armată.,
care a condus-o cu succes pe durata întregului război până la sfârşitul său tragic. Necătând la
provinenţa sa nobilă, pe durata întregii sale cariere militare se bucura datorită blândeţe sale de
simpatie şi respect din partea subalternilor săi, inclusiv şi din partea ostaşilor, în mare sa parte
ţărani analfabeţi. În martie 1917, când a început procesul irevocabil descompunerii armatei
ţariste în urma revoluţiei şi agitaţiei bolşevice, comitetul ostăşesc al Corpului 2 caucazian în
frunte cu plutonierul Remnev l-a destituit din postul comandantului corpului pe general
Mehmandarov, alegând în locul lui pe general-locotenent V. Benescul. Vrând se păstreze Corpul
de descompunere completă şi conform ordinului dat de către însuşi generalul Mehmandarov,
fostul comandant, general Benescul a acceptat funcţia dată. Majoritatea ofiţerilor au înţeles
corect acest pas, ca unicul posibil în vederea salvării vieţilor zecilor de ofiţeri de ura şi furia
maselor soldăţeşti, datorită autorităţii de care se bucura gen. Benescul în rândurile lor. Însă
general-locotenent A. Denikin, comandant suprem al Forţelor armate ruse, ne înţelegând acest
pas, l-a mustrat pentru alegerea luată. Neputând rezista învinuirilor, retrăind toate cele
întâmplate, la 1 aprilie 1917 general-locotenent Vladimir Benescul s-a sinucis.
Alături de general Benescul din primele zile ale războiului a luptat şi alt reprezentant al
acestui neam, colonel Tit Benescul, comandantul divizionului nr.1 din componenţa brigăzii 32 de
artilerie. Evidenţiindu-se prin curaj şi eroism din primele zile ale războiului în luptele din
Polonia a fost la 13 februarie 1917 decorat cu sabia “Sfântul Gheorghe, ” una din cele mai
preţioase distincţii ruseşti, iar la 5 octombrie 1917 a fost avansat la grad de general-maior.
Analiza participării basarabenilor la Marele război şi rolului jucat de ei în istoria armatei
ruse în perioada sfârşitului secolului al XIX-lea – începutului secolului al XX-lea ne arată
ponderea lor înaltă anume în arma artilerie, arma care necesită cunoştinţe speciale şi un înalt
nivel intelectual. Tot artilerist era şi general-maior Gheorghe Nicolae Cigureanu (22.10.1854 –
23.04.1930), reprezentant unui vechi neam boieresc din Moldova, comandantul brigăzii de
artilerie. Arma artileriei reprezenta şi general-maior Vladimir Bodisco, comandantul brigăzii
Sibiriene nr.1 artilerie. Generalul V. Bodisco este descendent unui neam boieresc, care în număr
de aproximativ de 4 mii au părăsit împreună cu Dimitrie Cantemir Moldova, stabilindu-se cu
traiul în Rusia. Din aceasta familie a ieşit un număr mare de militari, care au contribuit la
promovarea şi dezvoltarea armatei imperiale. După prăbuşirea armatei ţariste în urma
evenimentelor revoluţionare din toamna anului 1917, general-maior Vladimir Bodisco a
participat activ în războiul civil, fiind şeful artileriei Corpului 2 Armată în armata generalului A.
Denikin.
Artilerişti erau şi coloneii Vasile Ţepuşel, comandantul divizionului de artilerie
regimentului 55 de infanterie; Boldescul, comandantul bateriei de artilerie grea din cadrul
brigăzii 14 de artilerie; Victor Abaza, comandantul divizionului 2 brigăzii 9 de artilerie; Mihai
Batag, comandantul divizionului 2 brigăzii 14 de artilerie, cavalerul ordinului Sf. Gheorghe cl. A
IV-a; locotenent-coloneii Ion Comneno-Varvaţi, comandantul divizionului de artilerie
regimentului 12 de infanterie şi Ion Portarescul, comandantul divizionului independent de
artilerie grea.
Totuşi, cea mai mare parte ai compatrioţilor noştri îşi satisfăcea serviciul în infanterie,
arma cea mai numeroasă din Imperiu. Printre dânşii se evidenţiau aşa comandanţi de regimente
ca colonelul Gavriliţa, comandantul regimentului 30 de infanterie Poltava, care alături de
generalul Mihai Cantacuzino, în rândurile armatei a 2-a a suferit o dureroasă înfrângere din
pădurile Prusiei orientale în primele zile a războiului. Datorită şi acţiunilor energice al
colonelului Gavriliţa, absolvent ai Academiei Marelui Stat Major General şi participant la
războiul ruso-japonez, regimentul 30 de infanterie, situat pe direcţia principală ai ofensivei
germane, ţinea eroic apărarea acestei ofensive, contribuind la salvarea rămăşiţelor armatei a 2-a
ruse.
Cu succes conduceau unităţile sale coloneii Pavel Bodisco, comandantul regimentului 4
de puşcaşi sibirieni şi Nicolae Cotruţa, comandantul regimentului 2 de puşcaşi sibirieni, ambii
pentru eroismul arătat în luptele de la Prasnâşi şi în Polonia decoraţi cu sabia comemorativă Sf.
Gheorghe27. Printre cavalerii ordinului Sfântul Gheorghe clasa a IV-a putem menţiona şi pe
colonelul Ignatie Caracuţa, comandantul regimentului 30 de puşcaşi. Fiind nobil de origine
română din părţile Podoliei, după revoluţie a participat activ împreună cu hatmanul Ucrainei
Pavel Skoropadsky la formarea armatei acestei ţări. Este de menţionat faptul, că la procesul
constituirii armatei ucrainene a contribuit şi general-maior Tit Benescul, care totuşi, după
înlăturarea de la putere de către Petliura a hatmanului Skoropadsky în toamna anului 1918 cu
întregul efectiv brigăzii de artilerie pe care o comanda, a trecut de partea generalului A. Denikin.
 Printre deţinătorii armei Sfântul Gheorghe putem menţiona pe colonelul Vladimir
Cucuran, comandantul regimentului 200 de infanterie Kronşlot şi colonelul Alexandru Curoş,
comandantul regimentului 10 puşcaşi siberieni Un loc aparte ocupă în istoria războiului cazul
general-maiorului, principe Alexandru Muruzi, absolvent ai Academiei Marelui Stat Major
General. În timpul războiului a îndeplinit funcţia de şef stat major brigăzii 3 Independente de
infanterie care conform înţelegerilor interaliate a participat în campania de pe frontul de Vest, în
Franţa. După dizolvarea corpului rusesc din cadrul armatei franceze, s-a întors în Rusia,
stabilindu-se în Arhanghelsk, unde împreună cu alţi camarazi ai săi, foşti ofiţeri, a ridicat
răscoală şi a răsturnat puterea sovietică din regiune, asumându-şi comanda militară în regiunea
Dvina şi Feroviară.
Comandantul regimentului 8 de ulani Voznesensk a fost generalul Constantin Brăescu,
ministrul apărării Republicii Democratice Moldoveneşti. Născut în satul Corbu din ţinutul
Sorocii, a ales cariera militară, absolvând şcoala militară de cavalerie şi făcând serviciul în
regimentul 6 de carabineri Astrahan, dislocat în Tiraspol. În timpul serviciului tânărul ofiţer a dat
dovadă de o înaltă pregătire profesională şi măiestrie, calităţile care l-au propulsat în 1898 ca
profesor la şcoala militară de cavalerie din oraşul Tveri. În perioada 1904-1905 a participat la
războiul ruso-japonez. Începutul Marelui război l-a găsit pe colonelul C. Brăescu în regimentul 8
husari Lubensc din Chişinău, unde îndeplinea funcţia de locţiitor comandant regiment. În
componenţa regimentul a participat la toate campaniile, ca în mai 1917 să fie numit la funcţia de
comandant regiment 8 de ulani, până la naţionalizarea acestui regiment cu adânci tradiţii
naţionale româneşti, geneza regimentului trăgându-se de la regimente cazacilor de pe Bug
formate de către colonişti români în timpul războaielor ruso-turce, de către ucraineni.
Aceştia sunt numai o mică parte din mii de basarabeni, participanţi activi la primul război
mondial. În ceea ce priveşte analiza acţiunilor militare a unităţilor cu o masivă participare
basarabeană, aceasta este o temă aparte de cercetare.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Apreciați dezvoltarea economică, socială, culturală a Basarabiei în prima decadă a

secolului XX.
2. Care era aportul uman plătit de către Basarabia în războiul ruso-japonez?
3. Ce lupte principale cunoașteți în cadrul războiului ruso-japonez?
4. Numiți principalele teatre de operațiuni în Marele Război.
5. Ce personalități militare marcante, participanți în I Război Mondial, originari din
Basarabia, cunoașteți?
 Bibliografie:

1. Leşcu Anatol, Românii în armata imperială rusă: secolul al XVIII-lea – prima jumătate
a secolului al XIX-lea. - Bucureşti: Editura Militară, 2005.
2. Leşcu Anatol, Românii Basarabeni în istoria militară a Rusiei: de la războaiele din
Caucaz la Războiul Civil. Bucureşti: Editura Militară, 2009.

Tema 7. Moldova și armata sa în epoca contemporană.

Lecția 1. Armata Republicii Democratice Moldoveneşti.

Lecția 2. Basarabia şi Transnistria în războiul civil din Rusia.
Lecția 3. Moldova în cel de al doilea război mondial.
 Lecția 4. RSSM în perioada anilor 50-80 al sec. XX. Participarea
populaţiei Moldovei în conflictele regionale.
Lecția 5. Războiul din Transnistria.
Lecția 6. Moldova la etapa actuală. Crearea Armatei Naţionale.
Participarea ostaşilor moldoveni în misiune de menţinere a păcii.

Tema 7. Moldova și armata sa în epoca contemporană.

Lecția 1. Armata Republicii Democratice Moldoveneşti.

Obiective de învăţare:
La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:
 să caracterizați specificul dezvoltării situaţiei revoluţionare din Basarabia;;

 să caracterizați specificul etapele formării armatei naţionale;

 să cunoașteți componenţa, structura, cadrele de conducere ai armatei naţionale din anii

1917-1918;
 să menţionați rolul militarilor din mişcarea de eliberare naţională.

Subiecte:
1. Evenimentele revoluționare din Rusia. Începutul formării Armatei naţionale regulate.
2. Etapele formării Forţelor Armate. Cohortele moldoveneşti.
3. Formarea armatei regulate. Componenţa Armatei.
4. Organele de conducere a Armatei Naţionale.

Cuvinte–cheie: război, revoluție, armata, federație, I război mondial, general, ostaș,

artilerie, aviația, plan, cohorta, campania, Sfatul Țării, regiment, congres.

1. Evenimentele revoluționare din Rusia. Începutul formării Armatei naţionale regulate.

Revoluţia din februarie 1917 a sosit şi în Basarabia. Organele de stat ţariste se desfiinţau.
În locul guvernamîntului Basarabiei a fost fondat Comisariatul Gubernial al Basarabiei. Comisar
gubernial a fost numit K. Mimi, iar V. Kristi – adjunct al acestuia. În judeţele Basarabene au fost
numiţi comisari judeţăni. Printre ei erau şi unii moldoveni, ca Postolache la Orhei şi Domuşciac
la Cahul. Totodată în regiune s-au fondat Comitetele executive, ca Comitetul Executiv gubernial
şi comitetele executive orăşăneşti. Aceste comitete erau fondate pe principiul democratic.
Continuau să funcţioneze zemstvele orăşăneşti şi ţinutale, alese pe baza democratică. În prima
perioada forţele naţionale susţineau revoluţia rusă şi nu ridicau problema naţională.
La 13 martie 1917 din iniţiativa lui Pan Halippa la redacţia ziarului „Cuvînt Moldovenesc” s-
au întîlnit intelectuali basarabeni cum ar fi V. Herţa, P. Gore, arhimandritul Gurie, S. Murafa şi
alţii. Ei au hotărît să restabileascp activitatea politică naţională. La 2 aprilie la redacţia ziarului s-
au adunat intelectualii şi au format Partidul Naţional Moldovenesc. La aceasta adunare au
participat Pan Halippa, Vasile Stroiescu, Vlad Bogos, Vasile Herţa, Onisifor Ghibu, şi alţii.
Vasile Stroiescu a fost ales preeşedintele de onoare a partidului, Vasile Herţa vicepreşedinte şi
Pan Halippa secretar general al partidului. Programul cuprindea:
 1. Libertatea cetăţănească şi naţională, libertatea cuvîntului, tiparului adunărilor, religiei.
2. Autonomia Basarabiei în cadrul Rusiei.
3. Constituirea unei „Dietei provinciale”. Reprezentarea Basarabiei în parlamentul rus.
4. Administrarea în Basarabia în limba română şi de către reprezentanţii Basarabiei.
5. Întroducerea studierii obligatorii a limbii moldoveneşti în şcolele dinţinut. Limba rusă ca
obiect de studiu.
6. Autonomia bisericii din Basarabia în cadrul Patriarhiei Moscovei. Serviciile devine în
limba maternă.
7. Serviciul militar numai în Basarabia.
8. Oprirea colonizării Basarabiei. Împărţirea pămîntului celor nevoiaşi.
9. Veniturile ţinutului să fie folosite în scopul intern a Basarabiei.
Totodată, la 2 martie 1917 militarii moldoveni din Odesa au format Partidul Progresist
Moldovenesc. Preşedintele partidului – căpitan E. Catelli, vicepreşedinţii – subofiţerul Păscăluţa,
soldaţii Marin şi Rusanovschi. Programul partidului cuprindea:

1. Autonomia Basarabiei, cîrmuirea prin Parlament, ales prin vot universal, direct, egal şi
secret.
2. Întroducerea limbii moldoveneşti cu grafie latină în toate şcolile şi administraţie.
3. Împărţirea moşiilor statului, mănăstirilor şi ţarului la ţărani care nu au pămînt, dar
numai basarabenilor.
4. Răscumpărarea latifundiilor peste 100 desetine şi împărţirea lor la ţărani.
5. Autoefalia bisericii ortodoxe din Basarabia.
6. Serviciul militar pe teritoriul Basarabiei.
7. Limba rusă obiect obligatoriu în şcoli.
8. Comunicarea cu organele centrale ruse în limba rusă.
La 18 aprilie 1917 la Odesa s-a organizat primul miting al ostaşilor moldoveni din acest
oraş, la care au participat şi reprezentanţii Partidului Naţional Moldovenesc veniţi din Chişinău.
La 19 aprilie aceste partide au fuzionat. La 20 iulie 1917 Comitetul executiv moldoveesc al
soldaţilor şi ofiţerilor a trimis un protest Radei Centrale Ucrainene în legătura cu includerea
arbitrară a Basarabiei în componenţa Ucrainei.
În fruntea luptei naţionale erau militarii. În Odesa s-a format Comitetul militar naţinal
moldovenesc unde activau căpitanul E. Catelli, colonelul Furtuna, subofiţerii Osoianu, Hîncu,
Budescu, Groza, Cernei, Grigoraş, Crihan, Păscăluţa, porucicul Moraru şi alţii. La Iaşi activa
Comitetul ostăşeşsc în frunte cu Andrei Scobioală, la Roman comitetul ostăşesc cu Gherman
Pântea, la Ecaterinoslav cu Elifterie Siniliu, la Novo-Gheorghievsk cu colonelul Martînovski, la
Sevastopol cu Grigorie Turcuman. La Odesa era centrul organizaţiilor militare moldoveneşti.
Comitetul de la Odesa a început formarea cohortelor moldoveneşti. Era necesar creerii unui
organ militar central. Acest organ a fost creat la Chişinău. Nucleul de iniţiativă a constituit
locotenentul Petre Varzaru, subofiţerul Gherman Pîntea şi soldatul Mitrean. La 23 iunie 1917 s-a
constituit Comitetul Central Militar Moldovenesc. La constituire au participat Vasile Ţanţu din
partea Comitetului militar din Iaşi, Anton Crihan şi Nicolae Cernei din partea Comitetului militar
din Odesa, căpitanul Cojocaru din partea ofiţerilor de pe front, ostaşul Braga din partea ostaşilor
din Novo-Gheorghievsk şi alţii. Comitetul Militar moldovenesc a fost susţinut şi din partea
Comitetului ostăşesc. Comitetul Central Militar la 20 august 1917 a cerut guvernului rus să
numească în funcţia de Comisar gubernial pe un moldovean , fiind numit Vladimir Cristi şi Ion
Inculeţ ca vicecomisar. Comitet Central Militar a cerut întroducerea în şcoli limbii moldoveneşti,
ceea ce s-a şi executsat începînd cu 1 septembrie 1917. Din 6 septembrie 1917 la Chişinău a
început să fie editat ziarul „Soldatul Moldovan” – redactor Tudor Iorgu.
Se lucra intens asupra adunării Congresului Militar Moldovenesc. Liderii militari
moldoveni au obţinut cu vicleşug permisiunea de la Cartierul general rus şi de la Kerenski
permisiunea de a începe lucrările Congresului. La 20 octombrie 1917 s-au adunat cei 898
deputaţi. Congresul a declarat autonomia teritorială a Basarabiei, a cerut formarea oştilor
moldoveneşti şi formarea Sfatului Ţării. Congresul a determinat structura reprezentativă a
deputaţilor Sfatului Ţării conform structurii naţionale şi existenţei partidelor politice şi
organizaţiilor obşteşti. Fieare partid politic, grupă socială, mişcare naţională, coperatistă,
studenţească, feministă etc, aveau un număr de mandate în Sfatul Ţării. Congresul a ales şi birou
special pentru organizarea Sfatului Ţării în frunte cu podporucicul Vasile Ţanţu.
La 21 noiembrie 1917 s-au deschis lurările Sfatului Ţării. În Sfatul Ţării au fost aleşi 195
deputaţi, dintre care 150 moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 1 polonez,
1 armean, 1 grec şi 2 găgăuzi. Preşedintele Sfatului Ţării a fost ales Ion Constantin Inculeţ.
Sfatul Ţării a devenit organ suprem în ţinut, fiindcă Guvernul Provizoriu a fost răsturnet de
bolşevici, iar puterea sovietică încă nu a ajuns în Basarabia. În scopul luptei cu anarhia în ţinut,
la 2 decembrie 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească din cadrul
Republicii Federative Democratice Ruse. Declaraţia prevedea convocarea Adunării Populare a
Republicii Moldoveneşti. La 8 decembrie a fost creat guvernul republicii – Consiliul Directorilor
Generali în frunte cu P. Erhan. Director general de Interne – V. Cristi, de Instrucţie Publică – Şt.
Ciobanu, Finanţe – T. Ioncu, Căilor Ferate, poştelor şi telegrafului – N. Bosie-Codreanu,
Director General de Război şi Marină – T. Cojocaru, iar apoi Gh. Pîntea, Justiţie şi Culte – M.
Savenco, Industriei – V. Grinfeld, Externe – I. Pelivan.
În Sfatul Ţării erau 3 fracţiuni poitice: 1) Blocul moldovenesc, care lupta pentru unire cu
România – D. Ciugureanu, P. Halippa, Şt. Ciobanu, A. Crihan, Gh. Buruiană şi alţii; 2)
Fracţiunea ţărănească şi socialiştilor revoluţionari în frunte cu P. Erhan, I. Inculeţ, K. Ţiganco şi
alţii, care erau rezervaţi faţă de unire cu România şi 3) Reprezentanţii minorităţilor naţionale care
dorea să rămîie în cadrul Federaţiei Ruse. Ostile unirii erau şi diferite soviete muncitoreşti şi
ţărăneşti, partidele revoluţionare ruse , inclusiv şi o parte din armată în frunte cu Ilie Cătărău. În
ţinut s-a acutizat şi mişcarea agrară cînd ţăranii privatizau pămîntul. În fruntea lor se aflau I.
Macovei, I. Brînză, T. Cioban, A. Paladi, G. Galagan, G. Gobescu, D. Mihalachi şi alţii.
La 10-23 decembrie 1917 Congresul II Rumcerodului a optat pentru instaurarea puterii
Sovietice în Basarabia. În Chişinău a sosit secţie de front al Rumcerodului în frunte cu Perper,
Dementiev, Kabak. La 6 ianuarie 1918 în gara Chişinău a fost dezarmat eşalonul ardelean, în
care acţiune fiind ajutaţi şi de armata moldovenească. A. Crihan şi Gh. Pîntea au fost reţinuţi. La
12 ianuarie Ion Inculeţ s-a deplasat la Galaţi unde s-a întîlnit cu generalul Broşteanu, care a
asigurat că vine în ajutor Moldovei şi nu se amestecă în treburile interne din ţinut. La 13
iuanuarie în Chişinău au intrat trupe române. Bolşevicii au fugit în Odesa. La cîrma Guvernului a
venit Daniil Ciugureanu, colonelul Brăescu devenind Director de Război. Congresul II ţărănesc
din Basarabia a cerut evacuarea trupelor române din Basarabia. La aceasta colonelul Movilă ai
armatei române i-a arestat pe deputaţii Rudiev, Prahniţki, Ciumacenco, executîndu-i.
La 24 ianuarie 1918 Basarabia a fost declarată republică independenţă. În martie la Iaşi I.
Inculeţ, D. Ciugureanu şi P. Halippa s-au întîlnit cu prim-ministru României A. Marghiloman.
La 27 martie 1918 s-au deschis lucrările Sfatului Ţării. Unirea a fost votată cu 86 deputaţi, 3
contra şi 36 s-au obţinut. Unirea era condiţionată de păstrarea Sfatului Ţării, desfăşurării
reformei agrare, păstrarea autonomiei provinciale, restructurarea armatei pe principiul teritorial,
drepturile democratice, aministierea generală etc. La 27 noiembrie 1918 Sfatul Ţării a renunţat şi
la aceste condiţii.
2. Etapele formării Forţelor Armate. Cohortele moldoveneşti.
La sfârşitul lunii iunie 1917 căpitanul E. Catelli împreună cu colaboratorii săi apropiaţi,
sublocotenenţii A. Crihan, N. Cernei şi alţii, au elaborat în Odesa instrucţiunea privind formarea
cohortelor moldoveneşti. Instrucţiunea prevedea formarea în Basarabia a 16 cohorte mobile de
tip miliţian din ostaşi-moldoveni, răniţi pe front nu mai puţin de două ori. Detaşamentele (cetele)
trebuiau să fie compuse din 100 de oameni în frunte cu un ofiţer – comandantul detaşamentului.
Comandanţii cohortelor (cetelor) erau aleşi şi numiţi în funcţie de către Comitetul Executiv
Moldovenesc. Inspectorul cohortelor moldoveneşti a fost numit subofiţerul Anton Crihan –
membru Sovietului Moldovenesc al ostaşilor şi ofiţerilor din Odesa, care se subordona direct
Şefului Statului Major a Regiunii militare Odesa. Profitând de slăbiciunea Guvernului Provizoriu
trecut prin criză politică din luna iulie şi rebeliunea generalului L. Kornilov (25-30 august 1917),
Sovietul Moldovenesc din Odesa a zmuls de le generalul Şcerbaciov, ajutor comandant al
frontului Românesc permisiunea de formare a cohortelor moldoveneşti, acceptând prin telegrama
nr.156370, transmisă prin toate armatele frontului Românesc, crearea a 16 cohorte. Problema din
domeniul teoretic s-a transferat în cel practic.
Începutul formării primelor cohorte moldoveneşti se datează cu lunile iulie-august 1917.
La 18 iulie 1917 primii 80 militari destinaţi să completeze rândurile detaşamentelor mobile, au
fost trimişi cu trenul special din Odesa în Chişinău. La 17 iulie în Bălţi a fost transportat
detaşamentul mobil sub comanda podporucicului (locotenentului) Bodorin. Conform datelor
Statului Major al Districtului militar Odesa, către sfârşitul lunii iulie-începutul lui august 1917 au
fost deja formate 3 detaşamente dislocate în Chişinău, Străşeni şi satul Peresecina. Cohorta din
Chişinău, comandată de către sublocotenentul Mihail Suruceanu număra în rândurile sale peste
150 de ostaşi şi era una dintre cele mai combative şi bine pregătite cohorte din Basarabia.
Cohortele se organizau preponderent în centrele raionale şi localităţi mai importante. Aşadar, în
ţinutul Cimişliei acţiona cohorta nr.9 a sublocotenentului Vasile Ştirbeţ, în Orhei cohorta
sublocotenentului Eremia Postolache, în Tighina detaşamentul sublocotenentului Gheorghe
Pşenit10, în Baimaclia cohorta podporucicului Tudor Pîrvan, în Chilia Nouă una dintre primele
cohorte formate încă în perioada martie-aprilie 1917 sub conducerea sublocotenentului Mihai
Grecu, în Soroca cohorta nr.5 a sublocotenentului Casia Grigoraş. În afară de cohortele
susmenţionate, sunt cunoscute şi detaşamentele-cohorte ale sublocotenentului Nicolae Grosu şi
sublocotenentului Mihai Potânga-Albot. Printre cohortele moldoveneşti un rol aparte îi revine
cohortei călăreţe „Hultani”, formată în noiembrie 1917 de către porucicul (locotenent-major)
Teofan Muşinschi. Către 28 iunie 1917 au fost numiţi 14 comandanţi de cohorte din cadrul
ofiţerilor moldoveni. Aceştia erau: sublocotenentul Botezat din regimentul 49 infanterie rezervă,
sublocotenentul Budescul din regimentul 40 infanterie rezervă, sublocotenentul Cernei din
regimentul 40 infanterie rezervă, sublocotenentul Roman, sublocotenentul Cărlătean,
sublocotenentul Surucean din regimentul regimentul 49 infanterie rezervă, sublocotenentul
Boldescul din regimentul 46 infanterie rezervă, sublocotenentul Ştirbeţ din regimentul 46
infanterie rezervă, sublocotenentul Tulbure din regimentul 46 infanterie rezervă, sublocotenentul
Săcara, sublocotenentul Grosul din regimentul 49 infanterie rezervă, sublocotenentul Grigoraş
din regimentul 49 infanterie rezervă, sublocotenentul Matveev din regimentul 40 infanterie
rezervă şi sublocotenentul Moroşan. Pe parcursul lunilor iulie-august au fost numiţi încă şase
ofiţeri la funcţii de comandanţi de cohorte – sublocotenenţii Zavat, Capela, Bodorin, Ceban,
Ţuguleac, Murmurachi. În total, în luna iulie 1917 cohortele moldovceneşti numărau în rândurile
sale 730 de ostaşi.
Armamentul şi muniţiile destinate cohortelor erau fie repartizate centralizat de la
depozitele Districtului militar Odesa, fie rechiziţionate abuziv şi ilegal de la unităţile regulate ale
armatei ruse. De exemplu, la 7 iulie 1917 de la depozitul de artilerie din Odesa al Comitetului
Executiv Moldovenesc erau eliberate pentru cohorte 87440 cartuşe calibru 4,2 mm. pentru puşcă,
140 cartuşe calibru 3 mm. pentru revolver, 8640 cartuşe pentru puşca „Berdan”. Cu altă ocazie,
de la depozitul armatei au fost transmise cohortelor 5100 cartuşe pentru puşcă austriacă. Toate
muniţiile se depozitau în Chişinău sub controlul nemijlocit al sublocotenentului Suruceanu.
Una dintre sarcini, care stătea în faţa conducătorilor militari din Basarabia era crearea
organelor competente de conducere, capabile să gestioneze la un nivel înalt aceste cohorte. Pe
lângă Inspectoratul Cohortelor moldoveneşti, funcţia care iniţial o îndeplinea sublocotenentul A.
Crihan, a fost creat Statul Major al Cohortelor moldoveneşti, organ de conducere operativă.
Peste scurt timp, la funcţia Inspectorului cohortelor în locul sublocotenentului A. Crihan a fost
numit sublocotenentul Cernei. Analiza cadrelor de conducere a cohortelor ne demonstrează că în
fruntea lor se aflau ofiţeri de rezervă, promovaţi în timpul Marelui război, care după terminarea
studiilor de scurtă durată (6 luni) în şcolile de subofiţeri, erau avansaţi la grade de ofiţeri şi care
aveau în general o slabă pregătire practică şi teoretică. Reieşind din situaţia creată, s-a hotărât de
a întări conducerea cohortelor cu militari de carieră. Prin prezentarea Comitetului militar
moldovenesc din Odesa, în noiembrie 1917 la funcţia Inspectorului cohortelor a fost numit
militar de carieră, locotenent-colonelul regimentului 54 Minsk de infanterie Alexandru Cecherul-
Cuş. La funcţia de adjutant superior al Statului Major al cohortelor a fost numit podporucicul
Petru Doni. Măsurile întreprinse au înviorat activitatea cohortelor, care au început să fie utilizate
mai des şi mai activ în păstrarea ordinii la faţa locului, mai ales printre masele ostaşilor armatei
ruse, care părăseau poziţiile de luptă şi hoinăreau prin ţinut dedându-se diferitelor fărădelegi.
Numai în iulie 1917 detaşamentul lui Suruceanu a arestat 500 dezertori, pe care i-a transmis
comandanţilor lor nemijlociţi. Necătând la toate eforturile depuse, cohortele nu erau în stare să
oprească valul anarhiei care s-a abătut asupra Basarabiei. Comitetul Executiv moldovenesc
constata că: „...audiind raportul sublocotenentului Murmurachi, comandantul detaşamentului
mobil Basarabean de miliţie nr.12 despre tâlhăriile, omoruri şi alte acte criminale care au loc în
regiunea oraşului Akkerman (Cetatea-Albă)...a constatat, ...că detaşamentul, compus...din 100 de
oameni, nu dispune...de posibilităţi fizice în vederea luptei...cu elementele criminale ”.
Analiza activităţii cohortelor a evidenţiat pregătirea lor slabă de luptă, structura
organizatorică amorfă şi neadecvată a situaţiei tensionate din ţinut şi eficacitatea lor joasă. La
ordinea zilei stătea problema trecerii de la formele miliţiene de organizare a forţelor militare la
crearea armatei naţionale regulate. După timp, acest proces a coincis cu unirea tuturor
comitetelor militare moldoveneşti într-un organ unic, Comitetul Central Executiv Moldovenesc
al Sovietelor de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, format la 22 iunie 1917. Până la 1 martie 1918
cohortele erau în subordinea directoratului (ministerului) pe probleme militare şi maritime şi
formal aparţinea armatei. După această dată ele au fost transferate în cadrul Ministerului de
Interne.

