Universitatea de Stat din Republica Moldova

Romanizarea în Dacia Romană

Disciplina-Romanizare și Încreștinare

Elaborat: Procopciuc Andrei

 Cuprins
Repere Istorice___________________________________________________3-3
Localizare geografică______________________________________________3-4
Războaiele daco-romane
Expediția împăratului Domițian______________________________________________________ 4-6
Expedițiile împăratului Traian______________________________________6-9
Administrația
Organizarea______________________________________________________10-11
Armata________________________________________________________11-12
Sistemul defensiv_______________________________________________12-13
Răscoale_______________________________________________________13-13
Dacii "liberi"___________________________________________________13-14
Vecini_________________________________________________________14-16
Declinul_______________________________________________________16-18
Etnogeneza____________________________________________________18-20
Romanizarea___________________________________________________20-20
Premisele romanizării______________________________________________________________21-21
Căile romanizării__________________________________________________________________21-21
Etapele romanizării________________________________________________________________21-22
Rolul slavilor în etnogeneza românilor.________________________________________________22-23

Bibliografie

Page 2 of 24
Repere Istorice
Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul
Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de
165 de ani.
Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor
liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă.
De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul
provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară. În aproximativ 100
din cei 165 de ani au existat conflicte armate.
Localizare geografică
Dacia romană
Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu[1], își avea
hotare: spre apus Tisa, spre nord munții Carpați, în sud Dunărea, iar spre răsărit
râul Hierosos. Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova
erau locuite de dacii liberi.
La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împăratul Traian.
După moartea sa (11 august 117) încep năvăliri ale migratorilor și ale dacilor liberi
din nord.
Procesul de colonizare
În perioada stăpânirii romane (106 - 271), în provincia cucerită au loc evenimente
și transformări importante:construirea a numeroase orașe, cetăți, castre și
monumente:Tropaeum Traiani
În 108 - 110 se construiește noua capitală a provinciei Dacia, Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica (în sud-vestul Depresiunii Hațegului)
În jurul lui 210 este refăcut în piatră castrul de la Porolissum
construirea unei bogate rețele de drumuri pietruite:

Page 3 of 24
În 107 - 109 romanii prelungesc drumul care lega Dunărea (la Dierna) cu interiorul
Daciei până la Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca) și
Porolissum (Moigrad). Acesta este unul dintre cele mai vechi drumuri de piatră de
pe teritoriul României.
Exploatarea masivă a bogățiilor subsolului (aur, argint, sare etc.)Coloniile erau
locuite de coloni, adică cetățenii romani cu toate drepturile. Coloniile au constituit
o lovitură grea pentru viața tradițională autohtonă, deoarece pe ele se sprijinea
întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit în cei 170 de ani să se adapteze
prezenței zecilor de mii de romani, sau astfel spus, venirii printre ei a atâtor
vorbitori de limbă latină.
Colonizatorii erau de două tipuri: civili și militari.
Colonizarea cu civili în Dacia e aproape caz unic în vremea împăraților romani
(conform lui Nicolae Iorga). Cei mai mulți coloniști au venit, firesc, din
împrejurimile Daciei[4], și foarte puțini din inima imperiului, din Italia de astăzi,
deoarece populația se rărise acolo, iar împărații au interzis colonizările cu
cetățenii născuți în Peninsula Italică. Cei veniți din apropierea Daciei erau de
obicei traci, înrudiți cu geții (dacii), vorbeau aceeași limbă, fapt ce a dus la o
apropiere între ei. Din Imperiu au mai venit cei mai prigoniți, mai ales creștinii[5]
și preoții lor.
Deși a avut o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din
toate provinciile imperiului a fost cea mai intensă, iar limba latină s-a impus ca
lingua franca.
Războaiele daco-romane
Expediția împăratului Domițian
Istoricul Dio Cassius scria că regele dac Duras a renunțat la domnie și i-a transmis
funcția lui Decebal-Diurpaneus, ce era "ager în planurile de război ca și în
împlinirea lor, știind să-și aleagă timpul când să năvălească asupra inamicilor, fiind
asemenea și în momentul când trebuia să se retragă, fiind dibaci la întinderea
curselor, viteaz la luptă, folosindu-se cu înțelepciune de victorie și de înfrângere."
Pe plan intern, Decebal Diurpaneus a reușit să refacă unitatea politică a dacilor.

Page 4 of 24
Conflictul a izbucnit în urma atacului dacilor peste Dunăre în Moesia, la sfârșitul
anului 85. Armata lui Oppius Sabinus a fost distrusă, guvernatorul provinciei fiind
ucis. Vestea înfrângerii îl determina pe împăratul Titus Flavius Domitianus să
pornească o expediție împotriva dacilor. Pentru a înlocui legiunea pierdută și a
consolida armata romană în această secțiune, a mutat legiunile IV Flavia din
Dalmația, I și II Adiutrix, în Moesia. Regiunea Sirmium a fost anexată la Moesia
Superior, în scopul de a avea o singură comandă pe frontiera dacică.
Împăratul s-a oprit la Naissus unde a organizat petreceri și banchete. L-a trimis pe
Cornelius Fuscus împotriva dacilor, acesta fiind o fire aventuroasă ce iubea
primejdia.
S-au desfășurat tratative în ideea evitării unei confruntări, dacii cerând pacea în
schimbul a unei sume de doi oboli plătită de orice roman din imperiu. Expediția lui
Fuscus s-a soldat cu un eșec, generalul roman fiind ucis în luptă, iar legiunea V
Alaudae fiind anihilată în Prima Bătălie de la Tapae din 87. Dacii au capturat
steagurile și mașinile de luptă romane. După această victorie, regele dac
Diurpaneus a primit supranumele de Decebalus, însemnând "cel curajos" sau "cel
puternic"
În 88, Domitian și-a dat seama de puterea adversarului său și a trimis o armata
condusă de Tettius Iulianus. Romanii au traversat Dunărea la Viminacium și au
pătruns în Transilvania dinspre Banat. Romanii obțin o victorie în Prima Bătălie de
la Tapae. După cum scria Cassius Dio, Decebal a recurs la o stratagemă, tăind
copacii unei păduri întregi, îmbrăcându-i cu haine de soldați pentru a-i face pe
romani să creadă că el dispunea de forțe mari.
Romanii și dacii au încheiat pace după ce Domițian a suferit înfrângeri și pierderi
în confruntările cu quazii și marcomanii, ce îi sprijineau pe daci. Decebal a încheiat
o pace favorabilă lui cu Domițian în anul 89, Dacia devenind regat clientelar al
Romei, primind meșteșugari, constructori, instructori militari și bani pentru a
apăra granițele imperiului. Unii istorici consideră că această pace nefavorabilă
romanilor a provocat asasinarea lui Domițian în septembrie 96.

