RAZBOAIELE DACO-ROMANE

O atractie deosebita au exercitat pentru Roma bogatiile Daciei, mai ales

aurul, argintul si fierul. Din punct de vedere militar, impingerea stapanirii
romane la nord de fluviu si fixarea frontierei pe Carpati era, de asemenea,
avantajoasa. In aceste imprejurari, confruntarile militare dintre cele doua
state au capatat, la cumpana dintre mileniul I si II al e.n., un caracter
decisiv.
In iarna anului 85-86 e.n., ostirea daca a trecut la sud de Dunare si a
patruns adanc in Moesia. A reusit sa surprinda complet adversarul si a
repurtat o stralucita victorie, in lupta pierzandu-si viata guvernatorul
provinciei, Caius Oppius Sabinus.
Alarmat de vestea acestui dezastru, din pricina caruia Moesia ramasese
la discretia dacilor, imparatul Domitian s-a grabit sa vina la fata locului cu
fortele necesare, comanda acestora fiind incredintata generalului Cornelius
Fuscus. Acesta, impreuna cu legatul provinciei, a reusit sa infranga trupele
dace si sa le respinga peste Dunare.
Tot in anul 86 Domitian a luat masuri de
reorganizare militara si administrativa a
Moesiei. Pentru a face fata acestei actiuni, la
care de altfel se asteptau, dacii au luat, la randul
lor, masuri de reorganizare, incepand cu
carmuirea. Regele Duras, simtindu-se prea
batran pentru a-si conduce poporul intr-o
situatie atat de grea, a abdicat din proprie
initiativa, in favoarea nepotului sau, Decebal.
Una din primele actiuni ale noului rege dac a
fost de ordin diplomatic. El s-a grabit sa ceara
pace pentru a castiga timp, dar Domitian,
banuindu-i intentiile, a refuzat orice fel de
tratative. Dupa ce s-a asigurat ca pregatirile
generalului Fuscus se desfasurau cu succes,
imparatul s-a intors la Roma fara sa mai astepte
sfarsitul campaniei.

In vara anului 87, Cornelius Fuscus a trecut Dunarea, cu numeroasele forte
aflate sub comanda sa, pe un pod de vase si s-a indreptat spre Sarmizegetusa.
Fuscus a inaintat, dar lipsit de prevedere a intrat in cursa pregatita de
regele dac, la un loc stramt, la Tapae (Poarta de Fier a Transilvaniei). Lovita
pe neasteptate, armata romana a fost zdrobita cu totul, insusi
neprevazatorul ei comandant pierzandu-si viata.
In anul 88 e.n., pentru a face fata situatiei create prin dezastrul lui
Fuscus, imparatul Domitian a venit in Moesia, unde a organizat o noua
ofensiva impotriva Daciei. O puternica armata romana concentrata la sud de
Dunare a fost pusa de data aceasta sub comanda generalului Tettius
Iulianus, un militar valoros cu experienta.
Fortele romane au patruns la nord de fluviu pe aceeasi cale directa ca si
legiunile comandate de Fuscus. Tettius Iulianus a stiut nu numai sa evite
cursele intinse de Decebal, ci, ajungand in defileul de la Tapae, a reusit sa
infranga oastea daca, producandu-i mari pierderi.
Pana la urma armata romana a patruns in masivul muntos din preajma
Sarmizegetusei, iar Decebal, pentru a evita un asediu al capitalei sale, s-a
vazut constrans sa ceara pace. Domitian, insa, i-a refuzat propunerile,
sperand ca generalul sau avea sa obtina un succes desavarsit.
In acel moment, imparatul se afla in Pannonia, unde pregatea o expeditie
impotriva triburilor germanice ale marcomanilor. Expeditia imparatului s-a
terminat insa cu un esec, fortele comandate de el fiind infrante de aliatii lui
Decebal si puse pe fuga.
In aceste conditii, Domitian se vedea acum nevoit sa puna capat cat mai
repede razboiului cu dacii, pentru a dispune de forte mai mari pe celelalte
fronturi. In consecinta, a reluat tratativele cu Decebal, ajungand in anul 89
la o Pace Clientelara, Dacia devenind regat clientelar al Romei, iar dacii
primeau in schimb ajutoare in bani, precum si mesteri de tot felul pentru
fortificatii sau pentru constructii de alt ordin. Dupa moartea lui Domitian,
noul imparat venit la comducerea Imperiului Roman, TRAIAN (Marcus
Ulpius Traianus, 98-117), a platit si el subsidii lui Decebal timp de
aproximativ 2 ani, dar, in acelasi timp, facea mari pregatiri pentru razboi.

In vremea lui DECEBAL (87-106 e.n.),
civilizatia geto-daca a atins un nivel inalt de
dezvoltare. Acum este momentul in care religia,
cultura, arta si mestesugurile se amplifica. Tot
acum se fortifica marile cetati: Apulum,
Potaissa, Napoca, Drobeta, Porolissum,
Sucidava, iar capitala Sarmizegetusa din
Muntii Orastiei cunoaste si ea o intensa
locuire.
Motivele reale pentru care Traian isi dorea sa
cucereasca Dacia erau atat de ordin strategico-
militar, ca urmare a cresterii puterii dacilor
socotiti o amenintare pentru Roma, cat si de
ordin economic, avand in vedere aurul si
celelalte bogatii ale Daciei.

