Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PERIODIZAREA GEOLOGICA
Pleistocenul (pleistos= cel mai si kainos= vechi), din punct de vedere climatic,
se caracterizeaza printr-o succesiune de perioade glaciare, caracterizate printr-o
clima foarte rece, care se numesc stadii si perioade de usoara încalzire a climei,
perioadele interglaciare sau interstadii, per ansamblu clima ramânând rece pe
întreg parcursul pleistocenului. Fara îndoiala ca schimbarile climatice au fost
urmate automat de modificari ale faunei si florei, care, la rândul lor, au
influentat in chip semnificativ evolutia demografica.
În Muntii Alpi au fost puse in evidenta, initial, 4, mai nou 6 perioade glaciare,
care au primit, de cele mai multe ori, numele unor afluenti ai Dunarii din sudul
Germaniei:
1. Biber
2. Donau
3. Günz- 1.200.000-700.000
4. Mindel- 650.000-350.000
5. Riss- 300.000-120.000
6. Würm- 80.000-15.000
Desi initial a existat tendinta de-a generaliza pentru tot spatiul Europei aceste
stadii glaciare, s-a dovedit ca ele au doar o relevanta stratigrafica locala, valabila
doar în centrul Europei.
1. Elster
2. Saale
3. Vistula
Azi exista mai multe scari geocronologice regionale care desemneaza variatiile
climei. Pentru spatiul nostru este notabila, în cuaternarul de început, modificarea
reliefului prin înaltarea arcului carpatic cu 1000 m, care are drept urmare
retragerea apelor Lacului Getic din Oltenia, sudul Moldovei, Muntenia si
Câmpia Pannonica. Pe teritoriul ta|rii noastre, se pare ca au
existat doua glaciatiuni care corespund în linii mari cu glaciatiunile Riss si
Würm din Europa Centrala. Urmele acestor doua glaciatiuni sunt morenele si
circurile glaciare în care, mai apoi, au aparut lacurile glaciare din Retezat,
Parâng, Bucegi, Fagaras, Muntii Rodnei. Pentru România o încercare de
schema geocronologica de evolutie a climei, corelata cu alte zone ale Europei, a
facut Marin Cârciumaru, care are în vedere, insa, doar perioada post 120.000
(deci este post Riss ).
Studiile asupra climei din pleistocen au dus la concluzia ca, în timpul stadiilor
glaciare, pe teritoriul Romaniei de azi, temperatura medie a lunii iulie era de 8,7
grade. Interstadiile sunt perioade de ameliorare a climei care se caracterizeaza
prin peisaj silvestru, iar stadiile glaciare sunt caracterizate de un peisaj de stepa-
tundra.
PALEOLITICUL (1.400.000/1.200.000-15.000)
1. Cel mai vechi hominid este considerat a fi Australopithecul care apare sub 3
forme diferite. Ultima, Australopithecus Robustus este chiar contemporan cu
Homo habilis.
2. Homo habilis avea o capacitate craniana de 650-750 cm3 si avea zona Broca
(zona 44), unde se localizeaza functia limbajului, destul de bine dezvoltata. Nu
se deosebeste de Australopithec doar prin encefalizare ci si prin microdentitie si
talia mult mai lunga. El are o viata sociala complexa, cunoaste deja focul si face
progrese notabile în preprarea hranei. Encefalizarea se datoreaza, cel mai
probabil, masticatiei mai usoare care a avut drept consecinta schimbarea
dentitiei si a scheletului facial.
5. Homo sapiens s-a dovedit, prin analize de ADN, ca nu are legaturi genetice
cu Neanderthalul, dar are legaturi cu homo erectus. Cei doi au fost
contemporani o vreme pe la 40.000-34.000, dupa care Neanderthalul a disparut
fara urmasi. S-a crezut initial ca a fost exterminat de Homo sapiens. Azi se crede
ca Neanderthalul a murit de moarte buna, datorita imposibilitatii de
hibridizare cu Homo sapiens si, mai ales, datorita slabei dotari din p.d.v.
biologic, mai precis datorita faptului ca avea o natalitate foarte scazuta si un
procent ridicat de mortalitate. Ca urmare, ar fi disparut în decursul a 30 de
generatii, aproximativ 1000 de ani. Avantajul biologic al lui Homo sapiens l-a
facut învingator. La acesta se adauga si avantaje de alta natura: este mult mai
abil, se adapteaza mai usor, este mai mobil, are putere de anticipare si de
planificare. Are o infatisare mai placuta decat Neanderthalul, o inaltime de 1,75-
1,80 m, oase lungi si articulatii mai fine. La baza alimentatiei sale sta in
continuare carnea, la care se adauga pestele, dar si tuberculii si alte vegetale,
avand o alimentate mai variata si mai sanatoasa decat inaintasul sau.
Patria initiala a omului a fost Africa de Est si Sud, mai precis Etiopia (Valea
Omo si Hadar), Kenya si Tanzania (Oldoway). Pentru Africa, data de început a
paleoliticului trebuie împinsa spre 2.300.000. De aici a început ocuparea unui
spatiu din ce în ce mai mare, în masura în care conditiile climatice si de mediul
o permiteau.
