FABULE

GRIGORE ALEXANDRESCU
Boul şi viţelul

Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,

În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.

- Un bou în post mare? - Drept, cam ciudat vine,

Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Să ai totdeauna un dram de noroc.

Aşa de-a vieţii veselă schimbare,

Cum şi de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toţi mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea plin de bucurie,

Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
"Mă duc, zise-ndată, niţel fân să-i cer."

Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,

Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
"Acum doarme, zice, nu-l pot supăra."

- "Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată

După prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui."

- Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;

S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Priimit în casă dacă vrei să fii."

La o mojicie atâta de mare

Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.
Cu mâhnire toate băiatul le vede,
Însă socoteşte că unchiu-a orbit:
Căci fără-ndoială nu putea crede
Ca buna sa rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi prea de dimineaţă,

Să-i găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

"Boierule, zise, aşteaptă afară

Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu."
- "Cine? a mea rudă? mergi de-l dă pe scară.
N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu."

Câinele şi căţelul

"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră."
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
"Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei."
- "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?"
- "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Câinele şi măgarul

Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare,

Câinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare.
După îndestul umblet, iată că-l întâlneşte
Un măgar, şi-l opreşte:
"Unde te duci? îi zise,
Ce rău ţi s-a-ntâmplat? Şii, parcă te-a plouat,
Aşa stai de mâhnit."

- "Dar, sunt nemulţumit.

La împăratul Leu în slujbă m-am aflat:
Însă purtarea lui,
De e slobod s-o spui,
M-a silit în sfârşit să fug, să-l părăsesc,
Acum cat alt stăpân; bun unde să-l găsesc?"

- "Numai de-atât te plângi? măgarul întrebă;

Stăpânul l-ai găsit, îl vezi, de faţă stă.
Vino numaidecât la mine să te bagi:
Eu îţi făgăduiesc
Nu rău să te hrănesc;
Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi."

"Ascultă-mă să-ţi spui: e rău a fi supus

La oricare tiran; dar slugă la măgar
E mai umilitor, şi încă mai amar."

Dreptatea leului

Leul, de multă vreme, ridicase oştire,

Să se bată cu riga ce se numea Pardos;
Căci era între dânşii o veche prigonire,
Şi gâlcevire mare, pentru un mic folos.

Vrea, adică, să ştie

Cui mai mult se cuvine
Să ţie pentru sine
Un petic de câmpie
Şi un colţ de pădure, de tot ne-nsemnător,
Ce despărţea ţinutul şi straturile lor.
Acum sânge mult curse, şi multe luni trecură,
Făr-a se putea şti
Cine va birui.
Elefantul năsos,
Şi bivolul pieptos,
Cu lupul coadă-lungă
Multe izbânzi făcură.

Fiecare tulpină era plină de sânge.

Ici se vedea un taur jumătate mâncat;
Lângă el un tovarăş ce zbiară şi îl plânge;
Colo, un porc sălbatic fără două picioare;

Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare,

Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat!
Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
De două coarne groase în inimă pătruns.

Leul, văzând că lupta nu se mai isprăveşte,

Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare,
Ce spun că ştia multe, şi că proorocea
Întâmplările toate, după ce se trecea:

Trimise, zic, la dânsa să-i facă întrebare.

Cum poate să ajungă sfârşitul ce doreşte.
Ea se puse pe gânduri, tuşi, apoi răspunse,
Rozând cu mulţumire darurile aduse:

"Ca să poată-mpăratul lesne să biruiască,

Trebuie să jertfească
Pe acel ce în oaste e decât toţi mai tare,
Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare."

Auzind astea leul strânse a sa oştire:

"Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire
Că astăzi din noi unul trebuie să murim:
Aşa va proorocul. Rămâne-acum să ştim
Cine este mai tare.

Cât pentru mine unul, cum vreţi... dar mi se pare

Că nu prea sunt puternic, căci pătimesc de tuse."
Vulpea era aproape: "Ce-are a face! răspunse,
Înălţimea ta eşti
Oricât de slab pofteşti."

- "Dar şi puterea noastră

E îndestul de proastă",
Strigară tigrii, urşii, şi cu un cuvânt toate
Lighioanele-acelea ce erau mai colţate.