Page 5 of 24
Decebal, în loc să folosească banii așa cum doreau romanii, a hotărât să înceapă
construcția unor noi cetăți în munți, în puncte strategice importante, și să le
întărească pe cele deja existente.
Expedițiile împăratului Traian
Primind subvenții în bani și ingineri, Decebal se recunoștea ca rege clientelar al
Romei, consolidând timp de 12 ani regatul. Procesul de centralizare a statului dac
s-a accelerat, armata fiind echipată și instruită. S-a inițiat un vast program de
construcții civile și militare în regiunea Munților Orăștiei. S-au stabilit relații cu
populații și state inamice Romei.
După moartea lui Domițian, Nerva este numit împărat, încercând să restabilească
prestigiul senatului. A fost succedat de Marcus Ulpius Nerva Traianus sub a cărei
domnie, imperiul a atins întinderea teritorială maximă. Traian consideră pacea
încheiată în 89 ca fiind rușinoasă și de aceea, a decis să pornească un nou război.
În primăvară 101 împăratul a traversat Dunărea la Viminacium urmând traseul
făcut de Tettius Iulianus. Romanii îi înving pe daci la A Doua Bătălie de la Tapae.
Odată cu venirea toamnei, romanii sunt nevoiți să oprească înaintarea spre
capitală dacică. Decebal își mobilizează armata, și împreună cu sarmații și
bastarnii, traversează Dunărea înghețată cu armata dacică, împreună cu roxolanii
și iazigii și atacă garnizoanele romane din Moesia pentru a schimbă soarta
războiului. Campania s-a soldat cu un eșec, o parte din cavalerie înecându-se la
trecerea fluviului. Garnizoanele romane au rezistat, iar Traian a plecat cu armata
din munți, urmându-i pe daci în Moesia, reușind să ajungă cu o parte din trupele
sale pentru a sprijini garnizoanele. O primă ciocnire a avut loc în timpul nopții, cu
pierderi nesemnificative de ambele părți, și fără un rezultat decisiv. Confruntarea
finală s-a dat la Bătălia de la Adamclisi, cu pierderi grele de ambele părți, chiar
dacă rezultatul a fost o victorie romană.
În primăvară 102, romanii au reluat înaintarea spre Sarmizegetusa. Romanii ocupă
cu succes cetatea Costești, determinându-l pe Decebal să ceară încheierea păcii.
Condițiile păcii încheiate au fost severe pentru daci: erau înapoiate armele,

Page 6 of 24
mașinile de război, prizonierii și stindardele capturate în 87, erau predați
prizonierii, zidurile cetăților erau dărâmate, de asemenea, aveau interdicția de a
mai primi dezertori. Decebal a cedat teritorii din regatul sau și a fost silit să
renunțe la orice formă de politică externă independența. Traian a concentrat
trupe noi în Moesia și l-a însărcinat pe arhitectul Apolodor din Damasc să
construiască un pod de piatră peste Dunăre la Drobeta.
Decebal a încălcat prevederile păcii în 102 și i-a atacat pe iazygii din câmpia Tisei,
aliați ai romanilor. Senatul roman i-a declarat război lui Decebal, declarându-l
dușmanul Romei. Războiul a fost reluat în 105. Decebal a fost atacat din mai
multe direcții, cetatea Costești fiind asediată și incendiată. Capitală sa,
Sarmizegetusa Regia, a fost înconjurată și supusă unui asediu îndelungat. Primul
asalt a fost respins cu pierderi grele. Romanii au construit o fortificație paralelă cu
cea a dacilor și la o mică distanță față de aceasta. La al doilea asalt, romanii
pătrund în oraș. Dacii au incendiat orașul, iar o parte din căpetenii s-au otrăvit
pentru a nu cădea prizonieri. Decebal se refugiază pentru a organiza o nouă
rezistență antiromană. Urmărit fiind de călăreții romani, Decebal a preferat să se
sinucidă decât să fie capturat. Un apropiat al său, Bicilis, l-a trădat și i-a lăsat pe
romani să descopere tezaurul dac estimat la 165.500 de kilograme de aur și 331
000 de kilograme de argint. Al Doilea Război Daco-Roman se încheie la Porolissum
în vara 106. Regatul dac a fost desființat și pe cea mai mare parte a teritoriului
este formată provincia romană "Dacia".
Din ordinul împăratului, a fost clădită o columnă la Roma, în Forul lui Traian, în
113, basorelieful în formă de spirală comemorând victoria romană în războiul cu
dacii. Columna are o înălțime de 30 de metri și conține 18 blocuri de marmură de
Carrara, cântărind fiecare 40 de tone. Inițial, în vârful columnei, se află statuia lui
Traian, fiind înlocuită în secolul XVI cu statuia Sfântului Petru. Basorelieful
prezintă scene de lupta din războaiele daco-romane din 101-102 și 105-106,
precum și scenele din viețile dacilor și romanilor, din timpul pregătirii războaielor,
plecarea romanilor către Dacia, din portul Ancona, armatele romane în zona
cetăților dacice, tehnicile de luptă, asaltul cetăților dacice, luptele, victoriile
obținute și scene postbelice. Soldații romani și daci sunt prezentați în timpul
bătăliei în 124 de episoade care îmbracă în spirală triunchiul coloanei, ilustrând