PALEOLITICUL INFERIOR (1800.000/1.200.000-120.000)
Cele mai vechi unelte din piatra cunoscute pâna în prezent provin din zona
cuprinsa între Olt si Arges. Cea mai cunoscuta statiune este cea de pe Valea
Dârjovului, un afluent al Oltului. Aici, începînd cu 1954, au fost descoperite în
jur de 200 de unelte din silex si cuartit, unele unifaciale, altele bifaciale, care par
a fi foarte timpurii, încadrabile în ceea ce se numeste cultura de prund, cea mai
veche cultura paleolitica. Tot de aici provin, însa, si piese care sunt încadrabile
în paleoliticul mijlociu. Cultura de prund sau a galetelor prelucrate se dateaza, în
mare, în paralel cu glaciatiunea Günz, deci in intervalul 1.200.000-700.000
(galetul este un fragment de roca rotunjit si slefuit datorita rularii lui de catre
apele râurilor). Din pacate, uneltele de pe Valea Dârjovului nu provin dintr-un
strat de cultura, ci au fost adunate din aluviuni, deci sunt în pozitie secundara
sau remaniate. Ele nu sunt asociate cu resturi de fauna care ar putea facilita o
datare corecta. Tipologic, aceste unelte par a apartine culturii de prund, adica
sunt realizate prin percutie directa, care are drept urmare desprinderea unor
aschii de pe nucleu. Unealta propriu-zisa este cea ce ramâne din nucleu.
Domeniul relatiilor sociale este putin cunoscut, mai mult intuit. Grupurile
umane erau solidare caci tipul de economie o cerea (periculozitatea vânatorii,
imperfectiunea uneltelor). Functiona egalitarismul, iar membrii inactivi (copii,
batrâni, infirmi) erau sustinuti de grup. S-a banuit o promiscuitate a relatiilor
sexuale. Morgan credea ca, initial, sexul a fost întîmplator, dupa care s-a trecut
la casatoria pe grupe. Un pas înainte s-ar fi facut când a aparut interdictia
relatiilor sexuale între parinti si copii si între frati, în fine, mai tarziu, s-ar fi
ajuns la familia pereche. Este la fel de probabil ca în cadrul grupului sa fi existat
deja familiile monogame. Orice discutie pe aceasta tema este inutila si
presupunerile nu se bazeaza pe argumente solide.
Este o epoca mult mai scurta decât cea anterioara, care acopera interstadiul Riss-
Würm si o mare parte a glaciatiunii Würm. Principala cultura din spatiul actual
al României este musterianul (denumirea vine de la Le Moustier - o pestera din
Franta).In România exista mai multe faciesuri musteriene:
2.Un facies tipic zonei Carpatice, caracterizat prin locuirea pesterilor: Nandru-
Pestera Curata si Pestera Spurcata, Ohaba Ponor-Pestera Bordu Mare, Baile
Herculane-Pestera Hotilor, Borosteni- Pestera Cioarei, Baia de Fier- Pestera
Muierii. Pesterile au depuneri groase de 1,5-2 m, semn ca au fost locuite foarte
multa vreme, uneori cu întreruperi. Este posibil ca locuirea frecventa în pesteri
sa fie semnul unei raciri a climei. Se foloseste pentru unelte mai mult cuartitul, o
materie prima de mai proasta calitate, dar care este mai frecventa în zona decât
silexul.
AURIGNACIANUL (35/30.000-24/23.000)
GRAVETTIANUL (24/23.000-15.000)
Bibliografie:
CONCLUZII
Epoca este una de progres chiar si pentru
populatiile mai greu adaptabile. Aparitia arcului
cu sageti face mult mai putin periculoasa
vânatoarea. Ea devine, incepand de acum, o
activitate individuala. Pentru haituirea vânatului
este folosit pentru prima data un animal
domestic: câinele, atestat în jur de 12.000 pentru
prima data la Shanidar, iar pe la 10.000 în
Germania (descoperiri recente indica chiar o
domesticire mai timpurie pe la 14.000 in China). Împutinarea vânatului sau
retragerea lui spre zonele cu clima rece duce la cresterea ponderii hranei
vegetale în alimentatie, mai ales a gramineelor în stare salbatica.
Recoltarea gramineelor nu mai este haotica ci sistematica, ducând la o
mai mare sedentarizare a populatiilor care întretin aceste graminee si
care sunt obligate sa astepte coacerea lor. În unele zone
orientale, Shanidar de exemplu, apar silozuri pentru depozitarea acestor
graminee, deci rezerve de hrana pentru anotimpul friguros. Se constata un
spor demografic, dar si aparitia unor afectiuni dentare ca urmare a
cresterii ponderii hranei vegetale, cariile (atestate pentru prima oara în
cimitirul de la Shanidar). În confectionarea uneltelor constatam tendinta
de microlitizare a pieselor. Microlitele sunt de fapt piese foarte mici,
componente ale unor unelte. Avantajul este acela ca uneltele astfel
compuse se pot repara si refolosi, piesa microlita defecta fiind eliminata si
înlocuita cu alta. Un alt element de noutate este folosirea unei roci noi,
obsidiana care prezinta avantajul ca, în spartura, este foarte taioasa. În
unele zone ale Europei, Anglia sau Ciclade, apar noi tehnici de exploatare
a rocilor, cu ajutorul puturilor, deci de la acest nivel se poate vorbi deja
despre minerit. Nu în ultimul rând, trebuie amintit ca, in aceasta perioada,
apar primele mijloace de deplasare pe apa, monoxila si pe uscat, saniile si
schiurile. Ele deschid perspectiva dezvoltarii schimburilor pe distante mari.
Interesant este ca se vehiculeaza materii si obiecte fara importanta
economica: chihlimbarul de la Marea Baltica, scoicile Dentalium din Golful
Persic, obsidiana din Insula Melos, destinata, in principal, confectionarii
podoabelor.
MATERII PRIME
Tipica pentru întreg paleoliticul ca materie prima este piatra. În paralel, mai ales din
paleoliticul mijlociu, s-au folosit osul si cornul. Fara îndoiala ca o mare parte dintre unelte au
fost din lemn, dar ele nu s-au pastrat.