"Nu rămâne-ndoială", le răspunse-mpăratul.

Iepurele, sărmanul - crez că-l trăgea păcatul,
Sau păcate mai multe
De moşii lui făcute -

Veni să-şi dea părerea. Dar toţi, cât îl zăriră,

Asupră-i năvăliră.
Ia vedeţi-l! strigară. Cu bună-ncredinţare
El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară

Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară!
Pe el, copii! Luaţi-l: el are să-mplinească
Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!"

Câinii atunci săriră

Şi-n grab' ţi-l jupuiră.
Se află vreo ţară, unde l-aşa-ntâmplare
Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.
Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.

Lupul moralist

V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat,

Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat sub stăpânirea lui.

Auzind împăratul că-n staturile sale

Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori1,
Porunci să se strângă obşteasca adunare
Lângă un copac mare;
Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,
Şi-n puţine cuvinte,
Să le-aducă aminte
Datoriile lor.
Toţi se înfăţişară; şi-nălţimea lupească
Începu să vorbească
C-un glas dojenitor:
"Domnilor de tot felul! Bune sunt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniţi?
Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?
Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte:
Încă, pe la soroace,
Câte un dar vă face.
Dar reaua nărăvire,
Ce o aveţi din fire,
Nu se tămăduieşte.
Vedeţi cu ce morţi grele
Se isprăvesc din lume
Şi cum lasă rău nume
Acei care fac rele.
Gândiţi-vă că poate veţi da cuvânt odată
La-nalta judecată.
Gândiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine
Pildă a face bine."

Ăst cuvânt minunat,

Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat,
Trecând pe lângă sat,
La ziua unui sfânt, când preotul citea
Şi propovăduia,
Pe mulţi din dregători să plângă i-a-ndemnat.

"E! ce aţi hotărât, jupâni amploiaţi?

Oare-o să vă-ndreptaţi?"
Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
"Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?"

- "Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră,

Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,
De unde-aţi cumpărat postavul de manta?"
Când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.

Nebunia şi amorul

În nişte fabule un poet scrie

Că Nebunia şi pruncu-Amor
Se jucau singuri pe o câmpie,
În primăvara vieţii lor.

Ştiţi că copiii cu înlesnire

Găsesc sujeturi de neunire;
Ei dar odată se gâlceviră
Pentru o floare ce întâlniră.

Striga Amorul în gura mare;

Cealaltă, însă, minut cumplit!
Îl izbi-ndată atât de tare,
Cât de lumină ea l-a lipsit.

Adânc copilul simţi durere,

Rămânând astfel fără vedere.
Trista lui mumă jalbă porneşte
L-al său părinte, stăpân ceresc:

Va răzbunare, se tânguieşte;
Cu ea toţi zeii compătimesc.
Mars şi Apolon, mai c-osebire,
Arată mumei a lor mâhnire.

S-adună sfatul cel fără moarte

Şi hotărâră în obştea lor
Ca Nebunia în veci să poarte,
Să cârmuiască pe orbu-Amor.

Această dreaptă, grea osândire.

Din ziua aceea luă-mplinire;
Din ziua aceea sunt împreună,
Şi Nebunia-l ţine de mână.

Privighetoarea şi măgarul

Nenorocita privighetoare
Cânta-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă da ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.
Alţii în locu-mi ar descri poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădietor,
Ce c-o-ntorsură lină, uşoară,
Treptat se urcă şi se coboară,
Plin de simţire, plin de amor.
Eu vă spui numai că despărţirea
Şi suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea,
Erau sujetul cântării sale.
Un măgar mare ce-o ascultase,
Şi ca un aspru judecător
Capul pleoştise, sau ridicase
Câte-o ureche,-n semn de favor.
Ieşi-nainte să-i dea povaţă,
Şi c-o neroadă încredinţare:
"Am fost, îi zise, aci de faţă,
Dar, zău, nu-mi place a ta cântare.
Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îţi pare lucru prea greu,
La nişte reguli a te supune,
Luând de pildă cântecul meu."
Atunci începe cu bucurie
Un cântec jalnic şi necioplit,
Încât de aspra lui armonie,
Toată pădurea s-a îngrozit.
Privighetoarea, fără sfială,
Zise: "Povaţa e în zadar;
Căci de-aş urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar".