Page 7 of 24
"Comentariile lui Traian" (De bello dacico), fiind un document istoric și constituind
un act de naștere al populației române. Apar lucrări genistice ale arhitectului
Apollodor din Damasc, iar învingătorul Traian apare de 59 de ori, la inagurarea
podului peste Dunăre de la Drobeta. Dacii, fiind învinși, apar în scene apărându-și
cetățile lor, în luptele cu romanii, închinarea unor nobili Tarabostes lui Traian și a
solilor regelui Decebal. Către final apar scene normale cu cei învinși. După scenele
cu Sarmizegetusa cucerită, urmează scenele cu sinuciderea apărătorilor sau cu cei
care părăsesc cetatea pentru a rezistă în altă parte, precum și o scenă în care
romanii descoperă comorile regelui dac. În final, sunt scenele cu prinderea
copiilor lui Decebal, sinuciderea regelui dac și expunerea capului regelui dac în
față trupelor romane. Figura lui Decebal apare doar de 6 ori.
Traian a ridicat un alt monument triumfal, Tropaeum Traiani, la Adamclisi în anii
106-109 pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în 102. Acesta a
fost reconstruit în 1977 după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului
monument aflat în ruine. În muzeu se găsesc părți ale monumentului original.
Tropaeum Traiani reconstruit de către arheologi este alcătuit dintr-un soclu
cilindric, care are la bază rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară se
află un acoperiș conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia
se ridică o structura hexagonală. La partea superioară se află trofeul bifacial,
înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află două
grupuri statuare care conțin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi.
Înălțimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul
bazei și are circa 40 metri. De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de
Deleni, înfățișează în basorelief scene de război. Metopele erau lespezi
dreptunghiulare cu înălțimea de 1,48-1,49 m. Din cele 54 de metope inițiale, se
mai păstrează doar 48. Deasupra metopelor se află o friza cu 26 de creneluri, din
care s-au păstrat 23, sculptate în basorelief, care alcătuiesc coronamentul
nucleului circular. Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un
altar funerar, pe ai cărui pereți erau înscrise numele a 3800 de soldați romani
căzuți în lupta de la Adamclisi, și de asemenea, un mausoleu, cu trei ziduri
concentrice, în care a fost înmormântat comandantul care a obținut victoria cu
prețul vieții sale. Apar scene cu călăreți catafracți de origine sarmată și bastarnă

Page 8 of 24
ce au participat la lupte alături de Decebal. Romanii au folosit doar piesele de
artilerie pentru a rări rândurile catafracților îmbrăcați cu armuri din nenumărate
plăcuțe metalice, prinse pe bucăți de piele tăbăcită, ceea ce le asigura un nivel de
protecție nemaiîntâlnit.

Page 9 of 24
Administrația
Organizarea
Provincia romană Dacia cuprindea Transilvania (fără partea sud-estică dintre Olt și
Carpați), Banatul și vestul Olteniei, restul teritoriilor ocupate fiind alipite Moesiei
Inferioare. Noua provincie era una imperială, subordonată împăratului, fiind
administrată de un guvernator numit de Senat și purta titlul de "legatus Augusti
pro praetore", fiind de rang consular. Capitala provinciei era Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, fondată în 108-110 din ordinul guvernatorului Daciei romane,
Decimus Terentius Scaurianus.
După ce o revoltă autohtonă sprijinită de dacii liberi și sarmați a fost suprimată,
împăratul Hadrian a abandonat sudul Moldovei și o parte din Muntenia pentru a
se ocupa de reorganizarea provinciei. Din celelalte teritorii ce aparțineau
provinciei Moesia Inferioară împreună cu vestul Olteniei, a format provincia Dacia
Inferioară, pe când provincia organizată de Traian era denumită Dacia Superioară.
În Dacia Superioară, guvernatorul senatorial era de rang pretorian căci trupele ce
staționau erau mai puține numeric decât înainte. Legatul imperial era
comandantul legiunii XIII Germina la Apulum, fiind ajutat de un procurator cu
atribuții financiare care rezidă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia. În Dacia
Inferioară staționau trupe mai numeroase, conduse de un procurator presidial cu
reședința la Drobeta. În 124, are loc o a două reorganizare, împăratul desprinzând
din Dacia Superioară regiunea nordică de cursul superior al Mureșului și de valea
Arieșului, formând Dacia Porolissensis cu capitala la Napoca, guvernată de un
procurator.
Împăratul Antonius Pius a dus războaie cu dacii liberi de la hotarele nordice și
estice în 143 și 157-158. Sub Marcus Aurelius, Dacia este din nou reorganizată.
Determinat de războaiele cu marcomanii, împăratul a reorganizat Dacia în două
rânduri:
168: desființează Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, denumind-o Dacia
Apulensis

Page 10 of 24
169: desprinde Banatul de vest din Dacia Apulensis și îl transformă în Dacia
Malvensis cu capitala la Malva.
Toate cele trei provincii erau guvernate de un guvernator ce purta denumirea de
"legatus augusti pro praetore Daciarum trium". Dacia Malvensis era condusă de
un procurator presidial, iar Dacia Porolissensis era condusă de un guvernator
fiscal. Guvernatorul din Dacia Apulensis îl înlocuia la nevoie pe guvernatorul
suprem. Reședința se afla la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Sub împăratul
Commodus, populația autohtonă s-a răsculat conform Historia Augusta.
Succesorul său, Septimius Severus a acordat câtorva așezări rangul de oraș,
refăcând drumurile și ridicând fortificații pentru a apară Oltenia și teritoriul roman
din stânga Oltului, construind un val de pământ "limes Transalutanus" și un șanț,
precum și o serie de castre și fortificații. Caracalla a dus războaie împotriva
carpilor și a fortificat granițele nord-vestice ale provinciei. Sub Severus
Alexandrus, a fost înființat conciliul reprezentativ al Daciei-"concilium Daciarum
trium", din care făceau parte delegați ai orașelor și ai districtelor rurale. Conciliul
își desfășura ședințele la metropola Sarmizegetusa, fiind prezidat de marele preot
al cultului imperial "coronatus Daciarum trium", discutând problemele și nevoile
provinciei și formulând plângeri împotriva dregătorilor abuzivi, aducând elogii
guvernatorului în funcție și exprimându-și loialitatea față de împărat.
Succesorii săi, printre care Maximian Tracus sau Aurelian s-au confruntat cu
năvălirile dacilor liberi, sprijiniți de goți. Fostul guvernator al Moesiei și împărat,
Decius, a dus războaie cu carpii și goții și a reorganizat provincia, sprijinind orașele
din Dacia după expedițiile de jaf ale goților conform inscripției descoperite la
Apulum, prin care colonia îi mulțumea împăratului prin oferirea titlului de
reîntemeietor al Daciilor
Armata
Pentru apărarea Daciei, erau necesare trupe numeroase. Conform surselor,
armata Daciei era estimata la 30-40 000 de soldați, o zecime din trupele
Imperiului. Armata romana era alcătuită din legiunile următoare:
Legiunea a XIII-a Gemina - la Apulum