Initial au fost folositi bolovanii rulati din albiile râurilor, galetele, fara a se manifesta un
interes aparte pentru o anumita roca. Ulterior au fost folosite mai ales rocile care se prelucrau
usor, adica care clivau la lovire, desfacându-se în aschii si mai ales acele roci care aveau
clivaj regulat si, deci, controlabil. Cele mai utilizate roci au fost silexul, obsidiana, cuartitul.
Atelierele de confectionare a uneltelor se afla, de obicei, în zonele cu materii prime. Ele pot fi
recunoscute lesne datorita cantitatilor foarte mari de rebuturi de debitaj. Alteori prelucrarea se
face în asezirile de resedinta, unde se gasesc mai ales piese finite, mai putine deseuri. Se pare
ca între comunitati nu a prea circulat materia prima, ci, mai degraba, piesele finite. Aceasta
datorita faptului ca toate aveau acces liber la materia prima, iar transportul rocilor la mari
distante era dificil. Doar pentru obsidiana este presupusa circulatia materiei prime la distante
mai mari. La noi este dovedita doar folosirea obsidianei din zona Tokay-Presov si este
presupusa, doar pentru Banat, folosirea obsidianei venita din Insula Melos.
Tipica paleoliticului este cioplirea care se putea face fie prin percutie, fie prin presiune
pectorala. Slefuirea, ca tehnica, este de data mai recenta ca si perforarea, ele aparând pentru
prima data în neolitic. Cioplirea presupune o lovire intentionata a unui nucleu în vederea
desprinderii de aschii. Se poate folosi ca unealta atat nucleul din care au sarit aschii, cat si
aschiile desprinse de pe nucleu. Initial s-au folosit ca unelte doar nucleele, ulterior ele au fost
înlocuite tot mai mult cu uneltele pe aschii care valorificau aproape integral materia prima.
Pentru cioplire este nevoie de cel putin doua elemente: un nucleu de silex, care se va prelucra
si un percutor din piatra cu care se loveste nucleul. Locul unde se izbeste nucleul cu
percutorul se numeste plan de lovire. Aschia desprinsa are doua fete, una, cea dinspre nucleu,
care prezinta o mica umflatura, numita concoid, si striuri care reprezinta urmele transmiterii
undei de soc. Acesta este reversul piesei. Aversul este partea exterioara care, de obicei
prezinta pe ea linii, muchii de la desprinderile anterioare de pe nucleu. Talonul se afla în
partea aschiei unde s-a aplicat lovirea, deci este o parte a planului de lovire.
Percutia poate fi directa sau indirecta. Percutia directa poate fi simpla, pe nicovala, sau
bipolara. Percutia directa se face cu un percutor care se tine în mâna dreapta si cu care se
loveste nucleul care se tine în stânga. Percutia pe nicovala sau bloc contra bloc este tot o
percutie directa, dar percutorul este fix. El se aseaza pe pamânt si se izbeste de el nucleul. Se
desprind, în acest fel, aschii care sunt mai groase decât în cazul percutiei directe simple.
Aceasta tehnica a aparut în clactonian, la sfarsitul paleoliticului inferior. Percutia bipolara
presupune trei elemente. In afara de percutor si nucleu se foloseste o nicovala pe care este
asezat nucleul. Tehnica este folosita mai ales atunci când nucleul este de mici dimensiuni.
Percutia indirecta apare în paleoliticul superior. Ea este indirecta pentru ca, în plus fata de
cele trei elemente, apare, între percutor si nucleu, o dalta sau un poussoir din os, corn sau
lemn. Este necesara decalotarea nucleului de silex în prealabil.
Cioplirea prin presiune pectorala a fost utilizata mai ales pentru prelucrarea obsidianei,
începând cu paleoliticul superior. Tehnica a fost reconstituita dupa observatiile facute în sec.
17 asupra unor indieni din Mexic. Inainte de a se trece la cioplire, obsidiana suferea un
tratament termic. Bulgarele era introdus într-o baie de nisip incins la 200-300 grade C. Rolul
baii era acela de a deshidrata roca, fapt ce facea ca ea sa fie mai fin cristalizata, sa aiba o
granulatie mai fina. Ca poussoir se foloseste o pârghie din lemn care, la un capat, este
despicata si în despicatura se introduce o dalta din os, iar la celalalt capat este bifurcata pentru
a putea fi impinsa cu pieptul. Nucleul de silex este tinut strins intre picioare care au rol de
menghina.
O alta tehnica este tehnica retusarii. Lamele desprinse de pe nucleu prin diferite tehnici,
pentru a deveni unelte, trebuie sa treaca prin operatiunea de retusare. Adica se aplica pe
marginile lamei lovituri succesive cu un percutor, lovituri care duc la desprinderea unor
solzisori foarte mici si subtiri. Amprenta ramasa pe lama dupa desprinderea solzisorilor se
numeste retusa. Retusarea poate avea scopuri diferite. Retusa de fasonare este retusa care
transforma lama bruta în unealta. Se pot executa si retuse de acomodare care urmaresc sa
elimine din lama acele portiuni care pot rani, la utilizare, mâna. Retusele pot fi clasificate
dupa mai ulte criterii: dupa unghiul de lovire, dupa directia de lovire (dinspre avers spre
revers sau invers), dupa dispunerea lor pe piesa :continua, discontinua, marginala, pe întreaga
fata, pe ambele fete ale piesei.