Şarlatanul şi bolnavul

La un neguţător mare
Cărui vederea-i slăbise
Fără nici o invitare
Un doctor vestit venise.

Când zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-l cunoştea,

Însă avea atestate
Numai în aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
Prin ţări care niciodată
Nu au figurat pe hartă,
Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,
De-ar fi mai avut acolo vreun bolnav de lecuit.

Bunul pătimaş îl crede,

Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat
Că are să şază astfel o săptămână deplin
Întinde mâna... pe masă era un frumos rubin,
Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;
Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc
Mai pe scurt, el vine iară a doua ş-a treia zi,
Şi nencetat, totdeauna, la orice vizită nouă
Luă câte unul-două
Din lucrurile mai scumpe câte în casă găsi.

Când se-mplini săptămna, pe bolnav îl dezlegă:

"Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi?" îl întrebă.
"Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind
Şi din averile sale nimica nemaivăzând.

Cum văz? nu ştiu, frate, atât numai pot să zic

Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic."
Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez
Simplitatea populară, şi ei singuri profitez.

Şoarecele şi pisica

Un şoarece de neam, şi anume Raton,

Ce fusese crescut sub pat la pension,
Şi care în sfârşit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

Cum că domnul Raton îndată s-a gândit

Să o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,
Începu a striga: "De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?

Binele şoricesc cât de mult îl doresc

Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;
Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.

Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,

De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc."
La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,
Văzând că Dumnezeu de martor e luat,
Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni.

Îi duse pe la toţi, şi îl înfăţişă

Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
Căci şoarecii cred mult la fizionomii,
Ş-a acestui străin atâta de cinstit
Nu le înfăţişa nimic de bănuit.

Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,

După ce refuză şi limbi şi caşcaval,
Zicând că e în post şi nu poate mânca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
Pe câţi gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.

Toporul şi pădurea

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,

Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Şi caii lui Ahil, care proorocea,

Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
Şi care îmi zicea
Că şi el o ştia
De la strămoşii lui,
Care strămoşi ai lui ziceau şi ei c-o ştiu
De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
Şi pe-ai cărui strămoşi, zău, nu pot să vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,

Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi pot să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

Astfel se încep toate: vremea desăvârşaşte

Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru numai cu fieru-n mână
Începu să sluţească pădurea cea bătrână.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:

"Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape!
În fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!"

- "E vreunul de-ai noştri cu ei să le ajute?"

Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
"Nu." - "Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească."

Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,

Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fiece ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai nostri, o rudă sau un frate.

Uliul şi găinile

Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,

Îl legă cu o sfoară,
Lângă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă
Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,
Începură să vie cât colea să-l privească,
Încă şi să-i vorbească.

Uliul cu blândeţe le primi pe toate;

Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.

Mai adăugă însă că dacă dumnealor

Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduieşte
- Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte -
Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Încă din înălţime, el le va da de ştire,
Când asupră-le vulpea va face năvălire.

Astă făgăduială
Nu mai lăsă-ndoială;
Şi găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.
Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă câte vrei.

"Ce pază este asta? strigă una cu jale,

Vorba măriei tale
Era să ne păzeşti,
Iar nu să ne jertfeşti."

- "O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,

Şi ce fel m-am jurat.
Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus".

Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:

Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
Uliii sunt cinstiţi,
Când sunt nenorociţi.

Ursul şi vulpea

"Ce bine au să meargă trebile în pădure

Pe împăratul tigru când îl vom răsturna
Şi noi vom guverna,
Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure
Că nu s-a pomenit
Un timp mai fericit."
- "Şi-n ce o să stea oare
Binele acest mare?"
Îl întrebă.
- "În toate,
Mai ales în dreptate:
Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,
Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;
Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca
Ş-apoi îl sugruma."
- "Dar voi ce-o să le faceţi?"
- "Noi o să-i sugrumăm
Ş-apoi să-i judecăm."
Cutare sau cutare,
Care se cred în stare
Lumea a guverna,
Dacă din întâmplare
Ar face încercare,
Tot astfel ar urma.