Page 11 of 24
Legiunea a V-a Macedonica - la Potaissa
Aceste trupe erau alcătuite din unități de infanterie de elită, recrutate numai din
cetățeni romani, și din trupe auxiliare, recrutate dintre provincialii care nu aveau
cetățenie romană: cohortele și cavaleria. Trupele auxiliare au staționat pe
cuprinsul provinciei, fiind multi-etnice: britani, asturi, lusitanieini, bosporani,
iturei, batavi, commageni, gali, ret, vindelici, numizi, mauri, antiohieni, ubi,
panoni, bessi, traci. Din trupele auxiliare făceau parte numeri, garda
guvernatorului și alte detașamente. După terminarea serviciului roman de 25 de
ani, soldații trupelor auxiliare dobândeau cetățenie romană și primeau loturi de
pământ în provincia în care serviseră, constituind un factor de romanizare.
Sistemul defensiv
Dacia era apărată de castre care închideau căile de acces spre interiorul
provinciei. Castrele erau tabere întărite permanent, având 1-2 șanțuri de apărare
și un val de pământ sau un zid de piatră. În față liniei castrelor se află o linie de
turnuri, că cel de la Messes, la hotarul nord-vestic al provinciei. Valul de pământ
continuu există numai în stânga Oltului (limes Transalutanus) și în fața orașului
Porolissum, pe o distanță de câteva zeci de km. Un val de pământ închidea accesul
dinspre vest în Depresiunea Zarandului. Un val de pământ era alcătuit dintr-un
șanț lat și adânc, al cărui pământ era așezat pe lângă șanț și paralel cu el, formă
un dublu obstacol pentru atacator. Valul avea și lucrări făcute din piatră. Erau
castre romane construite și în interiorul provinciei: Apulum, Potaissa, Acidava,
Praetorium, Palendava, Buridava, Germisara. Erau dispuse castrele unor trupe
auxiliare care supravegheau ordinea internă la Castra Nova, Islaz, Teregonva,
Dichiseni, Listevea, Rusidava, Desa, Romula.

Drumurile au constituit importante cai de comunicație, nefiind largi, fiind alcătuite

dintr-un strat gros de bolovani și unul de prundiș, legate în ciment, iar deasupra
erau plăcile de piatră de dimensiuni mari, legate bine între ele. De asemenea,
erau construite drumuri cu un strat de prundiș, sau erau simple șleauri, apoi erau
utilizate și drumurile naturale. Drumul principal care străbătea întreagă provincie
pornea de la Lederata, traversând Banatul, Culoarul depresionar de la Poartă de

Page 12 of 24
Fier a Transilvaniei, trecând prin Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Napoca și
ajungea la Porolissum.
Un alt drum pornea de la Valea Mureșului, ducea la Târnave, Oltul transilvănean și
ajungea la Augustiae, ieșind prin pasul Oituz și îndreptându-se prin Moldova spre
Tyras, la gurile Nistrului. Mai erau drumurile Dierna-Tibiscum, Drobeta-pasul
Vîlcan și cel care urcă pe la Dunăre pe Valea Oltului. În Dobrogea sau Dacia
Pontică erau trei drumuri, unul de-a lungul Dunării, continuând traseul din Moesia
și trecând prin toate localitățile de la Transmarisca și până la Salsovia; al doilea
era paralel cu țărmul marii și lega orașele grecești de la Histria până la
Dionysopolis, unindu-se apoi cu un drum dunărean de la miazănoapte de
Halmyrisl; cel de-al treilea străbătea Dobrogea prin mijloc de la Abrittus,
traversând prin Tropaeum Traiani, prin Ulmetum până la Ibida, unde se bifurcau,
formând o ramură spre Aegyssus și cealaltă spre Noviodonum.
Răscoale
Dacii (geții) s-au răsculat de mai multe ori. Prima răscoală începe după moartea lui
Trăian și începutul domniei succesorului său, împăratul Hadrian. Răscoala a
antrenat și dacii liberi și neamurile vecine. Alte două răscoale au avut loc în timpul
împăratului Antonius Pius (138 – 161). Cea mai lungă și puternică răscoală a fost
între 166 – 175, amenințând la un moment dat capitala Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica.
Dacii "liberi"
Dacii "liberi" erau geți din Muntenia, carpi în Moldova, costoboci din Carpatii
Nordici si dacii "mari" din nord-vest ce nu se aflau sub stăpânire romană și nu
intrau în componenta provinciei romane Dacia. Dar s-au aflat în diferite sisteme
de dependenta fata de Imperiul Roman, fiind regate clientelare ce întrețineau
relații dinamice cu Dacia romana și imperiul, precum și cu celelalte populații
vecine ca sarmati, goți și vandali, asimilând elemente de cultura romana
provinciala. O mare parte trăiau dincolo de limesul nordic, răsăritean și vestic al
provinciei romane: geto-dacii și tracii liberi septentrionali ca biefii, arsietai, carpii
si costobocii. Erau cunoscuți pentru acțiunile lor războinice. Dacii din vest sunt
atestați în zona Crisanei, Maramures, pana în Slovacia. După anexarea regatului

