Subiecte pentru examenul la cursurile Istoria antică și Istoria medieval a românilor

1. Principalele izvoare de studiere a istoriei geto-dacilor

2. Caracteristica generală a triburilor tracice. Locul lor în sistema civilizaţiilor antice.
3. Orânduirea socială a geto-dacilor, păturile sociale, îndeletnicirile
4. Raporturile geto-dacilor cu vecinii
5. Religia şi arta geto-dacilor
6. Regatul lui Burebista. Premisele, factorii și contextul internațional
7. Regatul lui Decebal. Caracteristici generale. Administrarea internă, sistemul de apărare.
8. Războiele daco-romane și consecințele lor asupra geto-dacilor
9. Provincia romană Dacia. Teritoriu, administrație, statut, relațiile cu dacii liberi
10. Romanizarea geto-dacilor. Etapele, cauzele, efectele
11. Creştinarea daco-romanilor. Importanțe religiei creștine în formarea poporului român
12. Etnogeneza Românilor. Istoriografia românească versus istoriografia străină
13. Formarea limbii române. Componența, factorii externi
14. *Spațiul geografic în care s-a format poporul român-probleme istoriografice
15. Definiți noțiunile: „epocă medievală românească”, „vlah”, „voloh”, „român”, „moldovean”
16. Numiți principalele izvoare ale istoriei medievale a românilor
17. *Identificați specificul evoluţiei românilor de la sat la stat p43
18. *Explicați procesul de feudalizare a societăţii româneşti în perioada prestatală
19. *Apreciați rolul migratorilor târzii în evoluţia societăţii româneşti
20. *Definiți conceptul de „independenţă” pentru ţările româneşti extracarpatice
21. Numiți premisele constituirii statelor medievale româneşti
22. Întemeierea Țării Românești
23. Întemeierea Țării Moldovei
24. *Comparați procesul întemeierii Ţării Româneşti şi a Moldovei
25. Definiți noțiunile: „Moldova”, „Țara Românească” „Valahia”, „Muntenia”,
„Transilvania”,„Ardeal”
26. Argumentați specificul evoluţiei politice a Dobrogei în secolul al XIV-lea
27. Determinați locul şi rolul instituţiei domniei în sistemul de guvernare al țărilor Române
28. Numiți și descrieți funcțiile și atribuțiile instituţiilor puterii central
29. Evoluați locul şi rolul puterii locale în administrarea ţinuturilor (judeţelor), oraşelor, satelor
30. *Să compare organizarea politică internă a Ţărilor Române cu a unui stat medieval occidental

1. Exemple de izvoare nescrise sînt: uneltele de muncă, armele, monedele, locuințele, clădirile, mormintele,
bijuteriile, vasele, vestimentația.
Iar izvoarele scrise sînt: inscripțiile pe morminte, actele comerciale, legile, cronicile istorice, scrisorile, legendele,
scrierile literare etc. Iordanes ,Getica
Civilizatia geto-dacilor a fost prima entitate etnoculturala atestata de izvoarele scrise si indentificata pe teren pe
cale arheologica .

În scrierile lor cu caracter literar și istoric, Sofocle, Herodot și Tucidide oferă primele informații despre geto-daci,
populațiile ce trăiau în regiunile Dunării de Jos. Tucidide nota că:
"... tracii locuiesc între Munții Haemus și Rodopi, ..., după aceea, dacă treci munții Haemus, dai peste geți stabiliți
dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin. Geții și populația din acest ținut se învecinează cu sciții"
Primele mărturii despre geto-daci

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor, popor indoeuropean.
Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice , ştirile despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul
VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în
poemul lui Hesiod, Theogonia, care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos” .
Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui
Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat” , Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi tracice:
crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame.

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către Herodot în contextul
conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr. ].
Opera istoricului grec conţine date cu privire la geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora
cu celelalte popoare nord-dunărene.

Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui
Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice
privitoare la geto-daci în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Tracii consideraţi cel mai numeros popor european

„Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii
s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest
lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. [7]”
(Herodot ,Istorii)
Despre vitejia geto-dacilor

„Înainte de-a ajunge la Istru, [regele perşilor, Darius], birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din
Salmydessos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apollonia şi Mesambria – pe nume scirmiazi şi nipseeni – s-au
predat lui Darius fără luptă. Geţii, însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei
mai drepţi dintre traci. ” (Herodot ,Istorii)

Dacii şi geţii locuiesc pe ambele maluri ale Dunării

„Deci aceste [animale] au fost aduse [la jocuri], iar dacii şi suebii – în grupuri – au luptat între dânşii. Aceştia din urmă sunt celţi
iar ceilalţi sciţi, într-o oarecare măsură[…]. Ceilalţi [adică dacii] locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace
de fluviu – lângă ţara tribalilor – ţin cu plata birurilor de Moesia şi se numesc moesi, afară de cei aşezaţi foarte aproape de tribali.
Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope. ”
Dio Cassius, Istoria romană
2. Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii. Habitatul
acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee,
până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei,
stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace (Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.).

Savantii separa lumea tracica in doua parti :tracii sudici ( meridionali) si tracii nordici (septentrionali).Spatiul
romanesc se integreaza in aria de vietuire a tracilor nordici .
Getii sunt primii dintre tracii nordici ,care pentru iintia oara sint mentionati in sursele documentare de la sfirsitul sec
al 6 i.Hr. ca locuind la sud ,dar si la nord de Dunarea de Jos (tiragetii in zona Nistrului Inferior ). In afara de geti
,intre Dunare si Balcani traiau si alte triburi :crobizii,trizii,moesii etc.
La nord de Dunare ,cu incepere din sec. 2 i.Hr. sint mentionati : dacii, carpi, costobocii s.a.
In izvoarele scrise ale vremii tracii nordici sint numiti geti sau daci ,de unde si provine numele dublu geto-daci.

3. Viata sociala la geto-daci este marcata de diferentierea continuă în cadrul societății ,cu rădăcini încă din epoca
bronzului .
Pătura aristocratică o formau taraboștii ori pileații .Aristocrației îi revenea rolul dominant în viața politică ,în armată
și în relațiile cu vecinii ,ceea ce îi oferea posibilități de îmbogățire .
Masa producătorilor o formau comații ,majoritatea lor fiind agricultori și crescători de animale.
Dezvoltarea meșteșugurilor specializate, îndeosebi prelucrarea metalelor și producția de ceramică ,atestă existența
meșteșugarilor, iar intensificarea comerțului cu vecinii și interiorul lumii geto-dacice presupune existența negustorilor.
O categorie socială aparte constituiau slujitorii cultelor – sacerdoții ( preoții), care ,probabil , aveau ș i ei o organizare
a lor.
Relațiile cu vecinii ,în special cu lumea greacă sclavagistă ,au determinat pătrunderea în mediul geto-dacic a unor
elemente de natura sclavagista , deși sclavagismul nu este atestat de izvoarele scrise.
Viața economică se caracterizează printr-o refacere a echilibrului între agricultură și creșerea animalelor . Se
dezvoltă meșteșugurile casnice ( țesutul , confecționarea hainelor, încălțămintei etc.) ,dar și cele specializate ,mai ales
cele care țineau de prelucrarea metalelor ,în special ,de metalurgia bronzului .

4. O influență vădită asipra geto-dacilor a exercitat lumea elenistică .Pe țărmurile nordice și vestice ale Mării
Negreexistau orașe –colonii (Histria, Tomis s.a.) ,datorită cărora economia s-a dezvoltat nu numai în regiunile
unde acestea erau amplasate ci și în partea de est a Munteniei și în sudul Moldovei . Evoluează meșteșugurile
,comerțul , se intensifică circulația monedei grecești ,din sec 3 a inceput sa fie batuta moneda locala.
Consecințe importante au avut relațiile geto-dacilor cu tracii sudici ,în special regatul odrizilor ,care și-a extins
stăpînirea pînă la Dunărea de Jos .După a 341,locul odrizilor a fost preluat de macedonieni,care ,sub regele Filip al II
,au inclus teritoriul dintre Balcani și Dunărea de Jos în provincial Tracia.
La sf.sec. 4 ,dar mai ales in sec 3 î.Hr., în partea transilvăneană a spțiului geto-dacic se stabilesc triburile celților și
galilor . Purtători ai unei culture mai avansate ,celții, care pretindeau la o dominație politică asupra băștinașilor , au
contribuit la dezvoltrea în Transilvania a metalurgiei fierului , la introducerea roții de olărit și utilizarea brăzdăritului
de fier în agricultură.
Cu totul alta era situația pentru extrema de răsărit a spațiului geto-dacic, unde din secolul al 7 este înregistrată
prezența masivă a sciților. Pentru a stăvili incursiunile prădalnice ale acestora ,autohtoni ridicau cetăți din valuri de
pământ, piatră și lemn, înconjurându-le cu șanțuri adânci. Relațiile cu sciții au un caracter contradictoriu ,înfruntările
războinice alternînd cu înțelegeri și colaborări, mai ales , când autoritățile macedonene încercau să își extindă
influența politică la nord de Dunăre .Macedonenii ,geto-dacii și sciții își disputau , îndeosebi, stăpânirea asupra
Dobrogei.

5. În viață spirituală a geto dacilor ,continuă să se mențină elementele ale politeistmului ,totodată,
profilîndu-se și tendința spre monoteism. Individualizarea geto dacilor, în raport cu restul lumii
tracice, a fost determinată și de generalizarea cultului de sorginte getă a lui Zalmoxis. El l-a
substituit pe cel al zeului suprem de origine dacă - Gebeleizis .În aceasta și a găsit reflectarea
unitatea spirituală a societății geto dacice , tot așa cum în cultura Basarabi sa manifestat unitatea
culturii materiale.
Folclorul dacilor
Practicile ceremoniale se împleteau cu muzică și dansuri, ducând la un sincretism al formelor de expresie care a
rămas specific folclorului și obiceiurilor populare. Xenophon în Anabis,VI,1,5, scrie despre dansurile războinice
ale tracilor, între care unul cu caracter colectiv, în care mai mulți dansatori înarmați simulau înfrângerea unor
dușmani. Posibil ca aceste dansuri să fi existat și la tracii nord-dunăreni și să fi stat la baza Călușului românesc.
În Tristele lui Ovidius apare versul Păstorul cânta din fluierele lui lipite cu smoală (V,25.). Herodot mai amintește
toba folosită de geți, iar Athenaios menționează fluierele și o liră specific getică, numită magadis. O informație
dată de Teopomp și păstrată de Athenaios în Banchetul înțelepților, XIV, 24, ne spune că geții cântă din citerele
pe care le aduc cu ei, când se găsesc într-o solie. B.P.Hașdeu consideră că doina are o origine geto-dacă și nu
romană, deoarece romanii preferau genul epic spre deosebire de strămoșii românilor care preferau genul liric. În
baza acestei idei B.P.Hașdeu aduce un argument privind continuitatea culturii geto-dacice după cucerirea și
retragerea romană din Dacia.
Moșteniri daco-getice în cultura română
Rolul pe care l-au avut daco-geții în cultura românească este unul foarte însemnat. Pe lânga faptul că folclorul
românesc, arta plastică, muzica, dansurile, ritmurile, obiceiurile, ceramica românești conțin urme ale civilizației
acestui popor al tracilor, lexicul românesc conține 100-200 cuvinte de origine dacică, ce denumesc părți ale
corpului omenesc, funcții fiziologice, boli, stări afective, relații familiale, încălțăminte, îmbrăcăminte, locuință,
gospodărie, floră și faună (cele mai multe) etc. Pe lângă celelalte moșteniri daco-getice, cuvintele de origine
dacică, intrate definitiv în fondul principal lexical al limbii române, arată încă o dată că poporul român este
continuatorul civilizației și culturii daco-geților.