3. Formarea armatei regulate. Componenţa Armatei.

Crearea armatei naţionale a intrat într-o fază nouă. Necătând la faptul că la funcţia de
ministru de război a fost numit căpitan T. Cojocaru, participant la războiul ruso-japonez şi
mondial, el din cauza unei boli grele practic nu a intrat în executarea funcţiei. Director interimar
a fost numit proaspăt promovat la gradul de podporucic Gherman Pântea.
În baza creării armatei naţionale a stat regimentul 40 infanterie de rezervă, dislocat în
Odesa, care pregătea cadre necesare pentru divizia 14 infanterie. Conform hotărârii Sovietului
deputaţilor regimentului 40 rezervă din 11 septembrie 1917, ostaşii moldoveni au cerut de la
Conducerea frontului Românesc transformarea regimentului 40 infanterie de rezervă în regiment
moldovenesc. Concomitent, în regiment a început procesul delimitării naţionale şi formării
companiilor moldoveneşti. Iniţiatorul transformărilor era colonelul regimentului 54 Minsk de
infanterie N. Furtună. În urma unor tratative purtate de către delegaţia moldovenească, în
componenţa colonelului N. Furtună şi sublocotenenţilor Gh. Pântea şi Terziman, cu Şeful
Statului Major al Comandamentului Superior rus generalul Duhonin şi cu prim-ministru al
guvernului Provizoriu avocatul A. Kerenski, s-a ajuns la un acord comun şi principial privind
crearea treptată a unităţilor militare moldoveneşti. În vederea executării acestui acord, generalul
Şcerbaciov la 6 noiembrie 1917 a permis formarea, începând din ziua de 27 octombrie, în
Chişinău a primului regiment moldovenesc de infanterie. Cu acelaşi ordin colonelul N. Furtună a
fost numit comandant regiment. Reieşind din faptul că regimentul 40 infanterie rezervă nu era
complect naţionalizat, datorită influenţei puternice a ucrainenilor, armamentul, muniţiile şi
tehnica militară erau transferate din regimentul 260 infanterie rezervă. Conducerea regimentului
pe lângă colonelul N. Furtună era compusă din colonelul Iacob Topenco-locţiitor comandant
regiment, locotenent-colonelul P. Hudzinschi-ajutor comandant regiment logistică, podporucicul
Stanev-şef serviciu transmisiuni, colonel-medic Bednarovschi-şef serviciu medical, porucicul V.
Vasiliu-casierul regimentului, Alexandru Diacenco-şeful muzicii, preotul regimentului părintele
Ignatiev. Comandanţii batalioanelor erau: colonelul Ia. Topenco, locotenent-coloneii Dimitrie
Panighianţ, Fomov, ştabs-căpitanul Eudochim Celan. Printre ofiţerii regimentului se numărau
colonelul Simion Gurschi, cavalerul ordinului Sf. Gheorghe gr.4, ştabs-căpitanii Alexandru
Bârcă, Alexie Covaliov, Stepan Colev, Ilie Parfeni, căpitanul Petru Varzaru, cavalerul ordinului
Sf. Gheorghe gr.4, podporucicii Ion Doncilă, Anton Caponi, sublocotenenţii Visarion Gribincea,
Gheorghe Guzun, Sergiu Ermolaev, Vasile Crijanovschi, Ion Cuculescu, Iosif Maloman, Chiril
Nazarenco, Visarion Pascariuc, Mitrofan Petruşco, Alexandru Rudenco, Simion Celan.
 În ianuarie 1918 regimentul a trecut la state noi, trecând de patru la trei batalioane.
Totodată, în urma rănilor de război şi presiunilor psihice legate cu lupta pentru înfăptuirea
armatei naţionale, brusc s-a agravat starea sănătăţii colonelului N. Furtună – primul comandant al
regimentului I Moldovenesc. Comisia medicală creată pentru examinarea stării sănătăţii
colonelului N. Furtună, în frunte cu colonel-medic Bednarovschii, a recomandat colonelului N.
Furtună să se ocupe în cel mai serios mod de sănătatea sa. La funcţia de comandant regiment a
fost numit colonelul Simion Gurschi, iar după transferul ultimului în Marele Stat Major, la 6 mai
1918 comandant a fost numit colonelul Iacob Topenco, care a îndeplinit funcţia dată până pe
data de 15 iunie 1918, ziua desfiinţării regimentului. Către sfârşitul anului 1917 regimentul
număra în rândurile sale 100 ofiţeri, 12 angajaţi civili şi 1677 trupe.
Alt centru de formare a unităţilor naţionale era Orheiul unde în decembrie 1917 în baza
regimentului 36 infanterie rezervă şi cohortei moldoveneşti au început formarea regimentului II
Moldovenesc de infanterie. Formarea regimentului decurgea în condiţii mai grele decât în
Chişinău, fiindcă Orheiul nu dispunea de bază materială necesară pentru un regiment. Practic
lipsea fondul locativ necesar pentru regiment. Reieşind din situaţia creată, colonelul Bivol,
comandant regiment, a repartizat efectivul regimentului pe companii la incartiruire pe la
locuitorii oraşului. Efectivul regimentului înopta pe la gazde repartizate şi se aduna dimineaţa la
alinierea generală, continuând serviciul conform orarului zilei şi programei stabilite. Necătând la
toate greutăţile, începând din decembrie 1917 regimentul II Moldovenesc de infanterie exista
deja ca o unitate închegată. Printre ofiţerii regimentului se evidenţiau ştabs-căpitanii Nichita
Talpă – comandantul companiei 4, Alexandru Ciobanu, porucicii Ion Gonciaruc – comandantul
companiei 1, Tudor Vicol – comandantul companiei 3, locotenenţii Ion Cojocari, Ion Movilă,
Visarion Pascariuc, sublocotenentul Iacob Ghilaş şi alţii.
Prin ordinul nr.1 pe trupele Armatei Naţionale ale Republicii Moldoveneşti din 15
decembrie 1917 era desfiinţată drujina nr.478 din Bălţi şi drujina nr.466 din Tighina, alcătuite
din moldoveni şi în baza lor înfiinţate regimentele III infanterie din Bălţi şi IV infanterie din
Tighina în componenţa a câte 8 companii fiecare. Comandantul regimentului III din Bălţi a fost
numit ştabs-căpitanul Popa, iar regimentului IV din Tighina locotenent-colonelul Vasilie
Gaivoronschi. Cu regret, noi nu dispunem de date privind numărul efectivului acestor regimente,
dar trebuie se constatăm că ele erau mai puţin numeroase decât cele din Chişinău. Conform
raportului comendantului garnizoanei militare Tighina din 6 ianuarie 1918 către Directorul
general de război, în regimentul IV infanterie stăteau la evidenţă peste 1000 de soldaţi, dintre
care 200 erau în deplasare. Totodată, numărul dezertorilor era foarte mare, dar în locul lor în
continuu veneau alţi ostaşi. Aşadar, datorită eforturilor depuse de către Sfatul Ţării şi
Directoratul militar, în scurt timp în Republica Moldovenească a fost formată o divizie de
infanterie compusă din patru regimente. La sudul Basarabiei, în Bolgrad, ştabs-căpitanul Efremie
Dumbravă a organizat regimentul de infanterie Nou-basarabean în număr de aproximativ 100
ofiţeri şi 600 ostaşi.
Alt gen de armă, larg reprezentată în armata Moldovei era cavaleria. La baza ei erau zeci
de ofiţeri basarabeni care îşi îndeplineau serviciul militar în cadrul unităţilor de cavalerie ale
fostei armate ţariste. Cei mai mulţi ofiţeri basarabeni erau concentraţi în rândurile regimentelor 8
Lubensk de husari şi 8 Voznesensk de ulani, care pe timp de pace erau dislocate în Chişinău şi
Bălţi. Pimul a fost creat regimentul I Basarabean de husari. În septembrie 1917 colonelul
regimentului 8 Lubensk de husari Mihai Popa a început formarea în Bolgrad, unde pe atunci
staţiona regimentul, un regiment de husari format din moldoveni, care mai apoi a primit
denumirea de regimentul I Basarabean de husari. La 21 noiembrie acest regiment în marş forţat
a ajuns din Bolgrad în Chişinău, unde a ocupat cazarmele fostului regiment de husari, situate la
înălţimea Inzov. Prin ordinul nr.7 din 21 decembrie 1917, regimentul a primit denumirea sa
actuală. Către 21 decembrie 1917 regimentul număra în rândurile sale 23 ofiţeri, 363 trupe şi
469 cai. Efectivul de ofiţeri era compus în majoritatea sa din ofiţeri de carieră ai regimentului 8
Lubensk de husari. Locţiitorii comandantului era colonelul Cegrinţev şi locotenent-colonelul
Fiona. În conducerea regimentului intrau locotenenţi-coloneii Bogrivo-Hoţco, D. Popa, Mihai
Pavlovschi, Vladimir Movilă. Comandantul divizionului 1 compus din trei escadroane era
rotmistrul Andrianov, iar divizionului 2 rotmistrul Stepan Ianovschi. Din cadrul ofiţerilor
regimentului făceau parte rotmiştrii Nicolae Birman, originar din Chişinău, fost ofiţer al
regimentului 8 Lubensk de husari, Vladimir Beiu, Vasile Grubneac originar din satul Vadul-
Raşcov, Constantin Eviţchi din Lăpuşna, Mihail Manuilov, Ion Socolov-I, Stepanov,
Stepanovschi, Geiking, Eugen Budescu, S. Boldîri, Alexandru Batischii, Gheorghe Stori,
Mădărău, Ion Eliade, ştabs-rotmiştrii, Efimie Cuharschi, fost ofiţer al regimentului 8 husari, Ion
Socolov-II, Petrenco, principe Djentemirov, Butli-de-Caţman, porucicii (locotenenţi-majori)
Caravasile, iarăşi din regimentul 8 husari, Boris Mimi, Anatolie Mihailov, Nicolae Moderan –
ofiţer din regimentul 8 Voznesensk de ulani, Nicolae Moiseev din Chişinău,Ţvetanovici,
Gşotovschii, corneţii Leonid Eviţchii din regimentul 8 de husari, Nicolae Roşco, Vladimir
Gheideringh din regimentul 8 Voznesensk de ulani, Russo, Roca-Fuche, Milcoceanov,
sublocotenentul Anton Şumschii. Conform datelor, pentru sfârşitul anului 1917 regimentul
număra în rândurile sale 40 ofiţeri, 7 angajaţi civili, 442 trupe. Creşterea efectivului se explică
prin fluxul nou de ostaşi reveniţi în Patrie. Avântul patriotic al basarabenilor era atât de înalt,
încât în regiment se înscriau subunităţi întregi ale foste armatei ruse. Aşa, de exemplu, în
decembrie 1917 în regiment s-a înrolat în întregime un escadron din cadrul regimentului 8
Voznesensk de ulani, sub comanda porucicului Nicolae Moderan. În regiment erau reprezentate
toate naţionalităţile conlocuitoare din Basarabia, care au manifestat dorinţa de a apăra cu arma în
mână tânăra Republica Moldovenească. Rupând cu trecutul său imperial, aceşti oameni
conştiincios au făcut alegerea, dându-şi bine seama că cale de retragere în trecut nu mai au.
Aceasta a creat în regiment o atmosferă psihologică specifică şi unică în cadrul armatei
naţionale, o atmosferă de camaraderie ostăşească şi spirit de elită, evidenţiindu-se de alte
regimente printr-o disciplină impecabilă şi îanalte capacităţi combative.
Altă unitate de elită a armatei naţionale era regimentul 1 Moldovenesc de husari, format
în oraşul Novogheorghievsk, unde era dislocat regimentul 8 cavalerie de rezervă, care pregătea
din locuitorii Basarabiei cadre pentru divizia 8 Cavalerie. În fruntea mişcării naţionale din acest
oraş au stat rotmiştrii Martânovschi şi Gheorghe Botezatu. Dintre basarabeni care îşi îndeplineau
acolo serviciul militar, rotmistrul Gh. Botezatu a format un detaşament, compus din 6
escadroane, care a stat la baza regimentului 1 Moldovenesc de husari. Finisând formarea,
regimentul în marş forţat a pornit din Novogheorghievsk spre Chişinău, unde a ajuns la 27
decembrie 1917. Sosind în Chişinău, regimentul s-a pomenit fără cazarme, fiindcă cazarmele
regimentului 8 Lubensk de husari erau deja ocupate de către regimentul 1 Basarabean de husari.
În vederea soluţionăriisituaţiei create, comandamentul regimentului a recurs la măsuri energice,
dar nu întotdeauna legitime. Conform ordinului rotmistrului Gh. Botezatu, interimar comandanr
regiment, au fost abuziv ocupate cazarmele situate la intersecţia străzilor Fiodorov şi Tighina, iar
în noaptea spre 29 decembrie rotmistrul Gh. Botezatu în fruntea escadronului 1 a rechiziţionat
depozitele alimentare şi de echipament situate în cartierul armean al oraşului şi subordonate
Rumcerodului.
Aflarea simultană în Chişinău a două regimente de husari a creat unele tensiuni atât de
ordin logistic, fiind necesar de aprovizionat ambele regimente cât şi de ordin psihologic privind
relaţiile dintre ele. Au apărut chiar şi planuri, care prevedeau unirea ambelor regimente în unul
singur sub comanda colonelului M. Popa. Sosind de urgenţă din Novogheorghievsk,
comandantul regimentului rotmistrul Martânovschi a salvat independenţa regimentului, care
împreună cu regimentul 1 Basarabean de husari a compus brigada de cavalerie sub conducerea
colonelului Constantin Brăescu, fostul comandant al regimentului 8 Lubensk husari. Către
începutul anului 1918 regimentul număra în rândurile sale 35 ofiţeri, 6 angajaţi civili, 355 trupe
şi aproximativ 300 cai. Printre ofiţerii regimentului se aflau locotenenţi-coloneii Pojoga şi
Lebinus, rotmistrul Urbaonvici, ştabs-rotmistrul Vladimir Paleoglu, porucicii Leon Scorpan din
Bălţi, Alexie Lalevici tot din Bălţi, corneţii Alexie Grubneac, Alexandru Mihailov, Ion Nour, V.
Siminel, Zaruţchi, subesaulul Dimitrie Cuzneţov, sublocotenenţii Geamăneanu, Mihail Pojoga-
Iordăchescu şi alţii.
 Pe lângă brigada de cavalerie, de către cavalerul ordinului Sf. Gheorghe gr.4 căpitanul
Gheorghe Andronachi în Chişinău a fost format Detaşamentul de călăreţi Basarabean de gardă.
Acest detaşament de gardă a fost creat în noiembrie 1917 din locuitorii Basarabiei, fără deosebire
de naţionalitate. Armamentul, muniţiile şi haraşamentul se aduna bucată cu bucată de la diferite
depozite militare dislocate în Basarabia, se achiziţiona la unităţile militare care în masă părăseau
poziţiile şi se reântorceau în Rusia, vânzând totul în drum spre casă. Detaşamentul, compus din 4
escadroane grupate în 2 divizioane, număra în rândurile sale 24 ofiţeri, 32 angajaţi civili, 480
ostaşi şi 564 cai. Pe lângă comandant, din cadrul ofiţerilor făceau parte căpitan Alexie Untariu –
locţiitor comandant detaşament, porucicul I. Popescu – adjutantul detaşamentului, porucicul P.
Svircevschii – şef secţie operativă, poruciciul M. Dimo – şef serviciu transmisiuni, porucicul
Litostanschii – şef comanda mitraliere, căpitan-medic Leonte – şef serviciul veterinar,
sublocotenentul Cordina – şef muzică. Primul escadron era comandat de către porucicul Zireanu,
cel de-al doilea de - porucicul S. Nichitenco, al treilea de către porucicul Emanoil Cetachi şi al
patrulea de porucicul D. Spătaru. Din cadrul detaşamentului făceau parte porucicii Nicolae
Nichitenco, Nicolae Donici, corneţii Ciuvaev, Romanenco, Milcev, Golovani, Ivanenco,
Covalenco, Litvinschi, sublocotenentul Ivanov.
Pe lângă regimentul 3 Moldovenesc de infanterie, în garnizoana Bălţi a fost format
regimentul 1 de ulani. Baza materială a regimentului constituiau bunurile materiale şi fondul
locativ al regimentului 8 Voznesensk de ulani dislocat pe timp de pace în Bălţi. Regimentul a
fost creat în decembrie 1917 din ostaşi şi ofiţeri ai unităţilor de cavalerie a armatei ruse reântorşi
în Patrie şi care doreau se apere cu arma în mână interesele şi suveranitatea Republicii
Democratice Moldoveneşti. Prin ordinul Directorului general de război din 19 decembrie 1917
comandantul regimentului a fost numit militar de carieră, participant la războiul ruso-japonez şi
primul mondial, chişinăuianul colonelul Ion Jivallo. În regiment îşi îndeplineau serviciul militar
ştabs-rotmistru Vladimir Vişneacov, corneţii Ion Verejan şi Mihail Cotoman. Reieşind din datele
de arhivă, până la urmă, regimentul aşa şi nu a fost format, necătând la faptul că era inclus în
lista unităţilor naţionale şi număra către sfârşitul anului 1917 – începutul anului 1918 în rândurile
sale numai 7 ofiţeri, 1 angajat civil şi 15 ostaşi.
Pe lângă infanterie şi cavalerie, armata Republicii Moldoveneşti dispunea şi de o artilerie
puternică. În baza trupelor de artilerie stătea Divizionul 1 Moldovenesc artilerie grea, dislocat în
Chişinău, sub comanda locotenent-colonelului Victor Osmolovschi. În baza divizionului a stat
bateria compusă exclusiv din moldoveni dislocată în Ecaterinoslav, care în componenţa
completă, cu toate bunurile materiale şi armamentul din dotare, sub comanda ştabs-căpitanului
D. Mîrza a venit în Basarabia. La 1 ianuarie 1918 a fost formată bateria 1 independentă
moldovenească de artilerie uşoară călăreaţă. Printre ofiţerii bateriei se numărau căpitanul Gavriil
Năsos şi sublocotenentul Victor Sârbu. În vederea optimizării structurii artileriei, la 9 martie
1918 Divizionul 1 Moldovenesc artilerie grea a fost desfiinţat, iar efectivul şi armamentul
transmise pentru întărirea bateriei 1 artilerie călăreaţă.
Pe lângă aceste unităţi de artilerie, în armata moldovenească exista şi divizionul 1
Moldovenesc artilerie călăreaţă sub comanda locotenent-colonelului Ostrovschii compus din
două baterii de artilerie călăreaţă, bateriile 1 şi 2 antiaeriene. A fost formată şi compania de
pionieri în număr de 78 de persoane, sub comanda porucicului Victor Constantin şi compania de
comenduire, compusă din 8 ofiţeri şi 245 ostaşi.
Aviaţia era reprezentată prin detaşamentul 1 Moldovenesc de aviaţie sub comanda
porucicului Bârcă şi adjutantul detaşamentului porucicul Leonid Suruceanu-pilot-observator.
Detaşamentul cuprindea în sine 12 ofiţeri aviatori şi 21 de ostaşi.
Marina militară era reprezentată prin detaşamentul marinarilor moldoveni ai Flotei militare a
Mării Negre, care au sosit la 10 decembrie 1917 în Chişinău şi Flotila militară Dunăreană. Din
păcate, din fosta Flotilă Dunăreană ţaristă a rămas numai denumirea, fiindcă practic toate navele
de război şi tehnica militară a fost evacuată în adâncul Rusiei, iar ceea ce încă a mai rămas în
porturi a fost expropriat de către ţările blocului central. Numai din portul Reni trupele austro-
ungare au sustras trei vapoare şi o barjă cu petrol pe care le-au transportat în Brăila.

4. Organele de conducere a Armatei Naţionale.

Paralel cu formarea unităţilor militare decurgea procesul formării Directoratului General
pe probleme militare şi maritime – organ central de gestionare a procesului construcţiei Forţelor
Armate ale Republicii Democratice Moldoveneşti. La şedinţa Sfatului Ţării din 14 decembrie
1917 podporucicul G. Pântea a fost numit la funcţia de ajutir Director General pe probleme
militare şi maritime cu îndeplinirea temporar funcţiei de Director în locul lui T. Cojocaru, grav
bolnav. Prin ordinul nr.1 interimar Director militar podporucicul Gherman Pântea l-a numit la
funcţia de ajutor Director pe probleme maritime pe locotenentul de marină V. Prahniţchi, funcţia,
care din februarie 1918 ocupa căpitanul de rangul I Hudenţov. Ajutori Director trupe de uscat au
fost numiţi C. Osoeanu şi Secară. Funcţia de Şef Stat Major al armatei îndeplinea ştabs-căpitanul
D. Bogos, adjutant superior al Statului Major – ştabs-căpitanul Berezovschii. Pe 22 decembrie
1917 la funcţia de general-cvartirmaistru al Statului Major (şef secţie operativă) a fost numit
locotenent-colonelul statului major general Hudolei, militar de carieră, care în fond a şi condus
realizarea procesului construirii armatei, fiindcă Gherman Pântea, ofiţer de rezervă promovat pe
timp de război puţin se orienta în problemele operative şi exercita numai gestionarea politică a
acestui proces. Datorită activităţii locotenent-colonelului Hudolei, Statul Major al armatei a
căpătat acea rigoare, caracteristică oricărei structuri militare.
 1-a secţie a Statului Major includea în sine biroul de recrutare, biroul organizaţional şi
biroul mobilizare. În cadrul secţiei a 2-a intrau biroul operativ, biroul informaţie (cercetare) şi
biroul pregătirii de luptă. De secţia a 3-ea depindea biroul cadre (personal) şi biroul juridic. În
afara de aceste secţii Statul Major includea Serviciul artilerie, Serviciul Geniu, Serviciul marinei,
Serviciul Sanitar, Serviciul Intendenţei (Logistică), postul telegrafiere fără fir şi plutonul de pază
al Ministerului (Directoratului).
În luna ianuarie 1918 Marele Stat Major număra în rândurile sale 64 de persoane. Aceştia
erau: podporucicul Gh. Pântea, locotenentul de marină Prahniţchii, sublocotenentul Osoeanu,
ştabs-căpitanul Bogos, locotenent-colonelul Hudolei, locotenent-colonelul Juriari, ştabs-
căpitanul Berezovschii, căpitan Zaiţev, căpitan Cernâşev, căpitan Untilov, angajat civil Ivanov,
colonel-medic Bednarovschii trecut din regimentul 1 Moldovenesc, ştabs-căpitanul Hanchevici,
medic-veterinar Usinevici, căpitan Agura, ingenerul Florin, ştabs-rotmistrul Donico-Iordăchescu,
angajat civil Stângaciu, angajat civil Bulatov, angajat civil Luchianov, angajaţi civili Ermicioi şi
Rotari, sublocotenentul Moşanu, podporucicul Ghinculeac, subofiţerul Mârzac-Mârzacov,
căpitan Greşcenco, sublocotenentul Stăvilă, căpitan Baranov, angajat civil Vinogradov, medicii
Gruşevschii, Bertanovschii şi Ghelson, angajat civil Leşniev, podporucicul Tarantaev, ştabs-
căpitanul Balii, angajat civil Capşa, căpitan Latii, ştabs-căpitanul Juriari, angajat civil Lidâciuc,
cornetul Botezat, podporucicul Maloman, porucicul Berezovschii, sublocotenentul Covrig,
podporucicul Paşniuc, iuncherul Trofimov, podporucicul Cecherdâcovici, podporucicul
Focşanean, podporucicul Vedraşco, micimanul (sublocotenentul) Turcuman, micimanul
(sublocotenentul) Palamari, porucicul Buzni, sublocotenentul Horpaniţa, angajat civil Onică,
angajat civil Lvovschii, furieri Bahtalovschii, Guciujina, Beico, Ionco, Valcov, Mocanu, Stoico,
Ciulearca, Bulenga şi Mosiev.
Pe lângă altele, Marele Stat Major dispunea şi de garaj cu automobile şi motociclete.
Locţiitor comandant al garajului era cornetul Vladimir Zloti, comandant grupa motociclete –
ştabs-căpitanul Valentin Melnicov.
În februarie 1918 în locul ştabs-căpitanului Bogos, ofiţer de rezervă, la funcţia de Şef Marele
Stat Major a fost numit militarul de carieră, cavalerul ordinului Sfântului Gheorghe gr.4 şi
armamentului de onoare Sf. Gheorghe, colonelul Alexandru Ghepeţchii, originar din Hânceşti. În
scopul perfecţionării activităţii Directoratului (Ministerului) de război, dării procesului
constituirii armatei unei dinamici mai active şi atitudinii mai profesionale, la 19 ianuarie 1918 în
funcţia de Director General a fost întărit colonelul Constantin Brăescu, fost comandant regiment
8 Lubensk de husari, destituindu-l din funcţia respectivă pe fostul subofiţer Gh. Pântea. În aceste
acţiuni clar se observă linia generală în domeniul politicii militare de înlocuire din funcţii-cheie
din cadrul armatei diletanţilor cu profesionişti adevăraţi. În câteva luni ale activităţii sale
Ministerul a obţinut succese remarcabile în construirea armatei naţionale.
Analiza ne arată că în ea nu sunt reprezentate multe unităţi existente în armata
moldovenească, însă sunt arătate diferite depozite şi comisii care nu influenţau asupra stării
pregătirii de luptă a armatei în general. În tabel este omisă practic toată artileria, detaşamentul de
aviaţie, unităţile militare care aparţineau flotei şi trei regimente de infanterie – din Bălţi, Tighina
şi Bolgrad. Luând în consideraţie şi aceste unităţi, numărul total al armatei naţionale trebuie
mărit cel puţin de două ori. La şedinţa Sfatului Ţării din 13 octombrie 1917 P. Erhan –
preşedintele Consiliului de Directori a declarat că Forţele Armate numără în rândurile sale 15000
oameni. În continuare, concomitent cu construcţia armatei naţionale, numărul ei a crescut până la
aproximativ 30000 oameni. Necătând la colapsul economic, Sfatul Ţării întreprindea măsuri
enorme privind finanţarea activităţii ai armatei. În perioada respectivă, până la desfiinţarea
armatei, tuturor structurilor militare au fost alocate în jur de 2,8 mln ruble.
Necătând la unele greutăţi specifice unei instituţii în dezvoltare, toţi aceşti oameni erau
însufleţiţi de idei patriotice, determinaţi să apere libertăţile obţinute în urma revoluţiei, mai ales
pământul pentru care ei au vărsat atâta sânge şi sudoare. Aceste sentimente, în special, s-au
manifestat în timpul desfăşurării primei parade militare din istoria naţională, care a avut loc pe
25 decembrie 1917 în Chişinău pe Piaţa Germană. Parada era comandată de către colonelul M.
Popa – comandantul regimentului I Basarabean de husari. Parada a fost primită de către
Gherman Pântea – interimar Director general probleme militare şi maritime. La paradă au
participat regimentele I Basarabean de husari, un batalion al regimentului I Moldovenesc de
infanterie, bateriile 1 şi 2 moldoveneşti de artilerie şi compania pază a Sfatului Ţării. La paradă
au asistat toată conducerea de vârf a Sfatului Ţării în frunte cu Ion Inculeţ – preşedintele Sfatului
Ţării. După alinierea efectivului, I. Inculeţ s-a salutat cu trupele adunate la paradă, care i-au
răspuns: „Să trăiţi domnule Preşedinte!” La cuvintele Preşedintelui adresate participanţilor la
paradă: „Să trăiască Republica Moldovenească şi Republica Federativă Rusă”, unităţile au
răspuns cu strigătele de „Ura!” După trecerea cu marş solemn, I. Inculeţ din numele Sfatului
Ţării a înmânat drapelele de luptă reprezentanţilor regimentelor I Moldovenesc de infanterie, I
Basarabean de husari, I Moldovenesc de husari, bateriilor 1 şi 2 Moldoveneşti de artilerie,
companiei de pază a Sfatului Ţării.
Un rol important în ridicarea moralului şi conştiinţei naţionale a efectivului armatei a
jucat trecerea armatei la ţinuta militară nouă, cu semne de dinstincţie militare naţionale. Conform
ordinului nr.15 din 15 ianuarie 1918, toţi militarii armatei erau obligaţi să poarte pe mâneca
stângă mai sus de cot o panglică tricoloră în forma literei „V”, îndreptată cu unghiul în jos. În
acelaşi ordin epoleţii de stil vechi, ruseşti, erau anulaţi şi în locul lor erau incluse distincţii noi,
pe umeri, de tip francez. Gradele militare se distingeau după galoane de pe mâneci. Generalul de
armată avea trei galoane aurii, general-locotenent – două şi general-maior un galon auriu.
Colonelul avea ca şi general de armată trei galoane, numai de culoarea argintie, locotenent-
colonelul două şi căpitanul un galon argintiu. Ştabs-căpitanii aveau patru galoane înguste de
culoare argintie, porucicul – trei, podporucicul – două şi sublocotenentul – un galon îngust
argintiu.
Sigur, că tânăra armata nu era lipsită şi de unele carenţe specifice unui institut în curs de
dezvolztare, aşa ca dezertarea efectivului, mai ales în regimentele de infanterie, disciplina slabă
cauzată de agitaţie bolşevică, lipsa închegării de luptă. Aşadar, la 4 ianuarie 1918 efectivul
regimentului 4 Moldovenesc de infanterie simpatizând ideielor bolşevice a permis regimentului 6
Zaamursk de cavalerie (bolşevizat complect) să pătrundă pe teritoriul cetăţii Tighina, care
unindu-se cu artileriştii din cetate (majoritatea moldoveni) au pus stăpânire pe acest punct
strategic din oraş. Totuşi, tânăra armată moldovenească reprezenta în sine o forţă impunătoare,
demnă de respect. Deşi contemporanii nu o luau în serios, criticându-i succesele obţinute, critici,
care au fost preluate şi de istorioigrafia contemporană, armata Republicii Democratice
Moldoveneşti era în stare să îndeplinească orice misiune de luptă pusă în faţa ei de către
comandamentul superior. Armata reprezenta un colectiv strâns de camarazi, dispunând de toate
genurile de armă perioadei respective – infanterie, cavalerie, aviaţie şi marină. Însă valoarea
principală a armatei o reprezentau oamenii, îmbogăţiţi cu experienţa Marelui război şi cadre de
ofiţeri de o profesionalitate înaltă. În perioada revoluţionară a anilor 1917-1918 în Basarabia au
fost create toate posibilităţile în vederea dezvoltării ei armonioase pe toate direcţiile. Dar
destinele ţării le hotăra nu armata ci politicienii, care nu luau în consideraţie condoleanţele
efectivului armatei naţionale. La şedinţa Sfatului Ţării din 14 aprilie 1918 soarta armatei era
hotărâtă. Necătând la părerile expuse de către deputaţii Cateli, Balamez, Ţiganco în privinţa
păstrării şi în continuare armatei naţionale, majoritatea Sfatului Ţării a hotărât desfiinţarea
armatei, punând capăt scurtei istorii existenţei armatei Republicii Democratice Moldoveneşti.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care erau liderii mișcării de eliberare națională?

2. Numiți principalele revendicări mișcării de eliberare națională din Basarabia.
3. Când s-a deschis lucrările Congresul Militar Moldovenesc?
4. Cum se numeau primile unități naționale militare?
5. Când a început procesul formării primilor unități ale armatei regulate din Basarabia?
 6. Care era sctructura Armatei regulate Republicii democratice Moldovenești?
7. Care era structura de conducere Armatei regulate Republicii democratice Moldovenești?
8. Ce personalități militare marcante din cadrul Armatei regulate Republicii democratice
Moldovenești cunoașteți?

Bibliografie:

1. Leşcu Anatol, Românii în armata imperială rusă: secolul al XVIII-lea – prima jumătate a
secolului al XIX-lea. - Bucureşti: Editura Militară, 2005.
2. Leşcu Anatol, Românii Basarabeni în istoria militară a Rusiei: de la războaiele din
Caucaz la Războiul Civil. Bucureşti: Editura Militară, 2009.
3. Moraru Anton, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. 1812-1993, Chişinău, 1995.

Tema 7. Moldova și armata sa în epoca contemporană.

Lecția 2. Basarabia şi Transnistria în războiul civil din Rusia.

Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să apreciați rolul populației din Basarabia în desfăşurarea războiului civil din Rusia
Sovietică;
 să analizați modul de dezvoltare a artei militare din perioada studiată şi aportului
moldovenilor în dezvoltarea ei;
 să cunoașteți cauzele participării populaţiei Moldovei la războiul civil din Rusia sovietică.

Subiecte:
1. Războiul civil din Rusia Sovietică.
2. Răscoala de la Hotin.
3. Participarea moldovenilor în războiul civil.

Cuvinte–cheie: război civil, revoluție, armata, anarhie, răscoală, Armata Roșie,

albgardist, artilerie, aviația, principe, cohorta, campania, Sfatul Țării, Ucraina, execuție.