Page 13 of 24
dacic, așezările fortificate de la vest și nord de provincia romana sunt abandonate
și dacii "liberi" se stabilesc în zona colinara și de câmpie. Dacii de vest erau
strâmtorați de sarmati, de vandali și de romani. Sunt menționați în discursul rostit
de retorul Aelius Aruistides, Polyaion și în lucrurile Oracula Sibyllina si Historia
Augusta. Eusebiu din Cezareea amintește triburile dacice aflate în conflict cu
Marcus Aurelius la granița dunăreana. Dacii liberi din vest și-au păstrat
organizarea politica și militară proprie, conform unei inscripții de la Roma care o
menționează pe Zia, fiica unui tarabostes dac, Tiatus. In Historia Augusta scrie ca
în timpul lui Commodus, triburile de mauri și de daci au fost învinse, iar Dio
Cassius scrie ca Sabinanus a adus sub ascultare 12 000 de daci din vecinătate, fiind
alungați din țara lor de bastina, făgăduindu-le ca le va oferi pământ în Dacia. Dio
Cassius amintește ca Dacia a fost amenințată cu invazia în timpul lui Caracalla si
Macrinus, provincia fiind pustiita, precum și în timpul lui Maximus Tracul ce a
purtat războaie cu dacii. Decius, Gallienus și Aurelian au primit titlul de "dacicus"
în anumite inscripții. În Historia Augusta scrie ca în cursul reprimării răscoalei
monetarilor, împăratul a pierdut 7000 de soldați, printre care și daci proveniți din
cei supuși împăratului în timpul luptelor și înrolați în armata romana. Apar daci
sculptați pe arcul de triumf de la Thessalonic al împăratului Galerius.
Vecini
Costobocii erau un trib dacic situat in nordul Daciei, Moldovei și în Basarabia
actuala pana în sudul Galitiei, Polonia. Locuiau în zona Carpatilor nordici și au
rămas independenti pana în secolul II. Apartineau grupelor tracice. Sunt atestați
de Ptolemeu printre cele mai importante 15 triburi dace. Au creat cultura Lipita,
atestată arheologic. O inscripție atesta un rege, Pieporis, cu care orasele ca
Piroboridava, Tamasidava, Utidava și Trifulon erau asociate. Existau doua triburi
de costoboci la un moment dat: transmontanoi ce locuiau în extremitatea nordica
a Carpaților, locuind la Setidava și costobocii din Dacia Romana. Sunt menționate
și alte nume de regi: Bithoporus, Pieporus, Natoporus. Costobocii au luptat
împotriva romanilor în primul război Marcomanic în 166-172, alături de biessoi si
sabokai. Historia Augusta menționează o mare coaliție antiromana a populațiilor
barbarice de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzând sarmații,
marcomanii, geții și dacii. În 170-171, costobocii aliați cu bastarnii și sarmatii, au

Page 14 of 24
traversat Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând pana în Grecia.
18 000 de daci "liberi" au fost primit în Dacia Romana, întemeiând orașele
Piroboridava și Tamasidava.[16]
Carpii erau un trib tracic ce trăia în Moldova, de la Munții Carpați pana la Nistru.
Sunt menționați la Ephoros. Locuințele lor erau sub forma unor bordeie, fie la
suprafața. Nu erau așezări fortificate. Se cunosc 50 de necropole carpice, unele
lângă așezări în care s-au cercetat 1500 de morminte, multe fiind de incinerație,
cu depunerea resturilor funerare în urne sau în groapa.[17] Se ocupau cu
agricultura și creșterea animalelor, cu anumite meșteșuguri ca obținerea și
prelucrarea fierului, olăritul și țesutul. S-a descoperit la Bornis un fragment de vas,
pe care era zgâriat în pasta arsa numele Scorilo, cunoscut în antroponimia dacica.
S-au descoperit amfore și obiecte ceramice, obiecte din metal, fibule, catarame,
chei, monede provenind din subsidii. Sunt atestate existenta unei organizări de tip
politic și militar, fiind descoperit tezaur de vase de argint la Muncelul de Sus,
piesele de harnașament de bronz placate cu foita de argint de la Sabaoni, sau
inventar de urne funerare de la Pădureni, incluzând fragmente de țesătura cu fire
de aur și obiecte de podoaba. Trăiau sub tutela altor populații de la est și nord-est
de Carpați. După înfrângerea costobocilor de către Marcus Aurelius, carpii s-au
manifestat și au pătruns în Dobrogea în 238. Împăratul Maxim Tracul l-a trimis pe
Iullius Menophilus cu armata sa-i tina în frâu și în 241 încheie pace, convenind sa
le plătească bani goților. Carpii, ce au luptat alături de goți, au cerut și ei bani.
Menophilus a refuzat, și după retragerea armatei romane din Dobrogea, carpii
ataca ținutul dintre Dunăre si Marea Neagra în 242. Împăratul Gordian III se
întoarce din Persia și ii confrunta pe navalitori. In 245, carpii ataca din nou și Filip
Arabul ii infrunta, preluand titulatura de "Carpicus". Abandoneaza Muntenia si
retrage granița provinciei la Olt. Carpii îi sprijina pe goți ce sunt respinși de Decius,
ce pierde lupta de la Abrritus si este ucis. În timpul lui Gallus, goții, boranii,
urugunzii si carpii jefuiesc ținutul în 253. După înfrângerea de la Naissus a goților
în 268, carpii organizează o incursiune și sunt învinși în Dobrogea de Aurelian. Au
mai fost respinși de Galerius după ce au fost sprijinit de sarmati și bastarni să
atace frontiera dunăreana. Unii carpi au fost transferați în imperiu, alții au
continuat sa traiască în teritoriul de baștina, alături de goți și huni. Galerius i-a