In timp, se remarca trecerea de la unelte masive, pe nucleu, la unelte mici, pe aschii sau chiar
la unelte microlitice, adica, potrivit conventiei, sub 4 cm lungime. Procesul de microlitizare
este specific finalului paleoliticului superior si epipaleoliticului. Microlitele nu sunt unelte în
sine, ci sunt parti componente ale unor unelte. Folosirea lor prezinta un mare avantaj. Unealta
compusa din microlite poate fi reparata prin înlocuirea microlitei defecte. Cele mai folosite
unelte au fost burinele, utilizate pentru zgâriere si gravarea osului, lemnului si cornului,
varfurile de diferite tipuri (foliacee, Font Yves, Krems, La Gravette) care, în functie de
sistemul de înmanusare, puteau fi folosite ca varfuri de lance sau ca pumnale (din paleoliticul
mijlociu), razuitoarele, folosite pentru prelucrarea pieilor, desprinderea pieilor si a grasimilor,
strapungatoarele, utilizate ca sfredele sau ca varfuri de sageti, piesele denticulate, utilizate
pentru taisul secerilor sau fierastraielor, varfurile pedunculate (în epipaleolitic) care sunt
folosite ca varfuri de sageti, topoarele cioplite (în neolitic), cutitele curbe (in epoca
bronzului).
Bibliografie:
Alexandru Paunescu- Evolutia uneltelor si armelor din piatra cioplita descoperite pe teritoriul României,
Bucuresti, 1970.
Neoliticul pe teritoriul Romaniei
Neoliticul, epoca nouă pietrei, este o epocă în care se schimbă radical relaţia om-mediu.
Schimbarea climei, mai precis incalzirea si stabilizarea ei, in jur de 10.000, a modificat radical
modul de viata al oamenilor in aceasta etapa cronologica. Numele epocii subliniază un fapt
remarcabil, dar care nu este însă cel mai important: acela că în această epocă se foloseşte o
nouă tehnică de prelucrare a pietrei, şlefuirea, dublată de perforare. Materia primă de bază
pentru confecţionarea uneltelor rămâne, în continuare, piatra. Vechea tehnică a cioplirii
continuă să fie utilizată. De o importanţă capitală este insa trecerea de la economia de tip
prădalnic, ocupativ, la cea productivă, prin apariţia şi dezvoltarea unor ocupaţii cu totul noi:
1. cultivarea primitivă a plantelor;
Consecinţele apariţiei economiei productive sunt multiple, dar le vom aminti doar pe cele mai
importante:
5. Se modifică radical tipul de alimentaţie, fapt ce are o serie de consecinţe pentru gradul de
sănătate al comunitatilor umane. Schimbările sunt în general benefice, dar se constată şi
urmări negative (apariţia cariilor dentare, spre exemplu, datorată consumului repetat de
cereale).
6. Au loc modificări în plan religios, sunt abandonate vechile divinitati protectoare ale
vanatorului si vanatului, fiind acum adorate cu
precădere divinităţi protectoare ale ogoarelor şi ale
fertilităţii, deci legate de noile ocupaţii.
PERIODIZAREA NEOLITICULUI
2.Neoliticul dezvoltat (5500-5000)- cu cultura ceramicii liniare (în nordul României), Vinca
timpurie (în Banat şi Oltenia), Lumea Nouă (în Transilvania), Dudeşti (în Muntenia),
Hamangia, faza incipientă (în Dobrogea)
3. Eneoliticul care a fost divizat în eneolitic timpuriu (5000-4500) şi eneolitic târziu (4500-
3800/3700). Denumirea vine de la latinescul eneus= aramă. Termenul este sinonim cu cel de
chalcolitic care vine de la grecescul chalkos=aramă. Eneoliticul timpuriu este reprezentat de
culturile Boian (centrul şi sudul Munteniei), Vădastra (între Olt şi Jiu), Hamangia (Dobrogea),
Stoicani-Aldeni (zona de curbură Carpaţilor, sudul Moldovei), Precucuteni (Moldova),Vinca-
Turdaş (Transilvania şi Banat). In eneoliticul târziu evolueaza culturile Cucuteni-Ariuşd
(Moldova şi jumătatea estică a Transilvaniei), Sălcuţa (Oltenia), Gumelniţa (Muntenia şi
Dobrogea), Tiszapolgár-Româneşti (Banat şi Crişana) şi Bodrogkeresztúr-Gorneşti (la vest de
Muntii Apuseni), Decea Mureşului (Transilvania), Cernavoda I (pe linia Dunării).
În ceea ce priveşte termenul pus în circulaţie de Childe, acela de revoluţie neolitică, el este azi
depăşit. În centrele de invenţie trecerea nu a fost deloc bruscă. Faptul că a existat neolitic
aceramic este o dovadă. Cultivarea se pare că a apărut prima. Si în cazul cultivării şi în cazul
domesticirii au existat o serie de etape intermediare, care au presupus familiarizarea cu
soiurile sălbatice şi o tot mai mare apropiere faţă de animalele sălbatice. Termenul de
revoluţie poate fi, eventual, acceptat pentru acele spaţii unde neolitizarea s-a realizat prin
colonizare. Aici animalele domestice, plantele şi ceramica au apărut toate deodată şi brusc.
Este paradoxul neoliticului, căci asistăm la o revoluţie exact în acele spaţii in care populatiile
nu au făcut nici un pas concret şi nici un efort, nu şi-au adus nici un aport inventiv care să
grăbească trecerea la neolitic.
ECONOMIA NEOLITICA
CULTIVAREA PLANTELOR
Cultivarea plantelor este ocupaţia de căpătâi, care asigură baza alimentaţiei. Se cultivă, în
primul rand, o serie de cereale:
1. grâul (lat. triticum)- sunt atestate în zona noastră: triticum monococcum, dicoccum,
vulgare, compactum, aestivum, spelta şi durum. Grâul este cultivat în toate ariile culturale.