Pisica salbatica si tigrul

Un cotoi sau pisica,
Din doua nu stiu care,
Nici mare, nici prea mica,
Dar foarte mincatoare,
Si din soiul acela ce-n paduri locuieste
Si pe copaci traieste,
Vazu un tigru mare
Trecind pe o carare.
De sus de pe ghindaru unde era urcata,
Pisica socoti
Ca poate a-l ingrozi;
Si far-a pierde vreme se adresa indata
La tigru ce trecea,
Fara a o vedea:
„Ia stai, ma rog, putin, jupine de pe jos,
Care te socotesti
Ca nu stiu cine esti;
Mindria ce arati cu noi e de prisos:
Stii din ce neam ma trag si ca stramosii mei
Sint fii de dumnezei?
Nemuritorii toti, din cer cind au fugit,
Subt nume de pisici in lume au trait.
Preotii egipteni in templuri ii slavesc,
Si niste tigri mici cu noi se potrivesc!“
— „Daca stramosii tai cu tine semana,
Negresit era prosti citi lor se inchina,
Raspunse tigru meu; iar daca au avut
Vrun merit cunoscut,
Ceva dumnezeiesc,
Atunci eu te caiesc,
Si pentru starea ta de mila sint patruns,
Caci d-or fi cite spui, zau, prea rau ai ajuns.“

Desi multi au zis-o, eu tot o mai zic:

Slava stramoseasca pe stramosi cinsteste;
In zadar nepotul cu ea se faleste,
Cind e, cum se-ntimpla, un om de nimic.
Oglindele
Am citit altadata, nu mai stiu in ce carte,
Ca intr-o tara mare, de aici nu departe,
Placuta frumusete trecea de uriciune:
Citi se-ntimpla s-o aiba se socotea slutiti;
Iar frumosi de minune
Se socotea aceia ce era mai pociti.
Oglinzi ca sa se vaza nu se afla in tara,
Si era poprit lucru sa s-aduca d-afara.
Asa fiestecine
Socotea despre sine
Ceea ce auzea,
Caci chiar undele girlei ce curgea prin cetate
Era atit de negre s-atit de-ntunecate,
Incit nu putea omul nici umbra a-si vedea.
Dar dupa multe zile si vreme-ndelungata,
O corabie mare, cu oglinzi incarcata,
Trecind pe linga tara de care va vorbesc,
O apuca furtuna, o furtuna cumplita,
Sau ca sa zic mai bine, furtuna norocita,
Pricina de prefaceri, de un folos obstesc;
Si pentru-al obstei bine, o paguba oricare
Nu mi se pare mare,
Mai virtos cind acesta nu s-atinge de mine.
Impinsa de talazuri, corabia slabita
Se sfarima, dar marfa putina s-a-necat;
Oglindele mai toate le scoase la uscat.
Locuitorii tarii,
Citi se afla atuncea pe tarmurile marii,
Cu totii alergara,
Si-n grab le adunara.
Se privira in ele, si coprinsi de mirare
Vazura adevarul, multi insa cu-ntristare.
Dar aflind dregatorii minunea intimplata,
Poruncira indata
A se sparge cu pietre s-a se desfiinta
Oglindele acelea oriunde s-ar afla.
Multe se sfarimara, dar ascunsera multe
Acei care porunca nu vrura s-o asculte.
Si din vremea aceea toti oamenii frumosi
Arat cite-o oglinda acelor uriciosi.

LA FONTAINE
(Nascut in Franta intr-o vreme de ravaseala si durere in provincia Champagne acolo unde cresc strugurii
din care se face un foarte bun vin spumos.Este nascut din parinti burghezi, care se ingrijoreaza vazand ca
baiatul e cam zapacit si nu prea pare menit a face cine stie ce treburi temeinice in viata.Tatal , om practic
doreste sa-l faca om de manastire dar tanarul nu are inclinatie catre viata calugareasca In ultima instanta
parintii il insoara si il trimite sa invete dreptul la Paris.
în 1674 este influentat de filozofia lui Pierre Gassendi
in 1664 apare prima culegere de fabule.)