1. Războiul civil din Rusia Sovietică.

Războiul Civil în Rusia s-a desfășurat între 1917 și 1921. După succesul Revoluției Ruse,
noul guvern bolșevic al Rusiei a semnat pacea cu Germania la Brest-Litovsk, tratatul de pace
fiind ratificat pe 6 martie 1918. Acest tratat de pace era singura opțiune, deoarece armata rusă era
într-o stare haotică și de totală indisciplină atunci când Germania a atacat în februarie 1918, deși
vechea armata țaristă fusese reorganizată în ianuarie ca "Armata Roșie a Muncitorilor și
Țăranilor".
Războiul s-a dus în principal între "Roșii", care erau comuniștii și revoluționarii,
și "Albii", care erau monarhiștii, conservatorii, liberalii și socialiștii care se opuneau Revoluției
bolșevice. A mai existat un grup al naționaliștilor și anarhiștilor cunoscuți ca "Verzii", care au
jucat un rol mai puțin însemnat în război, care i-au hărțuit atât pe Albi cât și pe Roșii, iar uneori
s-au bătut între ei. În plus, Antanta și alte câteva țări au intervenit de partea Albilor, ceea ce a
agravat războiul civil.
Războiul s-a purtat pe trei fronturi principale: cel estic, cel sudic și cel de nord-vest.
Războiul poate fi împărțit în mare în trei perioade.
Prima perioadă a războiului a durat de la Revoluție până la Armistițiu. Conflictul a
început cu grupuri de ruși dezertori, principala forță fiind proaspăta formată Armata
Voluntarilor în regiuna râului Don, cărora li s-a alăturat mai târziu, în Siberia, Legiunea Cehă. În
răsărit, existau de asemenea două administrații antibolșevice, Komuch în Samara și guvernul
naționalist siberian aflat în Omsk. Cea mai mare parte a luptelor din această perioadă a fost
sporadică, implicând numai mici grupuri, în mijlocul unei scene strategice care se schimba pe zi
ce trece. Printre cei implicați în luptă s-au aflat Legiunea Cehă, sau Cehii Albi
(Белочехи, Bielocehi), polonezii din Divizia a 5-a de Pușcași Polonezi și unitățile
bolșevice Pușcașii Roșii Letoni (Красные латышские стрелки,Krasnie Latișskie strelki).
A doua perioadă a războiului a fost perioada hotărâtoare și a durat numai din martie până
în noiembrie 1919. La început, armatele Albilor au avansat cu succes dinspre sud (sub
conducerea lui Anton Denikin), dinspre nord-vest (sub conducerea lui Nicolai Nicolaevici
Iudenici) și dinspre est (sub conducerea lui Alexandr Vasilevici Kolceak), reușind să împingă
înapoi nou-formata Armată Roșie, croindu-și drum către Moscova. Dar Lev Troțki a reușit să
reformeze Armata Roșie, a oprit înaintarea lui Kolceak în iunie, iar pe Denikin și pe Iudenici i-a
respins în octombrie. Puterea de luptă a lui Kolceak și a lui Denikin a fost distrusă aproape
simultan pe la mijlocul lunii noiembrie.
A treia perioadă a războiului a fost îndelungatul asediu al forțelor Albilor
din Crimeea. Piotr Nicolaievici Wrangel a adunat rămășițele armatelor lui Denikin și și-au
fortificat pozițiile în Crimeea. Au apărat aceste poziții până când Armata Roșie s-a întors
din Polonia, unde luptase în Războiul Polono-Sovietic începând din 1919. Când toată forța
Armatei Roșii a fost arncată asupra Albilor, aceștia din urmă au fost rapid copleșiți și forțele
rămase au fost evacuate la Constantinopol în noiembrie 1920.
În războiul civil din Rusia, de ambele părți, au participat un număr însemnat de
basarabeni.
2. Răscoala de la Hotin.
Răscoala de la Hotin a reprezentat un complex de evenimente cu caracter militar, politic
și social, care au avut loc la mai puțin de un an de la realizarea Unirii Basarabiei cu România în
perioada 7/20 ianuarie – 19 ianuarie/1 februarie 1919, în arealul județului Hotin și în partea de
nord a județului Soroca. Răscoala a fost condusă de foşti ofiţeri ai armatei ţariste cu o enormă
experienţă militară. Răscoala a început în noaptea spre 19 ianuarie 1919 când un detaşament în
frunte cu G. Bărbuţă traversând Nistru a ocupat localitatea Otaci. La 23 ianuarie răeculaţii deja
au ocupat Hotinul. Pe parcursul răscoalei au fost formate regimentul 1 Basarabean sub
conducerea lui I. Neaga, regimentul 2 Basarabean comandat de către G. Bărbuţă, divizionul 1
Basarabean artilerie uşoară, un şir de regimente şi detaşamente de voluntari. Comandantul
suprem tuturor forţe armate ale răsculaţilor a fost desemnat fostul căpitan ai armatei regulate ruse
Latii, iar şef stat major – Filipciuc. După înăbuşirea de către trupele române a răscoalei în
februarie 1919, în jur de 5 mii de răsculaţi şi 50 mii de populaţie civilă a fugit în stânga Nistrului,
formând aici o bază solidă demografică pentru înfiinţarea pe parcurs a noilor unităţi ai Armatei
Roşii. Însă înainte de toate, de situaţia creată a dorit se profite armata Directoriei Ucrainene, care
formal controla Podoliei unde erau retrase rămăşiţele răsculaţilor. Executându-l în iarna anului
1919 pe G. Bărbuţă, adversar deschis al „ucrainismului” petliuroviştii au hotărât să formeze din
emigranţi moldoveni unităţi militare în vederea luptei împotriva românilor. Aşadar, în cadrul
armatei ucraineşti au fost formate regimentul moldovenesc de cavalerie comandat de către
Chirşu şi regimentul de infanterie sub comanda lui Diacişin, ambele însă cu venirea trupelor
sovietice au întrat în componenţa Armatei Roşii. Rămăşiţele detaşamentelor de răsculaţi
basarabeni lui Barbuţa, Ion Rusnac, Nicolae Sliva, Dimitrie Colenciuc, care din start nu doreau
să se supună autorităţilor ucrainene, după ce ele s-au retras peste Nistru s-au concentrat compact
în regiunea localităţilor Dunaiţî, Novaia şi Staraia Uşiţa. Din ele s-a început formarea unui
divizion de cavalerie în frunte cu Leonov. În localitatea Iampol Dimitrie Colenciuc din locuitorii
ţinuturilor Hotin, Soroca, Movilău a început formarea escadronului de cavalerie compus în
majoritate din moldoveni. Dintre basarabeni din acest escadron putem aminti pe Nicolae
Scutelnic, fraţii Barciuc, fraţii Olenic, Trofin Zibreev, Gerasimciuc, Ceban şi mulţi alţii.
3. Participarea moldovenilor în războiul civil.
Analizând participarea moldovenilor în desfăşurarea războiului civil din Rusia, putem
trage concluzii generale, care, constă în aceia, că ea nu a fost aşa de masivă ca ale ruşilor,
ucrainenilor sau bieloruşilor. Acest fapt se explică atât prin numărul mic ai populaţiei Basarabiei
în cadrul fostului imperiu, cât şi de faptul izolării teritoriului Basarabiei de focarul războiului
prin încorporarea ei în România. Şi totuşi, mulţi basarabeni au participat activ la acest război.
Vârful intensităţii acestui proces cade pe perioada răscoalei de la Hotin, când în jur de 50 mii de
locuitori din nordul Basarabiei au părăsit vetrele strămoşeşti şi au fugit peste Nistru, scăpând de
furia comandamentului militar român şi care în masă se înscrieau în rândurile Armatei Roşii. În
continuare, acest proces s-a demenuit, dar nu era oprit definitiv pe parcursul întregii oerioade ale
războiului civil. Numărul total al moldovenilor participanţi la război este greu de stabilit cu
execitate, dar totuşi ea atingea cifra de câteva zeci de mii de oameni, majoritatea cărora luptau în
cadrul Armatei Roşii. Moldoveni, participanţi în mişcarea albgardistă erau foarte puţini, ei
limitându-se în principal la ofiţeri de carieră fostei armatei ţariste.

Lipsiţi de patrie, cu o slabă speranţă de a mai vedea vreodată casa părintească, ei cadrul
Armatei Roşii arătau exemple de vitejie şi eroism, fiind unii din cei mai buni ostaşi ai revoluţiei.
Nefiind fanatici ideilor bolşevice ca letonii şi estonienii, moldovenii se evidenţiau prin bravură şi
optimism, atitudine umană faţă de inamic, credinţa naivă în dreptatea cauzei alese. Un exemplu
elocvent în acest domeniu ne poate servi soarta lui Constantin Vedraşco, comandant pluton în
brigada lui Gr. Kotovsky. Originar din satul Frăsineşti, ţinutul Ungheni, dintr-o familie de nobili
moldoveni, Constantin Vedraşco în anul 1918 a fugit din Basarabia şi s-a înrolat ca voluntar în
regimentul 1 Basarabean şef cercetare. Participant activ la războiul civil, în anul 1921 pentru
eroismul arătat în timpul înăbuşirii răscoalei lui Antonov din regiunea Tambov a fost decorat cu
ordinul Drapelul Roşu de luptă. După terminarea războiului civil a continuat serviciul militar în
cadrul Diviziei 3 Basarabene de cavalerie în calitate de locţiitor comandant escadron,
comandantul escadronului 1 regimentului 15 cavalerie, locţiitor comandant regiment 15
logistică. În anul 1931 maiorul C. Vedraşco ocupă înaltă funcţie de locţiitor comandant, şef
logistică Corp 2 Cavalerie. La toate funcţiile ocupate Constantin Vedraşco se evidenţia prin
atitudinea umană faţă de subalterni, nobleţea înăscută şi bravura personală caracteristică
cavaleriştilor secolului trecut. Metoda lui preferată de lucru era convingerea şi nici decum
presiunea psihică, morală şi fizică asupra efectivului. Necătând la aceste metode de conducere şi
instruire, atipice pentru perioada respectivă, escadronul său era unul fruntaşi în cadrul diviziei.
Nu este întâmplător faptul, că Ostaşul de Onoare al escadronului era însuşi Kliment Voroşilov –
comisarul apărării URSS. Aceste calităţi sufleteşti îi atrăgeau simpatiile întregului efectiv. Chiar
şi unere abateri disciplinare din partea lui C. Vedraşco numai îi întăreau gloria de ultimul
romantic din cadrul cavaleriei, faptele sale devenind legendare. Călăreţ excelent, în anul 1928,
întorcându-se de la o întâlnire amoroasă şi fiind un pic biat, C. Vedraşco s-a urcat cu calul său
„Mişca” în cancelaria escadronului, care se afla la etajul 3. Ajungând în cancelarie, l-a hrănit pe
„Mişca” şi s-a coborât călare jos. Întreaga procedura urcării şi coborârii treptelor călare pe cal era
foarte riscantă, deoarece podelele şi treptele erau spălate de plantoni şi erau lunecoase atât pentru
oameni, cât şi mai mult pentri cai. Căderea calului de pe trepte umede avea să aibă consecinţe
tragice atât pentru cal, cât şi pentru călăreţ. Necătând la aceasta, C. Vedraşco la toate insistenţele
subalternelor să se descalece şi să se coboare pe jos a refuzat s-o facă, cu succes coborânduse
afară, unde deacuma îl aştepta comandantul regimentului cu foaia de arest pe 5 zile. Fapta sa
„eroică” a ajuns până la conducerea diviziei şi Cperpului, ceea ce însă nu a ştirbit imaginea şi
autoritatea sa în faţa întregului efectiv.
Peste 250 de ostaşi brigăzii de cavalerie lui Gr. Kotovsky au fost decoraţi cu ordinul
Drapelul Roşuu de Luptă, unica distincţie statului Sovietic din perioada respectivă, iar 24 din ei
au fost decoraţi cu acest ordin de două ori. Este de menţionat faptul, că moldovenii au dat patru
comandanţi de fronturi (P. Bolbocean, S. Lazo, general-maior A, Muruzi şi M. Frunze), doi
comandanţi de armată (Crusser şi M. Molcoceanu), trei comandanţi de divizie (Logofăt, generalii
V. Cantacuzino şi A. Turcul) şi un număr mare de comandanţi nivelului inferior. În continuare
prezentăm scurte biografii a unor de aceste persoane uitate.
 Viitorul genereal Alexandru Muruzi s-a născut pe 19 martie
1872, în edificiul Agenţiei Societăţii Ruse de navigaţiei din
Galaţi115. . În anul 1891 el se înscrie la clasele speciale a Corpului
de Paji, care îl absolveşte în 1893 cu prima categorie. În gradul
militar de cornet el este repartizat cu serviciul militar în regimentul
Ulan de Gardă. Cu începerea războiului ruso-japonez ştabs-
rotmistrul Alexandru Muruzi a plecat ca voluntar în Extremul
Orient unde a participat în lupte împotriva japonezilor. Pentru
eroismul arătat în aceste lupte el a fost decorat cu ordinele Cf. Ana
gr. 2 cu spade şi Cs. Stanislav gr. 2 cu spade.
În anul 1907 Alexandru Muruzi absolveşte Academia cu cea de a doua categorie fiind
întărit la funcţia de adjutant secţie în brigada 1 de cavalerie, unde se îndrăgostete de zbor.
Pasiunea sa către cer l-a adus în 1911 la şcoala aeronautică de ofiţeri dislocată în or. Gatcina
devenind pionerul aviaţiei ruse, învăţând împreună cu P. Nesterov, C. Arţeulov şi alţii, numele
cărora au fost înscrise în analele aviaţiei mondiale. După absolvirea în anul 1911 şcolii
aeronautice şi conferirea gradului militar de locotenent-colonel, A. Moruzi a fost transferat în
Kiev cu numirea în funcţie de Şef Depozit cetăţii Kiev, iar în 1912 numit la funcţie de Şef şcoala
aeronautică Măriei Sale Imperiale Marelui Kneaz Alexandru Mihail din Sevastopol, care a
condus-o până în anul 1915.
În urma insistenţelor sale, în iulie 1916 el este numit la funcţia şef stat major brigăzii 3
speciale de infanterie, destinată pentru tremiterea în Franţa 16. Acţionând în cadrul Armatei a 6-a
franceză, regimentele brigăzii 3, compuse în linii generale din cavalerii medaliei ostăşeşti Sf.
Gheorghe, s-au comportat eroic, acoperindu-se cu glorie şi respect în faţa aliaţilor francezi. O
mare parte de succesele obţinute îi aparţine şi colonelului A. Muruzi care a participat activ în
planificarea şi ducerea acţiunilor militare.
Evenimentele revoluţinare l-au prins pe A. Muruzi în Franţa, corpul fiind dezolvat, iar
efectivul repatriat în patrie. Sosind în vara anuui 1918 în Arhanghelsk, colonelul A. Muruzi, un
monarchist înverşunat, a găsit în oraş puterea sovietică instaurată pe 17 februarie 1918, care
forma în regiune detaşamentele de gardă roşie şi avea stringentă nevoie de specialişti militar.
Unul din ei era şi colonelul Statului Major General A. Muruzi care a fost numit la funcţia de şef
secţie operaţii. Consimţînd colaborarea cu bolşevicii A. Muruzi a strâns legătura cu Uniunea
Renaşterii Rusiei sub conducerea capitanului de rangul 2 G. Ciaplin, care pregătea o lovitură
antisovietică în regiune17. În În urma răscoalei care a avut loc în noaptea de 1 spre 2 august 1918
puterea sovietică în regiunea a fost răsturnată.
 Cu sosirea în luna noiembrie 1918 în Arhanghelsk generalului V. Maruşevskii, fostul
comandant lui A. Muruzi din Franţa, şi numirea sa la funcţia de Comandant trupelor Ţinutului de
Nord, el a atras pe ultimul la comanda trupelor. Necesitatea militară l-a impus pe Miller să-l
numească pe colonelul A. Muruzi la funcţia de comandant trupe regiunii Dvina, iar în septembrie
1919 la cea de comandant trupe regiunii Calea ferată, un ţinut strategic care acoperea direcţia de-
a lungul căii ferate Moscova- Arhanghelsk. Unde nu îşi apărea A. Muruzi, el din start începea
acţiui de ofensivă. Toate operaţiunile sale s-au bucurat de succes. Toate victoriile mişcării
albgardiste în Nord era legate cu numele său şi au fost întreprinse sub conducerea sa. Deţinând
resurse materiale limitate el a distrus detaşamente mult mai numeroase ai Armatei Roşii pe râul
Dvina şi în ţinutul Căii ferate eliberând staţiile Emţî şi Pleseţk. Fiind ofiţer activ el cu dispreţ se
atârna faţă de acei ofiţeri care se ascundeau în spatele frontului şi nu doreau se rişte pentru
obţinerea victoriei mişcării albgardiste. Necîtând la monarhizmul său el îşi dădea bine seama, că
în război rolul principal îi aparţine poporului şi de aceia, cine îi va câştiga simpatiile depinde
soarta conflagraţiei militare. Deaceia, în trupele subordonate el menţinea disciplina militară la un
nivel înalt, sever pedepsând toate abuzurile asupra populaţiei civile, purtând grija asupra
subalternilor săi chiar mai mult, decât asupra ofiţerilor. O grijă deosebită el avea asupra
prizonierilor din cadrul Armatei Roşii luându-i sub protecţie personală. Toate acestea au creat în
jurul numelui lui o aureolă de veneraţie din partea ostaţilor, care erau gata să-şi deie propria viaţa
pentru el.
Temânduse de popularitatea sa crescândă, şi necătând la faptul că pe 21 octombrie 1919
el a fost înaintat la gradul de general-maior iar pe 5 noiembrie 1919 a fost decorat cu ordinul Sf.
Gheorghe gr. 4, sub pretextul apărării de către el al adjutantului personal care la o serată în
Clubul cavalerilor ordinului Sfântului Gheorghe şi-a permis nişte replici critice la adresa Marelui
Stat Major, generalul Miller l-a expulzat din Arhanghelsk. Părăsind Rusia generalul s-a înstrăinat
de activitate politică şi a murit pe 2(3) iulie 1954 în Paris.
Chişinăul se poate mândri cu multe nume, care au contribuit la formarea gândirii şi
tradiţiilor militare naţionale. Prntre aceste nume se numără şi principe, general-maiorul Vladimir
Cantacuzino. Vladimir Cantacutino s-a născut la 7 iunie 1872 în Chişinău, în familia prefectului
oraşului Gheorghe Cantacuzino. Ca şi mulţi exponenţi ai acestei familii, el din tinereţe a hotărât
să devină militar, alegând cariera militară şi întrând la studii în Corpul de Cadeţi din Moscova,
pe care l-a absolvit în anul 1892. După terminarea Corpului, el a continuat studiile la renumită
şcoală de artilerie Mihailovsc, pe care a absolvit-o în anul 1895 cu categoria I, fiindu-i acordat
gradul primar de ofiţer – podporucic (locotenent). Ca absolvent eminent, el singur s-a ales locul
serviciului militar, alegând bateria 15 artilerie călăreaţă din Chişinău, dislocată la intersecţia
străzilor Bulgară şi Podolsk (actuala str. Bucureşti), unde actualmente se află o unitate de
 carabinieri. În oraşul natal Vladimir Cantacuzino s-a aflat până în
anul 1904 – data începerii războiului ruso-japonez.
Cu începutul războiului ştabs-căpitanul V. Cantacuzino s-a cerut în
calitate de voluntar pe front, fiind ataşat în subordinea Atamanului
oastei căzăceşti Zabaikalsk. Pentru vitejie şi curaj arătate pe
câmpurile de luptă din Extremul Orient el a fost decorat cu ordinul
Sf. Stanislav gr.3 cu spade şi rozetă, Sf. Ana gr.3 cu spade şi rozetă
şi Sf. Ana gr.4 cu inscripţia „Pentru vitejie.” După terminarea
războiului, de acuma căpitanul Vladimir Cantacuzino s-a întors la
Chişinău, la locul vechi de serviciu în calitate de ofiţer superior ai bateriei. În 1908 căpitanul V.
Cantacuzino prin Înaltul Ordin a fost numit la funcţia de comandant bateria 2 rezervă din Kiev.
În perioada respectivă pentru succesele obţinute în pregătirea de luptă el a fost decorat cu ordinul
Sf. Stanislav gr.218.
Începutul Primului război mondial l-a găsit pe locotenent-colonelul Vladimir Cantacuzino
în calitate de comandant bateriei nr.18 călăreţe, cu care a participat la toate bătăliile, fiind unul
din primii ofiţeri, decoraţi cu ordinul Sf. Gheorghe. La 11 august 1914 în lupta de lângă satul
Lapi-Polski, bateria locotenent-colonelului V. Cantacuzino a respins atacul a trei escadroane
husarilor ungari, salvând tunurile şi efectivul de capturare, faptă, pentru care el a fost decorat cu
ordinul Sf. Gheorghe gr.419. Pe parcursul întregului război V. Cantacuzino cu onoare reprezenta
faima neamului său, participând la nenumărate lupte şi bătălii, inclusiv şi la ruperea defensivei
inamice efectuate de către generalul A. Brusilov.
Monarchist înverşunat, după revoluţie din Petrograd şi acaporarea puterii de către V.
Ulianov-Lenin, V. Cantacuzino fără ezitare s-a alăturat mişcării albgardiste, fugind în Siberia
către amiralul Kolciak. La 18 octombrie 1919 general-maiorul Vladimir Cantacuzino a intrat în
executarea funcţiei de comandant divizia 2 Ufa cavalerie. În retragerea sa sub loviturile Armatei
Roşii armata lui Kolciak a fost practic toată nimicită. Ajungând cu rămăşiţile diviziei în
Vladivistok V. Cantacuzino a fost evacuat în Japonia, de unde a revenit în Patrie, la Chişinău. V.
Cantacuzino s-a îndepărtat de politică, ducând o viaţă liniştită, fiind ocrotit de atenţia dinastiei
regale din România, pe care o considera mai prejoasă decât a sa. Principe V. Cantacuzino a
decedat la 16 iulie 1937, fiind înmormântat la cimitirul de pe strada Armeană.
Ilustrul comandant sovietic Mihail Vasile Molcoceanu s-a născut la 14 octombrie 1877 în
Chişinău, în familia lui Vasile Andrei Molcoceanu şi botezat la 12 noiembrie aceluiaşi an în
biserica Sfântul Gheorghe din Chişinău, dislocată în regiunea actualei Gării auto centrale. 20 În
mai 1890, după trecerea concursului de examinare, Mihai este admis la studiile în Liceul Real
din Chişinău, pe care îl absolveşte în anul 1897. După finisarea studiilor, împreună cu prietenul
 său Ion Jivallo el a decis să intră la studii în Şcoala militară
din Kiev.
În anul 1901 Mihail Molcoceanu termină studiile
militare cu acordarea gradului militar primar de ofiţer
„porucic.” În anii 1904-1905 el participă la războiul ruso-
japonez. Pentru curaj manifestat în luptele împotriva
japonezilor, tânărul ofiţer a fost decorat cu ordinul Sf. Ana
clasa a 4-a cu inscripţia „Pentru vitejie”21.
După terminarea războiului M. Molcoceanu se
întoarce înăpoi şi este transferat cu serviciul militar în
Districtul militar Varşovia, unde trece prin toate treptele
ierarhiei militare – porucic, ştabs-căpitan, fiind numit comandant companie în garnizoana
oraşului Lodz, unde l-a şi găsit începutul războiului mondial. Luptele succesive din anii 1915-
1916 au dat dovadă de talentul militar înăscut căpitanului M. Molcoceanu, ceea ce a şi fost
observat de către comandamentul superior. În anul 1916 el a fost înaintat la gradul de locotenent-
colonel cu numirea în funcţie de adjutant stat major Corp Armat, adică şef secţie operativă
statului major Corpului Armat. Datorită capacităţilor sale, în februarie anului 1917 M.
Molcoceanu este trimis la studii în Academia Statului major General din St. Petersburg. Aici, în
aulile Academiei, l-a găsit şi revoluţia din toamna anului 1917.
Nu de o dată a primit M. Molcoceanu puterea nouă instalată în Rusia. Numai pericolul
înaintării germane în adâncul Rusiei din iarna anului 1918 după semnarea păcii de la Brest-
Litovsk l-a determinat să treacă în serviciul noii puterii, în slujba căreia a dat cunoştinţile şi
experienţa sa. Pentru oprirea ofensivei germane comandamentul sovietic a format 3 sectoare de
baraj – Petrograd, Kaluga (Moscova) şi Voronej, care la rândul său, erau divizate pe raioane şi
detaşamente de baraj mai mici. Unul din aceste detaşamente a fost detaşamentul de baraj al
raionului Kaluga, pe baza căruia s-a format divizia Kaluga, unde în iulie 1918 a şi fost îndreptat
specialistul militar M.V. Molcoceanu la funcţia de ajutor şef stat major ai diviziei, iar mai târziu,
la cea de şef stat major, fiindcă fostului şef stat major căpitanului V. Sergheev nu-i ajungeau
cunoştinţe necesare în vederea conducerii cu o aşa unitate mare, cum este divizia de infanterie.
La 1 octombrie 1918 la funcţia şef stat major diviziei Kursk puşcaşi a fost numit M.
Molcoceanu. Povara responsabilităţii era imensă, cu atât mai mult, că la 23 octombrie 1918 M.
Molcoceanu a fost numit comandant acestei divizii, fostul comandant V. Glagolev fiind
transferat la alt loc de serviciu. La 30 martie 1919 divizia 9 puşcaşi, condusă de către
comandantul său a trecut la ofensivă în regiunea oraşului Iuzov (Doneţk). Spărgând apărarea
inamicului, ea prin lupte grele înainta în adâncul Ucrainei, având la flancul său drept brigada
atamanului anarhist Nestor Mahno.
Pe deplin apreciind meritele sale Comandamentul Frontului de Sud V. Egoriev la 25 iulie
1919 l-a numit pe M. Molcoceanu comandant diviziei nou înfiinţate 41 puşcaşi, formată din
unităţile fostului Grup armat Sumî. Lupte reuşite de apărare ale diviziei 41 puşcaşi în perioada
iulie-octombrie 1919 de pe râul Psel, în regiunea oraşelor Sudja, Gluhov, Oboiani, Rjev, Sevsk l-
a evidenţiat şi pe comandantul său, lui M. Molcoceanu fiind propusă funcţia nouă de locţiitor
comandant armata a 8-a, care se pregătea împreună cu Armata 1 Cavalerie de ofensiva în direcţia
oraşului Voronej, direcţia principală ale ofensivei generale Fropntului de Sud.
După zdrobirea armatei generalului A. Denikin şi desfiinţării armatei a 8-a, se părea că
pentru M. Molcoceanu a sosit momentul de odihnă binemeritată. La 1 mai 1920 la funcţia de şefr
stat major armatei a 14-a a fost numit Mihail Molcoceanu, având ca scop îmbunătăţirea situaţiei
din cadrul armatei. La 8 iulie 1920 el a preluat comanda armatei. După terminartea războiului
ruso-polonez M. Molcocean la 17 septembrie 1920 a fost chemat în Moscova, unde S. Kamenev
– Comandant Suprem i-a pus o sarcină importantă – formarea şi conducerea forţelor armate ale
Armeniei sovietice.
Sosind la 4 ianuarie 1921 în capitala Armeniei, el a fost numit de către guvernul armean
la funcţia de comandant suprem ai armatei în locul generalului daşnak Dro-Kanaean, distituit din
post. Pierzând puterea de stat, daşnacii îşi pregăteau revanşa, ridicând în februarie 1921 răscoala
în regiunea Bash-Ghiarni, care a fost înăbuşită în patru zile de către detaşamentul special trimis
de către M. Molcoceanu23. La 18 februarie 1921 rebelii au intrat în Erevan. Deţinând supremaţia
numerică (17.5 mii oameni) asupra trupelor guvernamentale, răsculaţii l-au impus pe M.
Molcoceanu să înceapă la 19 fubruarie evacuarea guvernului în direcţia sudică, spre localitatea
Kamarlu, unde a început reorganizarea unităţilor rămase în stare combativă 24. Aici, în raionul
localităţii Kamarlu25, în izolare completă, pe durata a 45 de zile M. Molcoceanu ţinea apărarea
unui teritoriu de numai 30 de verste, salvând guvernul armean de capturare şi execuţie. Pentru
eroizmul şi curaj manifestate în luptele împotriva daşnacilor în regiunea Kamarlu-Nahicevan
M.V. Molcoceanu a fost decorat de către guvernul Armeniei cu ordinul Drapelul Roşu de Luptă
ai republicii Armene. La sfârşitul lunii aprilie Mihail Molcoceanu a fost rechemat în Moscova.
La 24 aprilie 1921 M. Molcoceanu a fost numit la funcţia de şef stat major-locţiitor
comandant trupe sovietice din regiunea Tambov, unde decurgea operaţiunea de înăbuşirea
răscoalei ţărăneşti. În luna noiembrie 1921 el din nou a fost rechemat în Moscova în cadrul
Statului Major General, condus de către Mihail Frunze, care avea nevoie de specialişti militari în
vederea înfăptuirii reformei militare. Din păcate, viaţa sa a fost oprită brusc misterios în 1924 în
plina axcesiune.
 Cine a fost Petru Bolbocean? Descris de către celebrul
scriitor rus Mihail Bulgakov pe paginile romanului „Garda
Albă” sub numele colonelului Bolbotun, el încă pe timpul vieţii
stârnea aprecieri contradictorii anturajului său. Unii îl adorau,
alţii îl urau, iar cei mai mulţi îl foloseau numele şi talentele sale
în scopuri personale. El s-a născut la 5 octombrie 1883 în satul
Hâjdeu (actualmente satul Iarovca, regiunea Cernăuţi), judeţul
Hotin, Basarabia, în familia preotului din sat 26. Originea
neamului lui Bolbocean se trage din ţinutul Sorocei şi care a dat
Basarabiei cel puţin patru preoţi. Fără mari ezitări, micuţul
Petru a fost dat în anul 1894 la studii în şcoala spirituală din Edineţ. Terminând în anul 1898
cursul de studii la şcoala spirituală, în acelaşi an el este transferat de către conducerea şcolii la
studii în Seminariul Teologic din Chişinău27, studiile fiind suportate în întregime de către stat.
În anul 1905 Petru Bolbocean întră la studii în şcoala militară din Ciuguiev, după
absolvirea căreia este numit în regimentul 38 de infanterie Tobolsk contelui Miloradovici,
dislocat în oraşul Nijnii Novgorod. Cu acest regiment el a intrat în primul război mondial,
parcurgând toate etapele războiului, până la cumplitul an 1917. În luna noiembrie 1917 Rada
Centrală a „ucrainizat” fronturile de Sud-Vest şi Român. Printr-o simplă iscălitură mii de ofiţeri
s-au pomenit în cadrul armatei Republicii Democratice Ucrainene. Printre ei se afla şi Petru
Bolbocean. În dorinţa de a salva tot ce încă se putea salva din fosta armată, P. Bolbocean
formează în cadrul C5A primul regiment de infanterie Ucrainean. La începutul anului 1918 Petru
Bolbocean ajunge în Kiev şi se dedică integral luptei politice. Sosind în oraş, el a format o
unitate militară nouă – kureni republican, pe care l-a subordonat puterii Republicii Populare
Ucrainene în persoana generalului A. Prisovschi. La 16 ianuarie 1918, în ajunul apropierii
trupelor Armatei Roşii spre oraş, muncitorii Arsenalului au ridicat răscoala împotriva Radei care
a fost reprimată de către unităţile fidele guvernului republican, inclusiv şi regimentul lui P.
Bolbocean.
La 1 martie 1918 guvernul Directoriei a început crearea propriilor forţe armate, în cadrul
cărora lui P. Bolbocean i-a fost încredinţată conducerea diviziei de infanterie Zaporojie. Sarcina
armatei era eliberarea definitivă şi unificarea Ucrainei. Una dintre operaţiuni desfăşurată
sinestătător de către P. Bolbocean a fost cucerirea fulgerătoare a Crimeei unde era înstaurată
puterea sovietică. Înţălegând toată absurditatea atacului frontal a peninsulei, P. Bolbocean a luat
decizia să aplice lovitura principală învăluind poziţiile puternice de pe Perekop prin mlaştina
Sivaş. La 22 aprilie 1918 folosind mijloace de trecere, Grupul lui Bolbocean vertiginos a forţat
Sivaşul scăpând pe întindirile Crimeei. Spre seara acestei zile a căzut Djankoi, iar la 24 aprilie –
Simferopol şi Bahcisarai. Curios este faptul, că manevra lui P. Bolbocean în vederea ocupării
Crimeei a fost repetată de un alt mare moldovean, M. Frunze, care a cucerit peninsula tot prin
trecerea peste Sivaş.
La 17 noiembrie 1918 el cucereşte or. Harkov şi alipeşte întreaga Ucraina din stânga
Niprului Directoriei Republicii Populare Ucrainene. Fiind după convingerile sale anticomunist,
în regiunile supuse P. Bolbocean a desfiinţat sovietele şi sindicatele, reprimând în sânge
manifestaţiile muncitoreşti, pe care le socotea „socialişti” şi „revoluţionari.” Tot atunci el cu
divizia sa a pornit spre Kiev, eveniment descris genial de către scriitorul rus Mihail Bulgakov în
romanul său „Garda Albă.” În semn de recunoştinţă faţă de Directoriul P. Bolbocean este înaintat
la funcţia comandant Corp armat şi comandant suprem al frontului din stânga Niprului.
Metodele aspre de luptă aplicate de către P. Bolbocean împotriva mişcării muncitoreşti,
ura lui faţă de „socialişti”, popularitatea în rândurile armatei demult nu lăsau indiferenţi pe liderii
Directoriei, care cătau numai un pretext pentru a se debarasa de acest comandant devenit odios în
ochii lor. P. Bolbocean, în urma ordinului dat de către S. Petliura, a fost arestat în or.
Kremenciug de către atamanul Voloh, alt descendent din Moldova. Necătând la criza acută de
cadre P. Bolboceam este judecat pentru „colaborarea cu moşieri şi convingeri reacţionare de
dreapta.” La 28 iunie 1919 judecata l-a condamnat pe Petru Bolbocean la pedeapsa capitală, el
fiind executat la staţia Balin lângă Cameneţ-Podolsk, în vecinătatea directă cu pământurile
natale.
Prin zbuciumată istoria Moldovei, generalul Anton Vasilie Turcul a trecut ca un fulger
având un rol strălucitor, dar totodată şi contradictori, plin de schimbări radicale în soarta sa şi
soarta celor, care stăteau lângă el. Biografia generalului din diferite enciclopedii de specialitate
este o simplă statistică, după care este ascuns sufletul acestui personaj istoric, nedezlegat până în
ziua de azi. Cine a fost Anton Turcul – patriot, brav ostaşi, monarchist înverşunat sau călău sadic
şi patologic în ura sa către socialişti devenind fascist? Să încercăm totuşi înşălegerea acestui om,
cu toate atuurile sale şi neajunsurile, în contextul epocii în care a trăit şi a luptat.
Reprezentantul ramurii basaraene a numerosului neam ale Turculeştilor Anton Turcul s-a
născut în anul 1892 în Tiraspol, în famlia nobilului basarabean Vasile Turcul. În dorinţa de a da
fiului o educaţie aleasă, părinţii l-au înscris pe micul Anton în prestigiosul gimnaziu Richelieu
din Odesa, pe care îl absolveşte în 1909. Încă fiind elev Anton a hotărât că va fi militar, dedicând
întreaga sa viaţa apărării Patriei şi dinastiei. La numai 18 ani, în 1910 Anton seînscrie ca
voluntar în serviciul militar ca ostaşi de rând în regimentul 56 Jitomir de infanterie dislocat în
Tirasol – oraşul său natal. Două tentative, din 1910 şi 1911 de a intra la studii la şcoala militară
din Odesa şi şcoala de infanterie din Tiflis (Tbilisi) s-au terminat pentru Anton cu un eşec.
 Demoraizat de insuccesele repetate, în 1913 unter-ofiţerul
(sergent) Anton Turcul se eliberează din armată şi trece în
rezervă.
Cine ştie cum s-ar dezvolta viaţa vitoare lui Anton
Turcul, însă totul s-a schimbat odată cu începerea Primului
război mondial. Începutul războiului a schmbat radical soarta
acestui om. Într-un elan patriotic, de care era coleşită întreagă
ţară, Anton Turcul se înscrie din nou în calitate de voluntar în
armată, fiind repartizat n regimentul 43 infanterie de rezervă.
Având deja în trecut experienţă militară, el este trimis la studii în
şcoala militară, după absolvirea căreia în gradul de sublocotenent a fost înscris în rândurile
regimentului 75 Sevastopol de infantere, realizând isul copilăriei sale de a deveni ofiţer. E timpul
războiului regimentul 75 Sevastopol de infanterie intra în coponenţa diviziei 19 infanterie
Corpului 12 Armat armatei a 8-a generalului de cavalerie A. Brusilov, una dintre cele mai bune
armate ţariste, care a jucat un rol strălucit pe parcursul întregului război. Împreună cu regimentul
său A. Trcul a participat în campania din Galiţia, asaltul cetăţii Peremiszl, forţarea şi apărarea
Carpaţilor, spargerea frontului austriac desfăşurat de generalul A. Brusilov, lupte de defensivă
din România.
Pentru eroismul şi curaj arătate în digerte lupte cu namicul Anton Turcul a fost decorat cu două
cruci soldăţeşti Sfântul Gheorghe. Datorită perspicacităţii înăscute care a fost observată şi de
comandamentul regimentului, A. Turcul avansa rapis pe scara ierarhică militară, ajungând către anul
1917 la gradul de ştabs-căpitan. Începută la 18 iunie 1917 ofensiva generală de pe frontul de Est în
primile zile se desfăşura cu succes. Lovitura principală era aplicată de către C12A sre Galici, unde în
fruntea atacatorilor se afla cu batalonul său de asalt Anton Turcul. La 25 iune atacând poziţiile
inamice în apropierea localităţii Iamniţa ştabs-căpitanul A. Turcul primula pătruns pe poziţii
inamice, rupând primile trei linii de apărare. Întărindu-se pe linia a 3-ea de apărare a inamcului A.
Turcul a organizat defensiva poziţiilor ocupate, respingnd prin lupta cu baionetă şi corp la corp
contraofensivaaustriecilor. Respingând atacul inamic, ella rndul său singur a trecut la ofensivă, şi pe
umerii inamicului aflat în panică, a pus stăpânire şi pe liniile 4 şi 5 de tranşee ale austriecilor.
Continuând neâncetat ofensiva, A. Turcul a atacat poziţiile unei baterii de artilerie şi înjunghiind cu
baionetele servanţii tunurilor a capturat 5 piese de artilerie. În total, în ziua aceia batalionul de asalt
ştabs-căpitanului Anton Turcul a capturat 5 tunuri, mtraliere, 14 ofţeri şi 1142 de ostaşi 7. La 27
iunie oraşul Galici a fost cucerit de către trupele ruse. Corpul 26 austro-ungar a încetat se existe,
fiind complet distrus. Pentru eroismul şi curaj arătate în lupta din 25 iunie 1917 ştabs-căpitanul
Anton Turcul a fost decorat cu ordinul Sf. Gheorghe gr.4.
 Ofensiva, începută cu mare succes pentru armata rusă s-a terminat fără nici un rezultat, fiindcă
trupele în urma agitaţiei bolşevice au refuzat se continue lupta, părăsind poziţiile ocupate. Neptând
suporta discompunerea armatei, succedate cu revoluţia din Petrograd, Anton Turcul se întoarce
acasă, în Tiraspol, unde puerea sovietică încă nu a pus stăpânire pe ţint. Analizând situaţia creată,
tânărul ofiţer, care la momentul evenimentelor abia aîmplinit 25 de ani, a hotărât să se strecoare spre
Don, unde generalul L. Kornilov a înceut procesul unificării tuturor forţe antisovietice. Aflându-se în
Tiraspol, A. Turcula aflat, că colonelul M. Drozdovskii formează în Iaşi o brigadă de voluntari cu
care avea de gând să treacî spre on, unindu-se cu Kornilov. A. Turcul fărăa se gândi mult se alătură
acestei brigade împreună cu prietenul său şi camarad de regiment, strălucitul ofiţer, porucicul
(locotenent-major) Milentie Dimitraş.Marul legendar pe ruta Iaşi-Don brigăzii colonelului M.
Drozdovskii a nceput la 26 februarie 1918, unde ştabs-căpitanul A. Turcul îndeplina funcţia de
plutonier-major companiei II ofiţeri. La marş au luat parte în jur de 1050 de oameni, dinre care 2/3
erau ofiţeri. Nu este de mirare, că ştabs-căpitanl A. Turcul era înscris la funcţie de plutonier-major
luând în consideraţie faptul, că general-locotenentul N. Nevadovskii în general era înscris în brigadî
la funcţia de ostaşi de rând. E lângă A. Turcul şi M. Dimitraş în mar au participat şi alţi reprezentanţi
ai Basarabiei – colonelul Roibul-Văcari şi sublocotenentul, aviatorul Berbec, mai târziu trecut de
partea Armatei Roşii. Brigada colnelului M. Drozdovskii reprezenta în sine o unitate puternică atât
prin spiritul său combativ, cât şi prin armamentl aflat în dotare. Brigada era compusă din regimentul
de infanterie, divizion de cavalerie, două baterii de artilerie, pluton de obuziere, detaşamentul maşini
auto blindate detaşament tehnic, lazaret şi tren aregimentar.
La 29 iunie 1918 voluntarii albardiști au ajuns către staţia Tihoreţkaia, un punct strategic din
apărarea Armatei Roşii. Continuând ofensiva spre Ecaterinodar (Krasnodar), ei cu lupte înaintau
spre sud, provocând o înfrângere după alta trupelor roşii sub comanda fostului esaul I. Sorokin, care
a admis grave greşeli în conducerea operaţiunilor militare, pentru ce a şi fost învinuit de foştii săi
colegi de luptă de înaltă trădare, condamnat şi executat. În una dintre aceste lupte, la 16 iulie, sub
localitatea Korenevka. A. Turcul a fost grav rănit în picior, dar nu a părăsit poziţiile. Numai ordinul
dat personal de comandantul diviziei generalul M. Drozdovskii l-a impus pe A. Turcul să părăsească
camarazii săi, el fiind îndreptat în Rostov pentru tratament medical. Pe neaşteptate, rana a fost una
gravă, tratamentul prelugindu-se până în ianuarie 1919, deci în jur de jumătate de an. Timpul
petrecut la tratament era cel mai fericit din întragă sa viaţă. În perioada respectivă Armata Voluntară
a cucerit întreagă regiune Caucazului de Nord, pregătindu-se pentru campania din anul 1919. Sosind
la începutul lunii ianuarie 1919 după vindecare în regiment care era dislocat în perioada respectivă în
regiunea Kamennîi-ugoli, căpitanul A. Turcul a fost numit la funcţia de comandant batalion 1 ofiţeri.
Cu trecerea timpului Anton Turcul devenea o persoană legendară în mişcarea albgardistă.
Ostaşii săi erau gara să meargă după el şi la moarte. După mărturiile contemporanilor, Anton Turcul
fiind: „...de o statură gigantică şi posedând o putere uriaşă el impresiona pe cei prezenţi prin
cruzimea nelimitată faţă de comuniştii capturaţi, curaj şi sânge rece arătate în condiţii de luptă şi
printr-un limbaj specific, presurat cu glume şi înjurături obscene. Pe prizioneri îi înteroga personal.
După finisarea înterogatoriului doborea victima cu lovitura pumnului său uriaşi, după ce îl împuşca
din pistol. Este de menţionat faptul, că metode similare le aplica numai faţă de comunişti, pe ostaşi
de rând din cadrul Armatei Roşii le înrola în detaşamentul său, ei devenind cei mai aprigi susţinători
ai săi. Despre A. Turcul s-a născut o legendă, că el este un comandant de neânvins, învulnerabil
pentru gloanţele inamicului.” Dacă cruzimea lui faţă de comunişti poate fi explicată prin uciderea
bestială de către marinarii bolşevizaţi a fratelui său mai mare Nicolae, cavalerul ordinului Sf.
Gheorghe gr.4 aflat la tratament în Ialta şi înjunghiat de către reprezentanţii puterii noi, cât şi
vărului său Pavel, aruncat de către soldaţii Armatei Roşii de viu în spărtura în ghiaţă, atunci formele
depravate de execuţie pot fi explicate numai prin trăsăturile patologice ale caracterului său, înflorite
în condiţiile războiului civil. Permanent în fruntea batalionului său, călare pe un cal negru ca pana
corbului, cu zâmbetul pe buze de sub musteţi negre, escortat de către prietenul său devotat – un
buldog enorm, stârnind groaza la inamici şi admiraţie la subalterni.
Către mijlocul lunii mai 1919 armata generalului A. Denikin a trecut la ofensiva decesivă în
bazinul carbonifier Doneţk aplicând lovitura principală împotriva armatei 13 Roşie, în cadrul căreia
pe direcţia principală de apărare se aflau divizia a 9-a de puşcaşi, comandată de către moldoveanul
Mihai Molcoceanu şi brigada de anarhişti lui Nestor Mahno. Nerezistând atacului cavaleriei
generalului Şkuro, anarhiştii lui N. Mahno au început retragerea, golind flancul diviziei lui M.
Molcoceanu. Salvând situaţia, M. Molcoceanu a aliniat divizia sa cu frontul spre vest, împotriva
generalului Şkuro. Însă forţele erau inegale, armata 13-ea începând retragerea generală spre nord.
Divizia Drozdov înainta spre Bahmut, care a fost cucerit la 1 iunie 1919. În două zile a
ofensivei rapide batalionul colonelului A. Turcul a parcurs 100 de verste. Scopul următor era oraşul
Harkov – capitala Ucrainei Sovietice. În ajutorul trupelor a fost trimis batalionul colonelului A.
Turcul. Asaltul a fost aşa de furios, că apărătorii nici nu au dovedit să depună rezistenţă, oraşul fiind
luat la 25 iunie 1919 practic numai de către batalionul lui A. Turcul. Aceasta putea înfăptui numai
Anton Turcul. După căderea or. Sevsk colonelul A. Turcul a fost numit comandant regiment 2
ofiţeri, regiment, în care el încă un an în urmă era simplu ostaşi, parcurgând calea de la comandant
de companie până la comandant regiment. Puţin mai târziu el a fost numit la funcţia de comandant
regiment 1 infanterie.
La 27 decembrie 1919 regimentul lui A. Turcul a trecut râul Don şi s-a retras spre oraşul
Bataisk, ocupând poziţii de apărare lângă satul Kuleşovka sub Azov. Timp de o lună şi jumătate,
până pe date de 14 februarie 1920 regimentul nu permitea Armatei Roşii forţarea Donului şi
continuarea ofensivei spre Novorossiisk. Toate tentativele armatelor a 8-a şi 1-ea de cavalerie de a
sparge apărarea se zdrobea de vitejie şi ingeniozitate colonelului A. Turcul şi subalternilor săi.
În aprilie 1920 prin ordinul Cârmuitorului şi Comandantului Suprem Forţelor armate din
sudul Rusiei generalul P. Vranghel, lui Anton Turcul i-a fost conferit gradul militar „general-
maior.” Devenind general la numai 28 de ani, Anton Turcul pe parcursul a 6 ani, din 1914 până
în 1920 a parcurs o carieră militară strălucită. Începând Marele război ca simplu ostaş, în 1917
era deja ştabs-căpitan, iar în trei anu al războiului civil a trecut toate treptele ierarhiei militare –
de la căpitan până la general-maior. Analele istoriei militare ştiu puţine exemple de acest gen.
Sigur, că o atare situaţie nu era posibilă în condiţii normale, însă în timpul războiului civil erau
apreciate nu cerinţele ce ţin de studii, educaţie, origine, dar în primul rând ingenositatea,
perseverenţă, vitejie şi curaj – calităţi, cu care în ambundenţă era înzestrat de natură Anton
Turcul.
Retrăgându-se în Crimeea, divizia Drozdovsk a fost concentrată în regiunea localităţii
Armianskii Bazar, acoperind Perecopul – direcţia loviturii principale frontului de Sud. Ofensiva a
început în noaptea zilei de 8 noiembrie cu forţarea de către armata a 6-a lacului Sivaş şi cucerirea
peninsulei Lituanean. Concomitent, divizia 51 puşcaşi a început asaltul Valului Turcesc. Sub
presiunea inamicului albgardiştii s-au retras la poziţiile Iuşuni. În aceste momente grele pentru soarta
mişcării albgardiste generalul A. Turcul a fost doborât de tifosă şi în stare inconştientă transportat la
infirmerie militară. Desprizându-se de armatele sovietice, Vranghel s-a retras cu armata sa în
Sevastopol, unde a organizat evacuarea întregii armatei Ruse din Patrie în străinătate. Cu transportul
„Herson” a fost evacuat şi general-maiorul A.V. Turcul. La 21 noiembrie ecsadra rusă a ajuns la
Hallipoli de pe ţărmul turcesc. Din Crimeea în Turcia au venit 145.693 oameni, inclusiv 50 mii
militari.
Dorind să păstreze armata pentru luptele viitoare împotriva bolşevismului, generalul P.
Vranghel a adunat armata Rusă în trei Corpuri armate – 1 Armat, Don şi Kuban. Corpul 1 Armat în
frunte cu generalul Kutepov a fost dislocat pe peninsula Hallipoli. Diviziile corpului, inclusiv şi
divizia Deazdovsk, erau reduse la regimente, comandantul regimentului Drozdovsk fiind numit
generalul A. Turcul. Încă în drum spre Hallipoli generalul Kutepov l-a numit pe A. Turcul
comendantul transportului „Herson” pentru instaurarea ordinii şi înaltei discipline militare.
Instaurarea ordinii sa petrecut în stil caracteristic pentru Anton Turcul, cu încălcări flagrante ale
regulamentelor militare şi abuzuri de putere, ceea ce a şi atras atenţia generalului P. Vranghel, care l-
a pedepsit pe A. Turcul cu o mustrare. Totodată, A. Turcul desfăşura cu ostaşii săi şedinţe în vederea
pregătirii de luptă, purtând grijă şi de condiţiile de trai ai subalternilor săi. În regiment a fost
înfiinţată trupa de teatru, care permanent dădea spectacole pentru toţi doritori. Dacă în lagărul de la
Hallipoli mai existau trupe teatrale şi la alte regimente, atunci teatrul de papuşi înfiinţat după
iniţiativa generalului A. Turcul, era unică la felul său, atrăgând simpatiile întregului efectiv al
lagărului.
Transferându-se în Sofia, Anton Turcul vindea ziare, iar soţia sa era angajată ca angajată ca
chelneriţă într-o cafenea de pe bulevardul Dundukov. Aceşti ani grei din viaţa sa au coincis cu
destrămarea completă ai armatei Ruse din emigraţie, pe urmele căreia la 1 septembrie 1924 a luat
naştere Uniunea Rusă Panmilitară (ROVS) în frunte cu generalul P. Vranghel. Uniunea era
concepută ca o organizaţie, în jurul căreia avra să fie desfăşurată lupta împotriva puterii sovietice din
URSS. Anton Turcul a devenit unul din militanţii cei mai activi ai acestei organizaţii. Însă natura sa
energică nu putea tolera faptul, că activitatea Uniunii nu ducea rezultate imediate. Nerecunăscând
realităţile timpului, el credea că prin promovarea actelor teroristice şi propogandei energice
antisovietice se poate destabiliza situaţia internă în Uniunea Sovietică şi înlătura pe bolşevici de la
putere. Negîsind înţelegere în acest domeniu din partea conducerii Uniunii, în vara anului 1936
general-maiorul Anton Turcul a părăsit rândurile Uniunii Ruse Panmilitare, formând o organizaţie
politică proprie – Uniunea naţională rusă participanţilor la război (РНСУВ) şi editând ziaruş
„Signal” („Semnalul”).
Uniunea lui A. Turcul milita pentru colaborarea tuturor forţelor politice predespuse se lupte
împotriva Uniunii Sovietice, inclusiv şi cu naziştii. Recrutând şi trimiţând agenţii săi în URSS pentru
desfăşurarea operaţiunilor diversioniste şi colectarea informaţiei de pe teritoriul Uniunii Sovietice,
activitatea lui A. Turcul nu putea să nu reprezinte interes pentru organele de securitate ale unor şări,
cu care A. Turcul a început se colaboreze în vederea schimbului de informaţie. În curând el a început
oficial să colaboreze cu Abwer-ul german, devenind un bun cunoscut lui Henrich Himmler.
Datorită colaborării sale cu serviciile secrete germane şi japoneze, A. Turcul şi familia sa a
uitat de sărăcie. Însă cu bunăstare materială din aura generalului A. Turcul a dispărut acea carismă,
care îl însoţea pretutindeni pe căile întortochiate ale vieţii. Popoarele Rusiei, pentru care el lupta în
războiul civil, despre dragostea cărora el trâmbiţa de pe paginile ziarului său în iunie 1941 au fost
atacate de Germania hitleristă şi supuse unui genocid de către cei, în victoria cărora el credea şi cu
ajutorul cărora visa să întoarcă în Patrie. Însă Adolf Hitler nu avea nevoie în campania sa din Rusia
de aliaţi şi cu atât mai mult nici nu se gândea să împarte puterea cu emigranţii ruşi. În acest sens
generalul A. Denikin era mult mai clarvăzător, din start refuzând colaborarea cu regimul hitlerist. Se
pare că situaţia se explica prin aceia, că generalul A. Denikin era în primul rând rus şi numai în al
doilea rând anticomunist, pe când Anton Turcul era în primul rând anticomunist şi încă de origine
nerusă ca să-şi facă inima rea din cauza suferinţelor poporului rus.
Cu începutul războiului mondial A. Turcul a depus eforturi considerabile în vederea reanimării
organizaţiei sale. Profitând de prietenia sa cu Himmler el desfăşura agitaţie printre prizonierii
sovietici de război îndreptată împotriva regimului stalinist. A. Turcul a fost unul din acei emigranţi
albgardişti de vază care din start a recunoscut mişcarea generalului A. Vlasov, predat benevol
autorităţiulor germane. La 14 noiembrie 1944 în Praha a fost creat Comitetul eliberării popoarelor
Rusiei în frunte cu fostul general-locotenent A. Vlasov, care îşi punea sarcina răsturnării cu ajutorul
trupelor germane regimului lui I. Stalin. În vederea realizării acestui plan ambiţios şi utopic,
generalul A. Vlasov a început crearea forţelor armate proprii – Armata Rusă de eliberare (ROA). În
cadrul acestei armate Anton Turcul a început în Austria formarea brigăzii sub denumirea „Grupul de
cazaci Anton Turcul”. Statul major ai brigăzii se afla în localitatea Zalzsburg, iar regimentele erau
dislocate în oraşele Linz şi Fallach. Cei drept, brigada până la urmă aşa şi nu a fost formată, ea
ducând o mare lipsă de armament. Din efectiv de 1000 de oameni regimentul din Linz dispunea
numai de 100 puşti, 9 mitraliere uşoare şi 3 mitraliere grele. Grupului generalului A. Turcul
aparţinea şi regimentul SS „Vareag” sub comanda fostului căpitan regimentului vânători de gardă
armatei ţariste, iar în 1945 standartenfurherului SS M. Semionov, format în 1944 pentru lupta cu
partizanii lui Iosip Tito din Iugoslavia. Efectivul regimentului număra 2500 oameni şi era bine
înarmat având o bogată experienţă de luptă în condiţii de munte. Formal, generalului A. Turcul era
subordonat şi Corpul Rusesc generalului Steifon format în 1941 în Serbia împotriva partizanilor lui
Tito. Aşadar, sub comanda generală lui A. Turcul erau adunaţi în jur de 5200 de oameni, brigada sa
făcând parte din Comitetul lui A. Vlasov.
Necătând la toată activitatea desfăşurată de către Comitetul eliberării popoarelor Rusiei zilele
acestei organizaţii artificiale erau numărate. Brigada generalului A. Turcul aşa şi nu a luat parte la
război, iar însuşi generalul în mai 1945 a fost arestat de către aliaţi şi închis în lagărul pentru
prizonierii de război. Nefiind cetăţean sovietic Anton Turcul nu a fost axtradat în URSS scăpând
prin aceasta cu viaţă. În 1947 el a fost eliberat şi s-a stabilit cu traiul în Munchen, unde în 1950 a
organizat Congresul veteranilor ROA, fiind ales preşedinte al Comitetului unit a foştilor vlasovişti,
înfăţâşind pe adepţii lui A. Vlasov ca pe continuitorii mişcării albgardiste. A murit Anton Vasile
Turcul în noaptea spre 20 august 1957, fiind înmormântat la cimitirul memorial de sub Paris.
Viaţa sclipitoare, plină de cotituri tragice şi metamorfose neaşteptate generalului Anton Turcul
este un exemplu elocvent a situaţiei, când dogmele politice se transformă în sensul vieţii, dând la o
parte aşa categorii eterne ca dragostea faţă de Patrie, conştiinţa naţională, compasiune şi iertare.
 Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care sunt limitele cronologice a războiului civil din Rusia?