3. secara (lat. secale)- atestată mai ales în sudul României, în arie Gumelniţa;
6. hrişca
7. borceagul
Dintre leguminoase sunt atestate bobul, mazărea, lintea, iar dintre plantele tehnice cânepa şi
inul. Dintre pomii fructiferi este atestat doar mărul în aria Cucuteni.
Privitor la cultivare trebuiesc făcute câteva observaţii foarte importante. Iniţial, adică la
nivelul neoliticului timpuriu, se fac experimente în materie de cultivare, în sensul că se cultivă
pe aceeaşi tarla mai multe soiuri de grâu, semn că nu se cunoşteau foarte bine calităţile
fiecărui soi şi modul în care se adaptează acestea la factorii de mediu, climă, condiţii de
umiditate şi relief. Prin cultivarea concomitentă, comunităţile îşi asigurau, indiferent de
capriciile vremii, un minim de cereale. În timp, se acumulează experienţă şi se fac observaţii
riguroase asupra fiecărui soi în parte, drept urmare se abandonează soiurile nepotrivite, fiind
selectate şi cultivate doar cele care se adaptează perfect la condiţiile de relief şi climă ale unei
zone date. Spre exemplu, în neoliticul final, în arie Gumelniţa, comunitatile se fixează
la triticum vulgare, iar în aria culturii Cucuteni din Moldova soiurile agreate sunt triticum
compactum şi vulgare.
Uneltele folosite pentru cultivare sunt destul de primitive: plantatorul, săpăliga din corn de
cerb, de aceea termenul cel mai potrivit este cel de grădinărit. Spre sfârşitul neoliticului se
bănuieşte că ar fi apărut deja un plug primitiv din lemn, numit aratru. Există doar puţine
indicii în acest sens: o statuetă de lut care pare a reprezenta o vită înjugată, care a fost
descoperită în aria culturii Tripolie din Basarabia; câteva oase de bou castrat provenite din
aria culturii Vădastra (neolitic mijlociu) despre care se crede că a fost castrat în ideea de a fi
folosit ca animal de tracţiune. De asemenea, se cunosc unele unelte din corn de cerb care ar fi
putut fi folosite drept brăzdare pentru aratru. La acestea se adaugă faptul că, în eneolitic,
populaţiile sunt total sedentarizate, semn că fuseseră găsite soluţii pentru o profitabilă
exploatare a solului. Desigur că nu avem certitudinea ca soluţia a fost aratrul, tot atât de bine
putea fi descoperirea asolamentului sau a îngrăşmântului natural. Având în vedere că uneltele
au fost destul de primitive, au fost exploatate mai ales solurile afânate, nisipoase, numite
uşoare, care, de obicei, nu sunt foarte bogate în substanţe nutritive.
Metodele de cultivare sunt la fel ca şi uneltele, adica destul de primitive. Cultivarea repetată a
aceluiaşi lot, cu aceeaşi plantă, ducea la epuizarea solurilor, fapt care explică
semisedentarismul neoliticului timpuriu, adică frecventa strămutare a vetrei satului, desigur
nu la distanţe foarte mari, ci intr-un areal ingust cu care comunitatile erau familiarizate.
Pentru defrişarea pădurilor, care acopereau spaţii foarte largi, a fost folosit focul. Este posibil
ca paiele rămase după recoltare să fi fost şi ele incendiate mai ales că este încetăţenită şi azi
părerea falsă că incendierea resturilor de vegetaţie duce la îngrăşarea pământului. Azi s-a
demonstrat că urmările incendierii pot fi pozitive doar un an ( arderea duce la creşterea
procentului de potasiu din sol) şi că repetarea acestei operaţiuni la nesfârşit duce la epuizarea
solului. Se bănuieşte că, spre finele neoliticului, s-ar fi cunoscut deja rotaţia culturilor şi
lăsarea pămâtului în pârloagă, deci asolamentul şi că aşa s-ar explica, mai degrabă,
sedentarizarea totală. Spre exemplu cultivarea unor leguminoase, precum bobul şi mazărea,
pe un teren epuizat are urmări benefice pentru sol care se îmbogăţeşte cu azot. Arheologia nu
are mijloace pentru a stabili dacă s-au folosit îngrăşminte pentru îmbunătăţirea calităţilor
solului. Este, totuşi, foarte probabil să fi fost folosit bălegarul în acest sens. Cât priveşte
îmbunăţirile funciare de tipul irigaţiilor, cunoscute din Mesopotamia sau Egipt, nicăieri în
Europa ele nu sunt atestate atât de devreme. Doar în Spania se cunosc din chalcolitic, deci
spre finele neoliticului.
Gramineele erau recoltate fie prin smulgere cu tot cu tulpina, dupa care erau legate si
transportate spre asezari in baloti, fie prin taierea cu secera. Este atestata o secera realizata din
corn, care avea un jgheab in care erau fixate microlite din silex, lipite cu rasini, care
constituiau taisul secerei. Uneori se recoltau in prima faza doar spicele si abia ulterior si
paiele. Acest lucru este sugerat de faptul ca uneori ceramica neolitica contine ca degresant
exclusiv pleava ramasa dupa recuperarea boabelor.
De un real folos pentru studierea domesticirii si cresterii animalelor este paleozoologia, care
poate stabili specia si varsta de sacrificare a animalelor pe baza studierii resturilor osteologice.