CORBUL SI VULPEA
Jupânul Corb, pe-o creangă cocoţat,
Ţinea în clonţ un boţ de caş furat.
Ademenită de mirosul caşului,
Cumătra Vulpe-i spuse-aşa borfaşului:
-Să ne trăiţi mulţi ani , Măria Voastră,
că sunteţi zău, ca din cutie scos!
Iar de-aţi avea şi glasul mlădios
Pe cât v-arată penele frumoas-
Mă prind c-aţi fi vreo Pasăre Măiastră!”
Ci corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai şade.
Deschide ciocul. Prada cade.
Şi vulpea , înghiţind-o,îl dăscăleşte:-“Bade,
Liguşitorii-nu ştiai, se pare-
Trăiesc pe seama cui le dă crezare.
Dar lecţia pe care o-nvăţaşi
O fi făcând cât botul tău de caş!…
Înmărmurit, crocanul juratu-s-a cumplit
Că n-o să se mai lase de-acum păcălit.

COCOŞUL ŞI PERLA

Un Cocoşel – el ştie cum-aflase

Tot scormonind o perlă minunată,
Şi s-a dus cu dânsa de îndată
La meşterul de pietre preţioase.
-“Cred că-i de preţ.Ţi-o dau, de vrei
să-mi dai pe ea un bob de mei!”

Tot cam aşa un june nătăfleţ

A moştenit un manuscris de preţ
Şi s-a dus cu el la un librar.
-Cred că e bun, deşi nu am habar.
(Doar asta-i treaba dumitale!)
Eu ţi l-aş da pe niscaiva parale…
GREIERELE SI FURNICA
Petrecuse cu chitara
toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi
când viforniţa porni,
Greierele se trezi
fără muscă , fără râmă,
fără umbră de fărâmă.
Ce să facă?…Hai să ceară
la Furnică, pân’ la vară,
niscai boabe de secară.
-“Pe cuvânt de lighioană,
voi plăti cinstit cucoană,
cu dobânzi, cu tot ce vrei!…”
Dar Furnica, harnică,
are un ponos al ei:
nu-i din fire darnică
şi-i răspunde cam răstit:
-Astă-vară ce-ai păţit?
-Dacă nu e cu bănat.
zi şi noapte am cântat
pentru mine, pentru toţi…
-„Joacă astăzi dacă poţi!”

DREPTATEA LEULUI
Pe vremuri, Capra, Oaia şi surioara Juncă
S-au însoţit cu Leul-un staroste trufaş-
În obşte, la câştiguri şi pagube, părtaşi.
Şi Capra, mi se pare, tot iscodind prin luncă,
avu noroc în lanţuri un Cerb frumos să vadă
Şi le trimise vorbă să-i cheme la prânzare.
Veniră toţi.Şi leul îi socoti pe gheare
şi împărţi în patru, pe loc întreaga pradă.
-“Întâia parte -nu e de mirare-
pe drept cuvânt se cade s-o iau eu
ca Leu!
A doua -îmi închipui că ştie fiecare-
e dreptul meu
ca dintre toţi mai tare.
A treia îmi revine ca mai viteaz ,fireşte.
Iar dacă de ciozvârta a patra îndrăzneşte
măcar să se atingă vreun ortac-
bucăţi îl fac!”

LUPUL SI BARZA
Grozav mănâncă lupii de mult şi de urât!

Poftit odată la un praznic,

Un Lup lihnit, mâncău năpraznic,
s-a lăcomit atât, încât
i s-a înfipt adânc în gât,
un ciot de os cam ţăpligos.
Dar spre norocul Dobitocului,
s-a nimerit prin partea locului
o Barză care i l-a scos.
Barza , gata ,
cere plata.
-“Îţi mai arde şi de şagă?
Scapi din gura mea întreagă
Şi mai vrei, acum, pitaci?
Zău , cumătră, ştii că-mi placi?…
Şterge-o, rogu-te, degrabă!
Şi să nu-mi mai cazi în labă!”