2. Numiți principalele perioade ale războiului civil din Rusia.
3. Când a avut loc răscoala de la Hotin?
4. Care era participarea moldovenilor la războiul civil din Rusia?
5. Caracterizați unele persoane ilustre, participanți al războiului civil din Rusia.

Bibliografie:

1. Leşcu Anatol, Românii în armata imperială rusă: secolul al XVIII-lea – prima jumătate a
secolului al XIX-lea. - Bucureşti: Editura Militară, 2005.
2. Leşcu Anatol, Românii Basarabeni în istoria militară a Rusiei: de la războaiele din
Caucaz la Războiul Civil. Bucureşti: Editura Militară, 2009.
3. Moraru Anton, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. 1812-1993, Chişinău, 1995.
 Tema 7. Moldova și armata sa în epoca contemporană.

Lecția 3. Moldova în cel de al doilea război mondial.

Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să caracterizați specificul dezvoltării artei militare în prima jumătate al sec. XX;

 să cunoașteți cauzele principale începerii cel de al doilea război mondial;

 să analizați particularităţile participării populaţiei Moldovei în cel de al doilea război

mondial;
 să apreciați corect rolul moldovenilor în desfăşurarea războiului II mondial.

Subiecte:
1. Începutul celui de al doilea război mondial și acţiunile militare de pe teritoriul Moldovei din
vara anului 1941. Operațiunea Munchen, cucerirea Odesei.
2. Operaţiunile militare de pe teritoriul Moldovei din primăvara-vara 1944. Operaţiunile Umani-
Botoşani şi Iaşi-Chişinău.
3. Particularități ai participării populaţiei Moldovei în război. Personalități marcante din
Moldova în cel de al doilea război mondial. Cavalerii ordinului ”Mihai Vireazul”, eroii Uniunii
Sovietice, destincții militare ale altor state beligerante.

Cuvinte–cheie: II război mondial, operațiune, Nazism, ofensiva, retragere, cap de pod,

blindate, artilerie, aviația, RSSM, lupta, campania, bombardament, regiment, populație, pierderi
umane.

1. Începutul celui de al doilea război mondial și acţiunile militare de pe teritoriul Moldovei

din vara anului 1941. Operațiunea Munchen, cucerirea Odesei.
Conform prevederilor planului ”Barbarossa” lovitura principală la flancul sudic a
frontului sovieto-german în raza de acțiune a Grupului de Armate ”Sud” era îndreptat pe direcția
Liov, Kiev, Rostov-pe-Don cu scopul de a încercui într-un buzunar enorm trupele Fronturilor
Sud-vest și Sud. Forțele concentrate în România, reprezentate de armatele 11 germană și 3,4
române, inițial aveau sarcina prin acțiuni defensive de a imobiliza trupele sovietice din Basarabia
și trecerea ulterioară în ofensivă pe direcția principală Bălți, Moghilău, Jmerinca.
 În zorile zilei de 22 iunie 1941 față în față stăteau doi adversari gata de luptă. Trupele
sovietice erau compuse de armatele 9 și 18 care numărau în rândurile sale 22 de divizii, dintre
care 2 de cavalerie, 7 de tancuri și 2 mecanizate. Aliații dispuneau de 3 armate (11 germană, 3,4
române), 20 de divizii de infanterie și 9 brigăzi 83. Armata a 11-a germană era dispusă în
Bucovina și Moldova de nord, armata a 3-a română în centrul Moldovei și armata a 4-a română
în sudul Moldovei și delta Dunării. Armata Roșie ocupa aliniamentul de la nord la sud în modul
următor:
Armata a 18-a
Corp de armată 17: divizia 96 vânători de munte – Seletin, Ober, Petreț; divizia 60
vânători de munte – Corcești, Lunca; divizia 164 – Tărăsăuți, Pererâta. Cartierul general –
Cernăuți.
Corpul 16 mecanizat se concentra la Coțmani.
Corp de armată 55: divizia 169 – Vrublevțe, Lipcani; divizia 130 – Lipcani, Grușca;
divizia 189 – Macov. Cartierul general – Dunaevți84.
Armata a 9-a
Corp de armată 35: divizia 176 – Tețcani, Costești; divizia 95 – Ungheni, Nemțeni85.
Corpul 2 cavalerie: Leova, Flămânda.
Corp de armată 14: divizia 25 – Roșu, Vadu lui Isac, Giurgiulești, Reni; divizia 51 –
Necrasovca Nouă, Ismail, Chilia, Jebrieni.
Corpul 2 mecanizat: divizia 15 mecanizată – Lipcani, Blijnii Hutor, Sculeia; divizia 16
tancuri – Kotovsk din Ucraina; divizia 11 tancuri – spre nord-est de Chișinău86.
Corp de armată 48 se afla în eșalonul secund în regiunea stației Răuțel.
Corpul 18 mecanizat: în perimetru localităților Akkerman, Sărata, Berezino, Tarutino87.
În total trupele aliate numărau în rândurile sale 500 mii de oameni dintre care armatei
române îi reveneau 380.356 de oameni88. La rândul său, Armata Roșie număra în rândurile sale
de la 325.70089 până la 364.700 de ostași90. Raportul de forțe în efectiv era de 1:1,5 în favoarea
aliaților româno-germani. Totuși, este necesar de menționat că pe parcursul desfășurării
mobilizării acest raport de forțe se schimba în favoarea sovieticelor, către 6 iulie ei obținând
83
Одесский краснознамённый, «Картя Молдовеняскэ», Кишинёв, 1975, р. 60.
84
Arhiva Centrală a Ministerului Apărării Federației Ruse, în continuare ЦАМО РФ, fond 228, inventar 701, dosar
85, f. 7.
85
ЦАМО РФ, fond 228, dosar 237, cutia 3690, f. 8
86
Ibidem, f.9.
87
Ibidem, f. 12.
88
Armata română în al doilea război mondial. Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei, vol.1, Editura
Militară, Bucureşti, 1996, p. 88.
89
Кисилёв В.Н., Ромашичев Н.М. Последствия оценок. Действия войск Южного фронта в начальном
периоде Великой Отечественной войны, în ”Военно-исторический журнал”, 1989, № 7, p. 16.
90
Гуркин В.В. Людские потери Советских Вооружённых Сил в 1941–1945 г.г. Новые аспекты, în ”Военно-
исторический журнал”, 1999, № 2, р. 4.
paritatea în efectiv. Altă era situația în armament și tehnica militară grea unde sovieticii dețineau
supremație absolută. Către începutul războiului Regiunea militară Odessa dispunea de 962 de
avioane, dintre care 164 de aparate nu funcționau. Din acest parc impunător de aparate de zbor
224 erau de model nou ca Pe-2 și MIG-3 91. Aliații dispuneau numai de Flotila aeriană română în
număr de 205 avioane92, ceea ce ne dă raportul de forțe 4:1 în favoarea sovieticilor. Situația și
mai gravă pentru aliați era în domeniul tancurilor. Corpul 2 mecanizat dispunea de 527 de
tancuri, corpul 18 mecanizat – 282, corpul 16 mecanizat – 608 tancuri, din care 30% erau
avariate93, în total 1717 de mașini blindate, dintre care tancuri de model nou, KV – 101 și T-34 –
35994. Aliații dispuneau de o divizie românească de tancuri și subunități de tancuri din cadrul
brigăzilor de cavalerie, în total 236 de mașini blindate, dintre care model R-2 (Skoda LT-35) –
126 de unități, R-35 (Renault) – 75 unități, tancuri ușoare R-1 (CKD AH-IV) – 35 unități 95,
raportul de forțe fiind de 6:1. Un factor important era și dominația flotei sovietice în bazinul
Mării Negre. Cele menționate permitea comandamentului sovietic să manevreze cu forțele și
mijloacele disponibile.
La 20 iunie 1941 la Tiraspol a fost înființat și desfășurat comandamentul armatei a 9-a,
iar în jurul orei 23.00 în data de 21 iunie toate unitățile au fost ridicate pe alarmă și au ocupat
pozițiile de luptă96, fapt care combate idea vehiculată de istoriografia sovietică că URSS nu era
pregătită de război și a fost luată prin surprindere. Documentele demonstrează că conducerea
sovietică militară de vârf era conștientă de iminența războiului și a întreprins măsurile de rigoare
pentru a contracara activitatea inamicului.
Acțiunile militare din nordul Bucovinei și nordul RSSM în zona dispunerii armatei a 18-a
în perioada 22 iunie – 3 iulie 1941 se caracterizau prin îndârjire și perseverență. Scopul
comandamentului aliat în aceasta zonă la faza inițială a operațiunii era de a crea condiții
prielnice pentru ofensiva generală pe direcția Cernăuți, Hotin, Moghilău cu învăluirea flancului
drept armatei a 9-a, condiție necesară pentru trecerea în ofensivă a forțelor principale ale
armatelor 11 germană și 3 română. În perioada respectivă în urma luptelor grele Corpul român a
vânătorilor de munte a împins spre nord diviziile sovietice 96 și 60 a vânătorilor de munte,
pătrunzând cu 10-12 km în adâncul dispozitivului defensiv97.