Mai nou, studierea ADN-ului permite stabilirea arborelui genealogic al speciilor domestice
actuale. Toate animale domestice au fost domesticite pentru prima dată în Orient, inclusiv
câinele despre care s-a crezut că ar fi apărut mai întâi în Europa. Azi este o certitudine că pe la
12.000 fusese deja domesticit la Shanidar, în Irak, precum şi în Iran, ori din Europa se
cunoaste doar din jurul anului 10.000. Studii de data recenta aduc noutatea ca el ar fi existat
deja in jur de 15-14.000 in Estul Asiei. Zona orientală de invenţie cuprinde Iranul (Ali Kosh),
Irakul (Shanidar), Anatolia (Hacilar, Can Hasan), Siria (Ras Shamra), Palestina (Jerichon).
Domesticirea ca proces este foarte greu de reconstituit, motiv pentru care azi avem mai multe
scenarii posibile. Unul dintre acestea ar fi adoptarea de pui de animale de catre comunitatile
de vanatori. Acest scenariu este de admis mai ales in cazul cainelui, animal care era util
vanatorilor. Un alt scenariu presupune gestionarea animalelor salbatice si vanarea selectiva a
animalelor, spre exemplu a celor batrane sau a celor aflate in exces. Tot pe baze logice se
presupune că între vânătoare şi domesticire au existat câteva etape intermediare, care, desigur,
nu pot fi confirmate pe cale arheologică. Aceste etape ar fi:
Practic este foarte dificil de stabilit momentul în care un animal a devenit domestic.
Domesticirea duce in timp la modificari morfologice si comportamentale ale animalelor
datorita selectiei controlate de catre om. Dintre modificarile morfologice pot fi enumerate cele
ce tin de talia animalelor, de culoare, atrofierea coarnelor. Printre modificarile
comportamentale ar fi de amintit in primul rand comportamentul pasnic in prezenta omului,
care trebuie sa fi fost importanta, dar si altele, spre exemplu scaderea vitezei de deplasare. Se
consideră că o etapă importantă în domesticirea animalelor este momentul în care se constată
o riguroasă selecţie a speciilor şi apar stereotipii la vârsta de sacrificare a animalelor, în
funcţie de animal, fapt care oferă posibilitatea perpetuării speciei, dar şi exploatarea la maxim
a unui animal (ne gândim la folosirea animalului nu numai pentru carne, ci şi pentru obţinerea
unor produse secundare, derivate).
Cainele are trei posibili stramosi: lupul, coyotul si sacalul. Analizele recente de ADN indica
lupul ca stromosul cel mai probabil si indepartat al cainelui.
Capra a fost domesticită în jur de 7000, se pare în Palestina. O specie de capră sălbatică, care
se preta domesticirii, a trăit şi în Europa. De precizat este faptul că la capră procesul de
domesticire nu este ireversibil, mai precis o capră domesticita poate redeveni sălbatică.
Porcul domestic este cunoscut pe la 7000 la Ras Shamra (Siria), cam la aceeasi data in China,
la 6500 la Jarmo şi la 6200 la Nea Nikomedia (în Grecia).
Tot în mileniul al 7-lea este atestat şi boul domestic în Grecia de nord. Strămoşul său sălbatic,
bos primigenius, a existat în paleolitic în întreaga Europă, inclusiv in spatial nostru.
Calul va fi târziu domesticit, în intervalul 4000-3000, cel mai probabil pe la 3500, în Asia
Centrală. Cea mai optimista data ar fi in jur de 4000, estimata pentru Ukraina.
In spatial actual al Romaniei existau în fondul genetic bos primigenius , sus scrofa şi calul
sălbatic, dar, în pofida acestui fapt, în zona noastră nu s-a ajuns la domesticirea lor de catre
comunitatile locale. Pe teritoriul nostru, primele animale domestice, excepţie făcănd căinele
cunoscut inca din mezolitic, apar cu cea dintâi cultură neolitică: Cârcea-Gura Baciului. O
statistică făcută pe resturile osteologice din stratul cel mai vechi de la Cârcea indică 76 %
animale domestice, iar alta, de la Gura Baciului, 96 %. Procentele foarte ridicate de oase
provenite de la animale domestice indică o trecere bruscă de la vânâtoare, ca forma de
asigurare a subzistentei, la creşerea animalelor domestice, fără etape intermediare. De
asemenea, acest procent arată că vânătoarea a fost abandonată cvasi-total. În neoliticul
romănesc nu se cunoaşte nici o cultură în aria căreia ponderea vânătorii să fi fost mai mare
decât cea a creşterii animalelor.
A existat o ierarhie a animalelor domestice, procentual vorbind, care este valabilă pentru toate
culturile neoliticului, cu foarte puţine excepţii. Cele mai numeroase au fost bovinele, urmate
de ovi-caprine, porcine şi câini. O excepţie este înregistrată în faza a II-a a culturii Sălcuţa,
fază în care predomină ovi-caprinele, urmate de porcine şi doar pe ultimul loc se situeaza
bovinele. În general, creşterea numărului de porci indică o sedentarizare totală.
Se constată o preocupare pentru selecţia speciilor de animale în funcţie de zona de relief, fiind
alese acelea care se adaptează cel mai bine la condiţiile de mediu. Vârsta de sacrificare este
foarte importantă pentru că ea precizează modul în care este exploatat un animal. Porcul este
întotdeauna sacrificat în jurul vârstei de un an, când atinge maximul de greutate. Creşterea lui
după această vârstă este inutilă pentru că sporurile în greutate sunt de aici încolo neglijabile.
Oaia întâlnită în neoliticul românesc are 60 cm la greabăn şi are ca strămoş pe ovis orientalis.