6. Regatul lui Burebista – scurt istoric. Regatul lui Burebista a fost creat prin unirea triburilor geto-dace. A fost
condus de Burebista între 82 i.Hr. şi 44 i.Hr..
Societatea geto-daca a trecut printr-un mare proces de modernizare în sec I i. Hr. Totul a dus la apariţia statului dac
centralizat, o monarhie militară.
Burebista, primul rege dac, a unit triburile geto-dace, prin diplomaţie şi lupte, totul cu ajutorul lui Deceneu. A reuşit să
creezi un stat puternic, cu centrul la Sarmizegetusa Regia, în Munţii Orăştie.
Statul dac a atins cea mai mare întindere cu Burebista ca rege. Potrivit lui Strabon limitele sale erau poziţionate astfel:
la N, în Carpaţii Păduroşi
la V, la Dunărea Mijlocie şi actuala Slovacie
la S în Munţii Haemus (Balcani)
la E la gurile Bugului şi la Marea Neagră.
Regatul lui Burebista – scurt istoric

Burebista a început o campanie la sudul Dunării în anul 48 i. Hr.i, în Pen. Balcanică. După ce şi-a asigurat graniţele, s-
a implicat în războiul civil dintre Caesar şi Pompei, unde i-a oferit ajutor lui Pompei. După ce a ieşit învingător,
Caesar a organizat o expediţie de pedepsire a lui Burebista. Aceasta a fost întreruptă prin moartea lui Caesar în 44 i.
Hr., urmată la scurt timp de moartea lui Burebista.
După moartea acestuia statul dac a ajuns să fie slab centralizat, s-a dezmembrat rapid în patru, apoi cinci, organizări
politice.
În zona Munţilor Orăştie, Deceneu, mare preot în timpul lui Burebista, a preluat puterea.
A fost succedat de Comosicus, de Scorilo, şi apoi de Diurpaneus. Acesta a făcut o incursiune în provincia Moesia în
iarna 85-86 d. Hr., împotriva romanilor, care îl înfrâng.

Statul geto-dac în timpul lui Burebista

Burebista[1], un conducător local (zona Munţilor Orăştiei), a reuşit, în prima jumătate a secolului I î.Hr., prin diferite

metode, să unifice întregul areal geto-dac. Iordanes afirmă că, în anul 82 Î.Hr. (pe vremea când Syla a pus mâna pe

putere la Roma), când Deceneu a sosit la curtea sa, Burebista era în funcţie.

Cei doi reuşesc să unifice o mare parte din organizările politice geto-dacice, noul stat rezultat fiind supus unui proces de

instituţionalizare. Procesul de constituire statală este rezultatul bunei interacţiuni a trei factori politici: aristocraţia tribală,

războinicii şi puterea regală[2], la care s-a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot Deceneu, a cărui autoritate era

extinsă asupra tuturor geto-dacilor.

Cele două pericole externe: celţii din nord-vest şi romanii din sud, au dus la recunoaşterea de către dinaştii locali a

autorităţii lui Burebista, pericolul extern având astfel o contribuţie masivă la naşterea construcţiei statale geto-dace. Cei

care nu au fost de acord cu recunoaşterea noii puteri, au fost supuşi pe calea armelor.
Cu ajutorul marelui preot, despre care Iordanes arată că a fost înzestrat cu o putere mare, Burebista impune ascultarea

poruncilor sale şi unele reforme. Statul geto-dac, organizat ca o monarhie militară în care preoţii aveau un important rol

în conducere, a suferit influenţe elenistice (existenţa titlului de „cel dintâi prieten”, care apare în decretul dedicat lui

Acornion)[3]. Alături de numirea unui vice-rege, în persoana lui Deceneu, regele folosea şi o cancelarie, unde erau emise

„poruncile” relatate de Strabon.

Cetăţile cucerite sunt puse sub comanda unor comandanţi militari, înzestraţi probabil şi cu atribuţii administrative, iar

cele care au recunoscut autoritatea lui Burebista, precum şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, îşi păstrează propria

organizare, în schimbul plăţii unui tribut şi alinierea politicii externe la cea a regelui.

Pentru apărarea teritoriului este construit un amplu sistem de fortificaţii în zona Munţilor Orăştiei: Costeşti, Băniţa, Piatra

Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Armata regatului se ridica, după spusele lui Strabon (evident exagerate), la

200 000 de oameni, ceea ce i-a permis să ducă o politică externă expansionistă.

Statul geto-dac, numit de către geograful grec, arhé, are astfel trăsăturile unei entităţi statale, nu ale unei confederaţii

de uniuni de triburi.

După moartea lui Burebista, statul s-a dezmembrat în mai multe părţi. În zona centrului fortificat din Munţii Orăştiei,

unde se afla şi muntele sacru Kogaionon, s-a menţinut în vremea regilor Deceneu şi Comosicus, mari preoţi în acelaşi

timp, o unitate spirituală a întregii lumi geto-dace. Statul va fi refăcut, însă mai restrâns teritorial, de către Decebal.

În Dobrogea sunt amintiţi, de către diferite surse, trei conducători aflaţi în permanent conflict, situaţie întreţinută şi de

către romani. Rholes[4], care stăpânea un teritoriu din sud-vestul Dobrogei, participă la acţiunea de alungare a bastarnilor

iniţiată de proconsulul roman al Macedoniei, M. Licinius Crassus (29 î. Hr.), primind anul următor titlul de amicus et

socius populi Romani şi ajutor militar împotriva altor doi conducători locali geto-daci, Dapyx (situat, probabil în centrul

Dobrogei) şi Zyraxes (nordul Dobrogei). Aceste evenimente au introdus spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră sub

control roman, exercitat, în primă fază, indirect, prin intermediul lui Rholes.

7.

Statul geto-dac în timpul lui Decebal

Decebal desăvârşeşte unificarea întregului areal geto-dac, proces iniţiat ca urmare a politicii ofensive duse de romani, el

stăpânind Transilvania până la Tisa Superioară, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul şi vestul Moldovei. În timpul domniei

sale, statul atinge un înalt nivel de dezvoltare şi devine o forţă militară în zonă. Mult mai puţin întins, acesta este mai

bine organizat, Dio Cassius aminteşte pe Vezina, mâna dreaptă a regelui (probabil mare preot şi vice-rege), şi Diegis,

trimis să încheie tratativele de pace cu împăratul roman Domiţian. Criton vorbeşte despre o nouă instituţie, cea a

prefecţilor, pe care Decebal îi numeşte în fruntea cetăţilor şi ca supraveghetori ai domeniului agricol. La nivel central,

regele se putea baza pe un consiliu, constituit din membrii familie regale (cazul lui Diegis, fratele lui Decebal) şi nobilime,

precum şi pe o cancelarie care emitea documente şi trimitea solii. Pe plan militar, este dezvoltată armata, înzestrată cu

maşini de război, cele mai multe primite de la romani, pe baza tratatului de pace încheiat în anul 89, şi fortifică, cu
ajutorul unor meşteri romani, cetăţile Daciei. Statul a fost desfiinţat de romani care l-au transformat în provincie a

Imperiului[

8.
# Primul război daco-roman
- Primul război daco-roman de mari proporții a avut loc între anii 101-102 dHr. Traian a trecut Dunărea în două
locuri, Drobeta și Baziași, și a avansat către munții Orăștiei. Lupta decisivă a avut loc, din nou, la Tapae, romanii
reieșind victorioși.
- Venirea iernii a suspendat luptele, iar Decebal a dat dovadă de mare măiestrie strategică și diplomatică.
Împreună cu o grupare de triburi sarmatice, el a atacat dispozitivul de fortificații la sud de Dunăre, trecând fluviul
iarna când acesta era înghețat.
- Traian a reacționat, îmbarcându-și trupele pe Dunăre și a atacat gruparea dacă la Adamclisi. Bătălia a fost
deosebit de sângeroasă, legenda fiind că împăratul însuși a fost forțat să își rupă veșmintele pentru a fi folosite
ca bandaje pentru soldații romani răniți. Dacia a fost înfrântă și obligată să accepte pacea deosebit de grea
impusă de Traian.
# Al doilea război daco-roman
- Al doilea război daco-roman a avut loc între anii 105-106 dHr. Această nouă confruntare s-a dovedit mai simplă
pentru mașina de război romană. În anii păcii, sau mai bine zis a armistițiului dintre 102 și 105, Traian a construit
celebrul pod peste Dunăre de la Drobeta, opera celebrului arhitect Apolodor din Damasc.
- După o rezistență dură, Sarmisegetuza a căzut, iar Decebal urmărit de către călăreții romani s-a sinucis pentru
a nu fi luat prizonier și purtat în lanțuri de către cuceritori. Capul și mâna sa dreaptă au fost duse la Roma și
prezentate ca dovadă a eliminării unuia dintre cei mai mari dușmani pe care i-a avut vreodată Imperiul Roman.
Cauze:
- criza economica prin care trecea imperiul roman
- dorinta romanilor de a elimina un poate cel mai puternic adversar al Romei din acea vreme
Consecinte:
- infrangerea Daciei a insemnat din punct de vedere strategic slabirea frontierei romane de nord est, fapt care
se observa la scurt timp dupa cucerirea romana: se intetesc atacurile popoarelor barbare (din aceasta cauza in
anii 271-275 are loc retragerea aureliana din Dacia romana)
- salvarea economiei imperiului roman (un istoric francez Jeromme Carcopino a calculat cu aproximatie tezaurul
dac furat de romani: 1600 tone aur si 3200 tone argint)