91
http:// www. bdsa.ru/.
92
Armata română…p. 92.
93
Мощанский Илья, Хохлов Иван Южное направление. Оборонительные операции Южного фронта и
Отдельной Приморской армии 22 июня – 16 октября 1941 года, Фотоиллюстрированное периодическое
издание «Военная летопись», М., 2005, р. 11.
94
Ibidem, p. 4.
95
Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbanescu. Ioan I. Scafeş. Trupele blindate din Armata Română, 1919-1947,
Bucureşti, 2003. p. 9.
96
Одесский краснознамённый, «Картя Молдовеняскэ», Кишинёв, 1975, р. 63.
97
Armata română…p. 180.
 Nu mai puțin intensive erau luptele și pe teritoriul fostei RSSM. În urma luptelor grele,
sovieticii au păstrat controlul asupra frontierei de stat de pe râul Prut în afara a două capete de
pod de importanță strategică la Călinești și Sculeni unde unitățile române și germane au
organizat apărarea lor trainică. Situația unica s-a creat în delta Dunării unde trupele sovietice nu
numai că au menținut controlul asupra frontierei de stat, dar și au trecut în ofensivă, pătrunzând
pe teritoriul românesc și ocupând importante capete de pod.
Ofensiva generală româno-germană a început pe data de 2 iulie. Către data de 3 iulie au
fost considerabil lărgite și cucerite capete de pod noi din stânga Prutului. Capul de pod de lângă
Sculeni și Ungheni a fost extins până la 20 km, iar cel de la Ștefănești la 16 km în adâncime. Se
configura idea comandamentului german de aplicare a loviturii duble principale pe direcția Bălți-
Moghilău cu forțele corpurilor de armată 11 și 30 germane.
Comandamentul sovietic a sesizat corect locul și direcția loviturii principale, însă,
datorită lipsurilor din cadrul cercetării operative a supraestimat forțele inamicului, considerând
ce el dispune de 9-10 divizii, dintre care 5-6 de tancuri. În realitate, pentru a zdrobi sistemul
defensiv sovietic aliații dispuneau de numai 5 divizii și 5 brigăzi. Pentru a contracara eventuala
ofensivă și a lichida capul de pod de la Sculeni, comandamentul sovietic a conceput o
contralovitură spre direcția sud-vestică, spre Văratic, în care erau implicate forțele corpului 2
mecanizat și divizia 17698. Contralovitura planificată în grabă, deficientă din punct de vedere
tactic, deoarece avea un caracter frontal, s-a transformat într-o luptă de întâlnire unde inițiativa îi
aparținea aliaților. Totuși, în urma unor sforțări, la 4 iulie unitățile sovietice au presat divizia 22
germană de lângă Brătușeni. Numai introducere în luptă a diviziei blindate românești a
generalului Ioan Sion a restabilit situația, trupele sovietice către 9 iulie fiind impuse să se retragă
spre Nistru. Greșeala comandamentului sovietic constă în faptul, că dispunând de superioritatea
numerică și calitativă în forțe mobile (corpul 2 mecanizat și corpul 2 de cavalerie) lovitura
principală nu a fost planificată ca una de învăluire sub baza ieșindului format, unde erau
desfășurate unități române de cavalerie, ci una frontală, pierzând ocazia de a încercui divizia 22
germană. Nu la înălțimea situației s-a dovedit a fi și comandamentul frontului de Sud, care a
aprobat automat hotărârea conducerii armatei a 9-a.
După nereușita din ziua de 4 iulie, comandamentul armatei a 9-a, corectând conceptul
inițial, a planificat executarea de către divizia 9 cavalerie unei lovituri în flanc pe direcția
Temeleuți – Ungheni, izolând flancul drept al aliaților și amenințând spatele corpului 30 german.
Totodată, planul prevedea și înfăptuirea unui raid a diviziei 5 cavalerie prin spatele grupării
româno-germane formate în regiunea orașului Bălți99. Din nou planul avea carențe conceptuale,
fiind planificate două lovituri simultane pe direcții divergente în locul unei lovituri puternice
98
ЦАМО РФ, fond 228, dosar 237, cutia 3690, f. 24.
99
Ibidem, f. 27.
îndreptate într-o direcție. Ca și câteva zile înainte, comandamentul frontului nu a intervenit în
corectarea planului întocmit.
Operațiunea a început în zorii zilei de 9 iulie când divizia 5 cavalerie înaintând pe
șoseaua Orhei-Bălți a cucerit localitatea Copăceni100. Cucerirea localității Copăceni era ultima
reușită a sovieticilor. Înaintarea s-a împotmolit din lipsă de resurse, deoarece divizia 9 cavalerie
înainta în altă direcție. Sesizând greșeala, comandamentul sovietic în amiaza zilei de 9 iulie a
redirecționat divizia 9 cavalerie de la Ungheni spre nord, în ajutorul diviziei 5 cavalerie, însă era
deja prea târziu. Trupele sovietice erau impuse să se retragă spre linia Nistrului. În mâinile
rușilor mai rămânea centrul și sudul Basarabiei cu important nod de comunicații - Chișinăul.
Lupte pentru Chișinău aveau un caracter îndârjit, unde, în urma unor contraatacuri
reușite, comandamentul sovietic a menținut orașul în mâinile sale până pe data de 16 iulie.
Episodul cel mai tragic a avut loc pe data de 8 iulie lângă localitatea Miclăușeni unde rolul
principal îi revenea diviziei 95 generalului-maior A. Pastrevici. Pentru a păstra cât mai bine
secretul contraatacului comandamentul diviziei a transferat pe toți ostași-basarabeni mobilizați la
începutul războiului din unitățile diviziei în alte unități a corpului 35 neimplicate în luptă,
deoarece ultimii nu pre se avântau în luptă, introducând în rândurile luptătorilor: ”…dezordine,
panică și un unele cazuri și trădare”101. La orele 17.00 regimentul 90 ai diviziei 95 în număr de
320 de ostași sub comanda maiorului A. Planidin în urma unui atac prin surprindere a distrus
regimentele 67 infanterie și 63 artilerie diviziei 35 infanterie română, ocupând satele Miclăușeni
și Dolna. La 10 iulie a trecut la contraatac regimentul 161 sub comanda locotenentului-colonel S.
Serebrov recucerind localitatea Lăpușna și capturând 4 tunuri, 34 de puști și 2 mitraliere
aparținând regimentului 25 infanterie. Divizia 35 infanterie română a fost practic distrusă,
pierzând în lupte 177 militari uciși, 309 dispăruți și 2295 răniți, fapt care a dus la ștergerea ei din
lista unităților ai armatei române. În ajutorul aliatului a venit divizia 72 infanterie germană care a
oprit ofensiva rușilor, trecând la rândul său la 15 iulie în ofensivă care s-a soldat la 16 iulie cu
cucerirea Chișinăului. Catastrofa de la Kiev a impus comandamentul sovietic în regim de urgență
se transfere din Basarabia spre Umani corpul 2 mecanizat și scoaterea în rezervă a corpului 2
cavalerie, fapt determinant pentru retragerea către 21 iulie armatei a 2-a pe linia Nistrului și
evacuarea completă a Basarabiei.
Pentru eliberarea Basarabiei a fost plătit un preț enorm. Pierderile totale a armatei române
s-au ridicat la 24.396 de militari, dintre care: uciși – 5.011 oameni, dispăruți – 4.487 persoane,
răniți – 14.898 de militari102. Pierderile sovieticilor erau și mai mari. În perioada 22 iunie – 25

100
Ibidem, f. 32.
101
Ibidem, f. 34.
102
www. worldwar2.ro.
august Armata Roșie la flancul sudic al frontului sovieto-german a pierdut 97.305 de militari,
dintre care: uciși – 8.698, răniți – 24.772, dispăruți și prizonieri – 63.835 de oameni103.
În baza celor expuse se impun unele concluzii privind desfășurarea operațiunii
”München”. Evitarea catastrofei de către comandamentul Armatei Roșii se datorează în primul
rând faptului că comandamentul german a subestimat importanța strategică a flancului sudic,
considerat unul periferic, acționând la etapa inițială strict defensiv. Totodată, luptele din
Basarabia în vara anului 1941 au spulberat mitul slăbiciunii armatei române. În pofida înzestrării
inadecvate unui război modern a diviziei blindate române, unicii divizii de tancuri pe acest
segment al frontului, ea s-a evidențiat în modul cel mai strălucit, aportul ei fiind hotărâtor în
luptele din Basarabia. Comandamentul diviziei acționa hotărât și cu pricepere, manevrând cu
forțele disponibile, situându-se la înălțime cererilor unui război modern. Marea unitate de tancuri
se afla permanent la locul și timpul potrivit, creând iluzia la comandamentul sovietic despre
superioritatea numerică în tehnica blindată a aliaților.
La înălțimea cerințelor războiului modern s-a situat și aviația regală. Flota aeriană română
era înzestrată cu cele mai noi aparate de zbor de proveniență locală, germană sau engleză, care
depășeau caracteristicile tehnice ale avioanelor sovietice, fapt, care a dus la cucerirea supremației
aeriene. În luptele din cerul Basarabiei, aviația regală a doborât 83 de aparate de zbor sovietice în
schimbul a celor 43 de avioane pierdute, dintre care numai 7 în lupte aeriene și 4 doborâte de
focul artileriei antiaeriene104.
Exemple de măiestrie și devotament a arătat și marina regală. Pe întreaga durata a
desfășurării operațiunii, flota sovietică, care domina în bazinul Mării Negre, așa și nu a putut
bloca bazele navale românești. Tentativele de a bloca flota română i-a costat pe sovietici
crucișătorul ”Moscova”, scufundat la 26 iunie în rada portului Constanța și 2 submarine pierdute
la 9 iulie lângă Tuzla105.
Sub așteptări s-a arătat infanteria română, faimoasă prin calitățile combative ale ostașului
român. Adeseori, comandanții, influențați de experiența Primului Război Mondial, acționau
conform șabloanelor învechite, în mase compacte, ceea ce determina pierderi mari în efectiv și
caracterul indecis a luptelor, fapt, care permitea trupelor sovietice să se retragă treptat de pe o
linie de apărare spre alta.
Ceea ce ține de conducerea cu acțiunile de luptă de către comandamentul sovietic, este
necesar de constatat, că comandamentul armatei a 9-a, ca și întregul comandament ai Armatei
Roșii, nu dispunea de experiență în conducerea cu trupele motomecanizate. Comandamentul

103
ЦАМО РФ, fond 228, inventar 701, dosar 85, cutia 3645, f. 351.
104
Armata română în al doilea război mondial. Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei, vol.1, Editura Militară,
Bucureşti, 1996, р. 292.
105
Ibidem, p. 298-299.
armatei a 9-a dispunea de două corpuri motomecanizate înarmate cu cea mai sofisticată tehnica
militară a momentului însă utiliza aceasta forță de invidiat nerațional. Mari unități mecanizate și
de tancuri erai împrăștiați pe o arie extinsă în loc să fie concentrate într-un loc. Către începutul
războiului corpul 2 mecanizat era dispus pe întregul teritoriu Regiunii militare Odessa și abia la
data de 24 iunie a fost concentrat în perimetru: Bravicea – Peresecina – Orhei fiind pierdute 2
zile de luptă. În continuare C2 mecanizat primea zilnic diferite misiuni cu un caracter haotic
fiind deplasat din localitate în alta fără a intra în contact direct cu inamicul. Așadar, la 28 iunie
corpul a fost concentrat la Buciumeni pentru a ataca Sculeni106, aracul fiind în final oprit, la 1
iulie el a fost mutat la Sângerei107, pentru ca la 2 iulie să se deplaseze către un nou loc de
concentrare dislocat în perimetru: stația Drochia – Recea – Nicoreni în vederea participării la o
contraofensivă planificata108. Dat fiind faptul că contraofensiva așa și nu a avut loc, către 9 iulie
corpul a primit un nou ordin să se concentreze în regiunea Dubna – Alexeevca, la 10 iulie la
Vâlcovăți – Poiana și la 11 iulie să se deplaseze în localitatea Kotovsk din Ucraina 109. Pe toată
perioada marșului, fără a intra în contact de luptă cu inamicul corpul a pierdut din cauza
stricăciunilor 50 de tancuri și 97 de autovehicule. În perioada 22 iunie – 11 iulie 1941 corpul a
pierdut în condiții necombatante în jur de 300 de tancuri110. Situația asemănătoare era și în corpul
18 mecanizat.
În mare parte problemele apărute în conducerea trupelor Armatei Roșii se datorează și
nivelului scăzut de pregătire profesională și culturii generale. Dacă în cazul armatelor germane și
române întreg corp de ofițeri aveau studii speciale militare (medii, superioare, academice), atunci
majoritatea ofițerilor Armatei Roșii aveau în spate numai studii elementare. Din toți comandanți
de corpuri de armată și divizii ale armatei a 9-a numai 7 persoane aveau studii speciale militare
(medii și superioare) – R. Malinovschi, M. Mândru, A. Socolov, P. Belov, I. Dașicev, I. Horun,
V. Baranov. 16 comandanți de divizii și corpuri de armată se bucurau de 2-3 clase ale școlii
primare din perioada țaristă. Mulți dintre ei pe parcursul carierei militare au absolvit diferite
cursuri de perfecționare de pe lângă Academia militară din Moscova. În sensul strict al
cuvântului, din numărul comandanților sus numiți în calitate de profesioniști putem menționa pe:
comandantul Corpului 16 mecanizat A. Socolov, absolvent al școlii militare în numele
imperatorului Pavel I, promoția 1917 și Academiei militare în numele lui M. Frunze, promoția
1929; generalul-maior Pavel Belov, comandant Corpul 2 cavalerie, participant la I război
mondial, absolvent ai școlii de subofițeri ale armatei țariste și Academiei militare în numele lui

106
ЦАМО РФ, fond 228, inventar 701, dosar 237, cutia 3690, f. 15.
107
Ibidem, f. 21.
108
Ibidem, f.22.
109
Ibidem, f. 46.
110
Ibidem, f. 55.
M. Frunze; comandantul Corpului 35 I. Dașicev, absolvent ai școlii militare din Ciuguiev și
Academiei militare în numele lui M. Frunze, participant la I război mondial.
Lipsa cunoștințelor profunde în domeniul artei militare din cauza carențelor defectuoase
din educația profesională poate fi demonstrată pe exemplul biografiei comandantului armatei a
9-a generalului-colonel Ia. Cerevicenco. În pofida experienței de luptă acumulată pe câmpurile
de luptă din I război mondial și războiul civil, baza studiilor lui Ia. Cerevicenco reprezentau cele
2 clase terminate din cadrul școlii primare din satul natal. În continuare el așa și nu a obținut
studii medii regulate procesul educațional limitându-se la diferite cursuri de perfecționare. În
anul 1935, la vârsta de 41 de ani, fără studii complete terminate, absolvește Academiei militare
în numele lui M. Frunze. Cariera sa militară se propulsează după epurările din cadrul Armatei
Roșii. Numai în 5 ani – din 1936 și până în 1940 – el parcurge în ritm forțat mai multe trepte ale
carierei militare, de la comandant de regiment la cel de comandant regiunii militare Odessa.
Pentru Ia. Cerevicenco, ca de altfel și pentru majoritatea generalitetului sovietic, luptele din vara
anului 1941 reprezentau o adevărată școală în domeniul artei militare administrată de către
adversarii săi.
2. Operaţiunile militare de pe teritoriul Moldovei din primăvara-vara 1944. Operaţiunile
Umani-Botoşani şi Iaşi-Chişinău.
Ofensiva Uman–Botoșani a fost o parte a Ofensivei Nipru–Carpați, realizată de
către Armata Roșie în vestul RSS Ucrainene împotriva Grupului de Armate Sud germano-român.
Operațiunea a avut succes, divizând Grupul de Armate inamic în două părți și permițând Armatei
Roșii să avanseze către râurile Nistru și Prut din estul României.
Operațiunea a început pe 5 martie pe un sector
de front lung de 175 km
între Dnipropetrovsk (Dnepropetrovsk) și Bila
Țerkva (Belaea Țerkovi), după un puternic baraj
de artilerie și s-a desfășurat cu succes. În scopul
de a crește forța de impact și de a dezvolta
ofensiva în direcția principală, Armatele 2 și 5
Blindate au fost introduse în ofensivă chiar din
prima zi. Deja în cea de-a treia zi a ofensivei s-a
realizat traversarea râului Hirskî Tikîci (Gornîi
Tikici), fără pauză, a fost depășită ultima linie
de apărare deținută de trupele germane pe drumul spre Bugul de Sud și s-a pornit în urmărirea
forțelor germane care se retrăgeau. Armata 6 Blindate a înaintat în spatele Armatelor 2 și 5
Blindate. După capturarea orașului Uman pe 10 martie, detașamentele înaintate au ajuns la râul
Bugul de Sud. Trecerea râului a fost realizată pe un front de 100 km, iarăși fără pauză, prin
punctele de trecere capturate și, de asemenea, pe poduri de pontoane, cu bărci și cu alte mijloace
improvizate.
În scopul de a menține o viteză mare de înaintare în timpul ofensivei, Armata 6 Blindate a
fost introdusă în luptă după traversarea Bugului de Sud. În acest moment, armatele de blindate au
continuat să avanseze către Nistru. Pe 17 martie, unitățile militare sovietice ce avansau pe aripa
dreaptă a Frontului au capturat capetele de pod de pe malul drept al Nistrului la sud de Moghilău
(Mohîliv-Podilskîi, Moghilev-Podolski).
Unitățile sovietice au intrat apoi pe teritoriul RSS Moldovenești. Ca urmare a ofensivei,
Fronturile 1 și 2 Ucrainean au divizat Grupul de Armate Sud în două părți. Armata 8 Germană a
fost separată de Armata 1 Panzer și a fost repartizată Grupului de Armate A. Efortul principal al
Frontului 2 Ucrainean a fost transferat acum împotriva acestui grup de armate, pe care trupele
sovietice l-au atacat puternic dinspre sud. A apărut o oportunitate pentru Frontul 2 Ucrainean de
a ataca în direcția sud pentru a tăia căile de retragere ale grupului de armată german dincolo de
Nistru și de a-l distruge în cooperare cu Frontul 3 Ucrainean.
Armata a 40-a a Frontului 2 Ucrainean, care înainta de-a lungul malului de est al
Nistrului, a primit misiunea de a tăia căile de retragere către sud ale Armatei 1 Panzer,
colaborând cu trupele Frontului 1 Ucrainean în eliminarea încercuirii trupelor germane de
la Camenița (Kameneț-Podolsk) (vezi Ofensiva Proskurov-Cernăuți). Deviind o încercare de
contraatac german la Hotin, ei au presat trupele inamice de la capul de pod de pe Nistru, iar
armatele 27 și 52 împreună cu detașamentele armatelor 2 și 6 blindate au înaintat către
râul Prut și pe 26 martie au ajuns la frontiera de stat a URSS, la 85 km nord de Ungheni. În
noaptea de 28 martie, în timp ce se aflau în urmărirea inamicului ce se retrăgea, forțele Frontului
2 Ucrainean au realizat un alt asalt asupra punctelor de trecere ale râului Prut, transferând
operațiunile militare pe teritoriul României. Spre mijlocul lunii aprilie aripa dreaptă a forțelor
Frontului 2 Ucrainean a ajuns la munții Carpați, după ce a capturat orașul Botoșani, trupele
centrale s-au apropiat de Iași dinspre nord, în timp ce aripa stângă s-a deplasat înspre sud
către Chișinău.
În speranța de a salva aripa sudică a grupului său de armate de la dezintegrarea completă,
comandamentul german a mutat 18 divizii și 3 brigăzi, ultima sa rezervă strategică de pe sectorul
sudic, către această parte a frontului. Trupele Frontului 2 Ucrainean s-au confruntat astfel cu
creșterea rezistenței, iar la mijlocul lunii aprilie au fost nevoite să treacă în defensivă și să se
retragă la Dubăsari, la nord de Iași și la aproximativ 60 de km sud de Botoșani.
Ca urmare a Ofensivei Uman-Botoșani, Grupul de Armate Sud a fost divizat în două
părți. Partea de nord a fost regrupată ca Grupul de Armate Ucraina de Nord și plasată sub
comanda mareșalului Walter Model. Partea de sud a devenit Grupul de Armate Ucraina de Sud,
sub comanda generalului Ferdinand Schörner. Zece divizii ale Axei au suferit pierderi umane
masive (50-75% din personal), iar o mare parte din echipamentul greu a fost pierdut în perioada
retragerii. În cursul ofensivei forțele sovietice au avansat circa 200-250 km, ocupând părți
semnificative din vestul Ucrainei și din Moldova, și au pătruns în regiunea de nord-est a
României. Ofensiva sovietica a fost oprită în Bătălia de la Târgu Frumos, care a stabilizat linia
frontului până în august, când sovieticii și-a reînnoit eforturile, organizând Ofensiva Iași–
Chișinău și reluându-și înaintarea către vest.
Pe 20 august 1944 sovieticii au declanşat operaţiunea Iaşi-Chişinău care avea ca obiectiv
încercuirea trupelor române-germane din nordul Moldovei şi cucerirea liniei Focşani-Galaţi unde
s-ar fi putut organiza o linie de apărare. Faza a doua a ofensivei sovietice prevedea ocuparea
rafinăriilor de la Ploieşti şi a Bucureştiului.

Sovieticii au aruncat în luptă 1,25 milioane soldaţi, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi
2200 de avioane împotriva a 900.000 de soldaţi (500.000 germani, 400.000 români) susţinuţi de
7.600 de tunuri, 400 de tancuri şi 800 de avioane. Diviziile blindate de elită Großdeutschland,
Totenkopf şi 24 Panzer (care respinseseră atacurile din aprilie şi mai) fuseseră transferate în
nord, pe frontul baltic. În bătălia de la Stalingrad sovieticii au angajat 1,14 milioane soldaţi,
13.500 tunuri, 900 de tancuri şi 1400 de avioane împotriva a 1 milion de soldaţi, 10.300 tunuri,
675 tancuri şi 1200 avioane.
Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două
fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea. Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la
nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi
trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-
zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre. Frontul al III-lea Ucrainean
urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru, lângă Tiraspol, după care să-și îndrepte
formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea. Acțiunea era menită să
ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului. După încheierea cu succes a
încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac
spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

4. Particularități ai participării populaţiei Moldovei în război. Personalități marcante

din Moldova în cel de al doilea război mondial. Cavalerii ordinului ”Mihai Vireazul”, eroii
Uniunii Sovietice, destincții militare ale altor state beligerante.

Din 1944 moldoveni erau înrolaţi în Aarmata Roşie. Ei erau repartizați în cadrul div. 121.
140, 183, 211, 241, 305, 340, 380 infanterie de pe frontul Bielorus şi Ucrainean. În RSSM au
fost 18 Eroi Uniunii Sovietice – S. Bolgarin, V. Bocikovski, P. Verşigora, A. Vlasenco, T.
Jarcinski, D. Calaraş, I. Covali, S. Colesnicenco, N. Lebedenco, Ş. Maşcauţan, M. Pavloţchi, M.
Plugariov, S. Poleţchi, A. Socolov, I. Soltîs, G. Sorokin, G. Cernienco, P. Şcerbinco. Totuși,
moldoveni din ei erau erau 15 – S. Bolgarin, A. Vlasenco, I. Grinco, I. Grosul, Z. Donii, Iu.
Doroş, D. Calaraş, I. Covali, Ig. Zaporojan, M. Mardar, P. Marcuţa, N. Mihalaş(ev), N.
Onilova, M. Plugariov, V. Serbulov.
Mulți moldoveni erau înrolați și în armata română, unde ei s-au evidențiat eroic pe timpul
conflagrației mondiale. Printre ei se evidențiează Victor Siminel. Victor Siminel s-a născut în
anul 1897 în localitatea Fundul Galbenei (gubernia Basarabia, Imperiul Rus), ca fiu al
protopopului Andronic Siminel, din ridicat el însuși dintr-o familie de răzeși moldoveni
împământeniți în Alcedarii Orheiului. A avut un frate, Vladimir, sublocotenent de husari,
asasinat de bolșevici, în 1917, pe podul de peste Nistru (regiunea Rezina) și un văr, Petre
Siminel, locotenent de artilerie, participant la istorica adunare a Sfatului Țării.
 Urmând dorința tatălui său, Victor se înscrie la studii, în anul
1914, la Seminarul Teologic din Chișinău. Însă, după izbucnirea
revoluției bolșevice în anul 1917, este încorporat ca elev al Școlii de
ofițeri din Kiev. În același an, este avansat la gradul de
sublocotenent al armatei țariste și este repartizat în Regimentul 116
Infanterie, cu care pleacă pe frontul Kareliei.
Este grav rănit pe front, fiind evacuat într-un spital de campanie.
După refacere, este avansat la gradul de locotenent și decorat cu
Ordinul „Sfânta Ana”, fiind trimis din nou pe front, unde este rănit
pentru a doua oară. Este decorat cu Ordinul "Sfântul Stanislav". Ieșit din spital, el se înrolează în
una din cele 16 cohorte de ostași moldoveni (care vor constitui nucleul viitoarei Armate
Basarabene), înființate cu aprobarea generalului Șcerbacev, adjunctul comandantului suprem al
armatei ruse.
La data de 27 martie 1918, locotenentul Victor Siminel din Regimentul 1 Husari participă în
Sfatul Țării, la Chișinău, unde avea să se hotărască Unirea Basarabiei cu România. După Unirea
Basarabiei cu România, unitățile armatei basarabene și moldovenești sunt înglobate în Armata
Română, Regimentul 1 Husari fiind contopit cu Regimentul 10 Călărași.
Victor Siminel începe o carieră militară strălucită în Armata Română. Urmează studii
militare înalte la Școala de Război din București (1928) și apoi la Școala Superioară de Război
din Paris (1930). Este numit ca profesor de istorie militară la Școala de Război din București
(1937-1939); șef de stat major al Diviziei 2 Cavalerie (1939-1941), șef de stat major al Corpului
de Cavalerie, apoi comandant al Regimentului 4 Roșiori „Regina Maria”. Este avansat la gradul
de general.
După cel de-al doilea război mondial, pentru o scrută perioadă (25 august - 20 septembrie
1944), generalul Siminel îndeplinește funcția de director general al Serviciului Special de
Informații. Apoi primește alte însărcinări importante: șef al delegației militare a Înaltului
Comandament Român în Comisia de redactare a Armistițiului, șef al Comisiei militare române
de legătură cu Comisia Aliată de Control. Din septembrie 1947 este consilier militar în Comisia
Interministerială pentru executarea Tratatului de Pace, funcție pe care o deține până la trecerea sa
în cadrul disponibil (1 ianuarie 1948).
În decursul îndelungatei sale cariere militare, generalul Victor Siminel a fost distins cu 16
decorații militare românești și străine: Ordinul „Mihai Viteazul”, Coroana României; Steaua
României; Legiunea de Onoare în grad de cavaler (Franța); Ordinele „Sfântul Stanislav” și
Sfânta Ana” (Rusia), Crucea de Fier clasa II și clasa a I-a (Germania), Polonia Restituta, Leul
Alb, Coroana Iugoslaviei ș.a.
 Generalul Siminel a fost trecut în rezervă la data de 1 ianuarie 1951, când avea doar 54 de
ani. Câteva luni mai târziu este ridicat de la domiciliu și depus la închisoarea Malmaison din
București. I se anulează dreptul de pensie, îi sunt sechestrate bunurile mobile și imobile, iar
soției sale, Lidia Siminel, fostă doamnă de onoare la Palatul Regal, i se impune domiciliu
obligatoriu.
Este purtat prin închisorile comuniste, fără a fi judecat. Abia după trei ani (în 1954) se
emite mandatul de arestare și încep interogatoriile, dar și presiunile asupra familiei și rudelor
apropiate. În procesul său, sunt audiați generalii Costin Ionașcu, Andra, Crețulescu, coloneii Ioan
Lissievici, Runceanu, Borcescu, apoi istoricul Gheorghe Brătianu și Ioan Mocsony Stârcea. Deși
era acuzat de încălcarea art. 193 din Codul Penal: „Crimă de intensă activitate împotriva clasei
muncitoare în cadrul aparatului de represiune burghezo-moșieresc din SSI” (Serviciul Special de
Informații), instanța dispune prin Sentința nr. 865, din 17 iulie 1956, achitarea sa.
A fost eliberat din Penitenciarul Central Făgăraș la data de 25 iulie 1956, exact cu două zile
înainte de a împlini 59 de ani, fiind pus în libertate în baza adresei nr. 910/1956 a M.A.I.
Reîntors acasă, și-a găsit soția cu sănătatea zdruncinată. Neavând serviciu și nici pensie, este
nevoit să-și vândă lucruri din casă pentru a putea trăi. Deoarece cunoștea patru limbi străine, el s-
a ocupat cu traduceri de cărți.
Generalul Victor Siminel a încetat din viață la 1 noiembrie 1981, rămășițele sale
pământești fiind depuse la Cimitirul Ghencea Militar. În Muzeul familiei, pe o cămașă zdrențuită
de vreme, pe care Victor Siminel a peticit-o în închisoare, au fost prinse decorațiile cu care a fost
răsplătit pentru faptele sale de arme în cele două războaie mondiale.
Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care sunt cauzele izbucnirii celui de al doilea război mondial?

2. Cum s-au desfășurat operațiunea Munchen?
3. Descrieți desfășurarea operațiunii Iași-Chișinău.
4. Care era urmările operațiunii Iași-Chișinău pentru România?
5. Caracterizați unele persoane ilustre, participanți în războiului II civil mondial.

Bibliografie:

1. Leşcu Anatol, Românii Basarabeni în istoria militară a Rusiei: de la războaiele din

Caucaz la Războiul Civil. Bucureşti: Editura Militară, 2009.
2. Moraru Anton, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. 1812-1993, Chişinău, 1995.
3. Anatol Peterncu, România și Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Editura
Epigraf, Chișinău, 1999.

Tema 7. Moldova și armata sa în epoca contemporană.

 Lecția 4. RSSM în perioada anilor 50-80 al sec. XX. Participarea
populaţiei Moldovei în conflictele regionale.

Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să caracterizați specificul dezvoltării artei militare în a doua jumătate al sec. XX;

 să cunoașteți cauzele principale desfăşurării conflictelor regionale;

 să analizați particularităţile participării populaţiei Moldovei la conflictele regionale;

 să apreciați corect rolul moldovenilor în desfăşurarea războaielor regionale.


Subiecte:
1. Viaţa social-politică din Moldova.
2. Satisfacerea serviciului militar de către populaţia Moldovei în cadrul armatei sovietice.
Participarea moldovenilor la conflictele regionale.

Cuvinte–cheie: URSS, RSSM, colectivizarea, foametea, industrializarea, deportări,

chiaburi, economie, socialism, conflict, serviciu militar, armata sovietică, revoluția culturală,
analfabetism, agricultura, industrie.