Oaia este sacrificată la o vârstă cuprinsă între 4 -10 ani, fapt ce indică că ea este folosită şi
pentru lapte şi lână şi că este asigurată şi perpetuarea speciei. În cazul bovinelor, vârsta de
sacrificare diferă in primul rand în funcţie de sex. Femelele sunt sacrificate la vârste mai
avansate decât masculii, care sunt sacrificaţi în momentul în care ajung la greutatea maximă.
Doar după ce bovinele au început a fi folosite ca animale de tracţiune, a crescut vârsta de
sacrificare a masculilor care, in prealabil, erau castraţi. Castrarea bovinelor este atestată prima
data la nivelul culturii Starcevo-Criş.
În ceea ce priveşte calul, deşi s-a făcut afirmaţia că în aria culturii Vădastra ar fi fost
descoperit deja din neoliticul dezvoltat un cal domestic de talie mică, utilizat la călărie,
descoperirea este singulară, neconfirmată de alte descoperiri şi foarte îndoielnică. Nu există
alte atestări de cal domestic la acest nivel cronologic, ba chiar în epoca de tranziţie ele sunt
foarte puţine în Europa. De abia în epoca bronzului calul a fost folosit altfel decat pentru
hrana.
BIBLIOGRAFIE:
Dumitru Berciu, Contribuţii la problemele neoliticului în România, în lumina noilor cercetări, Bucureşti,
1961.
Mestesugurile in neolitic
MESTESUGURILE IN NEOLITIC
OLARITUL
APARITIA CERAMICII.
Cifra avansată pentru apariţia ceramicii în Orientul Apropiat (Fenicia-Byblos, Iran şi Siria) ca
şi în Japonia se situează în jur de 8000 i.e.n., deci ceva mai târziu, comparativ cu cultivarea
plantelor sau creşterea animalelor. Asadar, în Orientul Apropiat a existat şi un neolitic
aceramic. Fără îndoială că omul, înainte de-a fi inventat ceramica, a folosit recipente din alte
materiale: din piatră, din lemn scobit, coşuri împletite din nuiele, poate şi lutuite ca să poată
adăposti lichide, realizate din fructe cu coajă lemnoasă, burdufuri din piele sau chiar tigve de
animale. Ceramica se bănuieşte că a apărut mai întâi la populaţii cultivatoare de plante, pentru
că ele erau mai stabile în spaţiu, cele de păstori, fiind nomade, preferau recipiente uşoare şi
incasabile, realizate din lemn sau piele. Prin urmare, apariţia ceramicii este legată de
sedentarizarea comunităţilor umane. Pe teritoriul nostru nu a existat neolitic aceramic, deci
ceramica a aparut deodată cu cea mai timpurie cultură neolitică: Cârcea- Gura Baciului.
IMPORTANTA CERAMICII
Ceramica este pentru arheolog extrem de importantă, fiind artefactul pe baza căruia au fost
definite grupele culturale cunoscute până în prezent precum şi ariile lor de răspândire. De
asemenea, pe baza tipologiei ceramicii şi a evoluţiei ei în timp, au fost periodizate toate aceste
culturi. De o deosebită valoare este ceramica pentru surprinderea unor legături interculturale,
a unor relaţii de schimb sau chiar a unor mişcări de populaţii, toate putand fi puse in evidenta
prin surprinderea unor tipuri ceramice intrusive in anumite spatii. Pe baza studiului ceramicii
pot fi depistate centrele de olari ca şi arealul deservit de acestea. De asemenea, studiul
ceramicii poate da informaţii despre viaţa cotidiană a unei epoci: nutriţie şi rafinamente
culinare sau despre viaţa religioasă, ştiut fiind faptul că o serie de vase au fost folosite
exclusiv în oficierea unor ritualuri religioase (vasele pentru libaţii sau de ofrandă, vasele
antropomorfe şi zoomorfe). Calitatea ceramicii poate fi expresivă şi în departajarea
indivizilor din punct de vedere al statutului social. Gustul artistic sau lipsa lui, atunci când
este vorba de forme ceramice, motive sau tehnici decorative utilizate, poate indica deosebiri în
ceea ce priveşte prosperitatea unei comunităţi sau a unui grup din cadrul acesteia. Ceramica
poate fi şi un mijloc de datare, prin folosirea a două metode fizice:
Ambele metode sunt costisitoare şi, din pacate, nu există laboratoare în România pentru
aplicarea lor.
Apariţia ceramicii nu este importantă doar pentru arheologie, ci, în primul rând, pentru viaţa
cotidiană a comunităţilor neolitice. Apariţia ei a schimbat hotărâtor alimentaţia, deoarece
noile recipiente au făcut posibilă fierberea şi prăjirea şi folosirea unor alimente care nu sunt
comestibile în stare naturală. Vasele au permis depozitarea în bune condiţii a rezervelor de
hrană, a cerealelor şi lichidelor, ca şi transportul lor la mari distanţe. În procesul de fabricare a
ceramicii s-au acumulat, prin experienţe repetate, numeroase cunoştiinţe tehnologice cu
privire la reglarea arderii, sistemul de construcţie a cuptoarelor, care au putut fi aplicate
ulterior în alte domenii, in chip special în prelucrarea metalelor.