9. Provincia Romană Dacia

Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub
conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani. Cum Dacia nu fusese
cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane
din această zonă. De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul
provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară. În aproximativ 100 din cei 165 de ani au
existat conflicte armate.
- După cucerirea romană a spațiului geto-dacilor, noile autorități iau măsuri cât mai urgente pentru integrarea cât
mai profunde în imperiu a acestui teritoriu bogat și de mare importanță strategică.
Teritoriu
Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu, își avea hotare: spre apus Tisa, spre nord munții Carpați,
în sud Dunărea, iar spre răsărit râul Hierosos. Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova erau locuite
de dacii liberi.
Administratia
Pusă sub apărarea a două legiuni și a mai multor unități militare auxiliare (cavalerie ,pedestrime, trupei
etnice ) ,Dacia a devenit provincie imperială în frunte cu un pro praetore .Foarte rapid a fost ridicată și noua
capitală a Daciei - Ulpia Traiana Sarmizegetusa .
Invazia masivă a iazigilor și roxolani lor după moartea lui Traian la determinat pe noul împărat Hadrian să
părăsească Dacia .Renunță apoi la aceasta ,împărțind provincia în :Dacia Inferior și Dacia Superior .Din
nordul Daciei Superior s-a detașat o parte ,care s-a anumit Dacia Porolissensis .Din 169, în fruntea celor trei
Dacii a fost numit un consul, aceste unități cu unele denumiri modificate ( respectiv Dacia Malvensis, Dacia
Apulensis și Dacia Porolissensis), rămânând mai mult niște unități fiscale în cadrul provinciei Dacia.
Problemele principale ale provinciilor erau dezbătute în ședințele Consiliului celor trei Dacii, reprezentat
de delegații orașelor și districtelor rurale. Treburile orășenești erau conduse de un consiliu organizat după
modelul senatului roman .A fost introdus sistemul fiscal roman. Un loc important în administrare revine
armatei ,șefilor militari.
Statutul Dacia- provincie impperială
Se considerau imperiale provinciile situate la hotarele Imperiului Roman ele se aflau sub supravegherea
directă a împăratului și erau conduse de un trimis( delegat ,împuternicit) al lui, spre deosebire de provinciile
interioare din imperiu în fruntea cărora se aflau reprezentanții senatului .În ansamblu statutul de provincie
imperială al Daciei nu sa schimbat nici după împărțirea ei în trei părți ,toate acestea fiind conduse de un
delegat al împăratului.
Dacii “liberi”

Dacii “liberi” erau geți din Muntenia, carpi în Moldova, costoboci din Carpatii Nordici si dacii “mari” din
nord-vest ce nu se aflau sub stăpânire romană și nu intrau în componenta provinciei romane Dacia. Dar s-au
aflat în diferite sisteme de dependenta fata de Imperiul Roman, fiind regate clientelare ce întrețineau relații
dinamice cu Dacia romana și imperiul, precum și cu celelalte populații vecine ca sarmati, goți și vandali,
asimilând elemente de cultura romana provinciala. O mare parte trăiau dincolo de limesul nordic, răsăritean
și vestic al provinciei romane: geto-dacii și tracii liberi septentrionali ca biefii, arsietai, carpii si costobocii.
Erau cunoscuți pentru acțiunile lor războinice.

10.
- Calea cea mai bună pentru stabilirea unei vieți statornice în acest spațiu era romanizarea geto-dacilor, adică
însușirea de către aceștia a limbi latine și a modului de viață roman. Romanizarea a decurs mai intens în
localitățile urbane și mai lent în cele rurale
1. . Etapa preliminara (sec. I i. Hr. – sec. II d. Hr.) – romanizarea a avut o intensitate redusa, s-a
realizat fara interventia statului roman, prin scimburile culturale ale geto-dacilor cu populatia
romanizata din peninsula Balcanica care au influentat arhitectura, ceramica geto-daca, etc.
2. Etapa romanizarii propriu-zise (106-275) – romanizarea a capatat un caracter organizat prin
interventia statului roman pentru organizarea provinciei Dacia si a cuprins toate sferele
societatii (economica, politica, sociala, culturala). S-a realizat prin factorii romanizarii. Din
simbioza dacilor cu romanii au rezultat daco-romanii.

3. Etapa romanizarii dupa parasirea Daciei de catre romani (275-sec. VIII) (armata si
administratia romana) in contextul marilor migratii – romanizarea a continuat si dupa parasirea
Daciei de catre romani prin intermediul romanilor ramasi in Dacia dar si datorita legaturilor cu
lumea romana de la sud de Dunare care au favorizat si raspandirea crestinismului.
 Putem spune că romanizarea a fost un proces istoric ireversibil şi a avut profunzimea necesară
creării unui nucleu al ceea ce a devenit, mai apoi, poporul român.
Romanizarea geto-dacilor ,a stat la inceputul etnogenezei românești .

11.
Creștinismul a reprezentat un factor esențial în procesul romanizării. Noua credință a fost răspîndită în
Dacia de soldații armatei romane și coloniștii originari din provinciile orientale ,unde apare această religie.
Persecuțiile împotriva creștinilor care au cuprins Imperiul Roman au atins și Dacia unde în timpul
împăratului Dioclețian misionarii creștini sunt condamnați la moarte.
La retragerea armatei și a oficialităților romane din Dacia marea majoritate a populației continuă să
venereze diferite divinități ,chiar dacă o parte au îmbrățișat noua credință .Creștinarea în masă a dacilor se
datorează misionarilor veniți din orașele din dreapta Dunării unde după recunoașterea oficială a religiei
creștine prin edictul de la Milano a fost înființate episcopii la Tomis, Durostorum ș.a.
Influențele romane ,mai ales ,răspîndirea limbii latine se datorează,în primul rănd ,creștinismului,oficializat
în imperiu în a 313 în timbul domniei împăratului Constantin cel Mare ,cate acorda libertate creștinismului .
La nord de Dunăre activau misionari ai noii religii veniți din imperiu ,în special ,din Dobrogea. Daco-
romanii au fost creștinați de misionari ,care erau persecutați sau executați pentru credința lor ,devenind
martiri.
Creștinismul daco- romanilor este de caracter latin și adoptarea lui a avut loc treptat , prin difuzarea în masa
populației.Noțiunile fundamentale ale credinței sunt exprimate de localnici prin cuvinte de origine latină:
Dumnezeu (Deus),biserică(basilica),cruce (crucem) ș.a.
La creştinism s-au convertit chiar şi păstorii daco-romani din Muntenia, Ardeal şi Moldova, dar şi barbarii
stabiliţi pe aceste meleaguri.
Creștinismul a determinat mentalitatea romanică a neamului românesc, spiritualitatea, unitatea și
continuitatea lui în condițiile migrațiunii popoarelor. Prin creștinism românii au devenit un etnos profund
spiritual, un etnos religios, calități care în mare măsură au contribuit la păstrarea ființei romanice a
neamului.

12,FORMAREA POPORULUI ROMÂN:

A doua jumătate a mileniului I este caracterizată pe plan european prin apariţia popoarelor romanice şi a
limbilor neolatine.În cadrul acestui proces se înscrie şi formarea poporului român.

Etnogeneza românească a urmat aceleaşi etape ca şi în cazul celorlalte popoare neolatine din
Europa,având drept componente de bază substratul,în cazul de faţă cel geto-dac,stratul roman şi
adstratul slav.

Principalele etape ale formării poporului român au fost:

1.Perioada stăpânirii romane (secolele II-III, în provincia Dacia respectiv, secolele I-VII, în zona dintre
Dunăre şi Marea Neagră) când asupra dacilor s-a exercitat acţiunea romanizatoare a coloniştilor, veteranilor,
a administraţiei romane, formându-se populaţia daco-romană.Aspecte importante ale romanizării
sunt:colonizarea masivă, mulţimea militarilor aşezaţi în castre,precum şi apariţia şi dezvoltarea oraşelor.
2.Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul 271), în perioada
migraţiilor, când fenomenul romanizării i-a cuprins şi pe dacii liberi.Perioada în care ruralizarea vieţii în
Dacia,fenomen specific epocii migraţiilor,determină revenirea la forme comunitare de stăpânire şi cultivare a
pământului.Astfel,comunităţile săteşti,cunoscute sub numele de obşti,devin celule de bază ale societăţii
daco-romane şi,mai târziu,ale celei româneşti.Organizaţiile politico-teritoriale,numite “ţări”,erau adevărate
autonomii teritoriale,născute din asociaţia mai multor sate.Obştea sătească a fost cel mai important element
al continuităţii etnice şi teritoriale.În consolidarea conştiinţei romanităţii,o deosebită importanţă a avut-o
creştinismul,atât la Dunăre,cât şi în Occident.Termenii “romanus” şi “christianus” dobândesc un înţeles
identic,definind apartenenţa la comunitatea credincioşilor lui Hristos.Se poate spune că,pe durata secolelor
IV-X,daco-romanii şi apoi românii,deţinători ai unei culturi materiale proprii,au format mai întâi o
comunitate religioasă,principala distincţie între autohtoni şi migratori apărând pe teren religios,adăugându-se
şi partea de limbă relativ concomitentă.Până la sfârşitul secolului al VIII-lea, populaţia daco-romană s-a
transformat în populaţie românească.

Romanitatea romanilor reprezinta un element esential al identitatii lingvistice si culturale a poporului roman.
Astfel, pe baza acestui element s-a redactat o teorie care ascunde adevarul formarii poporului roman si o
teorie care demonstreaza prin izvoare nescrise autohtonia romanilor si romanitatea acestora.
Cele doua teorii sunt:
 Teoria imigrationista
 Teoria continuitatii

Teoria continuitatii
Numita si teoria autohtonista este minita pentru a contesta teoria lui Roesler, iar in urma eforturilor lor, s-a
demonstrat ca poporul roman s-a format la nord de Dunare , si nu la sud, dovada fiind prezenta vlahilor si
dialectele.
Cronicarii romani sustin autohtonia romanilor si romanitatea lor pe baza traditiilor locale,
Grigore Ureche arata in""Letopisetul Tarii Moldovei"" originea latina a poporului nostru. Mai apoi, Miron
Costin acentuara si el originea latina a poporului si a limbii romane.
Reprezentantii Scolii Ardelene au promovat ideea originii latine a poporului si continuitatii acestuia pe
meleagurile carpato-danubiano-pontice.
Teoria autohtonista subliniaza originea latina si vechimea romanilor pe aceste meleaguri si a fost sustinuta
atat de istoriografia romaneasca, cat si de cea straina.
Teoria Imigraționistă
Aceasta teorie era menita sa ascunda adevarul formarii poporului roman si a fost redactata de catre Robert
Roesler in 1871.
Teoria imigrationista sustine ca poporul roman nu s-a format in tara sa de astazi ci a venit aici din alta parte.
Partizanii acestei teorii se inversunau sa demonstreze originea sud-dunareana a poporului roman, lucru care
era imposibil, deoarece poporul roman s-a format la nord de Dunare.
Ei sustineau fie ca populatia dacica a fost complet exterminata, fie ca romanizarea dacilor nu s-a putut
petrece in 165 de ani de spanirea Romei pe aceste meleaguri.
Adeptii teoriei au tras o concluzie gresita, aceea ca poporul roman s-a format la sud de Dunare, undeva in
centrul sau vestul Penisulei Balcanice, de unde ar fi trecut in stanga fluviului, iar de aici ar fi patruns in
Ardeal, prin secolele IX-XIII

13.
 Limba română face parte, prin stratul fundamental de origine latină (circal 60% din fondul lexical de bază),
din familia limbilor neolatine, alături de“ portugheză, franceză, spaniolă, italiană.

Principalele etape ale formării limbii române au fost:

 adoptarea de către dacii din Dacia şi Moesia a latinei populare, în care s-au utilizat şi cuvinte traco-
dacice (aproximativ 10% din fondul lexical de bază);
 includerea, în secolelele al VIII-lea-al IX-lea, a elementelor provenite din limba slavilor sudici
(aproximativ 20% din fondul lexical de bază).