1. Viaţa social-politică din Moldova.

După terminarea războiului II mondial în Basarabia s-a intensificat procesul de
sovietizare și întăririi puterii comuniste în RSSM. În 1944 în raioanele de est ai RSSM erau
restabilite colhozuri şi sovhozuri. În Basarabia situaţia agrară era diferită de cea din URSS. În
1945 în RSSM erau 23,9 mii muncitori, 31,7 mii funcţionari, 155,9 mii colhoznici, 0,8 mii
meşteşugari, 1573,8 mii ţărani, printre care 88% reprezentau gospădării ţărăneşti, 2,1%
gospodării de chiaburi, 6,8% gospădării colectivizate. S-a pus problema colectivizării forţate.
Ţărani erai impuşi să depuie cereri de intrare în colhoz. Ei erau „convinşi” se intre în
colhozuri. Se evectuau sechestrări de avere, ţăranii erau ameninţaţi cu deportarea. Au fost
distruse circa 600 clădiri de cult, 26 mănăstiri. La 30 august 1947 Biroul CC al PC (b)M a
adoptat hotărîrea „Despre determinarea gospodăriilor chiabureşti în judeţele RSSM şi
impozitarea lor”. În lista chiaburilor erau înscrişi gospădării care foloseau munca înaimită şi
sezonieră a muncitorilor agricoli, pe acei care foloseau munca de răscumpărare pentru folosirea
animalelor ca forţă de tracţiune, a maşinilor agricole. În total 10154 familii ţărăneşti, sau 2,1%.
Dar fiind multe încălcări, aceste liste au fost la 26 mai 1948 revăzute, fiind atestate 7388
gospodării. La 28 iunie 1949 a fost adoptată hotărârea specială nr. 509 „Cu privire la deportarea
din RSSM a familiilor de chiaburi, de foşti moşieri şi de mari comercianţi”, unde erau lista de
11212 familii. Deportările au început în noaptea de 5 iulie 1949. Bunurile lor erau transmise
colhozurilor. Datorită acestui fapt, în decembrie 1949 erau deja colectivizate 82,3% din
gospodării. Erau formate 1743 colhozuri. Planul de colectivizare era depăşit de două ori.
În anii 1944-46 pe teritoriul Moldovei au căzut foarte puţine percipitaţii, iernile au fost
fără zăpadă. În vara 1946 temperatura era de 40-50, chiar 65-70 grade căldură. În 1946 roada
globală în RSSM a constituit numai 365 mii tone cereale, sau cu 2,5 ori mai micp decît în 1945.
Dar în 1946 gospodării ţărăneşti au furnizat supraplan 1130 tone de cereale. Impozitul agricolera
era de cîteva ori mai mare pentru gospodăriile ţărăneşti, decât pentru colhozuri şi sovhozuri. De
la 5-10 ha de pământ se cerea 190-200 kg de cereale la hectar, 40-50 kg de floarea-soarelui, 20
kg de cartofi, 15 kg de fân, 50 kg de carne la o gospodărie, 120 litri de lapte, 160 ouă, 800 gr. de
brânză.
La 1 februarie 1947 s-au înregistrat 190 mii cazuri de destrofie. În 1945-47 au decedat
din motive de subalimentare peste 200 mii de oameni. A apărut canibalismul. În judeţul Cahul
erau oficial 10 cazuri de canibalism, iar în Moldova în general 39 cazuri cu 40 jertve. 208 mii de
elevi primeau hrana fără plată. În vederea luptei cu seceta în Moldova au fost aduse 1,5 mln.
puduri de cereale în formă de împrumut fără procente, 4100 tone de pîine, 47 mii tone de
seminţe. Planul obligatoriu de predare a produselor agricole a fost micşorat cu 72 mii tone.
Aproape 1,2 mln oameni au primit ajutor material, hrană.
În RSSM pe timpul războiului II mondial au fost distruse 16499 clădiri, inclusiv 8434
case locative, 31 staţie electrice, 1037 întreprinderi industriale, 200 ha mii semănături, 30 mii ha
vii şi livezi. Au fost distruse bunuri materiale în valoare de 13 mlrd. 387 mln. 208 mii ruble. A
început munca de refacere a economiei. În acest scop au fost alocate în anii 1944-45 peste 448
mln. ruble de dotaţii. Au fost aduse utilaje pentru 23 întreprinderi industriale, 22 mii vite mari
cornute, 17 mii cai, 48 mii oi. Colhozurile au primit un credit de 13 mln. ruble. Au fost
reconstruite 500 de întreprinderi industriale. Cel de al 4 (1946-1960) şi 5 (1951-1955) plan
cincinal prevedea refacerea economiei naţionale, construirea socialismului în RSSM. Planurile
prevedeau creşterea volumului producţiei industriale în RSSM în anii 1946-50 de 4 ori,
majorarea investiţiilor capitale pînă la 1 mlrd. 245 mln. ruble. Planul prevedea colectivizarea
masivă, crearea SMT-urilor, recultivarea a 17 mii ha vii, 13 mii ha livezi. În cultură prevedea
lichidarea analfabetismului, instaurarea învăţămîntului primar obligatoriu.
 În 1953 în energetică se produceau 0,7% din totalul industrual al RSSM, industria
constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor – 9,8%, industria materialelor de construcţie
– 4.9%, industrie de cherestea – 3,6%, industria uşoară – 17,3%, industria alimentară – 59,3%.
Au fost reparate şi construite fabrici noi, în total 600 întreprinderi mari şi mici. Printre ele
hidrocentrala de la Dubăsari, combinatul de mătasuri din Bender, uzinele mecanice din Chişinău,
Bălţi, Tiraspol, fabrica de mobilă din Chişinău, combinatul de tutun din Chişinău, fabrica de
conserve din Coşniţa, Nisporeni, Chişinău, Tiraspol, fabricile de piele 1 şi 2 din Chişinău, fabrica
de încălţăminte din Chişinău, fabrica de blănuri din Bălţi etc. În 1953 se fabricau: energie
electrică – 190,8 mln.kW/h; maşini unelte – 662 bucăţi; cărămidă – 62,7 mln. buc; panouri din
beton – 74,2 mln. buc.; ciorapi – 8377 mii perechi; tricotaje – 3697 mii buc.; mărfuri de piele –
79,3 mln.cm2; încălţăminte – 3279 mii perechi, covoare – 146,3 mii m 2; zahăr – 31,9 mii tone;
carne – 25438 tone; mezeluri – 2978 tone; lapte – 4,8 mii tone, ulei – 43399 tone, conserve –
171,6 mln. borcane, făină – 478,1 mii tone, vin – 11831 mii decalitri, bere – 1040 mii decalitri,
ţigări – 2754 mln. buc., săpun – 7,3 mii tone etc.
A crescut numărul muncitorilor şi fucnţionalilor din economia naţională de la 93 mii în
1940 pînă la 378,5 mii în 1958, în industrie de la 17,4 mii în 1940 pînă la 104,8 mii în 1958, în
transport auto de la 3 mii la 21,1 mii etc.
În perioada anilor 60-80 a început procesul lent de democratizare a vieţii politice, dezgheţul
Hruşciovist, lichidarea cultului personalităţii lui Stalin. A primit dezvoltarea economică.
1. Economia RSSM a devenit partea componentă a complexului industrial al URSS.
2. RSSM participa la cooperarea industrială din URSS.
3. S-a dezvoltat procesul de sinteză a ştiinţei şi producţiei, se valorificau realizările
revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
4. S-a început procesul de concentrare producţiei, creerii asociaţiilor, concernelor de
producţie. În 1985 funcţionau 116 asociaţii de producţie şi ştiinţifice cu 43% din întregul
volum produs.
5. S-a perfecţionat structura industriei a Moldovei, s-a consolidat baza ei energetică.
S-au efectuat și unele schimbări pozitive în dezvoltarea culturii. Din 1963 învăţămîntul
obligatoriu era de 8 ani. Au fost construite 1500 de şcoli. Şcoli profesional-tehnice. Numărul
învăţătorilor a crescut de la 24 mii în 1958 la 42 mii în 1985, din care 77% cu studii
superioare.În 1985 – 9 instituţii superioare de învăţămînt. Studenţii din Moldova studiau în alte
centre universitare din URSS. În august 1961 a fost fondată Academia Moldovei cu 11
academicieni şi 13 membrii-corespondenţi. În 1985 funcţionau 36 instituţii de cercetare. În 1985
funcţionau 7 teatre profesioniste şi 30 teatre de amatori. S-a dezvoltat literatura şi poezia. Mass-
media. Radioficarea şi apariţia televiziunii. În 1957 a fost fondat studioul „Moldova-film”. Din
1960 pînă în 1985 au fost turnate 80 filme.

2. Satisfacerea serviciului militar de către populaţia Moldovei în cadrul armatei sovietice.

Participarea moldovenilor la conflictele regionale.
Armata Sovietică juca un rol foarte important în istoria Uniunii Sovietice. În perioada
războiului Rece numărul militarilor era de aproximativ de 5 mln. de oameni. Serviciul era
obligatoriu, cu durate de 2 ani pentru trupele de uscat și 3 ani pentru marină. Prin rândurile
Armatei sovietice a trecut practic toată populația masculină din fosta RSSM. În lipsa de statistică
este greu de estimat cifra concretă, însă ea este una destul de mare.
În perioada sovietică, populația RSSM a participat în cadrul Armatei Sovietice în toate
conflictele regionale. Cel mai durabil și sângeros a fost războiul din Afganistan. În războiul
sovieto-afgan au participat şi originari din Moldova. Potrivit datelor statistice, numărul total al
soldaţilor moldoveni a constituit  12 500, dintre care 301 au fost uciși iar 700 au rămas invalizi.
Patru moldoveni se consideră prizonieri sau dispăruţi fără urmă în războiul din Afganistan: Șalari
Mihail,  Belekci Ivan, David George, Vasilkovski Ivan. În 1983, Biroul Politic al Comitetului
Central al PCUS a aprobat un plan de mobilizare al forțelor militare a țărilor membre Tratatului
de la Varșovia, planul  prevedea dezvoltarea unei direcții operative și stategice, de răspuns al
Armatei Sovietice la declarațiile războinice făcute în perioada respectivă de către președintele
american Ronald Reagan. În cazul unei situații de conflict între blocul militar sovietic și țările
NATO, Cartierul General al Direcției Sud-Vest era răspunzător, în caz de necesitate, să pună în
aplicare o ofensivă militară în direcția statelor din Balcani, Turcia și Italia. Se spune că, potrivit
acestor planuri, trupele Tratatului de la Varșovia, conduse de Armata Sovietică ar fi trebuit să
cucerească strâmtoarea Bosfor în aproximativ 48 de ore. Acest punct de comandă a fost dislocat
în Chișinău, în cartierul Telecentru, acolo unde s-a construit un complex militar gigant.
Actualmente, în acest loc se află Ministerul Apărării al Republicii Moldova.
Primul, și ultimul comandat al acestui Cartier General, generalul de armată Ivan
Alexandrovici Gherasimov, la preluarea acestui punct de comandă a insistat ca ofițerii sovietici
veniți în capitala moldovenească să fie asigurați cu apartamente. Blocurile construite în jurul
fostelor unități militare de pe strada Vasile Lupu din Chișinău au fost destinate acestor ofițeri.
Potrivit unor date, în punctul de comandă al Direcției Sud-Vest activau câteva sute de înalți
ofițeri, 48 dintre ei aveau gradul de general.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care erau urmările sovietizării Basarabiei?
2. Apreciați participarea moldovenilor în războiul din Afganistan.
3. Descrieți desfășurarea operațiunii Iași-Chișinău.
4. Care era urmările operațiunii Iași-Chișinău pentru România?
5. Caracterizați unele persoane ilustre, participanți în războiului II civil mondial.

Bibliografie:

1. Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă, Chişinău, 1988.
2. Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. 1812-1993, Chişinău, 1995

Tema 7. Moldova și armata sa în epoca contemporană.

 Lecția 5. Războiul din Transnistria.

Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să analizați cauzele principale izbucnirii războiului Transnistrean;

 să cunoașteți etapele principale dezvoltării războiului Transnistrean;

 să cunoașteți eroii luptelor de la Nistru.

Subiecte:
1. Cauzele izbucnirii războiului Transnistrean.
2. Desfăşurarea conflictului Transnistrean.
3. Militarii Armatei Naţionale – cavalerii ordinului Ştefan cel Mare.

Cuvinte–cheie: URSS, RSSM, Federația Rusă, armata a 14-a, război, interese geopolitice, lupta,
voluntar, mercenar, cazac, trădare, ostași, poziție, cap de pod, pierderi, foc.

1. Cauzele izbucnirii războiului Transnistrean.

Principalele cauze al apariţiei conflictului între forţele separatiste ale regiunii transnistrene şi
autorităţile legale ale Republicii Moldova erau tendinţa Centrului Unional de a păstra URSS-ul,
iar după destrămarea acestuia - a Federaţiei Ruse de a influenţa noile autorităţi moldoveneşti.
Motivul formal al conflictului era acela, că Moldova a adoptat legislația privind limba de stat,
ceea ce a condus la o polarizare politică accentuată a societăţii şi la creşterea rezistenţei faţă de
inovaţii a unei părţi a nomenclaturii locale de subordonare unională, în primul rînd, de către
directorii întreprinderilor complexului militar-industrial din partea stîngă a Nistrului.
Anume în încercarea de a opune rezistenţă luptei pentru autodeterminare naţională a
tânărului stat, această parte a aparatului administrativ, în cârdăşie cu o parte a nomenclaturii de
partid, pe care schimbările au luat-o prin surprindere, a început mobilizarea forţelor şi resurselor
pentru dezmembrarea teritorială a fostei RSSM şi crearea în raionale estice ale republicii a unui
cap de pod pentru a influenţa din exterior Republica Moldova, care era pe cale să devină stat
independent. În scopul de a-i atribui acestui conflict socio-politic un caracter etnic, liderii
conspiraţiei separatiste anti-moldoveneşti au inventat conceptul de „popor transnistrean”, urmat
de speculaţii destul de primitive cu privire la „dreptul naţiunilor la autodeterminare”. E necesar
să subliniem, că din punct de vedere al componenţei etnice populaţia din Transnistria nu diferă
mult de cea de pe malul drept al Republicii Moldova - în ambele cazuri, majoritatea o constituie
etnicii moldoveni.
Conflictul armat, sub pretextul lozincilor de protejare a drepturilor minorităţilor naţionale, a
fost dezlănţuit de către regimul separatist, condus de I. Smirnov după puciul din august 1991, în
toamna aceluiaşi an, cu sprijinul comandamentului trupelor Regiunii militare Odesa, atunci sub
conducerea „organizaţiilor sociale” ale acestora a început distrugerea sistematică a organelor
guvernamentale centrale şi a structurilor de drept ale Moldovei, în raioanele din stînga Nistrului.
În aceste condiţii, conducerea puțin experimentată, a tînărului stat moldovean, a considerat că
este de datoria sa să prevină divizarea ţării şi a întreprins o serie de măsuri, îndreptate să
restabilească ordinea constituţională şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Implicarea
în conflict a populaţiei din regiunea transnistreană a avut loc nu din cauza urii şi ostilităţii
interetnice, ci sub influenţa propagandei agresive anti-moldoveneşti, care permite să
caracterizăm conflictul ca pe un conflict politic şi teritorial, cu elemente de conflict al identităţii
și elitelor locale.
Separatismul în raioanele de est ale RSSM a fost creat la ordinul Centrului Unional pentru a
păstra Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul URSS şi a nu admite, cum
presupunea Moscova unirea cu România. În toamna anului 1990, autoproclamata „Republică
Moldovenească Nistreană” a fost sprijinită activ de către adepţii Uniunii Sovietice (A. Lukianov
şi susţinătorii săi). Liderii transnistreni au stabilit, de asemenea, multe relaţii şi contacte în
cercurile conservatoare ale URSS, apoi Armata a 14-ea i-a dotat cu arme şi echipament militar,
oferind astfel asistenţă directă la formarea unităţilor militarizate a separatiştilor. Tendinţa
forţelor separatiste de a uzurpa organele puterii constituţionale pe teritoriile controlate de
separatişti cu ajutorul armelor a şi provocat conflictul armat, care a dat naştere violenţelor,
extinderii treptate a numărului participanţilor implicaţi şi a altora în conflicte, dar şi a
intervenţiei directe militare din afară, în scopul sprijinirii liderilor separatişti. În ciuda faptului
că conflictul armat a fost provocat de către separatiştii din Transnistria, Rusia a fost implicată
direct în conflictul armat de partea forţelor anticonstituţionale după trecerea sa sub jurisdicţia
Armatei a 14-ea, comandată de generalul Aleksandr Lebedi.
Cauzele principalele, care au determinat liderii mişcării separatiste din regiunea de est a
Republicii Moldova să opună rezistenţă, inclusiv militară, autorităţilor legale ale Republicii
Moldova sînt următoarele:

1. Teritorial-statutare: declanşarea conflictului cu autorităţile constituţionale ale ţării a avut

ca obiectiv principal acapararea unei părţi a teritoriului Republicii Moldova, în scopul creării
condiţiilor prealabile de desemnare a statutului formaţiunii separatiste ca stat cvasi-independent;
 2. Geopolitice: crearea platformei de presiune politică în scopul menţinerii Moldovei în
sfera de influenţă a Rusiei, pentru a preveni presupusa unire cu România, crearea în acest scop a
enclavei ruse la frontiera moldo-ucraineană;
3. Cultural-lingvistice: nemulţumirea minorităţii - vorbitorilor de limbă rusă de introducerea
limbii române în calitate de limbă de stat şi necesitatea de a se adapta situaţiei noi, percepută
subiectiv ca o pierdere a statutului social cu care au fost obişnuiţi;
4. Socio-economice: ameninţarea de redistribuire a puterii şi a resurselor economice în
regiunea transnistreană;
5. Socio-ideologice: opunerea de rezistenţă a nomenclaturii de tip sovietic proceselor de
democratizare şi încercările lor de a-şi menţine statutul în cadrul vechiului sistem pe teritoriul
regiunii;
6. Etno-demografice: tendinţa de a mobiliza şi a angaja în lupta cu autorităţile legale ale
Republicii Moldova colectivele de muncă ale întreprinderilor industriale mari, de pe malul sting
al Nistrului, formate, în general, ca urmare a migraţiei forţei de muncă din republicile slave ale
URSS;
Rusia, care are interese reale în regiune, în scopul menţinerii situaţiei sub controlul propriu
pînă la timpuri oportune, foloseşte strategia de a impune comunităţii internaţionale pretinsa
dimensiune etnică a confruntării dintre Chișinău şi Tiraspol. În acest caz, regimul separatist, ca
purtător de cuvînt al intereselor „grupului etnic ameninţat”, adică a „poporului transnistrean”,
are cică drept legal să participe ca parte cu drepturi depline la procesul de negocieri de nivel
internaţional. Mai mult decît atît, dacă putem convinge celelalte părţi ale procesului de negocieri
de „conflictul inter-etnic”, acest lucru ar justifica într-o oarecare măsură prezenţa ilegală a
trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova şi acţiunile Rusiei ca mediator şi garant. Aceasta
conform opiniei strategilor de la Kremlin trebuie să acorde legitimitate nu numai pretenţiilor
regimului separatist, dar, de asemenea, să justifice formatul existent „de menţinere a păcii”, în
zona securităţii de pe Nistru. Anume pe această direcţie sînt construite eforturile diplomatice
majore ale Rusiei privind acordarea de statut egal părţilor aflate în procesul de negocieri pentru
regimul separatist de la Tiraspol. O asemenea abordare a conflictului ar scoate învinuirile aduse
Rusiei, precum că acest stat este de fapt cealaltă parte a conflictului, care, în virtutea acestui
fapt, este unul internaţional şi poate fi redus, în realitate, la cotropirea militară de către Rusia a
teritoriului unui stat membru al ONU. Populaţia de pe malul stîng al Nistrului este reprezentată
de ruşi în proporţie de mai puţin de o treime şi ei trăiesc în pace cu ucrainenii şi moldovenii,
ceea ce deja intră în contradicţie cu argumentele Rusiei. În cazul în care conflictul ar fi fost
etnic, ar fi fost dificil să se explice coexistenţa paşnică a moldovenilor cu vorbitorii de limbă
rusă, care reprezintă nu mai puţin de 60% din populaţia de pe malul drept.

2. Desfăşurarea conflictului Transnistrean.

Pe parcursul întregii istorii, poporul nostru a fost nevoit să-şi apere cu arma în mână
existenţa sa şi posibilitatea de a trăi liber şi independent. În lupta aceasta de-a lungul secolelor, a
dat dovadă în permanenţă de curaj şi eroism, promovând necontenit tradiţia militară a neamului,
începând de la cohortele lui Burebista şi Decebal, legiunile romane, ostaşii lui Alexandru cel
Bun şi Ştefan cel Mare, de la militarii moldoveni înrolaţi în armatele Poloniei, Suediei, Austriei,
Rusiei şi până la ostaşii Armatei Naţionale.
Evenimentele de pe malurile bătrînului Nistru au lăsat urme grele în istoria poporului
nostru. La acest conflict au participat în jur de 35 mii de cetăţeni ai Moldovei dintre care
apoximativ 280 au rămas pe veci în pămîntul lor natal, sacrificîndu-şi viaţa pe altarul
independenţii, suveranităţii şi integrităţii teritoriale ai Republicii Moldova. Un rol important în
acest război îi revenea şi Armatei Naţionale, care se afla la acest moment în procesul de formare.
Totuşi, efectivul tinerii armatei, fără deosebire de naţionalitate, în timp de grea încercare nu a
stat pe gînduri, ci din indemnul spiritului patriotic, cu arma în mînă, au apărat independenţa şi
integritatea teritorială a Republicii Moldova.
Forţele separatiste din stînga Nistrului se pregăteau intens pentru declanşarea conflictului
armat cu puterea constituţională din Moldova, formînd diverse structuri paramilitare
bineînarmate şi instruite de către unele structuri ale armatei a 14-a. Situaţia se agravează în ziua
de 2 martie 1992 cînd gardiştii transnistreni blocează sediul Comisariatului de poliţie din
Dubăsari, declanşînd prin această faptă război deschis Republicii Moldova. Evenimentele
următoare se succedează cu o viteză accelerată. La 13 martie un detaşament de femei în frunte cu
faimoasa Andreeva întreprind un atac asupra unei unităţi militare din s. Copanca „capturînd” un
întreg arsenal de armament şi muniţii. A doua zi, la 14 martie este distrus podul de peste Nistru
de la Dubăsari, iar la 15 martie gardiştii şi cazacii de pe Don atacă şi invadează satul Coşniţa.
Reieşind din situaţia creată, la 20 martie 1992 Preşedintele ţării îşi asumă obligaţiunile de
Comandant Suprem al Forţelor Armate ale Republicii în vederea organizării eficiente a
conducerii cu acţiunile de luptă, declarînd la 28 martie starea exceăţională pe întreg teritoriu al
Republicii Moldova.
Acţiunile militare principale s-au desfăşurat în trei direcţii operative: capul de pod
Cocieri, capul de pod Coşniţa şi Tighina. O mână de oameni cu greu rezistă la atacurile forţelor
inamice la Capul de Pod Cocieri. Linia frontului trecea practic prin satul Cocieri. Calm şi hotărât
a organizat colonel Nicolae Petrica, comandant cap de Pod apărarea acestui punct strategic,
punând capăt panicii, dezorientării, dezordinii şi lipsei de disciplină care mai persistau pe alocuri
la acel moment, unind sub o conducere unică toate detaşamentele şi trupele care aparţineau
diferitelor ministere şi departamente. Numărul apărătorilor a crescut până la 3 mii de oameni, ei
fiind întăriţi cu forţe suplimentare. Toate aceste măsuri au fost oportune şi binevenite, fiindcă pe
19 mai trupele separatiste au întreprins o ofensivă concentrică din trei părţi, întărită cu tancuri şi
maşini blindate. Datorită iscusinţei cu care era organizat sistemul de apărare a Capului de Pod,
calmului şi curajului de care a dat dovadă tot efectivul, începând de la comandant şi terminând
cu ultimul soldat, acest atac a fost respins, inamicul lăsând pe câmpul de luptă o maşină blindată.
Pe 21 mai separatiştii au schimbat direcţia de atac, ducând ofensiva din partea satului
Roghi, iarăşi întărită cu tancuri şi maşini blindate. În urma luptei crâncene şi acest atac a fost
respins, inamicul pierzând pe câmpul de luptă un tanc, o maşină blindată, un MTLB, 6
aruncătoare de mine. Dându-şi bine seama că cu atacurile frontale nu este cu putinţă de a
zdruncina rezistenţa apărătorilor, forţele separatiste au recurs la o nouă tactică -
bombardamentele zilnice la Capul de Pod, în urma cărora sufereau nu atât apărătorii, cât
locuitorii paşnici ai acestui sat2. Un rol important i-a revenit în aceste clipe grele artileriei, care a
jucat rolul rezervei strategice în direcţia operativă de la Cocieri. Numai la 19 şi 21 mai 1992 la
capul de pod Cocieri artileriştii moldoveni din componenţa regimentului locotenentului-colonel
V. Donţul, aflaţi pe poziţii, au lovit şi au distrus un tanc, două TABuri, baterie de aruncătoare de
mine, o maşină de tracţiune uşor blindată (MTLB), un IMR. Această ripostă neaşteptată a
determinat inamicul să încheie armistiţiu în regiunea satului Cocieri3.
A doua direcţie operativă era cea de pe capul de pod Coşniţa unde era numit comandant
locotenent-colonelul Anatolie Cociug. În scurt timp, după sosirea la Capul de Pod Coşniţa, noul
comandant cu fermitate a stabilit ordinea şi disciplina cuvenită unei unităţi militare, stabilizând
situaţia operativă în regiunea aceasta. În acest timp, locotenent-colonelul Anatolii Cociug a arătat
o bună conducere cu trupele, însufleţind cu exemplul propriu efectivul neexperimentat în arta
războiului. Totodată, s-au evidenţiat şi aşa calităţi demne de un patriot ca devotamentul faţă de
Jurământul militar şi Constituţia Republicii Moldova. Concludent este în acest sens epizodul din
luna iulie 1992, când în jur de 500 de combatanţi înarmaţi şi instigaţi de către unii lideri
extremişti de ai săi, s-au îndreptat din Cocieri peste podul din Vadul-lui-Vodă în Chişinău, cu
intenţia de a răsturna conducerea republicii. În acest moment de grea cumpănă pentru ţară, A.
Cociug, acţionând cu responsabilitate şi fermitate, personal a oprit marşul acestei coloane şi cu
forţa cuvântului i-a impus să se întoarcă pe poziţii.
Tot în luna iulie 1992, după încheierea armistiţiului de încetare temporară a focului, în jur
de 100 de separatişti, pe neaşteptate, în timpul nopţii, au atacat poziţiile capului de pod.
Apărătorii poziţiilor au cedat, începând retragerea. În situaţia critică creată, comandantul capului
de pod A. Cociug nu şi-a pierdut firea şi cu calmul caracteristic, prin implicarea rezervelor avute
şi în urma unui atac concentric, a respins ofensiva inamicului, restabilind situaţia iniţială. Pentru
conducerea fermă şi iscusită cu trupele din subordine, locotenent-colonel Anatolie Cociug pe 7
iulie 1992 a fost înaintat în gradul militar “colonel”, devenind cel mai tânăr colonel din Armata
Naţională. Pentru bărbăţie, curaj şi spirit de sacrificiu manifestate în lupta pentru apărarea
independenţei şi integrităţii Republicii Moldova, prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova
nr. 188 din 24.08.1992, colonelul Anatolii Cociug a fost decorat cu ordinul “Ştefan cel Mare.”4
A treia şi cea mai importană direcţie operativă de acţiuni militare era cea din Tighina.
Datorită poziţiei sale strategice, forţele separatiste în cooperarea cu conducerea armatei a 14-a au
declanşat o operaţie militare care viza sediul secţiei orăşăneşti de poliţie din Tighina. În vederea
cucerrii secţiei de poliţie separatiştii utilizau toate genurile de armă, inclusiv şi tehnica blindată.
Reieşind de situaţia creată, conducerea de vîrf ai republicii Moldova a elaborat un plan de
deblocarea poliţiştilor care prevedea un atac concentric desfăşurat de către batalionul colonelului
L. Carasev în direcţia podului de peste Nistru apărat de către gardişti şi ocuparea poziţiei de
apărare pe cap de pod. Înaintarea era se fie desfăşurată pe două direcţii: I. direcţia Bulboaca -
Gura-Bîcului – Varniţa; II. pe direcţia Bulboaca – Hîrbovăţ, intrînd în oraş din partea de vest5.
Pe 19 iunie 1992, colonelul L. Carasev a primit ordin să deblocheze cu batalionul 1
infanterie motorizată secţia de poliţie şi să ocupe poziţia în faţa podului peste Nistru. Ajungând
lângă pod, colonelul L. Carasev a ocupat poziţia în faţa podului organizând apărarea circulară,
fiindcă batalionul său era înconjurat din toate părţile de inamici.
În dimineaţa zilei de 20 iunie, în jurul orei 8 00, din partea Tiraspolului s-au auzit rocotele
motoarelor şi peste puţin timp pe pod au apărut trei tancuri. A început primul atac asupra
poziţiilor ocupate de ostaşii ţării. Din prima lovitură a tancului a fost ucis observatorul, ceea ce a
produs panică în rândurile apărătorilor. Pe poziţii au rămas în jur de cinci oameni, în frunte cu
colonelul Leonid Carasev. Luând aruncătorul de grenade, colonelul L. Carasev din prima
lovitură a atins primul tanc al inamicului care a luat foc şi a fost distrus. În urma lui înainta al
doilea tanc, care la rândul său a fost distrus de bravul colonel cu ajutorul locţiitorului său
locotenent-colonel Valentin Cihodari. Fiind uşor rănit, colonelul L. Carasev a transmis
aruncătorul de grenade lui V. Cihodari, care a doborât cel de-al treilea tanc, care în flăcări s-a
retras spre Tiraspol. Primul atac a fost respins datorită eroismului şi stăpânirii de sine al
colonelului Leonid Carasev. Cu părere de rău, în timpul acestei ofensive, colonelul L. Carasev a
fost rănit de trei ori, ultima oară grav, primind traumă cranio-cerebrală închisă şi în condiţii grele
evacuat în Spitalul Clinic Militar Central6.
Comanda batalionului a fost preluată de către colonelul Valentin Cihodari. Necătând la
pierderile mari din rândul apărătorilor, la focul circular al separatiştilor şi subunităţilor armatei a
14-a, locotenent-colonelul V. Cihodari nu a părăsit poziţiile ocupate. Numai după primirea în
jurul orei 22.00 a ordinului comandamentului superior de retragere, locotenent-colonel V.
Cihodari cu ultimii 18 subalterni ai săi a părăsit poziţiile ocupate. În timpul luptelor de ariergardă
el a fost grav rănit, dar nu a părăsit câmpul de luptă7.
Paralel cu acţiunile lîngă pod de peste Nistru acţiona cea de a doua coloană, care era
îndreptată se debloceze sectorul de poliţie, asediaţi de separatişti. În ziua de 19 iunie, în jurul orei
900 efectivul coloanei a ajuns către localitatea Hadjimus. Ajungând la porţile oraşului Tighina,
căpitan Iu. Neghină – comandantul coloanei a organizat ofensiva batalionului spre comisariatul
de poliţie, care era încercuit de către forţele separatiste. De menţionat este faptul, că într-un avânt
patriotic, la batalion s-a alăturat detaşamentul de voluntari al satului Hadjimus, acordând un
ajutor enorm prin cunoaşterea la perfecţie a teatrului de operaţiuni şi străzilor oraşului Tighina.
Ofensiva a început la orele 1000. Datorită planului bine chibzuit al ofensivei elaborat de
către căpitan Iu. Neghină şi conducerii ferme din partea sa a operaţiei de deblocare a sediului
orăşenesc de poliţie, în scurt timp încercuirea era ruptă şi poliţiştii eliberaţi, îndeplinind prin
aceasta sarcina comandamentului superior. Imediat după aceasta, la cererile insistente ale
poliţiştilor, căpitan Iu. Neghină a elaborat planul înaintării şi ocupării clădirii Sovietului
orăşenesc din Tighina unde era dislocat statul major al tuturor forţe separatiste din oraş.
Înaintarea, începută la orele 1400 , în prima sa fază decurgea normal. Însă cu pătrunderea tot mai
adâncă către clădirea Sovietului orăşenesc rezistenţa separatiştilor creşte tot mai mult şi mai
mult. Fiecare casă în calea trupelor noastre era transformată într-un puternic punct de sprijin cu
zone de foc continuu etajat. Nimerind sub focul încrucişat, batalionul s-a oprit, trecând în
defensivă în regiunea şcolii medii nr. 8. În acest moment căpitanul Iurie Neghină a fost grav
rănit în regiunea genunchiului piciorului drept şi evacuat de către locţiitorul statului major al
batalionului V. Moldovan de sub focul inamicului.