Page 15 of 24
răsândit pe captivi printre posturile de paza de pe frontierele romane. Un istoric
grec, Zosimos, îi menționează pentru ultima oara în 381 sub numele de carpo-
daci, fiind învinși de Theodosiu.
Cultura materiala a populației dace din Muntenia este cunoscuta sub denumirea
de Chilia-Militari, dezvoltându-se pe baza aspectului târziu al Laten-ului dacic, sub
influenta romana și sarmatica. Operațiunile de evacuare intreprinse de Aelius
Catus si Plautius Silvanus Aelianus au afectat zona de câmpie, iar populația dacică
a coborât din zona subcarpatica și de dealuri, umplând golul demografic. S-au
descoperit 120 de așezări de tip Chilia-Militari, situate în zone de dealuri și de
câmpie, în apropierea surselor de apa. Nu s-au găsit așezări fortificate. Cimitirele
erau plane, iar ca rit funerar se practica incinerația. Ocupațiile principale erau
agricultura, creșterea animalelor, meșteșuguri precum confecționarea ceramicii,
prelucrarea lemnului, metalurgia fierului. Au fost găsite obiecte din metal și
ceramică de uz curent de import, monede romane. Așezarea de la Chilia și
celelalte aparțineau culturii situate intre Olt și limesul transalutanus, ce
aparținuse provinciei Dacia Malvensis după secolul III. Dacii din vestul Munteniei
erau incluși printre locuitorii autohtoni ai Daciei Romane, locuind în teritoriul
militar al castrelor și fiind obligați sa plătească dijma și sa presteze corvezi pentru
garnizoanele romane de pe limes.
Declinul
Scriitori antici ca Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Rufius Festus și Iordanes au
scris despre abandonarea Daciei sub împăratul Gallienus. Ultimii trei scriu că
Dacia a fost părăsită sub împăratul Aurelian în timpul incursiunilor goților după
271. Flavius Vopiscus, biograf al lui Aurelian scria : "Văzând Illyricul devastat și
Moesia pierdută, (Aurelian) a părăsit provincia întemeiată de Traian peste
Dunăre, Dacia, disperând de a o mai putea menține, și a retras din ea armata și pe
provinciali. Oamenii luați de acolo i-a așezat în Moesia și a numit (nouă așezare)
Dacia sa Aureliană, care acum desparte cele două Moesii". În plus, Historia
Augusta nu-l învinuiește pe Gallienus pentru pierderea provinciilor nord-
dunărene.

Page 16 of 24
Vizigoții, ramura apuseana a goților, au fost primii migratori ce și-au făcut apariția
în teritoriul Daciei părăsite de Aurelian, lăsând vestigii materiale ca cimitirul de la
Santana de Mureș și tezaurul de la Simleul Silvaniei, ce aparțin culturii Santana de
Mureș-Cerneahov, cimitirele de inhumație de la Spantov și Tirgsor. Goții au fost
învinși de huni în 376, ceea ce ii vor determina să migreze la sud de Dunăre.
Puținii goți rămași vor dispărea în masa populației autohtone. Conform
descoperirilor arheologice, prezența goților era ca o tabără militară, percepând
tribut de la populația autohtonă. Goții nu au avut o influență însemnată asupra
populației din Dacia romană. Iazygii de neam sarmatic și vandalii au pătruns în
Banat, iar ceilalți s-au așezat în zona Crișei fără a traversa munții. Ostrogoții,
ramura estică a goților, au lăsat în urma lor tezaurul de la Pietroasa din Buzău, ce
datează din secolul V.
Hunii au pornit spre nord-vest, traversând pasurile Carpaților Nordici, coborând și
stabilindu-se în Câmpia Pannonica la vest de Tisa, de unde vor declanșa sub
conducerea lui Atiila numeroase expediții de prada spre vest și sud, năvălirile
respective afectând cetățile dunărene ca Sucidava. Stăpânirea lui Attila a asigurat
stabilitate politica regiunii. După moartea sa din 453, puterea hunilor a slăbit și
sunt împrăștiați de gepizi. Au lăsat puține dovezi arheologice, ce constau în
obiecte de podoaba ca diademe de aur, podoabe de căciulite cu încrustații de
pietre semiprețioase, ce proveneau din morminte ca cele de la Rotopanesti și
cazanele de bronz descoperite la Buhaeni, Balteni, Dulceana, Desa, Hotarani,
Sucidava, Bosneagu.
Gepizii, ce au fost supusi un timp hunilor, s-au rasculat si i-au invins in 454,
preluand stapanirea asupra Pannoniei. Nu s-au stabilit efectiv in fosta provincie
Dacia. S-au gasit asezari gepide din secolul VI, fiind tabere militare atestate la
Moresti, pe Mures si la Porumbenii Mici in estul Transilvaniei, gasindu-se rasnite
de piatra, vase de lut ars si greutati pentru razboiul de tesut. Unele obiecte
apartineau autohtonilor cu care gepizii au convietuit, fiind gasite si asezari cu
cimitire gepide si autohtone. Au fost invinsi de longobarzi in 567 si avari, gepizii
fiind imprastiati si asimilati de autohtonii teritoriilor stapanite de ei.

Page 17 of 24
Pătrunderea goților în zona nord-pontica a determinat apariția unei noi noțiuni
etno-geografice: Gothia, fiind atestata în inscripția de la Frigia, în care este
menționata Gothia si Carpia, făcând referire la ținuturile de la Bug și Nistru, de
unde își porneau raidurile de prada. Pe emisiunile monetare lui Constantil de la
Trier, apare legenda Gothia alături de Alamania, Francia si Sarmatia, populațiile
respective recunoscând stăpânirea romana. Dupa 332, goții se aflau în Câmpia
Muneniei în calitate de federați ai imperiului. Dalmatius, nepotul lui Constantin,
avea în paza ripa Gothica. Goții erau catalogați ca populații getice, și ajungând la
Dunărea de jos, sunt numiți "geți", făcându-se o confuzie dintre geți și goți. Unele
edificii au căpătat rol de fortificații, ca amfiteatrul de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa. Interiorul vechilor castre de la Slaveni, Racari, Micia, Apulum,
Potaissa au prezenta urme de locuire civilă. Viața urbană a continuat să existe,
orașele romane păstrându-și parțial menirea ca centre meșteșugărești, locuri de
schimb, centre bisericești ca cele de la Sucidava si Porolissum, castrul de la Slaveni
si termele de la Apulum serveau ca adăpost pentru personalitățile creștine, iar
basilicile creștine sunt atestate la Recidava si Litterata, în zona Biertan, precum și
târgurile de la frontieră, acestea fiind deschise pentru romani și pentru huni de
către Attila. Navalirile duc la distrugera centrelor urbane de către huni, afectând
legăturile economice și spirituale dintre Dacia carpatica și lumea romana, viața
urbană primind lovitura decisivă în arhitectură și în funcțiile ei umane cotidiene.
Mișcările de populații antrenate de năvălirile hunice au produs modificări
esențiale în organizarea și funcționarea așezărilor umane. Își fac apariția slavii în
ținuturile de la Dunăre și Carpați, rămânând impresionați de zidurile vechilor
orașe și cetăți romane, numindu-le Gradiste, Jidova si Balgrad.
Etnogeneza
Limba română reprezintă un idiom romanic, care își trage originea din vechea
latină. Fiind o limbă romanică de răsărit, limba română, aparține în același timp de
marele grup al limbilor neolatine din care mai fac parte italiana, franceza, spaniola
și portugheza. Dintre toate acestea, limba română, datorită condițiilor specifice
de evoluare, a conservat cele mai multe elemente arhaice, din care cauza anume
ea, în raport cu alte limbi neolatine, se găsește în cea mai apropiată relație cu