Documentele din Evul Mediu timpuriu îi amintesc pe români sub numele de vlahi, volohi, blahi (termeni de
origine germanică, ce desemnau populaţiile romanice).

+ In urma razboaielor dintre daci si romani, Dacia a fost transformata in provincie romana si va ramane
stăpanita timp de 165 de ani (. 106-271) de romani. Limba latină a fost impusă ca fiind o limbă mai
perfecţionată,ca urmare a superiorităţii culturale a acesteia. Astfel, limba română s-a format prin
încrucişarea limbii latine cu diverse influenţe din partea geţilor, hunilor, slavilor etc.
+ Procesul de formare a limbii române se încheie în sec VI-VII, rezultând româna comună.

15. În ultimul timp, majoritatea cercetătorilor români consideră că cea mai adecvată apreciere ar fi
epocă medievală. Cronologic, epoca medievală românească cuprinde perioada de timp de la hotarele
secolelor VIII-IX şi durează până la mijlocul seco- lului al XVIII-lea. Limita cronologică inferioară –
secolele VIII-IX, nu a trezit mari dubii printre specialişti, momentul fiind identificat prin:
a) desăvârşirea procesului de formare a poporului român, concretizat prin fău- rirea culturii materiale
unice de tip Dridu;
b) fixarea numelui poporului cu termenul vlah în izvoarele scrise (sec. IX), termen tradus de către
cărturarii din secolul al XVI-lea prin român.
Totuşi, nici în această direcţie cercetările nu s-au oprit. Ştefan Olteanu defineşte secolele IV-VIII
drept etapa de constituire a premiselor procesului de apariţie a ra- porturilor de aservire, iar secolele VIII-
XI, drept etapa constituirii şi afirmării marii proprietăţi funciare, a claselor sociale fundamentale ale noii
formaţiuni sociale.

Vlahi m. pl. nume ce Grecii dau Românilor din Macedonia.

ROMÂN, -Ă, români, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care aparține populației de bază a
României sau este originară din România. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general),
bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în evul mediu, în Țara Românească, țăranilor
dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1),
referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de
români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii
dialectale; străromână. [Var.: rumấn s. m.] – Lat. romanus.
MOLDOVEÁN -Termenul moldoveni îl avem fixat de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în legătu- ră
cu expediţia regelui maghiar împotriva Moldovei din anul 1395: regele Ungariei a mers contra
moldovenilor. Dar regele, referindu-se la locuitorii Maramureşului, îi numea pe aceştia maramureşeni.
Aşadar, termenii moldovean, maramureşean etc. sunt de fapt nişte regionalisme, şi nu entităţi etnice,
popoare diferite.
16.
Românii apar în lumina izvoarelor istorice pe măsură ce societatea începe să se organizeze în forme
feudale. Deşi formarea poporului român este anterioară epocii medievale, românii sunt pomeniţi, cu
deosebire în izvoarele medievale, în momentul în care ei încep să se organizeze în formaţiuni politice.
Izvoarele îi amintesc, uneori, ca o măsură etnică distinctă de alte popoare. Cea dintâi atestare a
elementului romanic la nord de Dunăre, în izvoarele medievale, o găsim şa începutul secolului al VII-lea
în Strategikon, un tratat militar bizantin. Populaţia de aici este numită, datorită limbii pe care o vorbea, cu
termenul de romani. În secolul al IX-lea Moise Charenati în „Geografia armeană” pomeneşte despre
„ţara necunoscută ce-i zic Blak-Valahia”. Tot în secolul IX cronica turcă Oquiiz name (Ogüz name)
aminteşte despre valahii est-carpatici care sunt „ţare vlahilor”, iar locuitorii acestor formaţiuni teritoriale,
acestor ţări sunt numiţi în Cronica lui Nestor „valahi” şi în „Legenda despre Oguz man”, ei poartă
numele de „vlakes”.
În secolul al X-lea împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, povestind despre
aşezarea slavilor în Balcani, în Despre administrarea imperiului, se opreşte asupra populaţiei romanice,
utilizând acelaşi termen de romani; el arată că „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din
Roma, şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Izvoarele medievale sunt confirmate de descoperirile
arheologice. Ele mărturisesc prezenţa continuă a populaţiei autohtone pe teritoriul formării sale. Românii
încep să fie amintiţi cu termenul de valahi într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea
Macedoneanul, în anul 980, pentru ca apoi menţiunile să se oprească. Românii apar sub denumirea de
valahi, volohi, olahi. Tot pentru acest secol cronicarul Georgios Kedrenos”Compendiu de istorii”
îi aminteşte pe vlahii „chervanagii” (cărăuşi) din apropierea locului Presna. Inscripţia de la Mircea Vodă
(943) este tot un izvor medieval care menţionează în Dobrogea pe jupânul Dimitrie cu jupanatul lui
Dimitrie.

În secolul XII istoricul bizantin Ioan Kynnamos ”Epitoma”, care străbate teritoriul românilor
nord- dunăreni, scrie în cronica sa despre aceştia: „se zice că sunt veniţi demult din Italia”.
Românii sunt menţionaţi în cronicele şi diplomele bizantine în timpul celui de-al doilea Imperiu
româno-bulgar, în corespondenţa dintre Ioniţă cel Frumos (1196-1207) şi papă, unde originea latină a
românilor constituie o idee centrală. Ştiri despre români apar şi în cronicile ruseşti, Povestea anilor care au
trecut, şi chiar în Cântecul Nibelungilor, care datează din jurul anilor 1200, în Cântecul lui Roland,
etc.
Studiul acestor izvoare narative ne demonstrează că, începând cu secolul al IX-lea – al X-lea,
românii îşi au propriile lor organizaţii politice şi sunt creatori ai unei civilizaţii feudale, aflată al
începuturile sale.

Sursele narative, de asemenea, sunt de natură internă şi externă. Primele cro- nici interne, scrise
în limba slavonă, datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Din secolul al XVII-lea cronicile din
Ţările Române încep să fie scrise în limba română. S-au remarcat aici Grigore Ureche, Miron Costin,
Nicolae Costin, Axinte Uricarul, Ioan Neculce ș.a. în Moldova, Radu Popescu, Radu Greceanu, mai multe
cronici rămase anonime în Ţara Românească. Cronicile din Transilvania au fost re- dactate în limbile
latină, germană etc. Cronicile externe, adică cele scrise de autori din afara spaţiului românesc, de
asemenea prezintă o sursă importantă pentru Istoria românilor. Nu pot fi neglijate cronicile scrise în
Polonia, Ungaria, Rusia, Imperiul Otoman etc., surse care oferă informaţii foarte utile prntru istoria
noastră.
Istoriografia epocii medievale a românilor este foarte bogată. Istoricii au abor- dat numeroase
probleme ce ţin de istoria politică, istoria claselor şi păturilor soci- ale, istoria economiei, culturii,
oraşelor, localităţilor urbane etc., o mare piedică în evoluţia ştiinţei istorice a constituit-o perioada aşa-
numitei „construcţii socialiste”, când istoricii erau obligaţi să reflecte procesul evoluţiei istorice prin
prisma „unicii metodologii corecte”, metodologia marxist-leninistă, centrul căreia îl constituia lup- ta de
clasă. În pofida acestui fapt, în perioada dată au fost scrise lucrări excelente, consacrate celor mai diferite
probleme de istorie. Totuşi, mai multe probleme nece- sită o reexaminare ştiinţifică.

17. Specialiştii consideră că populaţia autohtonă din uniunile de triburi menţionate, de asemenea, era
organizată în obşti săteşti. Aşadar, populaţia rurală autohtonă, atât cea care a intrat în componenţa efectivă
a Imperiului Roman, cât şi cea rămasă în afara provinciilor romane, era organizată în obşti săteşti. După
retragerea adminis- traţiei romane din Dacia, au dispărut şi instituţiile statale. Victor Spinei opinează că
ele au dispărut atât datorită opoziţiei comunităţilor daco-romane, cât şi influenţei triburilor migratoare,
care s-au perindat pe aceste teritorii.

În noile condiţii, unicele instituţii cu caracter politic, singurele proprietare ale pământurilor din nordul
Dunării, au rămas obştile săteşti. Într-un anumit sens, şi anume, în sensul evoluţiei societăţii locale spre
formarea instituţiilor statale, co- munităţile daco-romane din nordul Dunării au trebuit să urmeze din nou
roata istoriei pentru a crea statul, dar, în condiţii destul de vitrege, urmând a înfrunta năvălirile
distrugătoare ale slavilor şi ale nomazilor, precum şi izolarea tot mai pronunţată faţă de Roma.

Un act din anul 374, dar care redă evenimentele din anul 372 referitoare la mar- tirizarea Sf. Sava
Gotul, înecat în râul Buzău, oferă informaţii preţioase despre locu- itorii unui sat din zona Buzăului.
Conform lui Ştefan Olteanu, actul „demonstrează existenţa între Carpaţi şi Dunăre, în secolul al IV-lea e.n.,
a comunităţii agrare sedentare libere, a obştii teritoriale săteşti”, „satul lui Sava era un sat autohton de
oameni liberi, adunarea satului acţionând într-un cadru de deplină autonomie”. Şte- fan Olteanu formula
următoarele schimbări în cadrul societăţii locale: are loc gene- ralizarea în cadrul obştii săteşti teritoriale a
familiei pereche ca rezultat al procesului de disoluţie socială (cu reminiscenţe ale familiei patronimice);
afirmarea proprietă- ţii private; afirmarea inegalităţilor şi diferenţierii sociale; creşterea rolului factorului
militar-politic în procesul de aservire colectivă a comunităţilor rurale. Toate acestea, în opinia autorului
nominalizat, „conferă perioadei secolelor IV-VII ... caracterul de epocă nouă, deosebită de cea precedentă
prin constituirea premiselor procesului de apariţie a raporturilor de aservire de esenţă feudală”.
Năvala hunilor din a doua jumătate a sec. al IV-lea a dus la înlăturarea goţilor, la lichidarea uniunilor
de triburi existente în spaţiul est-carpatic, rămăşiţele populaţiei autohtone, s-au retras în locuri mai ascunse,
continuând să menţină vechea formă de organizare – obştea sătească. Hunii au dominat în răstimpul 376-
454, fiind urmaţi de gepizi (454-568).
Izolarea spaţiului românesc de lumea romană s-a datorat atât migraţiei unor triburi (huni, goţi, avari,
slavi), cât şi faptului că pe la sfârşitul secolului al VI-lea – începutul secolului al VII-lea, în Imperiul
Bizantin limba latină a fost înlocuită cu limba greacă.
Această izolare a fost parţial compensată cu transferul de populaţie romanizată din sudul Dunării,
mai ales în fosta Dacie. O sursă din secolul al VII-lea, Miracula Sancti Demetrii, informează despre
transferul din sud spre nord de către avari în Panonia (Sirmium) a unei mari mulţimi de români din
provinciile sud-dunărene.
 Specialiştii au observat şi lipsa influenţelor germanice şi turanice din acest timp în antroponimia,
toponimia şi limba română. Stelian Brezeanu explică această situa- ţie prin lipsa unei simbioze între
românii creştini ortodocşi şi migratorii arieni sau păgâni.