Astfel, in secolul al doilea al erei noastre,
marea confruntare dintre lumea daca si romana
a reinceput cu o forta mai puternica. Terminand
pregatirile, imparatul Traian a pornit razboiul.
Dupa ce acesta a fost declarat solemn la Roma,
in primavara anului 101, imparatul roman a
trecut Dunarea indreptandu-se spre
Sarmizegetusa. Stirile arata ca Traian a inceput
ostilitatile razboaielor cu un numar total de
peste 100000 de ostasi. Din acestia o mare
parte trebuie sa fi fost folositi la primul razboi.
Imparatul a urmarit un rezultat rapid, ceea ce
l-a determinat sa inainteze pe drumul cel mai
scurt, prin Banat si prin valea Bistrei, pe la
Tapae. Decebal a facut la randul lui, intense
pregatiri militare. Constient de inferioritatea
numerica a oastei sale, acesta a reusit sa incheie
o coalitie, care reunea triburi traco-dace din
nord, ramase in afara stapanirii sale, pe
sarmati, precum si populatia razboinica a
burilor, asezata nu demult in partea de nord-
vest a Daciei.
Desfasurarea razboiului atesta ca intre daci si aliatii lor, s-a
ajuns la un plan de operatii comun, care avea sa fie pus in
aplicare in iarna anului 101.
Dispunand de o superioritate categorica de forte, Traian a
inaintat cu ostirea, in primavara anului 101 de la Dunare, prin
Banat, spre tara Hategului si spre Sarmizegetusa. La Tapae are
loc o batalie apriga, pe care, desi sufera pierderi mari, o castiga
totusi romanii. Venind iarna, au loc batalii grele, iar dacii si
aliatii lor sunt respinsi.
In primavara anului urmator Traian si-a reluat ofensiva
asupra Sarmizegetusei. Cum nimic nu mai era posibil, regele dac s-
a hotarat sa ceara pace, incercand totusi sa obtina unele conditii
prielnice, care sa-i asigure libertatea si domnia. Traian, la randul
sau, a socotit ca incheierea pacii in acel moment era binevenita,
deoarece trupele romane erau istovite dupa mai bine de un an de
lupte neintrerupte.

Avand experienta in domeniu, el stia ca nu le poate cere soldatilor
mai mult decat omeneste puteau indura, mai ales ca o noua iarna
se apropia. Pacea a fost astfel incheiata in toamna anului 102.
Conditiile impuse lui Decebal au fost insa foarte dure. Toate
privilegiile pactului cu Domitian din anul 89 au fost anulate.
Regele dac ramanea un aliat al Romei, fara sa mai primeasca insa
in schimb subsidii. El trebuia sa restituie toti mesterii si tot
materialul de razboi cucerit de la romani. Totodata, Decebal nu
mai avea permisiunea sa incheie aliante fara invoirea Imperiului
Roman.
Dar pacea a reprezentat mai degraba un armistitiu de care
aveau nevoie ambele parti pentru a-si reface fortele, deoarece
Decebal a nesocotit pacea si a continuat sa se pregateasca de un
nou razboi. Iar Traian, consecvent planurilor sale, il pune pe
renumitul arhitect Apollodor din Damasc sa construiasca un pod
de piatra peste Dunare, la Drobeta.
Oastea lui Decebal a atacat, pe neasteptate, garnizoanele
romane, dezlantuind astfel, in vara anului 105 cel de-al doilea
razboi daco-roman. Inaintarea trupelor romane s-a produs
simultan pe mai multe directii: din Banat si Tara Hategului, din
Oltenia prin pasurile Jiului si Oltului, din Moldova de jos prin
pasul Oituzului, pentru ca Decebal sa fie incercuit, fara nici o
posibilitate de a primi ajutor.
Raportul de forte, in oameni si mai ales in tehnica de lupta, le-a
fost insa defavorabil dacilor. Intrucat romanii au incercuit
Sarmizegetusa, i-au interceptat izvoarele si conductele, iar
rezervele de apa din interior s-au terminat, dacii nu au mai putut
rezista. Decebal vazand pierduta orice posibilitate de rezistenta
in preajma fostei sale cetati de scaun s-a hotarat sa paraseasca
teatrul actiunilor militare de aici, strecurandu-se printre liniile
romane, pe poteci stiute numai de ai sai, cu gandul de a aprinde
noi focare de rezistenta in alte parti ale Daciei.
Dar incercuit, regele dac, stiind ce
umila soarta il asteapta prins de viu
purtat in lanturi in triunful de la
Roma al imparatului, apoi ucis ca un
criminal de rand isi reteaza
beregata cu pumnalul.
Prada luata de invingatori este
uriasa. Traian s-a reintors apoi la
Roma, in anul 107, unde si-a serbat
cu mare fast triunful. La Roma este
ridicata COLUMNA LUI
TRAIAN, iar in Dobrogea Tropaeum
Traiani, doua monumente menite sa
glorifice faptele de arme ale
romanilor.
Dacia devine in anul 106 provincie romana, ce avea sa fie
numita de catre contemporani Dacia Felix, adica Dacia cea
fericita.
Astfel s-a incheiat etapa decisiva a confruntarilor militare
dintre Imperiul Roman si statul dac etapa care a durat cu
interminenta, doua decenii. In urma celor doua razboaie
crancene purtate intre anii 101-102 si 105-106, puterea dacilor
a fost infranta.