LUPUL SI MIELUL

Dreptatea celui tare mai straşnică s-arată,

cum veţi vedea îndată.
Un Mieluşel venise să se-adape
în crîng, din limpezimea unei ape;
cînd, alungat de foame, cu ochii după pradă,
un Lup cumplit s-a întîmplat să-l vadă
şi s-a răstit la el, plin de mînie:
- Cutezi să-mi tulburi apa tocmai mie ?...
Obraznicule, îţi arăt eu ţie !...
- Nu-şi are rost mînia Dobitociei Tale:
cum aş putea s-o tulbur, cînd beau mult mai la vale ?...
îi spuse Mieluşelul acelui Lup zbîrlit.
- Ba o tulburi! - zise el pornit;
iar acum un an m-ai şi bîrfit !...
- Eu te-am bîrfit ?... E oare de crezut
cînd eu, pe-atunci, nici nu eram născut ?...
Măria Ta, fii bun şi ţine seama
Că-s mititel şi încă sug la mama...
- De n-ai fost tu, a fost vreun frate-al tău !
- Măria Ta, n-am nici un frate, zău...
- Chiar dacă n-ai, tot n-are-a face:
a fost vreunul dintr-ai tăi,
ca sînteţi toţi la fel de răi,
de la ciobani pîn'la dulăi
şi nu-mi daţi pace!
Dar mă răzbun, ai înţeles ?...
Şi, fără altă formă de proces,
l-a dus pe sus în codrul depărtat
şi l-a mîncat.
ALECU DONICI
Pizmataretul si sarpele

Degeaba vorovesc ca nu-i la draci dreptate,

Cand ei o si pazesc cu mare scumpatate
Si cel ce au facut in lume rau mai mult
La Tartar purure-i mai bine cunoscut.
Acestui adevar am fabula dovada.

Mergind in sir la o parada,

Un sarpe prea inveninat

Cu pizmataretul s-au fost impricinat;

Caci sarpele voia sa mearga inainte,
Iar pizmataretul isi da a lui cuvinte,

Precum ca are
El drit mai mare.

Cand iata, Velzevul la ei s-au aratat

Si dand mai inapoi pe sarpe, inciudat
Au zis: “Eu recunosc a tale vrednicii,
Dar dupa drept cuvant, in urma lui sa fii.
Esti rau in adevar si foarte musti cumplit:

Esti plin
Tu de venin;
Dar n-ai primejduit

Pe cel ce de aproape de tine s-au ferit.

Iar pizmataretul pe toti au pizmuit,

Si limba lui cea rea strabate

Oriunde, de departe.

Asadar de acum, va hotarasc sa stiti:

Ca pizmataretii in iad sunt mai cinstiti
Si de la locuri voi sa nu va mai sfaditi.

VULTURUL SI ALBINA
O, cât sunt de fericiţi
Cei de soarta lor slăviţi!
Căci ei şi spre fapta mare
Au a slavei îndemnare.
Dar şi cei ce ostenesc
Întru binele obştesc,
Neprivind la răsplătire,
Sunt prea vrednici de cinstire.

Vulturul pe o albină
Au zărit-o în grădină,
La revărsatul de zori,
Bâzâind pe lângă flori.
Şi i-au zis: "O, ticăloasă,
Albină nesăţioasă!
Tu petreci a ta viaţă
Tot pe flori şi pe verdeaţă,
Migăind necontenit
Nu ştiu pentru ce sfârşit.
Dar nici însăţi tu nu ştii
Care-i munca ta cea bună,
Când ca tine mii de mii
Miere la un stup adună.
Iar apoi, ce fericire
Moştenesc eu de la fire!

Cum aripile-mi întind

Şi mă desfătez zburând
Către ceruri, către soare:
De a mea putere mare,
Păsările lumii toate
Fug, s-ascund înspăimântate".
— Fii tu în veci preaslăvit,
Albina lui au rostit.
Joe să te norocească
Şi anii să-ţi înmulţească.
Iar eu fiind rânduită,
Obştiei să ostenesc,
Mă cunosc prea fericită
Când fagurii îi privesc,
Lucraţi de mii de albine;
Şi ştiu că şi de la mine
Un pic de miere măcar
S-au adus întru bun dar.