Page 18 of 24
latina antică. În același timp, spre deosebire de alte limbi romanice, limba română
este unitară în tot spațiul etnic românesc, fără a avea dialecte regionale.

Numele etnic propriu al românilor sau etnonimul (de la "etnos" - popor si "nyme"
- nume) se găsește în legătură directă cu numele vechilor romani. Etnonimul
Roman reprezintă o formă lingvistică evoluată a etnonimului Romanus

Timpul etnogenezei românilor reprezintă o perioadă îndelungată de restructurări

etnoculturale, lingvistice și spirituale, desfășurate pe parcursul a circa 900 ani,
având drept limită inferioară sec. II-I a.Chr. și limită superioară sec. VII-VIII p. Chr.
Procesul etnogenezei romanilor s-a început din momentul declanșării expansiunii
civilizației romane în Dacia și s-a sfârșit odată cu consolidarea daco-romanilor pe o
bază etnolingvistică calitativ nouă.

Factorii etnogenezei reprezintă elemente care determină caracterul noului popor.

În dependență de condițiile istorice pot fi evidențiați diferiți factori ai
etnogenezei. În cazul etnogenezei românilor rolul decisiv l-au avut doi factori de
natură spirituală: romanitatea și creștinismul.

Romanitatea a determinat profilul etnolingvistic al poporului român, limba și

conștiința lui națională. Prin factorul roman, poporul român a devenit un etnos
romanofon.

Creștinismul a determinat mentalitatea romanică a neamului românesc,

spiritualitatea, unitatea și continuitatea lui în condițiile migrațiunii popoarelor.
Prin creștinism românii au devenit un etnos profund spiritual, un etnos religios,
calități care în mare măsură au contribuit la păstrarea ființei romanice a
neamului.

Page 19 of 24
Premisele etnogenezei reprezintă condițiile care au generat noul etnos. La baza
procesului de etnogeneză a romanilor s-au aflat trei premise fundamentale. Prima
premisă a constituit-o civilizația traco-geto-dacă, care servit drept teren al
etnogenezei românilor. A doua premisă a rezultat din încadrarea traco-geto-
dacilor în sec. VII-II a.Chr. În sistemul valorilor antice grecești. Cea de-a treia
premisă a etnogenezei romanilor a fost integrarea geto-dacilor în sec. I a.Chr. -
sec. IV p. Chr. în cadrul civilizației antice de tip roman. Civilizația traco-geto-dacă a
constituit materialul primar al etnogenezei românilor. Influențele eline au format
condițiile necesare pentru distanțarea traco-geto-dacilor de lumea barbară și
apropierea lor de valorile civilizației antice. În fine, includerea traco-geto-dacilor
în sistema civilizației romane a creat cele mai favorabile condiții pentru
desfășurarea procesului de asimilare etnoculturala a autohtonilor și de constituire
a unei noi etnii.
Etapele etnogenezei ilustrează fazele de constituire a noului etnos. Procesul
etnogenezei romanilor cuprinde doua etape de bază:
- etapa primară (sec. II-I a.Chr. - sec.V p. Chr.) când se formează comunitatea
romanică de răsărit (daco-romanii)
- etapa finală (sec. VI-VIII) când se constituie poporul român propriu-zis.
Romanizarea a cuprins doua faze consecutive:
asimilarea economico-culturală și asimilarea lingvistico-spirituală. Procesul
romanizării traco-geto-dacilor a avut o durată cronologică destul de mare și o
răspândire teritorială foarte largă. Timpul romanizării cuprinde perioada dintre
sec. II-I a.Chr. și sec. IV-V p. Chr., iar spațiul romanizării include întregul teritoriu al
Daciei istorice, inclusiv regiunile dacilor liberi și jumătatea de nord a Traciei
balcanice.

Page 20 of 24
 Premisele romanizării
Romanizarea traco-geto-dacilor a avut la bază un șir de premise favorabile,
printre care se evidențiază: originea comună, indo-europeană, a traco-geto-
dacilor și a romanilor; includerea traco-geto-dacilor în sistemul relațiilor de tip
antic prin intermediul lumii grecești; gradul relativ înalt de dezvoltare al civilizației
traco-geto-dace; gradul înalt de compatibilitate dintre civilizația traco-geto-dacă și
cea romană.
Căile romanizării
Fenomenul romanizării a decurs pe două căi de bază: oficială și populară. Calea
oficială a romanizării reprezenta politica de stat a Romei Antice de asimilare a
altor popoare. Calea populară a romanizării reprezenta procesul de implementare
a civilizației romane, inclusiv a limbii latine, în mediul traco-geto-dacic. Factorii
romanizării. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a realizat datorită unor factori, care
în dependență de timp, spațiu și alte condiții au contribuit la asimilarea relativ
rapidă a traco-geto-dacilor. Printre factorii de bază ai romanizării traco-geto-
dacilor pot fi evidențiați următorii: limba latină, colonizarea romană, armata
romană, instituția cetățeniei romane, dreptul roman, sistem administrativ
provincială, cultele religioase romane, religia creștină, căsătoriile mixte daco-
romane, educația de tip roman, valorile culturale și morale romane, urbanizarea,
așezările rurale romane, relațiile economico-comerciale, sistemele de alianțe cu
dacii liberi, limesul dacic etc. Factorii hotărâtori ai romanizării au fost limba latina
și creștinismul.
Etapele romanizării
Procesul romanizării s-a desfășurat în trei etape de bază: etapa preliminară din
sec. II-I a.Chr. - 106 p. Chr., etapa decisivă din perioadei de existentă a provinciei
Dacia între anii 106-275 p. Chr. și etapa finală din perioada antică târzie, de la
retragerea administrației romane din provincia Dacia în anul 275 pana la
definitivarea procesului de formare a comunității daco-romane în sec.V.
Procesul romanizării geto-dacilor. În procesul romanizării a fost antrenat tot
spațiul geto-dacic, atât regiunile incluse în cadrul provinciilor romane (Dacia,