3. Militarii Armatei Naţionale – cavalerii ordinului Ştefan cel Mare.

Printre ofiţerii Armatei Naţionale care au o prezenţă profesională exemplară în cadrul

domeniul militar profesional şi fac parte dintre cei mai demni eroi ai neamului, contribuind în
permanenţă la gloria militară a Republicii Moldova, se află şi numele a nouă ofiţeri ai Armatei
Naţionale: general de brigadă Nicolae Petrica, general de brigadă Vasilie Grosu,colonel Anatolie
Cociug, colonel Valentin Cihodari, colonel Leonid Carasev, colonel
Petru Casapciuc, colonel Andrei Djan, colonel Vladimir Donţul,
colonel Alexandru Gorgan, colonel Grigorie Larin, colonel Vladimir
Muntean, colonel Sveatoslav Neburac, colonel Iurie Neghina,
colonel Vitalie Rusu, colonel Viaceslav Samardac, colonel Igor
Snîtco. De la începutul constituirii statului naţional - Republica
Moldova, aceşti bravi apărători ai neamului şi ai valorilor naţionale au contribuit enorm la
formarea Armatei Naţionale, ca instituţie a statului, determinantă pe domeniul securităţii
naţionale. În timp de grea încercare, ei nu au stat pe gânduri, ci din indemnul spiritului patriotic,
cu arma în mână, au apărat independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, riscând
cu preţul propriei vieţi, în scopul de a opri măcelul de pe Nistru.
Ordinul militar “Ştefan cel Mare” a fost constituit prin Legea Republicii Moldova “Cu
privire la distincţii de stat ale Republicii Moldova” nr. 1123-XII din 30 iulie 1992. Conform
acestei legi, ordinul “Ştefan cel Mare” este decoraţia militară supremă a Republicii Moldova.
Respectiva distincţie militară se conferă numai în patru cazuri, şi anume:

- pentru acte de eroism şi conducerea iscusită a operaţiunilor militare;

- pentru bărbăţie deosebită în timpul menţinerii ordinii publice, apărării drepturilor şi
libertăţilor omului;
- pentru vitejie şi spirit de sacrificiu în asigurarea securităţii, în îndeplinirea unor misiuni
speciale;
pentru alte merite deosebite în apărarea libertăţii şi independenţei Republicii Moldova.
Din luna iulie 1992 şi până în prezent, cu ordinul “Ştefan cel Mare” au fost decoraţi în jur
de 120 persoane. Cu regret, opinia publică din republică nu este pe deplin informată despre
aceste personalităţi şi faptele lor eroice care le-au făcut pentru ţară şi neam şi care reprezintă
adevăratul patrimoniu naţional al spiritualităţii şi devotamentului faţă de idealurile naţionale.
După decorare şi interesul iniţial manifestat de mass-media şi opinia publică, aceste personalităţi
militare remarcabile trec în anonimat, reamintindu-se de dânşii numai cu ocazia anumitor
sărbători, pe când exemplele de eroism trebuie se devină baza educaţiei militaro-patriotică.
Colonelul Leonid Sergiu Carasev s-a născut la 22 octombrie 1948 în oraşul Kurahovo,
regiunea Doneţc, Ucraina, în familie de muncitori. În anul 1987 locotenent-colonel L. Carasev
este înaintat la funcţie de şef stat major divizia 86 infanterie de Gardă, dislocată în oraşul Bălţi.
Din acest moment întreaga biografia sa este strâns legată cu pământul moldav, devenit pentru el
a doua Patrie. Din primele zile ale aflării sale în Moldova, el s-a pătruns de o adâncă simpatie
faţă de popor, cultura şi tradiţiile naţionale. Sosind în decembrie 1987 în Bălţi, locotenent-
colonel L. Carasev a preluat conducerea statului major a diviziei, iar în luna mai 1990, după
transformarea diviziei 86 infanterie de Gardă în Baza de păstrare a patrimoniului militar al
armatei a 14-a cu sediul în Floreşti, a fost numit comandant al acestei mari unităţi, acordându-i
totodată înainte de termen gradul militar “colonel”.
În timpul evenimentelor din anii 1991-1992 colonelul L. Carasev se afla în Moldova. Din
primele zile a schimbărilor revoluţionare din Moldova el a stat ferm de partea poporului şi
tânărului stat – Republica Moldova. În condiţiile grele de atunci, colonel L. Carasev a întreprins
toate măsurile posibile şi imposibile în vederea păstrării tehnicii şi armamentului din dotare.
Profitând de faptul că Baza din Floreşti era în subordinea armatei a 14-a şi statutul ei juridic nu
era bine determinat cu autorităţile din Chişinău, comandantul armatei a 14-a, sub pretextul
schimbării tehnicii vechi pe cea nouă, a scos din Moldova 220 tancuri, 120 maşini blindate, 180
tunuri. Raportând conducerii republicii despre cele întâmplate, colonelul Leonid Carasev a luat
un şir de măsuri menite se oprească scoaterea tehnicii militare şi armamentului încă rămas în
Floreşti. Văzând sabotarea iniţiativelor sale din partea locţiitorilor săi, a interzis accesul ofiţerilor
pe teritoriul unităţii, conducând de sine stătător unitatea. Pe cont propriu şi în strânsă legătură cu
organele de securitate din raionul Floreşti a început repartizarea armamentului trupelor de poliţie
care aveau o nevoie stringentă de acest armament. Poziţia sa fermă şi patriotică a stârnit un val
de ură din partea conducerii armatei a 14-a, care în persoana comandantului ei (generalul Iu.
Netkaciov) a fost ameninţat cu judecata Tribunalului militar, iar în primăvara anului 1992 a fost
vizitat personal de către comandantul armatei cu o escortă înarmată, având ca scop arestarea sa şi
ducerea în Tiraspol.
În luna mai 1992, colonelul L. Carasev este numit la funcţia de comandant grupă
opretaiv-tactică cu sediul la Centrul de instruire Bulboaca, scopul căreia era instruirea efectivului
în termen al tinerei Armate Naţionale…Nimic nu prevestea în vara anului 1992 despre tragedia,
care avea să se întâmple în Tighina. Necătând la înţelegerile luate la cel mai înalt nivel,
autorităţile din Transnistria au hotărât să blocheze secţia de poliţie din Tighina cu forţele sale
armate. Pe 19 iunie 1992, colonelul L. Carasev a primit ordin să deblocheze cu batalionul 1
infanterie motorizată secţia de poliţie şi să ocupe poziţia în faţa podului peste Nistru. Ajungând
lângă pod, colonelul L. Carasev a ocupat poziţia în faţa podului organizând apărarea circulară,
fiindcă batalionul său era înconjurat din toate părţile de inamici.
În dimineaţa zilei de 20 iunie, în jurul orei 8 00, din partea Tiraspolului s-au auzit rocotele
motoarelor şi peste puţin timp pe pod au apărut trei tancuri. A început primul atac asupra
poziţiilor ocupate de ostaşii ţării. Din prima lovitură a tancului a fost ucis observatorul, ceea ce a
produs panică în rândurile apărătorilor. Pe poziţii au rămas în jur de cinci oameni, în frunte cu
colonelul Leonid Carasev. Luând aruncătorul de grenade, colonelul L. Carasev din prima
lovitură a atins primul tanc al inamicului care a luat foc şi a fost distrus. În urma lui înainta al
doilea tanc, care la rândul său a fost distrus de bravul colonel cu ajutorul locţiitorului său
locotenent-colonel Valentin Cihodari. Fiind uşor rănit, colonelul L. Carasev a transmis
aruncătorul de grenade lui V. Cihodari, care a doborât cel de-al treilea tanc, care în flăcări s-a
retras spre Tiraspol. Primul atac a fost respins datorită eroismului şi stăpânirii de sine al
colonelului Leonid Carasev. Cu părere de rău, în timpul acestei ofensive, colonelul L. Carasev a
fost rănit de trei ori, ultima oară grav, primind traumă cranio-cerebrală închisă şi în condiţii grele
evacuat în Spitalul Clinic Militar Central. Pentru eroismul manifestat în luptele din oraşul
Tighina, colonelului Leonid Sergiu Carasev, prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.
188 din 24.08.1992 i-a fost conferit ordinul “Ştefan cel Mare.”
Unul din eroii neamului este și colonelul în rezervă Petru Ion Casapciuc. 19 iunie 1992 –
o zi tragică în istoria contemporană a Moldovei. În vederea deblocării Comisariatului de poliție
din Tighina, în oraș sunt introduse unitățile Armatei Naționale. Forțele separatiste, sprijinite fățiș
de Armata a 14-a Federației Ruse, opun rezistență înaintării trupelor constituționale,
transformând localitatea în câmpul de bătălie. În ajutorul lor din Tiraspol sunt aruncate în luptă
rezervele, inclusiv și tancuri. Podurile peste Nistru au devenit obiecte strategice, de care
depindea soarta războiului. Noaptea de 19 iunie 1992 locotenentul-colonel P. Casapciuc este
urgent rechemat de către generalul P. Creangă la Chișinău. Prezentându-se la Marele-stat major,
la ora 3 de noapte împreună cu P. Creangă este chemat la Ministrul apărării generalul I. Costaș,
care î-i încredințează o misiune de importanță vitală pentru desfășurarea operațiunilor militare –
distrugerea la necesitate a podurilor de la Tighina. Complexitatea și importanța sarcinii primite
nu l-a descurajat pe bravul ofițer. Primind în aceiași noapte de la Florești 3 toane de explozibil,
în dimineața zilei de 20 iunie a desfășurat în regiunea satului Varnița recunoașterea terenului,
alcătuind planul operației. Întors la Bulboaca a raportat generalului p. Creangă că este gata
personal să îndeplinească misiunea primită. La ora 11 00 zilei de 20 iunie a primit însă ordinul de
anularea operației, sarcina distrugerii podurilor fiind pusă pe seama aviației.
În pofida măsurilor luate de redresarea situației din Tighina, teatrul de operațiuni din
acest oraș rămânea unul principal, necesitând întărirea pozițiilor defensive în virtutea unei
implicări posibile în conflict a armatei a 14-a ruse. Punctul cel mai slab în sistemul defensiv
rămânea capul de pod de la Chițcani, unde a și fost trimis locotenentul-colonel P. Casapciuc.
Sosind la fața locului, a elaborat planul amănunțit de îmbunătățire apărării genistice. Din lipsa
acută a specialiștilor geniști personal, împreună cu locotenentul A. Galașan, sub focul intens al
inamicului, plantau câmpuri de mine, inclusiv și în vecinătatea satelor Copanca și Hadjimus în
care nu rareori intrau mici detașamente de cazaci, aducând teroare în rândurile populației pașnice
din aceste localități. Activitatea sa din Chițcani nu a rămas neobservată de către serviciile secrete
din Transnistria, care au organizat o operațiune specială în vederea capturării ofițerului
moldovean. Așadar, aflându-se la Chițcani. La 23 iunie 1992 a fost înștiințat de o persoană
echipată în ținuta de căpitan de poliție că este urgent chemat la telefon pentru a primi o misiune
importantă cu deplasarea în Cahul. Fiind la acel moment la plantarea minelor și neavând legătură
directă cu statul major din Chițcani, s-a deplasat, însoțit de către acest căpitan la primul post de
poliție pentru a face legătură telefonică cu statul major. Sosind la postul de poliție, a constatat că
legătura telefonică cu unitatea lor de bază este întreruptă, ceea ce l-a determinat să se deplaseze
cu mașina sa de serviciu la Chițcani. În Chițcani i-a fost confirmat ordinul de a se deplasa la
Cahul, însă în drum spre punctul de destinație, în apropierea orașului Comrat mașina sa de
serviciu a fost oprită de o patrulă necunoscută, ofițerul fiind bruscat să iasă din mașină, așezat în
transportul patrulei și transportat cu forță întâi în Comrat, iar de acolo prin regiunea Odessa în
Tiraspol. În capitala separatistă el a fost înmânat serviciului de informații a armatei a 14-a.
Interogatoriu a durat continuu 48 de ore, după ce ofițerul Armatei Naționale a fost închis pe 3
zile în carceră corpului de gardă armatei a 14-a din Tiraspol. Pe parcursul a 5 zile pline de
coșmar, P. Casapciuc era supus unor presiuni fizice și psihice, amenințat cu nimicirea familiei
sale. Ca urmare a acestor amenințări, în decurs de 24 de ore, fără explicări motivate a fost arestat
și ulterior exmatriculat din Școală Superioară de comandament a trupelor de geniu din orașul
Kameneț-Podolsk, Ucraina și expulzat în Moldova fiul său Sergiu Casapciuc, cursant al
ultimului an de studiu ale acestei instituții militare.
La sfârșitul lunii iunie 1992 autoritățile separatiste din Tiraspol au organizat un proces
intens mediatizat în presă din Rusia și stânga Nistrului asupra grupului I. Ilașcu. Întregul proces,
falsificat de către serviciile secrete ruse și transnistrene era bazat pe declarațiile agentului dublu
infiltrat în așa zisul grup Ilașcu – Valeriu Garbuz. Fost lucrător ai miliției din fosta Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească, membru activ a frontului Popular din Moldova, V. Garbuz a
depus mărturii în fața tribunalului transnistrean că face parte din grupul terorist condus de către
Ilie Ilașcu, ofițer a serviciilor secrete din Moldova, care are ca scop lichidarea fizică a unor
oficiali militari și civili din Transnistria cu ajutorul unor bombe de aviație, transportate în
Tiraspol de către locotenentul-colonel Petru Casapciuc. În cuvântul său, P. Casapciuc categoric a
negat apartenența sa la oricare grupare teroristă sau diversionistă, totodată, confirmând că este
ofițer activ ai Armatei Naționale care a fost răpit în mod ilegal pe teritoriul Republicii Moldova
și transportat în Transnistria unde se și află până în prezent la arest. Toate învinuirile împotriva
sa au fost risipite prin comportarea sa fermă și lipsa totală de probe. La 12 iulie 1992, de ziua
sfinților apostoli Petru și Pavel, locotenentul-colonel Petru Ion Casapciuc a fost eliberat și
extrădat la Chițcani autorităților moldovenești.
Unul din eroi neamului este și colonelul Valentin Afanasie Cihodari. La 19 iunie 1992
în ajutorul poliţiştilor din Tighina blocaţi de către separatişti în sediul său, a fost trimis batalionul
1 Infanterie motorizată, unde locotenent-colonelul V. Cihodari îndeplinea funcţia de şef stat
major batalion. După ce pe 20 iunie, în timpul respingerii ofensivei inamice asupra poziţiilor
ocupate de către trupele noastre din regiunea podului de peste Nistru a fost grav rănit colonelul
L. Carasev, comandant batalion, locotenent-colonel V. Cihodari a preluat conducerea
batalionului, ripostând celui de-al doilea atac al tancurilor, care înaintau din stânga Nistrului. În
timpul luptelor din ziua de 20 iunie 1992 locotenent-colonelul Valentin Cihodari a distrus
personal două tancuri ale inamicului. Necătând la pierderile mari din rândul apărătorilor, la focul
circular al separatiştilor şi subunităţilor armatei a 14-a, locotenent-colonelul V. Cihodari nu a
părăsit poziţiile ocupate. Numai după primirea în jurul orei 22.00 a ordinului comandamentului
superior de retragere, locotenent-colonel V. Cihodari cu ultimii 18 subalterni ai săi a părăsit
poziţiile ocupate. În timpul luptelor de ariergardă el a fost grav rănit, dar nu a părăsit câmpul de
luptă. În semn de preţuire a bărbăţiei, curajului şi spiritului de sacrificiu în lupta pentru apărarea
independenţei Republicii Moldova prin Decretul Preşedintelui ţării nr. 188 din 24.08.1992

locotenent-colonelul Valentin Afanasie Cihodari a fost decorat cu ordinul „Ştefan cel Mare.”
După proclamarea independenţei Republicii Moldova, în tânărul stat care trecea prin
etapa formării instituţiilor statale, s-a început procesul formării Armatei Naţionale. Din primele
zile ale existenţei sale, Republica Moldova s-a ciocnit cu o acută criză politico-militară din
regiunea estică a republicii. Ţara avea o stringentă nevoie de cadre militare bine pregătite din
punct de vedere profesional, pentru consolidarea tinerelor sale forţe armate. Conform cererii
conducerii Republicii Moldova, prin ordinul Ministrului apărării statelor CSI mareşalul
Şapoşnikov, locotenent-colonelul Anatolii Cociug a fost transferat în patrie, unde în luna martie
1992 a fost numit la funcţia de comandant al Brigăzii nr. 2 Infanterie Moto “Ştefan cel Mare”, iar
în luna mai a aceluiaşi an, după înrăutăţirea bruscă a situaţiei operative din stânga Nistrului, a
fost numit la funcţia de comandant al Capului de Pod Coşniţa.
În scurt timp, după sosirea la Capul de Pod Coşniţa, noul comandant cu fermitate a
stabilit ordinea şi disciplina cuvenită unei unităţi militare, stabilizând situaţia operativă în
regiunea aceasta. În acest timp, locotenent-colonelul Anatolii Cociug a arătat o bună conducere
cu trupele, însufleţind cu exemplul propriu efectivul neexperimentat în arta războiului. Totodată,
s-au evidenţiat şi aşa calităţi demne de un patriot ca devotamentul faţă de Jurământul militar şi
Constituţia Republicii Moldova. Concludent este în acest sens epizodul din luna iulie 1992, când
în jur de 500 de combatanţi înarmaţi şi instigaţi de către unii lideri extremişti de ai săi, s-au
îndreptat din Cocieri peste podul din Vadul-lui-Vodă în Chişinău, cu intenţia de a răsturna
conducerea republicii. În acest moment de grea cumpănă pentru ţară, A. Cociug, acţionând cu
responsabilitate şi fermitate, personal a oprit marşul acestei coloane şi cu forţa cuvântului i-a
impus să se întoarcă pe poziţii.
Tot în luna iulie 1992, după încheierea armistiţiului de încetare temporară a focului, în jur
de 100 de separatişti, pe neaşteptate, în timpul nopţii, au atacat poziţiile capului de pod.
Apărătorii poziţiilor au cedat, începând retragerea. În situaţia critică creată, comandantul capului
de pod A. Cociug nu şi-a pierdut firea şi cu calmul caracteristic, prin implicarea rezervelor avute
şi în urma unui atac concentric, a respins ofensiva inamicului, restabilind situaţia iniţială. Pentru
conducerea fermă şi iscusită cu trupele din subordine, locotenent-colonel Anatolie Cociug pe 7
iulie 1992 a fost înaintat în gradul militar “colonel”, devenind cel mai tânăr colonel din Armata
Naţională. Pentru bărbăţie, curaj şi spirit de sacrificiu manifestate în lupta pentru apărarea
independenţei şi integrităţii Republicii Moldova, prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova
nr. 188 din 24.08.1992, colonelul Anatolii Cociug a fost decorat cu ordinul “Ştefan cel Mare.”
Către declanşarea conflictului Transnistrean, Moldova dispunea de artilerie proprie
puternică, într-o stare perfectă de luptă. Numai unitatea de artilerie din Ungheni avea în
componenţa sa divizionul antitanc, bateria tunuri 100 mm “MT – 12” şi bateria obuzierelor 152
mm “D – 20.” Pentru aportul personal adus la păstrarea şi perfecţionarea pregătirii de luptă a
unităţii subordonate, la 27 iulie 1992 locotenentului-colonel Vladimir Donţul i-a fost conferit
înainte de termen următorul grad militar “colonel.”
Cu începerea conflictului din stânga Nistrului, colonelul V. Donţul, ca unul din puţinii
ofiţeri artilerişti aflaţi în perioada ceea în Patrie, a fost trimis pe linia întâia, la capurile de pod
Cocieri şi Coşniţa, cu indicaţia de a pregăti şi coordona acţiunile artileriei. La 22 aprilie 1992
artileria moldovenească a primit botezul luptei, având schimb de foc cu artileria inamică, ceea ce
a fost o surpriză neplăcută pentru forţele separatiste, care erau ferm convinse că Moldova nu
dispune de artilerie în stare de luptă. Numai la 19 şi 21 mai 1992 la capul de pod Cocieri
artileriştii moldoveni din componenţa regimentului locotenentului-colonel V. Donţul, aflaţi pe
poziţii, au lovit şi au distrus un tanc, două TABuri, baterie de aruncătoare de mine, o maşină de
tracţiune uşor blindată (MTLB), un IMR. Această ripostă neaşteptată a determinat inamicul să
încheie armistiţiu în regiunea satului Cocieri.
În iunie 1992, în urma unor provocări din partea regimului separatist din Tiraspol, a apărut un
nou focar de tensiune în oraşul Tighina. În urma implicării directe în conflictul armatei a 14-a,
trupele moldoveneşti aflate în oraş au fost puse la grea încercare, asupra poziţiilor lor fiind
deschis din spate focul artileriei, aparţinând Armatei Sovietice. Analizând situaţia creată,
locotenent-colonel V. Donţul a ordonat artileriei sale să deschidă foc asupra dispozitivelor
armatei a 14-a, ceea ce a impus artileria rusă la tăcere, în aşa mod fiind salvate sute de vieţi
omeneşti. Pentru conducerea fermă a artileriei din subordine la capul de pod Cocieri, conform
Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr. 188 din 24.08.1992, colonelului Vladimir
Donţul i-a fost conferit ordinul “Ştefan cel Mare.”
S-a întors în patrie și colonelul Vasile Grosu unde este numit în funcţie de Şef Direcţie
artilerie Marelui Stat Major ai Armatei Naţionale. Timpul pentru adaptare nu era. Din prima zi a
început lucrul greu de aducere a artileriei în stare de luptă în condiţiile unui conflict armat în
deplină desfăşurare. Sarcina principală era depăşirea amatorismului şi spontanietăţii în formarea,
închegarea şi pregătirea de luptă a unităţilor şi subunităţilor de artilerie. În urma retragerii
Armatei Sovietice din Moldova, artileria naţională a rămas fără mecanisme de tragere, care au
fost sustrase de la toate piesele de artilerie, ea devenindinoperabilă. Datorită cunoştinţelor sale
personale, colonelul V. Grosu a organizat aducerea în cel mai strict secret a mostrelor acestor
mecanisme din federaţia Rusă şi fabricarea lor la uzinele specializate din Chişinău.La 30 aprilie
1992 au avut loc testări cu trageri de luptă care au demonstrat funcţionalitatea mecanismelor, ele
fiind în dotarea Armatei Naţionale pînă în prezent. Datorită acestui fapt artileria Moldovei în
timpul conflictului Transnistrean era în stare perfectă de luptă, ceea ce a temperat ambiţiile
agresive a forţelor separatiste.
Pe lîngă activitatea organizatorică în cadrul Ministerului apărării, în zilee cele mai
zbuciumate, colonelul V. Grosu îndeplinea şi unele misiuni necaracterstice unui ofiţer superior,
de exemplu cea de observator de artilerie. La 19 mai 1992, aflîndu-se într-o misiune de luptă în
calitate de observator de artilerie pe bordul elicopterului MI-8 care avea încă însemnele
sovietice, asupra lor a fost deschis foc puternic din toate tipurile de armament. În urma acestui
atac a fost grav rănit navigatorul locotenent major Tomiţoi. Totuşi, datorită înaltului
profesionalism pilotului elicopterului domnului Cojocaru, care manevrînd aparatul de zbor, a
aterizat pe aeroportul Chişinău, elicopterul numărînd 17 găuri de diferite dimensiuni.
Milenii în șir imensitatea cerului atrăgea privirile oamenilor captivați de zborul liber a
păsărilor. Visul de zbor uman s-a realizat abia la începutul secolului XX odată cu construirea de
frații Wright a primului avion. Din acel moment istoric sute de mii de tineri nu își închipuiau
viața sa fără de zbor, legând destinul său cu cel al aviației. Unul din tinerii pasionați de cer și
aviație a fost și Sveatoslav Neburac, născut la 12 decembrie 1965 în satul Crăsnășeni, raionul
Telenești.
Crearea Armatei naționale întâmpina mari greutăți, dintre care principala era lipsa acută
de cadre. Forțele aeriene a Moldovei dispuneau în primăvara anului 1992 de două unități militare
– Escadrila mixtă de aviatie din Chișinău și Brigada mixta de aviație, constituită în baza
Regimentului 86 de vânătoare ai fostei Armatei Sovietice, dislocat în localitatea Mărculești. La
preluarea patrimoniului Armatei Sovietice unitatea dispunea de 32 de aparate de zbor MIG-29
într-o stare perfectă de luptă, însă întreg efectivul navigant a refuzat să rămâna în Moldova,
plecând în Federația Rusă și Ucraina. Vidul rămas a fost umplut de ofițerii moldoveni reîntorși în
Patrie. La 25 mai 1992 s-au întors din Voznesensk și cei patru mușchetari, printre care se afla și
locotenent major Sveatoslav Neburac. Lipsa acută de piloți nu oferea timp pentru adaptare la
condiții noi de serviciul militar. După numai două zile de acomodare și adaptare, la 27 mai 1992
echipajul format din aviatorii V. Rusu și A. Popovici au ridicat în aer un MIG-29, ziua devenind
prin decretul Prezidențial Ziua Unității.
În pofida eforturilor conducerii Republicii Moldova de a soluționa divergentul
Transnistrean pe calea diplomatică, conflictul creștea în intensitate, cu implicarea directă a
unităților, specialiștilor și tehnicii militare din dotarea Armatei a 14-ea Federației Ruse. Situația
s-a tensionat dramatic la 22 iunie 1992 la Tighina, unde unitățile blindate ale Tiraspolului
încercau să forțeze Nistrul cu ieșirea în spațiu liber în adâncimea operativă din dreapta Nistrului.
Oprirea coloanei blindate devenea sarcina principală pentru comandamentul suprem național.
Una dintre soluții era folosirea aviației pentru oprirea ofensivei inamice. Îndeplinirea misiunii a
fost încredințată piloților V. Rusu și Sv. Neburac.
Planul desfășurării misiunii de luptă elaborat de Comandamentul Brigazii mixte de
aviatie prevedea efectuarea zborului la înălțime extrem de mică (30 – 50m), folosind cută de
teren, într-un regim de tăcere radio și cu viteză de 800 – 900 km/h. Este necesar de menționat că,
din start, operațiunea a fost concepută ca una intimidatoare și nu de distrugere a podului de peste
Nistru. Cu atât mai mult nu poate fi vorba de o misiune eșuată sau de nivelul scăzut de pregătire
a aviatorilor moldoveni cum ar fi dispuși să creadă unii așa ziși specialiști din tabăra adversă.
MIG-urile din dotarea Armatei Naționale erau de vânătoare și nu de asalt, din care cauză
Moldova nu dispunea de muniții speciale, necesare pentru distrugerea obiectelor construite din
beton armat. Calcul de forte necesare demonstrează că, conform cerințelor regulamentare,
aruncarea în aer a unui pod similar celui din Tighina necesita antrenarea în misiune a cel puțin 12
de avioane de asalt cu încărcătura de muniții corespunzătoare și nu două de vânătoare. Misiunea
a fost executată de către perechea aeriană compusă din capul formației căpitanul V. Rusu și
coechiper, locotenent major Sv. Neburac, înarmați fiecare cu câte 4 bombe OFAB-250-270.
Misiunea din 22 iunie 1992 s-a soldat cu un succes deplin. Apărarea antiaeriană a
Armatei a 14-a a fost luată prin surprindere, permițând celor două aparate lansarea a 8 bombe în
apropriere podului feroviar din Tighina din preajma localității Parcani. Apariția neașteptată a
aviației a avut un efect psihologic enorm asupra separatiștilor, producând panică în rândul
 atacatorilor, punându-i pe fugă și oprind înaintarea blindatelor
peste Nistru. Epizodul a avut și consecințe mai importante,
îndemnând liderii separatiști la tratative de încetarea focului cu
conducerea constituțională a republicii, contribuind la încetarea
conflictului armat.
Sunt oameni soarta cărora este predestinată din naștere.
Unul dintre aceste persoane a fost colonelul Vitalie Victor Rusu.
Schimbările radicale din Moldova nu lăsau indiferenți pe fiii săi
în ținuta militară, împrăștiați pe întreg spațiu imens al URSS.
Printre ei era și căpitanul Vitalie Rusu, reîntors în luna mai 1992
în Patrie, în satul său natal, Mărculești, sediul Brigăzii de aviație
ai Armatei Naționale. La 27 mai 1992 echipajul format din aviatorii Vitalie Rusu și Alexandru
Popovici au ridicat în aer un MIG-29, ziua devenind prin decretul Prezidențial Ziua Unității. La
22 iunie 1992 căpitanul Vitalie Rusu a primit misiunea de a intimida inamicul care cu forțele sale
blindate încerca forțarea Nistrului. Misiunea a fost executată de către pereche aeriană compusă
din capul formației căpitanul Vitalie Rusu și coechipier, locotenent major S. Neburac, înarmați
fiecare cu câte 4 bombe OFAB-250. Misiunea din 22 iunie 1992 s-a soldat cu un succes deplin.
Evenimentele de la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut au schimbat radical
soarta multor militari moldoveni repartizaţi pe teritoriul imensei Uniuni Sovietice. Răspunzând
la apelul Patriei, majoritatea din ei s-au întors în Moldova, contribuind prin experienţa şi
cunoştinţele sale la statornicirea independenţei şi statalităţii Republicii Moldova. A revenit acasă
şi căpitan Iurie Neghină, care la 6 aprilie 1992 este numit la funcţia de comandant Batalion 4
infanterie motorizată din oraşul Bălţi, ca pe 16 mai 1992 se fie transferat cu întregul efectiv al
batalionului la Vadul-lui-Vodă, în eşalonul 2 la capul de pod Coşniţa.
La 18 iunie 1992 căpitanul Iu. Neghină a primit ordinul comandamentului superior să
întreprindă marş forţat spre Tighina în vederea deblocării poliţiştilor şi restabilirii ordinii
constituţionale din oraş. În ziua de 19 iunie, în jurul orei 9 00 efectivul batalionului a ajuns către
localitatea Hadjimus. Ajungând la porţile oraşului Tighina, căpitan Iu. Neghină a organizat
ofensiva batalionului spre comisariatul de poliţie, care era încercuit de către forţele separatiste.
De menţionat este faptul, că într-un avânt patriotic, la batalion s-a alăturat detaşamentul de
voluntari al satului Hadjimus, acordând un ajutor enorm prin cunoaşterea la perfecţie a teatrului
de operaţiuni şi străzilor oraşului Tighina.
Ofensiva a început la orele 1000. Datorită planului bine chibzuit al ofensivei elaborat de
către căpitan Iu. Neghină şi conducerii ferme din partea sa a operaţiei de deblocare a sediului
orăşenesc de poliţie, în scurt timp încercuirea era ruptă şi poliţiştii eliberaţi, îndeplinind prin
aceasta sarcina comandamentului superior. Imediat după aceasta, la cererile insistente ale
poliţiştilor, căpitan Iu. Neghină a elaborat planul înaintării şi ocupării clădirii Sovietului
orăşenesc din Tighina unde era dislocat statul major al tuturor forţe separatiste din oraş.
Înaintarea, începută la orele 1400 , în prima sa fază decurgea normal. Însă cu pătrunderea tot mai
adâncă către clădirea Sovietului orăşenesc rezistenţa separatiştilor creşte tot mai mult şi mai
mult. Fiecare casă în calea trupelor noastre era transformată într-un puternic punct de sprijin cu
zone de foc continuu etajat. Nimerind sub focul încrucişat, batalionul s-a oprit, trecând în
defensivă în regiunea şcolii medii nr. 8. În acest moment căpitanul Iurie Neghină a fost grav
rănit în regiunea genunchiului piciorului drept şi evacuat de către locţiitorul statului major al
batalionului V. Moldovan de sub focul inamicului. Pentru bărbăţie, curaj şi spirit de sacrificiu
manifestate în lupta pentru apărarea independenţei Republicii Moldova, prin Decretul
Preşedintelui ţării nr. 188 din 24 august 1992 căpitan Iurie Gheorghe Neghină a fost decorat cu
ordinul “Ştefan cel Mare.”
17 mai 1992… O mână de oameni cu greu rezistă la atacurile forţelor inamice la Capul
de Pod Cocieri. Linia frontului trecea practic prin satul Cocieri. În acest moment critic, în
rândurile apărătorilor a apărut un colonel necunoscut, care s-a prezentat ca comandant nou-numit
al Capului de Pod Cocieri, colonel Nicolae Petrica. Calm şi hotărât a început el organizarea
apărării Capului de Pod, punând capăt panicii, dezorientării, dezordinii şi lipsei de disciplină care
mai persistau pe alocuri la acel moment, unind sub o conducere unică toate detaşamentele şi
trupele care aparţineau diferitelor ministere şi departamente. Numărul apărătorilor a crescut până
la 3 mii de oameni, ei fiind întăriţi cu forţe suplimentare. Toate aceste măsuri au fost oportune şi
binevenite, fiindcă pe 19 mai trupele separatiste au întreprins o ofensivă concentrică din trei
părţi, întărită cu tancuri şi maşini blindate. Datorită iscusinţei cu care era organizat sistemul de
apărare a Capului de Pod, calmului şi curajului de care a dat dovadă tot efectivul, începând de la
comandant şi terminând cu ultimul soldat, acest atac a fost respins, inamicul lăsând pe câmpul de
luptă o maşină blindată.
Pe 21 mai separatiştii au schimbat direcţia de atac, ducând ofensiva din partea satului
Roghi, iarăşi întărită cu tancuri şi maşini blindate. În urma luptei crâncene şi acest atac a fost
respins, inamicul pierzând pe câmpul de luptă un tanc, o maşină blindată, un MTLB, 6
aruncătoare de mine. Dându-şi bine seama că cu atacurile frontale nu este cu putinţă de a
zdruncina rezistenţa apărătorilor, forţele separatiste au recurs la o nouă tactică -
bombardamentele zilnice la Capul de Pod, în urma cărora sufereau nu atât apărătorii, cât
locuitorii paşnici ai acestui sat.
Creșterea tensiunii politice din republică ducea societatea inevitabil spre un conflict
armat, forțând crearea Armatei Naționale. Deficitul cadrelor profesionale de ofițeri era necesar
de suplinit de către ofițerii de rezervă, sarcina revenind comisariatelor militare, care la rândul său
aveau acută nevoie de militari de carieră. În împrejurările create, colonelul V. Samardac este
urgent rechemat de către generalul I. Costaș din Râbnița și numit în aprilie 1992 la funcția
superioară de Comisar militar raionului Rezina. În pofida importanței funcției sale și în condițiile
declanșării unui adevărat război, lucrul birocratic cu hârtiile din oficiu nu îl satisfăcea pe deplin
pe experimentatul ofițer. Experiența și cunoștințele sale era necesar de valorificat pe câmpul de
luptă și nu în liniștea biroului. Lăsând totul baltă, în luna mai 1992 locotenentul-colonel
Viaceslav Samardac se prezintă la punctul general de comandă din Holercani unde susținut de
către colegul său din școala militară colonelul V. Grosu este numit imediat la funcția de șef
artilerie capul de pod Coșnița.
Până la sosirea sa la Coșnița situația artileriei de pe capul de pod nu era una strălucitoare.
Gruparea de artilerie de care dispuneau apărătorii nu era îndestulătoare pentru menținerea
pozițiilor ocupate, iar cele, de care dispuneau nu erau întrebuințate rațional. Conducerea
platoului dispunea de două baterii de tunuri MT-12 100 mm., o baterie complexului antitanc
SHTURM (ěîćĺň ŞTURM) pe baza de MT-LB, o baterie complexului antitanc KONKURS pe
baza de BRDM-2, două baterii aruncătoare de bombe de 120 mm. Analiza situației create i-a
arătat lui V. Samardac, că pentru a construi o apărare trainică a platoului, dispozitivul de luptă al
căruia atingea 10 km. În lungime și 14 km în adâncime, forțele dispuse sunt insuficiente. În urma
unor cereri insistente către conducerea de vârf ai armatei gruparea de artilerie a fost întărită
suplimentar cu două baterii de obuziere 152 mm., baterie de tunuri de 152 mm și 12 aruncătoare
de bombe de 82 mm.
Prin utilizarea artileriei inamicul nu a putut să aducă daune apărătorilor, fiind oprit în
bombardarea pozițiilor apărătorilor și distrugerea caselor locuitorilor din satele Pohrebea,
Coșnița, Pârâta. De obicei, inamicul începea bombardarea pozițiilor apărătorilor capului de pod
noaptea, folosind aruncătoare de bombe, sistemul antigrindină modernizat și înarmat ALAZANI
și periodic piese de artilerie autopropulsată de 122 mm. Datorită serviciului de cercetare de
artilerie foarte bine pus la punct, țintele inamice erau identificate și neutralizate în urma focului
de răspuns. În urma acestor dueluri de artilerie a fost nimicită o baterie inamică de aruncătoare
de bombe și un BTR-70. Apogeul activității grupului de artilerie cade pe luna iunie, când datorită
focului concentrat de artilerie a fost zădărnicită ofensiva inamicului și impuse spre retragere trei
tancuri care din poziții acoperite au deschis focul asupra statului major al platoului. Situat în
grădinița de copii din Coșnița. De menționat este faptul, că pe întreaga perioada de luptă
artileriștii nu au avut pierderi în efectiv și tehnică din dotare.
 Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care erau cauzele declanșării războiului de la Nistru?