Pieptenul
Copilului de pieptanat
Neneaca pieptene din targ au cumparat.
Copilul foarte mult de el s-au bucurat.

Ce piepten bunisor!
Cum merge de usor!

Mai bine de un ceas

El perisorul sau prin pieptene au tras
Si multamit deplin neneacai au ramas.

Apoi s-au pus la carte,

Au invatat frumos,
Din buchi a opta parte;

Si iar la pieptene degraba s-au intors.

Dupa aceasta dand de alte jucarii,
Copilul au facut prea multe nebunii
Si parul de pe cap de tot si-au incalcit.
Dadaca lui au vrut indat’ sa-l netezeasca,
Dar pieptenul era prin casa zahait;
Si el tipa, racnea, acela sa-i gaseasca!
O fata, de sub pat, degraba l-au si scos,

Dar numai ce folos!

Ca cum abia-abia de paru-i s-au atins,
Copilul de dureri au si strigat cu plans:

— Ce piepten indracit!
Iar pieptenul au zis:

— Eu tot acelasi sunt; ti-e parul incalcit.

Copilul insa, suparat

Pe favoritul sau,
L-au dat intr-un parau:

Strigoaicele mai mult cu el s-au pieptanat.

Vazut-am eu
In veacul meu

Ca oamenii asa cu adevarul fac.

Cat cugetu-i curat,
El noua este drag;
Iar cum pe cuget ai patat,

Apoi de adevar indat’ te-ai departat

Si, ca copiii, noi de pieptanat fugim

Cand capul ne-ncalcim.

Oracolul
Intru un templu idolesc,
Era un zeu de lemn cu dar proorocesc;
El sfaturi si povete la tot poporul da:

Pentru aceasta sta

In aur si argint, spre slava ferecat,
De jertfe-mpresurat,
De ruge asurzit
Si de miroazme-nadusit.

Toti in oracolul credea, fara-ndoiala.

Dar deodata, vai! ce lucru de sminteala!

Oracolul slavit
Cu totul s-au schimbat si s-au nimicnicit.
In loc de adevar, el tot minciuni croia
La cei ce mangaieri sau sfaturi ii cerea.

Iar pricina era:

Ca-n zeul cel desert un jertfitor intra
Si, de avea el minte,
Apoi oracolul rostea ceresti cuvinte.
Dar cand intra in zeu
Vreunul natarau,
Atuncea vai de cei
Ce mai credeau in zei.

Norocul in vizita
Cand norocul schimba pasul

N-aduc ani ce-aduce ceasul

N. N.

Norocul pururea de toti e blestemat

Ca cine boierii nu are,
Sau cel ce nu-i destul bogat,
Toti, de la mic si pan’ la mare

Gasesc norocul vinovat.

Cand dimpotriva el, ca orbul ratacit,
In lume nicaiuri nu sta statornicit;
Ci umbla-n vizite, atat la imparati,
Precum la negustori, la domni si la magnati,
Si poate mani va fi in bordeiasul meu,

Sau in lacasul tau,

Prea bune cititor!

Dar trebuie sa fii tu singur lucrator,

Sa iai aminte bine

Si vreamea sa nu pierzi

Cand de prilejul bun favorisit te vezi;

Caci el ades nu vine.
Iar daca n-ai stiut atunci sa folosesti,
Apoi fara cuvant norocul ocarasti.

In margine de targ era o casa mica,

Trei frati in ea traia, ce nu sporea-n nimica,
La orice se-ncerca, lor le mergea pe dos
Si-adese blestema norocul ticalos.

Patruns de-a lor strigare,

Norocul hotari curand sa-i viziteze
Si la casuta lor o vara sa vareze.
O vara de noroc! Cui saga i se pare?
De-ndata s-au vazut puternica-i lucrare:
Caci unul dintre frati fiind cam negustor,
Desi nainte el la toate pagubea,

Acum orice vindea

Pe loc agonisea folos insemnator
Si banii aduna din zi in zi cu spor.

Al doilea din frati

Era cam carturari;
Citea, scria ca altii,
De prin divanuri mari;
Avand insa plecare
Sa intre scriitor

La judecatoria, ce-i zic ajutatoare,

Prin a norocului puternic ajutor

Ajunse boier mare.