În istoriografia românească este acceptată teza conform căreia, după părăsirea Daciei de către
romani, a avut loc încetarea vieţii urbane organizate, dar, se atenţi- onează că descoperirile arheologice
atestă continuitatea locuirii oraşelor, devenite acum ruine şi se subliniază că viaţa orăşenească a
continuat pe o fâşie îngustă din nordul Dunării.
În concluzie la cele spuse supra se poate afirma că societatea românească în secolele IV-VIII a fost
o societate rurală, a lipsit o clasă politică, celula de bază a fost obştea sătească, care, în temei,
corespundea unui sat.
18. Care au fost factorii care au contribuit la dezvoltarea relaţiilor feudale? În pri- mul rând, ar fi de
atenţionat factorul extern, migrator, care a avut o influenţă duală: pe de o parte, a reţinut dezvoltarea
relaţiilor sociale, a conservat obştile săteşti, con- diţionând un proces lent de dezagregare, pe de altă parte,
a contribuit la evidenţierea unei pături înstărite, căpetenia obştii, membrii sfatului oamenilor buni şi
bătrâni, care, cu timpul, în virtutea poziţiei lor intermediare între comunităţile daco-romane şi migratori,
devin o pătură mai bogată, suprapusă celorlalţi membri ai obştii.
La factorii interni putem atribui următoarele: permanentizarea dreptului de fo- losinţă a loturilor
arabile, care iniţial erau repartizate prin tragere la sorţi; membrii obştii dispuneau şi de o anumită
proprietate individuală (casa, grădina, via, livada etc.), ceea ce presupune existenţa proprietăţii
individuale asupra uneltelor şi mijloa- celor de producţie (animale, sape, seceri, hârleţe etc.); sporul
demografic, introdu- cerea unor noi unelte agricole (plugul asimetric), lărgirea suprafeţelor cultivate, au
constituit factori care au contribuit la crearea unui surplus de produse. Persoanele din cadrul obştii săteşti,
care îndeplineau diferite funcţii sociale, îşi însuşesc, sub forma dărilor, cadourilor etc., o parte a acestui
surplus, îmbogăţindu-se pe seama celorlalţi membri ai obştii. În felul acesta, obligaţiile obşteşti ale
membrilor obştii, treptat, se transformă într-o formă primitivă a rentei în natură; funcţiile sociale,
deţinute de unele persoane în obştea sătească, a constituit premisa fundamentală a însuşirii de către
acestea şi a unor bunuri funciare, pentru prelucrarea cărora erau atraşi alţi membri ai obştii săteşti. Prin
aceasta s-a pus începutul prestaţiilor în muncă, care au evoluat spre aservirea celorlalţi membri ai
comunităţii săteşti. În aşa fel, obliga- ţiile obşteşti ale ţăranilor, treptat, se transformă într-o formă
primitivă a rentei în muncă – boierescul; centrele fortificate, atestate de sursele istorice, începând cu
sfârşitul secolului al IX-lea–începutul secolului al X-lea, apar la un anumit grad de dezvoltare social-
economică a societăţii româneşti şi constituie un element al pro cesului de feudalizare a societăţii. În
acest
Izvoarele scrise din secolul al X-lea şi de mai târziu, dar care reflectă realităţi sociale începând cu
acest timp, oferă mai multe informaţii, din care ne putem face o imagine generală despre structura socială
a societăţii. Elita comunităţii româneşti, începând cu secolul al IX-lea, o constituiau ducii, voievozii şi
membrii familiilor lor. Inscripţiile descoperite pe teritoriul Dobrogei, care îi amintesc pe jupan Dimi-
trie (943) şi pe jupan Gheorghe (a doua jumătate a sec. al X-lea) atestă existenţa de raporturi feudale,
noţiunea de jupan, îmbinând funcţiile socială şi politică. Jupani, cnezi, juzi, vătămani – sunt termenii
utilizaţi în surse pentru desemnarea feudalită- ţii româneşti din perioada de până la formarea statelor
medievale independente. La faptul că spre secolul al XIII-lea la români exista deja o diferenţiere socială
vizibilă, indică şi expresia papei Ioan al XXIII-lea, utilizată într-o scrisoare din 4 octombrie 1232 unde
sunt amintiţi puternicii acelor părţi, care locuiau pe teritoriile de la est de munţii Carpaţi. Istoriicii au
văzut în aceştia pe conducătorii feudali locali. Pro- cesul de feudalizare dintre Carpaţi şi Dunăre este
ilustrat de faimoasa Diplomă a Ioaniţilor (1247). Sub aspectul social, care ne interesează aici, actul
evidenţiază clar o structură socială ierarhizată, atestând existenţa a maiores terrae şi rustici.
Informaţii preţioase privind structura socială a locuitorilor din formaţiunile sta- tale incipiente din Transilvania
ne oferă cronica Gesta Hungarorum. Conform cro- nicii, autoritatea supremă era exercitată de duce, care
dispunea de armată (călăreţi şi pedestraşi), cel puţin călăreţii puteau aparţine unei pături sociale mai înalte.
Restul locuitorilor erau sărmani şi săraci.

21. Constituirea statelor medievale în spațiul carpato-dunărean a fost determinată de o serie de factori:
-creșterea numărului de locuitori
-progresele activității economice
-diferențierea aristocrației în cadrul obștilor sătești
-contextul extern favorabil
Condițiile externe ale apariției lor sunt legate de cucerirea Transilvaniei de maghiari ,slăbirea autorității Hoardei
de Aur și tendințele expansioniste ale regatului Ungariei la sud și est de Carpați.

II.1. Premisele constituirii statelor independente româneşti

Referindu-se la premisele constituirii statelor independente româneşti din epoca medievală, istoricii
le divizează în două grupe: interne şi externe.
a) Interne
Sporul demografic. În pofida îndelungatei perioade de migraţii în perioada se- colelor IX-XIII, a
sporit considerabil numărul populaţiei autohtone româneşti, care a fost în stare să asimileze rămăşiţele
migratorilor. Nu poate fi neglijat nici procesul migraţiei românilor din interiorul arcului carpatic, migraţie
care a avut un caracter lent, îndelungat, şi nu el a fost factorul cel mai important în sporul demografic
extra- carpatic. Sporul demografic a determinat dezvoltarea economică a regiunilor date, lărgirea
suprafeţelor de teren lucrate, mărirea volumului producţiei agricole, apariţia şi dezvoltarea oraşelor, care
au devenit centre meşteşugăreşti şi comerciale.
Nivelul politic destul de avansat. Către sfârşitul secolului al IX-lea, românii au fost organizaţi în
formaţiuni statale incipiente, care şi-au continuat existenţa până în secolul al XIV-lea. Aşadar, trăsătura
distinctivă a societăţii locale a fost pluralitatea formaţiunilor statale incipiente.
Ierarhizarea feudală tot mai pronunţată, apariţia şi cristalizarea unor noi clase şi pături sociale, de
asemenea, a constituit o premisă internă importantă a procesului de formare a statelor medievale româneşti.
b) Externe
Diminuarea puterii militaro-politice a Regatului Maghiar a constituit prin- cipala trăsătură a
cadrului extern în care s-au constituit cele două state româneşti extracarpatice. Lupta împotriva tătarilor a
secătuit forţele Ungariei şi ea nu a putut face faţă mişcărilor îndreptate spre înlăturarea dominaţiei
maghiare.
Diminuarea hegemoniei tătarilor, mai întâi între Carpaţi şi Dunăre, apoi între Carpaţi şi Nistru, a fost un
alt factor extern. Luptele permanente dintre tătari şi un guri au dus la formarea unui „vacuum” de putere. În
condiţiile când nici ungurii, nici tătarii nu exercitau aici un control efectiv, a apărut posibilitatea reală de a
se constitui statele independente, posibilitate care nu a fost ratată.
Interesele politice ale Poloniei erau îndreptate spre alte regiuni vitale pentru existenţa ei, Polonia
se afla în stare de tensiune cu Ordinul Teutonic – acesta la 1308 a tăiat Poloniei calea spre Marea Baltică.
Odată cu venirea la tronul polonez a lui Vladislav Lokotek (1320), începe renaşterea naţională a Poloniei
care atinge punctul culminant în timpul lui Cazimir cel Mare (1333-1370). Marele Ducat al Lituaniei era
ocupat cu problema alipirii teritoriilor vechilor cnezate ruseşti.

22.Formarea Tarii Romanesti. Formarea statului medieval Tara Romaneasca a cunoscut cateva etape.
Formatiuni politice incipiente - uniuni de obsti - au fost atestate in izvoarele slave sub denumirea de Vlasca, Codrii
Vlasiei (Tara Vlasiei) etc., adica tari ale romanilor.

In deceniile care au urmat dupa invazia tataro-mongola, izvoarele istorice ne comunica despre formatiuni statale
intre Carpati si Dunare cu un caracter mai avansat. Astfel, in anul 1247 regele maghiar preconiza sa amplaseze in
Banat si Oltenia Ordinul religios al lonitilor. Printr-o diploma speciala cavalerilor ioniti li s-au acordat mari privilegii,
dar ei asa si nu s-au stabilit aici. Din diploma aflarn ca in spatiul rezervat ionitilor era situata Tara Severinului,
care includea cnezatele lui loan si Farcas (in Oltenia), Tara Litua, in frunte cu voievodul Litovoi (pe Jiu), si
voievodatul lui Seneslau (pe Arges).

In a doua jumatate a secolului al XII-lea, conform documentelor maghiare, un urmas al lui Litovoi (purtand acelasi
nume) pentru anii 1272-1275 a unit la voievodatul sau teritoriul din dreapta Oltului si a refuzat sa recunoasca
suzeranitatea maghiara. Dar in urma expeditiei regelui Ladislau al IV-lea (1272-1290), intreprinsa in 1277-1279
Litovoi este ucis, iar fratele sau Barbat - luat prizonier.

Prima incercare de unificare politica la sud de Crapati denota faptul ca evolutia societatii romanesti se dezvolta in
directia statului medieval unificat.

Crearea unui stat unificat era determinata de mai multi factori, in primul rand, era necesara asigurarea securitatii
drumului comercial, care lega Europa Centrala cu gurile Dunarii. Veniturile capatate de la asigurarea comertului pe
acest drum au intarit forta economica a voievodatelor romanesti. Diferentierea sociala din societatea romaneasca
aflata pe calea constituirii relatiilor feudale, determina la randul ei necesitatea unui aparat administrativ puternic
pentru a reglementa relatiile dintre diferitele paturi sociale, pentru a apara bunurile lor materiale de invazii straine
si infractori interni.