2. Apreciați eroismul participanților la războiul Transnistrean în apărarea patriei.
3. Numiți eroii, participanți la războiul Transnistrean.
4. Cum s-au desfășurat luptele din cadrul războiului Transnistrean?

Bibliografie:

1. Anatol Munteanu, Nicolae Ciubotaru, Românii la Est. Războiul de pe Nistru

(1990-1992), Editura AGER Economistul, 2004.
2. colonel dr. Anatol Munteanu, Sacrificii şi trădare. Războiul de secesiune din
Republica Moldova (1990-1992), Bucureşti, 2005.
3. colonel Anatol Munteanu, Sacrificii şi trădare şi libertate, Bucureşti, 2012.
4. Leşcu Anatolie, Ofiţerii Armatei Naţionale – cavalerii ordinului „Ştefan cel
Mare”. Îndrumar didactico-metodic, Chişinău: Pontos, 2011.

Tema 7. Moldova și armata sa în epoca contemporană.

Lecția 6. Moldova la etapa actuală. Crearea Armatei Naţionale.

Participarea ostaşilor moldoveni în misiune de menţinere a păcii.
Obiective de învăţare:

La finele studiului acestei lecții veţi fi în măsură să:

 să analizați cauzele necesităţii formării Armatei Naţionale;

 să caracterizeze etapele formării Armatei Naţionale;

 să cunoască istoria, tradiţiile, structura, organele de conducere ale Armatei naţionale.

Subiecte:
1. Formarea Armatei Naţionale.
2. Structura, organele de conducere ale Armatei Naţionale.
3. Armata Naţională la etapa actuală.
4. Participarea militarilor moldoveni la acţiuni de menţinere a păcii.

Cuvinte–cheie: Armata Națională, minister, brigada, infanterie, artilerie, aviația, detașament,

stat-major, modernizarea, conflict, reforma, contract, serviciul în termen, ostaș, ofițer, sergent.

1. Formarea Armatei Naţionale.

O importanță mare în lupta populaţiei din Moldova pentru schimbări în toate domeniile
vieţii, inclusiv şi în rezolvarea problemelor militare le-au avut alegerile parlamentare din 25
februarie-10 martie 1990. În activitatea sa primul Parlament naţional a adoptat o serie de legi,
hotărâri care au schimbat radical soarta Moldovei2. În cadrul acestui Parlament, la 11 mai 1990
a fost formată Comisia parlamentară pentru problemele militare în următoare componenţă:
preşedintele comisiei I- Costaş, vice-preşedinte G. Mazilu. Prima dată în istoria modernă
contemporană a Moldovei a fost creat un organism parlamentar care avea ca scop elaborarea şi
promovarea politicii în domeniul apărării şi securităţii naţionale, elaborării Doctrine militare,
proiectelor de legi ce ţin de apărare şi controlul civil asupra organelor de forţă.
Din primele zile ai activităţii, comisia s-a ciocnit cu rezistenţa dârză a forţelor centrale
sovietice privind continuarea satisfacerii serviciului militar de către tinerii din Moldova în
cadrul unităţilor sovietice de pe întreg teritoriu fostului URSS. Tratativele purtate în Moscova
de către parlamentarii din Moldova cu conducerea de vârf al Ministerului Apărării din URSS
în persoana general-colonelului Crivoşei nu au adus la nicio rezultat concret. Reieşind din
interesele naţionale la 4 septembrie 1990 Sovietul Suprem al RSSM a hotărât suspendarea pe
teritoriul Moldovei serviciul militar obligatoriu în rândurile Armatei Sovietice. Totodată prin
acest act legislativ se creau condiţii pentru reîntoarcerea la baștină îşi satisfăceau serviciul
militar în Armata Sovietică în vederea satisfacerii serviciului militar obligatoriu pe teritoriul
republicii.
Deşi succesele mişcării naţionale în domeniul promovării politicii independente faţă de
organele centrale sovietice în domeniul militar erau remarcabile, totuşi este menţionat faptul
că Comisia parlamentară pentru problemele militare era un organ legislativ şi nu avea
posibilităţi de a conduce lucrul practic în vederea realizării deciziilor luate. În prim plan ieşea
necesitatea creării unui organ executiv în domeniul militar. Conform deciziei Guvernului nr.
319 din 12 septembrie 1990 este creat Departamentul Militar. Structura Departamentului
cuprindea Secţia Legislaţie Militară în frunte cu maiorul Turtureanu, secţia Structura Militară
condusă de către locotenent-colonel Celîşev, secţia Politica de Cadre – şef colonel Bubulici,
secţia Serviciu Alternativ comandată de către locotenent-colonel Scudilenco şi Serviciul de
Informație gestionat de către maiorul Stratan. În fruntea departamentului Militar prin
Hotărârea Comitetului Executiv al Sovietului Suprem nr. 404 a fost numit Nicolae Chirtoacă –
fost colaborator al Serviciului de Informaţii Statului major General Armatei Sovietice, rezident
ilegal în Canada.
Sarcina principală al departamentului era întemeierea unui organism militar naţional,
iniţierea unei colaborări pe baza de egalitate cu Armata Sovietice şi în special cu trupele
dislocate pe teritoriul Moldovei, crearea formaţiunilor militare naţionale. Cu acest prilej s-a
început procesul de inventariere obiectelor militare în vederea trecerii lor pe viitor în
patrimoniul militar naţional. Una dintre problemele principale era stoparea recrutării tinerilor
moldoveni în rândul Armatei Sovietice. La 5 martie 1991 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat
Hotărârea nr. 530-XII care stopa încorporarea tinerilor în rândurile Armatei Sovietice şi se
preconiza ca ei vor face serviciul militar din cadrul unităţilor armatei dislocate pe teritoriul
republicii.
La 27 august 1991 la Chişinău a fost convocată Marea Adunare Naţională unde a fost
luată decizia în baza căreia Parlamentul republicii Moldova a adoptat „Declaraţia de
Independenţă a Republicii Moldova”. Una dintre problemele principale care stăteau în faţa
tânărului stat era constituirea propriilor Forţe Armate capabile se asigure suveranitatea şi
integritatea teritorială a republicii. Pornind de la aceasta idee, la 3 septembrie 1991
Preşedintele ţării, Mircea Snegur prin Decretul nr. 194 a decretat;

1. A se înfiinţa Armata naţională a Republicii Moldova.

2. A se încredinţa Guvernului republicii Moldova să elaboreze, în termen de o lună,
concepţia şi măsurile concrete pentru finanţarea şi fondarea bazei tehnico-materiale a
 Forţelor Armate ale republicii Moldova, completarea lor cu cadre de militari în
termen şi ofiţeri.
3. A iniţia tratativele cu conducerea URSS în scopul reglementării problemelor privind
evacuarea trupelor sovietice de pe teritoriul republicii Moldova şi înlocuirea lor cu
formaţiunile Forţelor Armate ale Republicii Moldova.
Toată responsabilitatea privind realizarea acestui Decret a fost asumată de către
Departamentul Militar, care în perioada aceasta număra în rândurile sale numai 25 de
colaboratori. Ne cătând la aceasta, în foarte scurt timp, la 10 ianuarie 1992 a fost publicat primul
proiect de doctrină militară a Moldovei care avea un caracter defensiv, nereprezentând vre-o
ameninţare la adresa altor ţări7. Reieşind din concepţiile militare moderne s-a ajuns la ideea
formării unei armate profesioniste, mică la număr cu două genuri principale de arme: infanterie
motorizată şi apărare antiaeriană. Armata trebuia organizată pe brigăzi.
În vederea constituirii unui organism eficient de conducere în domeniul militar la 5
februarie 1992 a fost creat Ministerul Apărării al Republicii Moldova, instituţie abilitată cu
conducerea Armatei Naţionale. La funcţia de Ministru al Apărării a fost numit general-maiorul I.
Costaş, fost Ministru de Interne ai Republicii Moldova, militar de carieră, aviator, absolvent
Academiei Statului Major General ai Armatei Sovietice. Sediul Ministerului era preconizat se fie
complexul de clădiri al Înaltului Comandament al Direcţiei Sud-vest. La 28 februarie 1992
asupra clădirii a fost arborat tricolorul naţional.

2. Structura, organele de conducere ale Armatei Naţionale.

Armata națională era compusă din Ministerul Apărării, marele Stat major, unități și
instituții ale armatei. Paralel cu organizarea Ministerului Apărării s-a demarat şi procesul
constituirii primilor unităţi militare naţionale. În acest scop Preşedintele ţării a decretat ca toate
unităţile militare ai fostei Armatei Sovietice dislocate pe teritoriul Moldovei se treacă sub
jurisdicţia Republicii Moldova. În urma acestei hotărâri sub jurisdicţia Ministerului Apărării ai
Republicii Moldova urmau se treacă 104 unităţi militare. Prima mare unitate naţională a fost
înfiinţată în Cahul, pe baza brigăzii 344 drumuri de instrucţie ai fostei Armate Sovietice, în baza
căreia a fost formată brigada de infanterie motorizată. Din întreaga brigadă a fostei Armate
Sovietice în rândurile Armatei naţionale au rămas numai 6 ofiţeri şi 20 plutonieri în frunte cu
locotenent-colonel Igor Snîtco, originar din oraşul Novozîbovsk, regiunea Briansk, Federaţia
Rusă, care la 14 februarie 1992 a fost şi întărit la funcţia de comandant al garnizoanei Cahul. În
scurt timp în aceasta brigadă au fost mobilizaţi 2350 de oameni. Comandantul brigăzii a fost
numit colonelul V. Grab.
 Concomitent, se înfiinţa şi brigada de artilerie cu sediul în oraşul Ungheni, unde în
perioada sovietică era dislocat regimentul 4 artilerie. Din punct de vedere de constituire acestei
mare unităţi ea a fost favorizată prin aceia, că în cadrul fostului regiment de artilerie sovietic din
anul 1982 activa un ofiţer moldovean - Vladimir Donţul, care a parcurs o carieră militară
începând de comandant baterie până la şef stat major regiment 4 artilerie. Destinul a hotărât ca
locotenent-colonel Vladimir Ilie Donţul, în perioada evenimentelor anilor 1991-1992, să devină
comandant regiment 4 artilerie - una din cele mai pregătite şi dotate unităţi cu armament
perfecţionat de pe teritoriul Moldovei. Datorită activităţii sale patriotice în calitate de comandant
regiment artilerie, această mare unitate de şoc a Armatei Sovietice, cu tot armamentul său şi baza
materială, a fost salvată de distrugere şi păstrată în cadrul tinerei Armate Naţionale. În această
perioadă grea pentru ţară şi armata ei, locotenent-colonelul V. Donţul şi-a asumat toată
responsabilitatea, chiar şi cu riscul unor ameninţări asupra sa şi familiei sale, pentru integritatea
unităţii încredinţate. Toate încercările de a scoate armamentul şi tehnica militară din ţară sub
pretextul unor aplicaţii au fost oprite. Ofiţerilor şi subofiţerilor care nu doreau să accepte
propunerea Ministerului Apărării de a rămâne în cadrul Armatei Naţionale, le-a fost interzis
accesul pe teritoriul unităţii, serviciul de gardă fiind încredinţat soldaţilor moldoveni, în număr
de 15 oameni, înrolaţi încă în Armata Sovietică. Necotând la toate măsurile întreprinse, la 6
martie 1991, profitând de lipsa comandantului unităţii, locotenent-colonel V. Donţul, care era
chemat la Tiraspol, în statul major al armatei a 14-a, un grup de ofiţeri au demontat mecanismul
de percuţie de la toate tunurile şi au sustras cheile de start de la toate sistemele “URAGAN.”
Aflând după reîntoarcerea din Tiraspol despre toate cele întâmplate, locotenent-colonelul V.
Donţul a confecţionat piesele respective la uzina de tractoare din Chişinău, restabilind starea de
gătinţă de luptă a unităţii.
Către declanşarea conflictului Transnistrean, Moldova dispunea de artilerie proprie
puternică, într-o stare perfectă de luptă. Numai unitatea de artilerie din Ungheni avea în
componenţa sa divizionul antitanc, bateria tunuri 100 mm “MT – 12” şi bateria obuzierelor 152
mm “D – 20.” Pentru aportul personal adus la păstrarea şi perfecţionarea pregătirii de luptă a
unităţii subordonate, la 27 iulie 1992 locotenentului-colonel Vladimir Donţul i-a fost conferit
înainte de termen următorul grad militar “colonel.”13

În baza decretului nr. 77 al Preşedintelui Republicii Moldova de la 23 martie 1992 a început

procesul formării brigăzii mixte de aviaţie în baza regimentului 83 al aviaţiei de vânătoare
dislocat în Mărculeşti. Din toţi aviatori din cadrul regimentului 86 aviaţie nici unul nu a dorit să
rămână în Moldova şi se continue serviciul militar în cadrul Armatei Naţionale. Totuşi, în cadrul
acestui regiment era un număr însemnat de ofiţeri şi plutonieri originari din Moldova care rămân
să-şi continue serviciul în Moldova. Aceşti oameni, adevăraţi patrioţi, colonel I. Rotaru,
locotenent-colonel Iu. Jora, maiorii Iu. Jancov, S. Ciobanu, B. Slivca, V. Cernei, plutonierii V.
Rotarciuc, V. Ivanes, L. Lăteanu au baricadat pista de aterizare ne permițând sustragerea
avioanelor şi transferarea lor în Federaţia Rusă.

În baza creării Brigăzii 1 de Infanterie Moto cu sediul în Bălţi a stat Baza de păstrare a
tehnicii, armamentului şi muniţiilor (fosta divizie 86 infanterie de Gardă din Bălţi) din Floreşti,
comandantul căreia era colonelul Leonid Carasev. Din primele zile a schimbărilor revoluţionare
din Moldova el a stat ferm de partea poporului şi tânărului stat – Republica Moldova. În
condiţiile grele de atunci, colonel L. Carasev a întreprins toate măsurile posibile şi imposibile în
vederea păstrării tehnicii şi armamentului din dotare. Profitând de faptul că Baza din Floreşti era
în subordinea armatei a 14-a şi statutul ei juridic nu era bine determinat cu autorităţile din
Chişinău, comandantul armatei a 14-a, sub pretextul schimbării tehnicii vechi pe cea nouă, a scos
din Moldova 220 tancuri, 120 maşini blindate, 180 tunuri. Raportând conducerii republicii
despre cele întâmplate, colonelul Leonid Carasev a luat un şir de măsuri menite se oprească
scoaterea tehnicii militare şi armamentului încă rămas în Floreşti. Văzând sabotarea iniţiativelor
sale din partea locţiitorilor săi, a interzis accesul ofiţerilor pe teritoriul unităţii, conducând de
sine stătător unitatea. Pe cont propriu şi în strânsă legătură cu organele de securitate din raionul
Floreşti a început repartizarea armamentului trupelor de poliţie care aveau o nevoie stringentă de
acest armament. Poziţia sa fermă şi patriotică a stârnit un val de ură din partea conducerii armatei
a 14-a, care în persoana comandantului ei (generalul Iu. Netkaciov) a fost ameninţat cu judecata
Tribunalului militar, iar în primăvara anului 1992 a fost vizitat personal de către comandantul
armatei cu o escortă înarmată, având ca scop arestarea sa şi ducerea în Tiraspol 14. Simultan se
efectuau măsuri organizatorice în vederea constituirii Brigăzii de rachete antiaeriene şi Brigăzii 2
de Infanterie Moto cu sediul în Chişinău.

3. Armata Naţională la etapa actuală.

Armata Naţională a ieşit din conflictul transnistrean cu o structură bine închegată. Ea număra
în rîndurile sale 6 brigăzi care erau: Brigada 1 de Infanterie Moto „Moldova” cu sediul în mun.
Bălţi, Brigada 2 de Infanterie Moto „Ştefan cel Mare” dislocată în mun. Chişinău, Brigada 3 de
Infanterie Moto „Dacia” în Cahul, Brigada de artilerie „Prut” din Ungheni, Brigada rachete
Antiaeriene „Dimitrie Cantemir” din Chişinău, Brigada de Aviaţie „Decebal” din localitatea
Mărculeşti. Totodată au fost formate şi unităţi independente, cum ar fi Batalionul de destinaţie
specială „Fulger”, Batalionul de pază, Regimentul de transmisiuni, Baza reparaţie şi
recondiţionare din Băcioi, Batalionul de Geniu, Liceul militar şi alte unităţi. Unităţile armatei au
început procesul pregătirii de luptă în baza regulamentelor noi elaborate de către specialiştii
Ministerului apărării şi Marelui Stat Major.
 În perioada studiată rolul armatei era hotărîtor în procesul de menţinere păcii în zona de
securitate unde erau create 41 de posturi la care duceau serviciul de 24 din 24 ore efectivul a trei
batalioane moldoveneşti de menţinere a păcii împreună cu colegii săi din Federaţia Rusă şi din
partea pretinsei republici nistrene. În regiune a fost instituită Zona de Securitate de-a lungul
rîului Nistru, compusă din trei sectoare (nord - Rîbniţa , centru - Dubăsari şi sud - Bender) cu
lungimea de 225 km şi lăţimea 12-20 km, din care trebuiau să fie retrase forţele militare şi
militarizate, obiectiv realizat de autorităţile din Chişinău şi nerealizat de administraţia de la
Tiraspol, care pînă în prezent menţine în Zona de Securitate forţe militare considerabile, inclusiv
trei din cele patru brigăzi de infanterie motorizată şi alte unităţi militare cu un număr total de
efectiv de circa 3.500 persoane. În Zona de Securitate au fost introduse Forţele Mixte de
Menţinere a Păcii (FMMP), compuse din trei contingente: a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse,
Forţelor Armate ale organelor constituţionale ale R. Moldova şi a administraţiei de la Tiraspol
(în total pînă la 5500 de militari, din ei în contingentul Federaţiei Ruse - 3100 militari; a
organelor constituţionale a R. Moldova – 1200 militari; a administraţiei de la Tiraspol – 1200).
La momentul actual în Zona de Securitate sînt dispuse 15 posturi ale FMMP. Cele trei
contingente ale acestor forţe includ 1200-1300 de militari. Contingentele FMMP au în dotare
tehnică de transport, armament de infanterie, cu excepţia contingentului Federaţiei Ruse, care la
moment dispune şi de 16 unităţi de tehnică blindată (TAB) din care 13 sînt instalate la posturile
FMMP (deşi delegaţia Federaţiei Ruse din CUC şi-a luat angajamentul de a le retrage din Zona
de Securitate către sfîrşitul anului 2003). Unităţile militare ale contingentelor sînt dislocate: a
Federaţiei Ruse – la Bender (cu o subunitate în oraşul Dubăsari); a organelor constituţionale a R.
Moldova – la Cocieri, Coşniţa şi Varniţa; a administraţiei de la Tiraspol – la Dubăsari şi
Grigoriopol. Grupele de observatori militari sînt dispuse la Dubăsari, Criuleni, Doroţcaia, Vadul-
lui-Vodă şi Bender, iar Comandamentul Militar Unificat este dislocat în oraşul Bender. Este de
remarcat că în sectorul de nord a Zonei de Securitate, la moment nu sînt dislocate subdiviziuni
ale FMMP.
Un rol important i-a revenit Armatei Naţionale şi la înlăturarea consecinţelor conflictului
Transnistrean, care a lăsat după sine multiple zone minate cu consecinţe tragice pentru populaţia
paşnică a regiunii. În urma acestei activităţi în anul 2000 Moldova devine unica ţară din lume
care a deminat toate câmpurile minate din ţară. Performanţa geniştilor moldoveni este şi mai
valoroasă, dacă luăm în consideraţie faptul că în toţi aceşti ani ei nu au pierdut nici un om1.
Începutul mileniului III a impus schimbări radicale în construcţia Forţelor Armate eieşind de
provocările noi caracteristice acestei epoci. Aportului adus de către Forţele Armate, în eneral, şi
Armata Naţională, în particular, la asigurarea securităţii naţionale în lumea contemporană
lobalizată, este de o importanţă deosebită. Totodată este necesar de menţionat faptul, că
Republica Moldova este un stat de dimensiuni geografice reduse, însă care se confruntă, cu
multiple probleme legate de asigurarea şi menţinerea securităţii naţionale. Un aspect extrem de
sensibil şi actual îl constituie problemele legate de situaţia raioanelor din stânga Nistrului.
Tendinţele separatiste din regiune constituie un atac deschis la adresa securităţii naţionale a
statului moldovenesc. Ameninţările şi riscurile actuale la adresa statului necesită continuarea
păstrării între instituţuiile statului a armatei moderne, care trebuie să-şi ajusteze modul de
funcţionare la procesele de democratizare a societăţii, în limitele în care este posibil pentru o
astfel de instituţie. Cele menţionate mau sus au determinat necesitatea reformei Armatei
Naţionale în vederea modernizării ei în lumea globalizată.
Reforma militară prevede un complex de măsuri politice, economice, juridice, propriu-zis
militare, tehnico-militare, sociale şi de altă natură, direcţionate spre reorganizarea calitativă a
sistemului organelor conducerii civile şi militare, a Forţelor Armate, a sistemelor de mobilizare
şi de asigurare a infrastructurii militare în concordanţă cu condiţiile actuale şi perspectivele
geopolitice, social-politice şi economice ale statului. Pentru a-şi realiza scopurile propuse,
Armata Naţională îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu direcţiile principale prevăzute în
Concepţia reformei militare (2002 - 2014):
- asigurarea ştiinţifică a apărării naţionale;

- dezvoltarea şi perfecţionarea cadrului juridic al sistemului de securitate naţională;

- perfecţionarea sistemului de conducere în domeniul apărării;

- perfecţionarea sistemului de recrutare şi mobilizare;

- reformarea procesului de asigurare economico-financiară;

- dezvoltarea colaborării internaţionale în domeniul militar.

În scopul realizării dezideratelor propuse, urmează:

- realizarea capacităţii defensive suficiente, prin crearea şi menţinerea permanentă a unor

forţe credibile, suficiente cantitativ şi pregătite la nivelul standardelor moderne, cu

capacitatea de reacţie adecvată la riscurile şi ameninţările existente şi probabile;

- restructurarea şi modernizarea Armatei Naţionale, prin redimensionarea Armatei,

stabilirea noii sale structuri, profesionalizarea treptată a personalului, modernizarea şi

standardizarea pregătirii pentru executarea misiunilor militare; menţinerea capacităţii

funcţionale a armamentului şi tehnicii existente şi creşterea calităţii înzestrării atît prin

modernizare, cît şi prin achiziţii de echipamente moderne;

- aprofundarea procesului de participare la Programul „Parteneriatului pentru Pace” şi

realizarea obiectivelor asumate de Republica Moldova, precum şi sporirea nivelului de

cooperare cu NATO prin prisma Planului Individual de Acţiuni Moldova - NATO;

- restructurarea şi modernizarea Armatei va fi bazată pe trei elemente principale:

restructurarea forţei, profesionalizarea forţei şi achiziţiile de armament şi tehnică

militară.

4. Participarea militarilor moldoveni la acţiuni de menţinere a păcii.

Din ianuarie 1994 Moldova participă cu trupele sale la desfăşurarea Parteneriatului pentru
Pace (PpP). Acest program a devenit pentru Republica Moldova un instrument important de
cooperare bilaterală practică cu NATO şi alte state. În perspectiva desfăşurării comune a
operaţiunilor de menţinere a păcii, Republica Moldova s-a angajat să pună la dispoziţie o
companie de menţinere a păcii, un grup de genişti (5 militari), 8 observatori militari, o echipă
medicală, aerodromul Mărculeşti pentru aterizarea şi parcarea avioanelor în cadrul activităţilor
de Parteneriat, operaţiunilor de menţinere a păcii şi umanitare, centrul de instrucţie (Bulboaca)
pentru instruire şi manevre la nivel tactic şi un avion de transport AN-72 cu 2 elicoptere de
transport MI-8. În acest context, ofiţerii Armatei naţionale au participat la Misiunea OSCE în
Cecenia, în perioada anilor 1997-1999. Începînd cu octombrie 1998 pînă în martie 1999, în
Misiunea de Verificare din Kosovo au activat trei ofiţeri. Cel mai voluminos aport Armata
Naţională l-a adus la Misiunea OSCE în Georgia. În aceasta misiune, în perioada 2000-2004, au
activat şi continuă să activeze opt militari. În perioada anilor 2001-2002 doi ofiţeri ai Armatei
Naţionale au activat în Misiunea OSCE din Macedonia. care iniţial a fost stabilită pentru a
asigura independenţa Fostei Republici Iugoslave Macedonia. Pînă în prezent, 15 ofiţeri ai
Armatei Naţionale a Republicii Moldova au partcipat/participă în diferite misiuni OSCE,
demonstrînd calităţile profesionale şi reiterînd că Republica Moldova nu este numai un stat
beneficiar de diferite mecanisme de securitate internaţionale dar este şi un stat contribuabil activ
la securitatea internaţională2.
 În conformitate cu Legea Republicii Moldova „Cu privire la participarea Republicii
Moldova la operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii” nr. 1156 – XIV din 26 iulie 2000,
Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 276-XV din 3 iulie 2003 şi apelul Statelor Unite
ale Americii şi statelor aliate, un contingent al Armatei Naţionale în număr de 43 militari a fost
detaşat în operaţiunea umanitară şi reconstrucţie post-conflict din Irak în perioada septembrie
2003 - martie 2004. În iulie 2004 – februarie 2005 al doilea contingent în componenţa a 12
militari au participat în misiunea indicată. De rînd cu contingentul, în cadrul Comandamentului
Forţelor de Coaliţie, dislocat în Bagdad, activează un ofiţer de stat major. În scopul coordonării
activităţii contingentului şi asigurării unei conlucrării rapide şi eficiente între contingent,
Comandamentul Forţelor de Coaliţie din Bagdad şi Ministerul Apărării, în Comandamentul
Central, dislocat în or. Tampa, SUA, a fost desemnat un ofiţer de legătură.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Care sunt etapele formării Armatei Naționale?

2. Numiți structura organizatorică ale Armatei Naționale.
3. Care sunt marele unități și unități ale Armatei Naționale.
4. Caracterizați participarea militarilor mildoveni în misiuni internaționale.

Bibliografie:

1. Victor Gaiciuc, Vitalie Ciobanu, Contsruirea Armatei naţionale. (Cronica evenimentelor

1989-1992), Civitas, Chişinău, 1999; Victor Gaiciuc, Premise ale formării organismului militar
al Republicii Moldova, în revista "Cugetul" nr. 4/1999; Idem, Crearea Armatei Naţionale al
Republicii Moldova în contextul evenimentelor istorice. În revista "Tyrageţia" nr. 9/2000; Idem,
Constituirea Armatei naţionale a Republicii Moldova, teza de doctor în istorie, Chişinău, 2000.
2. Vitalie Ciobanu, Departamentul militar (1990-1991), în Cohorta. Revista de istorie
militară, nr. 1-2, Chişinău, 2010.
3. M. Gribincea, Trupele ruse în Republica Moldova – factor stabilizator sau surse de
pericol?, Chişinău, 1998; Idem, Politica rusă a bazelor militare: Georgia şi Moldova, Chişinău,
2000.
4. Gheorghe Cojocaru, Politica externă a Republicii Moldova, Chişinău, 1998.