Page 21 of 24
Moesia Inferior, Scithia Minor, etc.) cât și regiunile dacilor liberi, rămase în afara
limesului roman.
Orașele din provinciile dunărene (Ulpia Traiana, Apullum, Napoca, Potaisa,
Drobeta, Dierna, Tropaeum Traiani, Noviodunum, etc.) erau cele mai efective
nuclee de iradiere a romanizării romane, constituind rețele închegate și bine
organizate. În cadrul orașelor romane erau concentrate majoritatea instituțiilor
purtătoare a procesului de romanizare, care reprezentau în același timp factori
fundamentali ai romanizării: administrația, instanțele judiciare, marile centre
religioase, teatre, școli, congregații meșteșugărești etc.
Tabere militare romane au reprezentat un alt nucleu important al romanizării.
Teritoriile provinciilor Dacia și Scithiei Minor erau împânzite cu tabere militare
romane de tip castrum și castella și așezări civile ale familiilor ostașilor romani de
tip canabae.
Limba latină a reprezentat principalul factor al romanizării. Răspândirea rapidă a
limbii latine printre daci s-a datorat faptului că latina era unicul mijloc de
comunicare în administrație, în instanțe judiciare, în unități militare, în relațiile
comerciale, în centrele religioase, în educație etc.
Instituția cetățeniei romane a reprezentat unul dintre cele mai efective
instrumente ale romanizării, dat fiind ca titlul de cetățean al Romei deschidea
numeroase drepturi de ordin social, economic, politic etc. Semnarea de către
împăratul Caracala a decretului din anul 212 privind acordarea cetățeniei romane
tuturor oamenilor liberi din imperiul roman, inclusiv populației dacice a
reprezentat un eveniment crucial pentru procesul de romanizare a populației
autohtone din Dacia.
Cel mai important factor a romanizării geto-dacilor din perioada de după anul 275
a fost religia creștina, care pătrunde la nordul Dunării în mod sporadic încă în
timpul stăpânirii romane.
Rolul slavilor în etnogeneza românilor.
Populația slavă veche a migrat în spațiul Carpato-Dunărean în sec. VI-VII.
Extinderea acestor triburi în Balcani, a avut drept consecință divizarea lumii

Page 22 of 24
romanice orientale în două părți distincte: romanici nord-danubieni și romanici
sud-dunăreni. Romanicii nord-dunăreni (daco-romanii), în secolele următoare vor
supraviețui în vâltoarea migrațiunilor, îi vor asimila pe slavii rămași în regiunea
Carpato-Danubiano-Nistrean și vor sfârși cu formarea unei etnii noi, a poporului
român. În același timp, romanicii sud-dunăreni se vor pierde în cea mai mare
parte în masa slavilor și vor păstra doar unele insule izolate în diferite regiuni ale
peninsulei Balcanice.
Finalizarea etnogenezei romanilor. În sec. VII-VIII, În condițiile presiunii tot mai
puternice din partea diferitelor popoare migratoare, la nord de Dunăre are loc un
proces de generalizare etnoculturală și etnolingvistică a populației romanice. În
acest context se finalizează procesul etnogenezei și profilării poporului roman,
popor nou cu trăsături distincte și originale.
Apariția limbii romane. Odată cu încheierea etnogenezei s-a finalizat și procesul
formării limbii române, care a parcurs practic aceleași etape și a cuprins aceiași
durată de timp. Limba română s-a format din latină populară (vulgară) răspândită
în provinciile romane dunărene și preluată de către traco-geto-daci.
Civilizația veche românească purta un caracter profund rural. În comparație cu
civilizațiile agro-urbane din Europa Occidentală, civilizația veche românească s-a
constituit ca o civilizație pur agrară, o civilizație țărănească, o civilizație a obștilor
sătești alcătuite din țărani liberi, care au format uniuni de obști, sau țări, care au
constituit nucleele viitoarelor state medievale românești.

Page 23 of 24
Bibliografie
1-Giurescu Constantin; D. Giurescu – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri
până astăzi; București, 1975, pag. 86-87
2- Nicolae Iorga – Istoria Românilor, vol.II, ediția a II-a; București, 1936, pag. 360
3- Giurescu Constantin; D. Giurescu – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri
până astăzi; București, 1975, pag. 131
4- Nicolae Iorga – În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Ed. Globus, București,
1991, pag. 93
5- Munteanu, Patriarhul României Nicodim – Vatra neamului românesc -
monastirile; Tipografia Mănăstirii Neamțu, 1941, pag. 12
6- Viața în Dacia romană, Mihail Macrea, Editura Științifică, 1969
7- Răscoale și atacuri "Barbare" în Dacia Romană: secolele II-III e.n, Dumitru
Tudor, Editura Științifică, 1957
8- Inceputurile vieții romane la gurile Dunării, Vasile Pârvan, Editura Cultura
națională, 1923
9-Orizonturi Daco-Romane, Volume 1, D. Protase, Editura Carpatica, 1995
10- Theodor Mommsen, Istoria romană, Editura Enciclopedică, București, 1991,
(Vol. IV - Provinciile și locuitorii de la Caesar până la Dioclețian) ISBN 973-29-0189
6
11- DACOROMANICA - Biblioteca digitală a Academiei României Arhivat în 27 iulie
2011, la Wayback Machine.

Page 24 of 24