Desi regii maghiari isi impuneau suzeranitatea lor la sud de Carpati, vecinatatea Hoardei de Aur nu le permitea sa-
si extinda stapanirile in aceasta zona. Dominatia mongola dupa 1241 era efectiva numai in teritoriile de sud-vest
ale Moldovei, in celelalte teritorii romanesti de la sud si est de Carpati dependenta de mongoli se limita la plata
unui tribut, in schimb acestia stavileau expansiunea maghiara in zona. Totodata, in procesul evolutiei relatiilor
mongolo-romane, bazate pe colectarea birurilor de la populatia autohtona, s-a constituit aparatul administrativ
local, preluat apoi de statul medieval romanesc. Astfel, dominatia mongola a fost un factor accelerator pentru
procesul de unificare politica in spatiul romanesc.

In cronicile muntenesti inceputul procesului de unificare este legat de venirea legendarului Negru Voda din Tara
Fagarasului, care la 1290 "a descalecat" (intemeiat) Tara Romaneasca cu centrul la Campulung, apoi la Arges.
Legenda se bazeaza pe traditia orala despre stramutarea unor grupuri de romani de peste munti din cauza
ofensivei feudalilor unguri impotriva obiceiurilor si institutiilor lor traditionale, in realitate unificarea a fost
infaptuita de catre capetenii militare locale in decursul unei perioade indelungate (ceea ce nu exclude si unele
imigrari ale romanilor de peste munti, factor permanent jn acea zona). Acest proces s-a incheiat sub domnia lui
Basarab I (1324-1352). in anul 1330 Basarab I a respins atacul regelui maghiar Carol-Robert, pornit sa-i
pedepseasca pe vasalul sau "infidel", care unise la stapanirile sale Banatul Severinului (supus regelui).

In localitatea numita Posada oastea maghiara a fost nimicita (9-12 octombrie 1330). Ca urmare, a fost intrerupta
dependenta vasala de rege a voievodului roman. Victoria obtinuta a demonstrat ca statul nou aparut prezinta o
realitate politico-militara la sud de Carpati. Voievodul Basarab I a fost intemeietorul dinastiei Basara-bilor in Tara
Romaneasca.

23.Formarea Tarii Moldovei, in secolele IX-XIII, in spatiul situat intre Muntii Carpati si Nistru s-au desfasurat
procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpati si Dunare. Cercetarile arheologice ne permit sa urmarim
concentrarea populatiei in jurul unor complexe teritoriale, aparate de fortificatii in mai multe zone pe cursul
inferior al Jijiei, Bahluiului si Prutului, in regiunea dintre Prut si Barlad, pe teritoriuldintre Prut si Nistru - pe valea
Ciuhurului, in regiunea codrilor (teritoriul viitorului tinut Lapusna-Orhei) etc.

Izvoarele istorice contin unele informatii despre formatiuni politice in aceasta zona. in vestitul poem german
"Cantecul Nibelungilor" se povesteste despre o "Tara romaneasca" in frunte cu ducele Rumunc, nume derivat de la
denumirea etnica a poporului-ruman.

In vecinatatea cnezatului Hacici a fost atestata o "tara a bolohovenilor" (adica a "volohovenilor"), a romanilor,
intre anii 1231-1257 bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind ajutati de mongoli.

Despre trei formatiuni politice vechi, uniuni de obsti: Vrancea, Campulung si Thigheci a relatat Dimitrie Cantemir.
Aceste formatiuni teritoriale si-au pastrat specificul lor in decursul intregului ev mediu, formand de rand cu alte
"tari" baza pe care s-a constituit statul medieval moldovenesc.

In lucrarile istoricilor au mai fost mentionate "Cnezatul barladnicilor" si "Tara brodnicilor". Numele primei
formatiuni este legat de cel al cneazului Ivan Rostislavovici din Zvenlgorod, care in 1144 a fugit la sudul
pamanturilor dintre Nistru si Carpati, stabilindu-se in regiunea Barladului. Istoricii inclina spre parerea ca aflarea
cneazului rus si a tovarasilor lui de lupta, numiti "bartadnici", pe teritoriul Moldovei a fost un eveniment
temporarfara urmari politice semnificative.

In anul 1222, intr-un^act emis de regele ungar Andrei al H-lea, la sudul Moldovei este mentionata "Tara
(pamantul) brodnicilor". in 1223, brodnicii condusi de voievodul lor Ploscanea au participat in batalia de la Kalka
(1223) de partea mongolilor.

Originea etnica a brodnicilor nu este clara. Ei au fost considerati slavi semlnomazi, romani, sau o populatie mixta,
alcatuita din romani, slavi si cumani. Unii istorici considera, ca numele brodnicilor ar proveni de la "brod" (in l.
slava - "vad"), acestea fiind bastinasi romani aveau functia de podari la trecerea peste rauri. Ultima parere poate fi
acceptata, deoarece mai tarziu, in secolele XV-XVI, la Dunare sl Nistru era demult stabilita o populatie locala, care
deservea trecatorile.

Procesul de unificare politica a pamanturilor de la est de Carpati este insa, legat direct nu de formatiunile
nominalizate, ci de una care a aparut la sfarsitul secolului al XlII-lea, in timpul domniei regelui maghiar Ladislau al
IV-lea (1272-1290), in valea raului Moldova, afluent al Siretului. La 1308, in "Cronica rimata a lui Ottocar de
Styria" este mentionat un "voievod roman (vlah) de peste munti", adica de la est de Carpati. Din aceasta zona au
venit la 1325 romanii (volohi!) care au participat la o campanie a polonezilor contra Brandenburgului. Voievodatul
numit "Valahia", cu centrul la Siret, este mentionat in 1340 intr-o scrisoare a calugarilor mineriti catre Papa de la
Roma.

Cronicile moldovenesti, ca si cele unguresti, leaga constituirea Voievodatului Moldovei de legenda lui Dragos. Asa
cum Negru Voda sosise in Tara Romaneasca din Tara Fagarasului, si Dragos a venit din Tara Maramuresului in
timpul vanatorii unui bour la est de Carpati, unde in valea raului Moldova a "descalecat" Tara Moldovei.

Legenda isi gaseste expresie in stema Moldovei - cap de bour, dar mai mult nu este confirmata de realitatile
istorice. Pamanturile de la est de Carpati erau permanent populate de autohtoni. Desi intre populatia Moldovei si a
Maramuresului in evul mediu au existat relatii foarte diverse, constituirea statului independent a fost un proces
launtric, care s-a desfasurat similar si in alte teritorii romanesti in directia unificarii si emanciparii lor politice.

Cat priveste personalitatea lui Dragos, date precise despre timpul cand a domnit lipsesc. Unii istorici sunt de
parere ca el s-a situat in fruntea voievodatului din Valea Moldovei inca la sfarsitul secolului al XIH-lea.

Alti istorici Insista ca voievodul maramuresean Dragos a fost impus la domnie de catre regele maghiar dupa anul
1345, cand avuse loc campania sa la est de Carpati. Campania a fost reusita si voievodatul din Valea Moldovei a
devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea mai des acceptata in istoriografia romaneasca; desi discutiile
controversate continua. Dragos a fost urmat la domnie de fiul sau Sas.

O a doua etapa in constituirea statului medieval moldovenesc este legata de numele voievodului maramuresan
Bogdan din Cuhea. Dupa o lupta indelungata pentru pastrarea libertatilor romanilor din Maramures, el a trecut
muntii impreuna cu ceata sa militara, stabilindu-se in Moldova, de unde l-a izgonit pe Bale, fiul lui Sas.

Data la care s-a produs acest eveniment continua sa fie discutata de istorici. Conform unei opinii evenimentul a
avut loc la 1359, cand a fost concomitent respinsa si o incercare a polonilor de a pune stapanire pe voievodatul
moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.

Alti istorici sunt de parere ca momentul alungarii lui Bale nu putea fi anul 1359, deoarece aceasta data nu este in
concordanta cu un document maghiar din 20 martie 1360, in care se mentioneaza ca un alt Dragos - cel din
Gulesti, a readus sub suzeranitatea regelui maghiar "tara noastra a Moldovei"; deci, voievodatul nu reusise inca
sa-si capete independenta, in alt document din 2 februarie 1365 se mentioneaza ca Bale este despagubit pentru
pierderea posesiunilor sale din Moldova prin miluirea lui de catre rege cu domeniile lui Bogdan din Cuhea, care
deja plecase in Moldova. Ca urmare. Bogdan a venit in Moldova intre anii 1360-1365. Sunt acceptati ca fiind
verosimi anii 1363-1364.

Este cert faptul ca pe la mijlocul secolului al XlV-lea prin actiunea lui Bogdan a fost inlaturata suzeranitatea regelui
maghiar si Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar la inceputul domniei sale Bogdan a unificat
voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-Radauti, apoi cu Tara Sepenitului, cu cetatile ei de la Hmilov,
Tetina si Hotin pe Nistru. Statul constituit - Tara Moldovei - mai era numit si Tara de Sus, deoarece in partea de
sud-est a spatiului Carpato-Nistrean-Pontic, dar si dincolo de Nistru (in Podolia Mica), exista o alta formatiune
statala, numita Tara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominatia tatara. La 1386 aici era domn
voievodul Costea. in anul urmator, 1387, in timpul domniei lui Petru Musat (1375-1391) Tara de Sus si Tara de Jos
au fost unificate. Tara Moldovei a mai inclus in componenta sa si "culuarul unguresc" - o portiune de teritoriu la
Curbura Carpatilor, care unea stapanirile ungare cu gurile Dunarii si separa Moldova de Tara Romaneasca.
Contopirea Tarii de Sus cu Tara de Jos a insemnat incheierea procesului de formare a statului moldovenesc. La
sfarsitul secolului al XlV-lea teritoriul Tarii Moldovei ajunge pana la Marea Neagra.

Prin Moldova trecea un drum comercial care unea Marea Baltica cu Marea Neagra. Acest drum, numit apoi "drum
moldovenesc", era protejat de statul moldovean, care beneficia pe aceasta cale de anumite avantaje economice.

25. Valahia- f. nume etnic slavo-german, dat Munteniei, trecut și la celelalte popoare și admis odinioară în limba
noastră oficială.

Moldova f. principat întemeiat în 1306 de Bogdan-Vodă, voievodul Românilor maramureșeni, având de capitală mai
întâi Suceava, apoi Iași, și numărând pintre Domnii săi cei mai iluștri pe Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, și
Vasile Lupu. Moldova subzistă ca țară autonomă până la 24 Ianuarie 1859, când se uni cu Muntenia într’un
singur Stat sub numele de Principatele-Unite;

Țara Românească f. nume etnic indigen al Munteniei (în documente și la cronicari) și azi, în limba uzuală, a
întregei Românii.

Muntenia f. 1. sau România-Mare (numită în vechime Țara-Românească, de străini Valahia și de Românii

ardeleni Țara), partea României cu munți mai înalți și cu ramificațiuni mai numeroase, coprinsă între Olt,
Milcov, Dunăre și Carpați. Muntenia coprinde 17 districte (cu cele 5, din Oltenia) și a avut succesiv de capitală
orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș, Târgoviște și București. Ea a fost întemeiată în sec. XIII (1250) de
Litovoiu, zis și Litean-Vodă (după tradițiune de Radu Negru, zis și Negru-Vodă), care avu de urmași printre cei
mai iluștri pe Mircea cel Bătrân, Mihaiu-Viteazul, Mateiu Basarab.