Acum ma intrebati:

Cu ce s-au folosit al treilea din frati?

Pe el in adevar norocul au voit
Sa-l sprijine mai mult decat pe ceielalti
Si vara langa dansu-au stat nedezlipit.

Dar numai ce folos,

Ca peste vara el tot muste au gonit,
Insa asa de norocos,
Incat nu da o data
Sa iasa mana lui desarta.

Plinindu-si vizita, norocul i-au lasat

Pe unul boierit, pe altul prea bogat;
Iar cel al treilea norocul blestemand
Ma rog sa judecati de mai avea cuvant,
Si oare nu era el singur vinovat?

Negutatorul
Ia vin-incoace, mai nepoate!
Dar ce te-ai cufundat acolo-n socotele;
Vino de vezi aice un negustor cat poate

La cazuri, stii, mai grele.

Cunosti tu cea bucata de-aba, de molii roasa,
Si putreda, si groasa,
Ei bine, Dumnezeu
Trimise-un natarau

Si iata banisorii ca-mi sunt acuma-n palma,

Pe-un lucru far’ de seama.
— Asa poate sa fie, raspunse cel chemat,
Dar, unchiule, esti inselat,
Ca tu moneda falsa pe marfa ai luat.

Asa diplomatia inseala si se-nseala,

Asa mai multi din oameni, mic de la mare fura;
Cu osebire numai, ca unii nu au gura

Sa dea pe altii la iveala.

GHEORGHE ASACHI
Oala de arama si oala de lut
O zi oala de arama
Pe-o vecina de lut cheama,
Ca sa faca ambe-un drum.
Insa aceasta au zis: Nu pot;
Las mai bine sa m-afum,
Decat sa ma stric de tot.
Dar tu in coaste chiar tistoasa,
Nu ca mine ticaloasa,
Pas ferice-oriunde-i vre.
La tot feliul de-ntamplare,
Zis-au oala cea mai tare,
Protectoara mi-i ave.

Dac-un lucru colturos,

Repede sau pre vartos
Ar umbla ca sa te sfarme,
Ver macar ca sa te darme,
Eu la mijloc voi intra
Si de dauna te-oi scapa.

In asemene parola,
Data de-o lucita oala,
Biata oala se increde,
Lasa vatra si purcede.
Merg ai nostri calatori,
Taraindu-se cu spori,
Dar compania merge slut,
Alt-arama-i si alta-i lut.

Vrand ii pest-un hop sa treaca,

Intre sine se tot freaca
S-inc-o mie urme nu-s
Ce-n a lor voiaj s-au dus,
Cand arama in moale pele
Asa foarte-un ghiont au dat,
Ca-n manunte harburele,
Gemand, oala s-au stricat.

Cu acel mai tare foarte

Nu umbla, ci cu mai moale,
De nu vrei acestei oale
S-aibi in urma trista soarte!

Oaia si mielul
Spunea mielului odata
Maica oaia: Fatul meu,
Eu sunt foarte intristata
Cugetand la traiul tau.

Ah, pastorul te va prinde,

Abia gras te-i face un pic,
Si la macelar te-a vinde,
Ce calau altfeli i zic.
Departat de l-a ta muma,
Acii cruzi si rai tirani
Te despoaie, te zugruma
Si te vand apoi pe bani.
De-alta parte se invita
Lupul, ce-i cu dansii var,
Ca si el sa te inghita
Cu ciolane si cu par.
C-un cuvant, fara-ndurare
Toti pre tine te urasc,
S-abia traiul iti rasare,
Iaca-ndata il rapesc!
Chiar in contra insusi firei,
Mai batrana eu fiind,
Tocma-n mezul ominirei,
Tinerel te vad pierind.
Insa mielul, c-umelinta,
Zis-au: Maica, al mieu odor,
Cea mai mare a mea dorinta
Este tanar ca sa mor!
Decat asta, a mea soarta
Fi-v-atunce mult mai grea,
Daca-ntai as vede moarta
Pe duioasa maica mea.