Transilvania f. fostă provincie austro-ungară, țară muntoasă și acoperită de păduri, numită și Ardeal (de
Unguri Erdely și de Sași Siebenbürgen), așezată la N.-V. României, de care se despărția prin lanțul Carpatilor

Ardeal n. numele popular al Transilvaniei, mai ales al părții ei centrale și orientale.

26. Intemeierea statului dobrogean. Formarea statelor romanesti se incheie cu cea a statului dobrogean situat
intre Dunare si Marea Neagra, in timpul domniei tarului bulgar loan Asan al H-lea (1218-1241) aici este situata
"Tara Carvunei", unitate politica aflata sub autoritatea religioasa a Patriarhiei din Constantinopol.

In anul 1346 este mentionat drept conducator al statului dobrogean - Balica, urmat dupa 1350 de Dobrotici.
Ultimul extinde teritoriul statului sau pana la gurile Dunarii, intrand in conflict cu negustorii genovezi de la Vicina si
Chilia. Urmasul lui Dobrotici-Ivanco, incheie un tratat de pace si comert cu genovezii, bate moneda proprie, in
1388, Ivanco participa la luptele cu otomanii, cazand in timpul bataliei.

Tot atunci domnul Tarii Romanesti Mircea cel Batran a luat in stapanire Tara Dobrogei. Acest eveniment contura
inceputul unui proces de unificare a Tarilor Romane, care nu s-a desfasurat din cauza conditiilor externe
nefavorabile. Dupa cativa ani de viata unitara in componenta Tarii Romanesti, Dobrogea, ca si alte teritorii
balcanice, a fost inclusa in componenta Imperiului otoman.

27.Regimul politic al Țărilor Române a evoluat chiar de la început spre forma monarhică,
caracteristică tuturor statelor feudale, dar cu trăsături proprii, specifice societății românești.
În urma reunirii în hotarele politice unitare a numeroaselor cnezate ,voievodate, și a altor formațiuni
teritorial- politice, s-a produs un transfer de putere din partea căpeteniilor acestora către un conducător
unic, care continuă să se numească voievod ,cu atribuții preponderent militare. Din ultimele decenii ale
secolului 14-lea în Moldova și Țara Românească ei au început a se numi domni.
Titlul de domn a fost preluat în limba română din cea latină -dominus ,atribuit împăraților romani.
Moștenind tronul sau fiind aleși de către boieri, domnii Țării Românești și ai Țării Moldovei erau unși la
domnie de către mitropoliții țării ,astfel ei considerându-se domni ” din mila lui Dumnezeu ”.Prin urmare,
puterii domnești i se imprimau însușiri divine .Teoretic ,domnii români se bucurau de o putere absolută .La
baza ei stătea dreptul lor de stăpâni ai întregului pământ din țara pe care o conduceau (dominium eminens)
și o considerau drept moșie a lor ,dată în folosință boierilor și altor posesori de pământ (mânăstiri, biserici,
obștile sătești etc .),fapt pentru care aceștia trebuiau să slujească domnului.
Ca și orice moșie ,domnia era transmisă prin moștenire descendenților din dinastia Basarabilor în Țara
 Românească și a Bogdăneștilor, apoi Mușatinilor în Țara Moldovei .După instaurarea la mijlocul secolului
al 16-lea a suzeranității otomane, această practică a fost, treptat ,subminată .Domnul era comandantul
oastei țării și judecător suprem, unicul legiuitor și șef al administrației întregului stat, implicându-se și în
afacerile bisericești .Evoluție deosebită a cunoscut instituția voievodală din Transilvania ,unde
prerogativele voievodului au fost limitate în favoarea puterii regelui Ungariei
Domnul era judecătorul suprem. Cu toate că judeca împreună cu membrii Sfa- tului domnesc, el
putea ignora opinia acestora în materie de judecată. Domnul indica ce procese puteau fi judecate de către
judecătorii domneşti pe loc, şi care la domnie, hotăra procedura de judecată atunci când pentru anumite
crime nu existau dispoziţii prevăzute în obiceiul pământului sau în Pravile.
După instaurarea suzeranităţii otomane, domnul rămâne autoritatea judecăto- rească supremă în
ţară, dar în cazurile în care el, în opinia boierilor, încălca legea, îl pârau la sultan şi domnul putea fi
judecat de către sultan sau de înalţii demnitari otomani.
Funcţia fiscală supremă o deţinea, de asemenea, domnul. Numai cu acceptul lui se introduceau
impozite noi sau se anulau unele vechi. Domnii se consultau cu boierii din Sfat, dar puteau nesocoti
opinia acestora. Ei puteau acorda imunităţi şi privilegii fiscale bisericii şi proprietarilor laici, erau
responsabili de plata haraciului către otomani, ei erau adevăraţii stăpâni ai vistieriei, cu toate că era şi un
dregător special – vistiernicul. Vistieria (rizniţă, scarb, socrovişte) sau tezaurul domnesc, sta la baza
finanţelor statului şi era la dispoziţia domnului.
Funcţia militară supremă, de asemenea, era deţinută de domn, el fiind co- mandantul suprem al
armatei. Numai el putea chema „oastea mare” a ţării. Iniţial, proprietarul funciar trebuia să se prezinte la
oaste cu un detaşament de oşteni. După instaurarea suzeranităţii otomane, rolul armatei locale decade şi
creşte rolul oştii de mercenari. Domnul avea la dispoziţie o oaste de circa 10 000 de oşteni şi, la chemarea
Porţii, trebuia să participe la campaniile militare alături de otomani.

28.
a. Sfatul domnesc şi marii dregători
Începând cu secolul al XIV-lea, sursele documentare atestă că domnii români conduceau statul cu
ajutorul marii boierimi, numiţi în actele scrise în limba latină cu sintagma consilieri supremi (supremi
consiliari), întruniţi într-un organ desemnat în actele scrise în limba slavonă cu termenii рада, совет,
сватовом болером.

Componenţa Sfatului domnesc depindea de voinţa domnului, de regulă, aceştia erau rude apropiate ale
domnului şi mari boieri: în funcţie de situaţie, de problemele discu- tate, domnul putea convoca în şedinţe
şi boieri mai mici. De la mijlocul secolului al XV-lea, membri ai Sfatului domnesc au devenit mitropolitul
şi episcopii eparhioţi. Unii specialişti afirmă că lipsa mitropoliţilor din Sfatul domnesc după moartea lui
Ştefan cel Mare s-ar datora opoziţiei acestora de a-l înscăuna în fruntea ţării pe Bogdan al III-lea, cel Orb,
datorită defecţiunii sale fizice. Membrii Sfatului domnesc nu erau remuneraţi pentru activitatea realizată,
aceasta fiind o obligaţie faţă de domn. Totuşi, pentru serviciile lor, ei primeau proprietăţi funciare.
 Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, nu avem informaţii că Sfatul domnesc era o instituţie cu
caracter sedentar: şedinţele erau ţinute acolo unde se afla domnul. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea,
odată cu creşterea influenţei otomane în Ţările Române, termenul de sfat a fost înlocuit cu termenul
turcesc divan (prima amintire în actele din Ţara Românească în 1587, în actele din Moldova în 1603).
Uneori, în actele interne din Moldova secolului al XVII-lea întâlnim şi termenul Poartă. Din secolul al
XVII-lea, la şedinţele Sfatului domnesc care primeau solii străine asistau şi câţiva reprezentanţi ai Porţii.
De la începutul secolului al XVIII-lea, în Sfatul domnesc era prezent un împuternicit permanent al Porţii
– divan-efendi.
Printre principalele funcţii ale Sfatului domnesc erau funcţiile judecătorească şi fiscală. În Ţările
Române Sfatul domnesc era instanţa supremă de judecată, judeca orice procese, reconstituia sau anula
actele de proprietate, pierdute sau distruse. De asemenea, Sfatul domnesc supraveghea modul în care erau
cheltuite veniturile sta- tului, deşi domnul putea dispune de ele cum considera el, împreună cu domnul
fixau cuantumul impozitelor, ţineau sub control activitatea marelui vistiernic.
Domnul era ajutat să conducă de către un număr de mari dregători. Marele logofăt era principalul
dregător din Moldova, şeful cancelariei de stat, „tălmăcea” documentele, judeca pricini, hotărnicea moşii,
le împărţea succesorilor. Miron Costin afirma că sub ascultarea marelui logofăt se afla „toată nobilimea din
ţară, care poartă numele de curteni”. Totuşi este de menţionat că până în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, în Moldova locul principal în Sfatul domnesc aparţinea marelui vornic, ulterior – marelui
logofăt. El amenda împricinaţii care nu se prezentaseră la proce- sele de judecată. Veniturile marelui logofăt
îi reveneau din moşii şi din exercitarea atribuţiilor sale: acei care beneficiau de serviciile marelui logofăt
erau obligaţi să-i dea o anumită sumă de bani.

Marele vornic, cum s-a afirmat deja, iniţial juca rolul principal în Sfatul domnesc. În obligaţiile acestuia
intra administrarea domeniilor domneşti şi încasarea veniturilor. Marele vornic a avut şi atribuţii
militare – după domni, ei erau comandanţii supremi ai armatei din Moldova, lor le revenea sarcina de
apărare a ţării de invaziile tătăreşti; fiscale – pentru diferite încălcări, încasau impozite şi – judecau
diferite procese. În ulti- mele decenii ale secolului al XV-lea, în scopul de apărare vornicia în Ţara
Moldovei a fost bifurcată: vornicul Ţării de Jos (Bârlad) şi vornicul Ţării de Sus (Dorohoi).

Portarul şi hatmanul de Suceava: a avut atribuţii militare speciale, iniţial comandant al garnizoanei
reşedinţei domneşti. A dispus de atribuţii judecătoreştiasupra membrilor din trupele pe care le comanda
şi asupra robilor. Începând cu sfâr- şitul secolului al XVI-lea, portarii de Suceava sunt deja numiţi şi
hatmani (germ. Hauptman). La începutul secolului al XVIII-lea, marele hatman era comandantul suprem
al oştirii moldovene. În Ţara Românească hatmanul nu este amintit.
Marele spătar în Moldova, oficial, avea funcţia decorativă, de a purta însemnele domniei la
ceremonii, dar îi întâlnim şi în calitate de conducători militari, judecau diferite pricini, fixau amenzi,
anchetau diferite cazuri. În Ţara Românească, marele spătar a fost comandantul suprem al armatei.
Marele postelnic, conform unor aprecieri, era un fel de ministru de externe. Miron Costin afirma că
„postelnicul judeca toată curtea domnească aprozi, curieri şi turci”, trebuia să cunoască limba turcă. El
deţinea şi funcţia de pârcălab al Iaşilor, avea dreptul de a judeca locuitorii capitalei.
Marele vistiernic era responsabil de evidenţa veniturilor ţării, impunerea şi perceperea impozitelor,
răspundea de toate cheltuielile banilor din vistierie.
Marele paharnic sau ceaşnic controla perceperea desetinei din vin cuvenită domnului. El dădea
aprobarea pentru începutul culesului viilor din apropierea ora- şelor Huşi, Hârlău şi Cotnari. Judeca
pricinile de proprietăţi de vii.
Marele stolnic avea atribuţii specifice legate de alimentare la curtea domnească. Marele sulgiu trebuia
să asigure aprovizionarea cu carne a curţii domneşti, iar după instaurarea suzeranităţii otomane şi
„sulgeria împărătească”, adică pe cea din
capitala Imperiului.
Marele ban era cea mai înaltă funcţie în Ţara Românească, îşi avea reşedinţa la Craiova şi, real,
dispunea de atribuţiile domnului de la Târgovişte sau Bucureşti. Dregătoria lipseşte în Moldova până la
 începutul secolului al XVIII-lea. În timpul celei de-a doua domnii a lui Antioh Cantemir (1705-1707),
dregătoria de mare ban a fost instituită şi în Moldova. Ioan Neculce ne informează că „i s-au făcut venit
câte un ban de drobul de sare de la ocnă”.
Toţi aceşti mari dregători erau membri ai Sfatului domnesc. Dar mai erau dregători înalţi, care erau invitaţi
de domn la şedinţele Sfatului domnesc, atunci când el considera necesar. Printre aceştia erau marele
comis – responsabil de grajdurile domneşti; marele pitar – asigurarea cu pâine a curţii domneşti;
marele jicnicer – res- ponsabil de colectarea cerealelor din ţară pentru necesităţile curţii domneşti;
marele şetrar – responsabil de corturile domneşti, tunuri, ghiulele, praful de puşcă; marele medelnicer,
care asigura băutura la masa domnului. Toţi aceştia, pe lângă funcţiile directe, la porunca domnului,
puteau exercita funcţii fiscale, militare şi judecătoreşti.
După transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitatea Im- periului Otoman, în
fruntea ei s-a aflat principele, ales de Dietă şi confirmat de Poartă. El era comandantul suprem al armatei,
judecător suprem şi stăpân al visti- eriei. Principele conducea ţara cu ajutorul unui Consiliu, format în
1542. În com- ponenţa lui intra un număr de cca 12-22 de persoane. Era un organ consultativ. În anul
1548, Consiliul este restructurat. La şedinţele noului Consiliu participau câte 5 reprezentanţi de la cele
trei naţiuni privilegiate şi 5 de la Partium. Dieta era un organ legislativ, se convoca anual, participau mai
mulţi reprezentanţi de la cele trei naţiuni privilegiate.
În Transilvania s-a păstrat vechea organizare teritorial-administrativă: comi- tatele, districtele
româneşti şi scaunele saşilor (9 la număr), ale secuilor (7 la nu- măr).
b) Marea Adunare a ţării şi Adunările de obşte

Pentru rezolvarea problemelor interne şi externe mai importante, domnii ro- mâni au convocat
Marea Adunare a ţării şi Adunările de obşte. Atunci când se aduna toată ţara „privilegiată” cu marii
boieri, cler, în vederea rezolvării unor pro- bleme vitale ale ţării, se poate vorbi de Marea Adunare a ţării.
Dar, tot pentru re- zolvarea aceloraşi probleme majore, domnul putea convoca o adunare a reprezen-
tanţilor boierilor şi clerului, care se numeşte în izvoare sfat de obşte, adunare de obşte. Prima amintire o
avem deja la 16 septembrie 1408, când domnul se adunase cu „sfatul nostru şi cu adunarea de obşte” (с
нашою радою и с посполною”. Se consideră că aceste adunări de stări ar fi o continuare a vechilor
tradiţii de adunări de obşti săteşti. Prin atribuţiile lor, aceste două tipuri de adunări, nu pot fi bine distinse.
Se consideră că adunările de stări au ales domni în Ţara Românească (1418, 1512), în Moldova
(1504, 1517, 1527 etc.). În Moldova, la 1456, un sfat de circa 60 de boieri a discutat şi a acceptat plata
tributului către Poartă, iar în anul 1538, o adu- nare de stări decidea supunerea faţă de sultan şi semna
tratatul respectiv cu Poarta.
O Mare Adunare a ţării ar fi fost la 1457 – alegerea lui Ştefan cel Mare domn al Moldovei, la 1574, atunci
când Ioan-Vodă cel Cumplit a consultat ţara referitor la relaţiile cu Imperiul Otoman: să plătească
tributul dublat, solicitat de Poartă sau să se ridice la luptă. Pentru secolele următoare unii autori
consideră că au continuat să funcţioneze Marea Adunare a ţării şi Adunările de obşte, alţi autori, spre
exemplu Petre Panaitescu, au opinat că din secolul al XVII-lea, din cauza suzeranităţii otoma- ne,
Marea Adunare a ţării decade.

29. Din punct de vedere administrativ-teritorial, teritoriul Ţării Româneşti a fost împărţit în judeţe,
care, se crede, că au o origine dinaintea constituirii statelor in- dependente. Prima amintire a judeţului o
avem într-un act din anul 1385. Termenul provine de la cuvântul latinul iudicium, care ar semnifica scaun
de judecată, ceea ce indică atribuţia judecătorească străveche a acestor unităţi administrative. Conducă-
torii de judeţe s-au numit sudeţi.
Moldova era împărţită în ţinuturi (lat. tentum – a ţine). Prima amintire în surse se referă la anul 1399.
Conform unor opinii, în fruntea ţinuturilor care aveau cetăţi se aflau pârcălabii, a celor care nu aveau cetăţi şi
se aflau în interiorul ţării erau sudeţii, iar în fruntea ţinuturilor care se aflau la hotarele ţării erau staroştii.
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pârcălabilor li s-a adăugat obligaţia de a judeca locuitorii din
satele mănăstireşti. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, domnia a instituit funcţia de mare vătaf de
ţinut, ceva mai mici în grad decât pârcălabii. Iniţial, dregătoria a avut un caracter militar, dar în legătură cu
reducerea puterii militare a Moldovei, marii vătafi de ţinut au ajuns simpli slujbaşi administrativi cu funcţii
fiscale.
 Toţi aceşti dregători au o origine prestatală. Ei erau principalii dregători ai puterii centrale în ţinuturi
şi judeţe şi aveau mai multe atribuţii. Este vorba, în primul rând, de atribuţiile fiscale: ei contribuiau
efectiv la colectarea impozitelor, contro- lau după catastihurile vistieriei plata impozitelor şi realizarea
obligaţiilor în muncă faţă de stat, repartizau între locuitori impozitele extraordinare. Dregătorii locali au
avut atribuţii judecătoreşti: pentru judecarea proceselor din ţară (procese de furt, omor, răpiri de fete)
erau folosiţi pârcălabii. Atribuţiile militare prevedeau că, în caz de război, fiecare unitate administrativ-
teritorială trebuia să prezinte la oaste un anumit număr de oameni, care formau o unitate militară numită
steag.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, Transilvania era împărţită în comitate, districte şi
scaune. Comitatele, iniţial corespundeau vechilor aşezări ale triburilor maghiare şi prezentau organizaţii
ale cetăţilor şi domeniilor regale. Apar în secolul al XII-lea. Era condus de un comite, numit de regele
Ungariei sau de vo- ievodul, ulterior, principele Transilvaniei, şi locţiitorul său, vicecomitele. Aceştia erau
ajutaţi în exercitarea atribuţiilor de către juzii nobililor şi de obştea nobilimii comitatelor. Comitatele
erau împărţite în plăşi, conduse de un pretor. Toţi aceştia au avut atribuţii fiscale, judecătoreşti şi militare.
Românii îşi aveau propriile organizaţii teritoriale – districtele. Cele mai impor- tante erau cele din
Banat, Făgăraşi, Hunedoara, Valea Rodnei.
Secuii erau organizaţi în scaune, de la sintagma latină sedes iudiciara, scaun de judecată. În frunte erau
doi dregători: „marele căpitan” şi „jude pământean”.Saşii, de asemenea, erau organizaţi în scaune. În frunte se
afla un jude regal şi un jude al pământului. Aceşti dregători aveau atribuţii fiscale, militare şi judecătoreşti.

Târgurile sau oraşele din Ţările Române au constituit unităţi administrative cu un statut special, erau
considerate domneşti şi se bucurau de autonomie. Sursa acestei situaţii a constituit obiectul unor discuţii
îndelungate. Ca unitate administrativă, oraşul cuprindea trei zone: vatra târgului (clădirile, străzile şi alte
construcţii); hotarul târgului (terenurile cultivate de orăşeni); ocolul târgului (satele din jurul oraşelor care ascultau
de dregătorii domneşti ai târgului, nu de dregătorii ţinutului).

În oraşe coexistau două categorii de organe administrative. În primul rând, este vorba de cele alese de
orăşeni. Aceştia erau sudeţul şi pârgarii în Ţara Româneas- că, şi şoltuzul, sau, cum mai este numit uneori, voitul
şi 12 pârgari în Moldova. Sarcina principală a acestora era de a supraveghea ca membrii comunităţii urbane să
respecte normele de convieţuire în oraş.

În secolul al XVII-lea, apare marele pârgar, care nu intra în numărul ce- lor 12 şi era un fel de
locţiitor al şoltuzului. Din a doua jumătate a aceluiaşi secol, preşedinte al instanţei judiciare din oraşe era
ureadnicul, delegat de domn.
În al doilea rând, este vorba de organele administrative numite de domn sau de persoana căruia
domnul îi cedase oraşul. Aceştia erau vornicul de târg în Moldova şi pârcălabul de oraş în Ţara Românească
cu atribuţii fiscale şi judecăto- reşti, ei reprezentau interesele domniei în oraşe.

În afară de acestea, în oraşe este cunoscută Adunarea generală a oraşului la care participau locuitorii
oraşului cu drept de vot. Se întrunea cel puţin o dată pe an, când se alegea şoltuzul şi pârgarii, dar şi în
cazuri grave, când oraşului i se cerea o nouă contribuţie, sau când domnul înstrăina o parte din hotarul
oraşului. De asemenea, surse târzii amintesc Sfatul bătrânilor, care era pe lângă consiliul şoltuzului.
Despre atribuţiile acestui Sfat se cunoaşte foarte puţin, el este amintit în surse din secolul al XVIII-lea în
legătură cu judecarea unor procese.
O parte din satele româneşti s-au aflat sub administraţia ocoalelor domneşti. De asemenea, au existat sate
boiereşti, sate mănăstireşti sau episcopale, slobozii mănăstireşti, iar de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi slobozii
boiereşti. Reprezen- tantul proprietarului s-a numit vornic sau ureadnic, iar alesul obştii săteşti s-a nu- mit
vătăman (în Moldova) şi jude (în Ţara Românească). Aceştia au avut atribuţii locale destul de reduse, cum ar fi
asigurarea încasării impozitelor, judecarea unor procese, participarea la hotărnicii, selectarea oştenilor etc.