CERAMICA NEOLITICA
modelare
5. motivelor decorative
6. procedeelor de ardere
Pasta se poate studia cu ochiul liber, dar şi cu ajutorul microscopului petrografic, cel din urmă
putând ajuta la depistarea depozitelor de argilă utilizate. Mai există o metodă de studiu:
bombardamentul cu raze beta. Examinarea cu ochiul liber este, desigur, metoda cea mai la
îndemână şi cel mai des utilizată, asta doar după ce ceramica a fost bine spălată şi a fost
îndepărtată crusta calcaroasă care s-a depus pe ea în urma zacerii în sol cu ajutorul unui
detartrant, cel mai adesea o soluţie slabă de acid acetic sau clorhidric (10%). Materia primă de
bază este lutul sau argila care se amesteca, bineinteles, cu apă. La acestea se adaugă
degresanţi, care au rolul de-a asigura elasticitatea vasului şi de a împiedica fisurarea lui dupa
evaporaea apei. Toate aceste materii prime se amestecă bine şi se frământă, până când se
obţine o pastă perfect omogenă. Cei mai vechi şi cei mai răspândiţi degresanţi la nivelul
neoliticului au fost pleava şi paiele tocate. Este de precizat că degresantul are un rol hotărâtor
pentru calitatea vaselor. Astfel, prin folosirea paielor şi a plevii, se obţinea o ceramică destul
de grosolană, care nu prea putea fi decorată, drept pentru care aceşti degreasanţi fie au fost
abandonaţi în favoarea altora, fie au fost găsite soluţii (de exemplu acoperirea suprafeţei
vasului cu un strat subţire de lut) pentru a se depăşi acest impas. De regulă, pleava este
caracteristică mai ales neoliticului timpuriu şi mai ales vaselor mari, de provizii, de gătit sau
de transport. Pentru obţinerea unei paste intermediare sau fine s-au folosit alţi
degresanţi: nisipul amestecat cu pietricele, nisipul fin, cernut, calcarul pisat, cochiliile de
scoici sau de melci pisate, cioburile mărunţite provenite de la vase sparte, iesite din uz..
Nisipul cu pietricele sau cioburile pisate dau, de regulă, o pastă intermediară, iar nisipul fin,
cernut, o pastă de bună calitate. Pasta intermediară era utilizată cel mai adesea pentru
recipiente în care se gătea sau din care se mânca, iar pasta fină pentru recipiente de cult sau
vase din care se mânca sau se bea. Cochiliile de scoici sunt folosite mai ales în aria culturii
Hamangia din neoliticul dezvoltat, cultură care se dezvoltă în Dobrogea, unde exista din
abundenţă această materie primă. De asemenea, cochiliile de melci şi scoici sau calcarul
cochilifer au fost degresanţii cei mai utilizaţi la sfârşitul eneoliticului şi în perioada de
tranziţie la epoca bronzului.
Studiul atent al exteriorului şi interiorului vasului, a modului în care a crăpat vasul (de obicei
în locurile de îmbinare, de sudură, care sunt mai vulnerabile) poate aduce indicii cu privire la
tehnica de modelare. Există, în principal, 3 tehnici:
1. frământarea unui boţ de lut şi scobirea lui, tehnică folosită la vasele de dimensiuni foarte
mici, mai degrabă miniaturale.
2. tehnica au columbin. Se realiza mai întâi fundul rotund şi plat al vasului peste care se
aşezau colăcei din lut cu diametru variabil. Ultima operaţie era netezirea peretilor atât la
exterior , cât si in interiorul vasului.
3. Construirea vasului din fâşii, din benzi de argilă, care se lipeau de fundul vasului.
Desigur că, în timp, apar şi alte tehnici de modelare: cu roata olarului sau prin turnarea în
tipare. În spaţiul nostru roata olarului, deşi era cunoscută în Grecia încă din epoca bronzului,
apare târziu, pe la 450 i.e.n, deci în epoca La Tène. Tiparele sunt atestate pentru prima oară
tot în La Tène. În neolitic au fost folosite în exclusivitate doar primele trei tehnici de
modelare.
Iniţial vasele au toate fundul drept. Ulterior apar şi vase cu fundul plan-concav, fapt care
indică folosirea unui suport uşor curbat, care facilita rotirea vasului şi-l expunea mai puţin la
deformări cu ocazia realizării decorului, căci nu mai era rotit vasul, ci suportul. Acesta trebuie
sa fi fost şi un prim pas care a dus mai târziu la apariţia roţii olarului.
Cine modela vasele? În general se admite că, la început, deci când olăritul nu era un meşteşug
specializat, ci unul casnic, vasele erau modelate şi decorate de femei. Unele vase ale
culturii Boian, date spre expertiză la Institutul de medicină legală, unde au fost examinate
amprentele digitale, par a confirma această ipoteză. Pentru ceramica de uz gospodăresc,
realizată în casă, arsă pe vatră, este cel mai probabil ca femeile să fi fost cele care realizau
vasele, pentru că ele ştiau cel mai bine de ce au nevoie în gospodărie. Totuşi, este mai greu de
admis că, atunci când se poate vorbi despre olărit ca meşteşug specializat, adică în eneolitic,
tot femeile ar fi fost cele care se ocupau în exclusivitate cu el. Asta pentru că meşteşugarii
produc mari cantităţi de oale, fapt ce presupune operaţii dificile de scoatere a materiei prime,
de frământare a lutului, aprovizionare cu combustibil pentru întreţinerea arderii, cunoştinţe
speciale legate de folosirea şi reglarea cuptoarelor. Se poate vorbi deci de olărit ca de un
meşteşug specializat în momentul în care apar cuptoarele de ars ceramica, indivizi care se
ocupă doar de această activitate şi în momentul în care sunt viziblie seriile ceramice, deci
când apar anumite stereotipii sau canoane de modelare şi de decorare. Fără îndoială că
olăritul ca meşteşug casnic nu a dispărut decât foarte târziu, în evul mediu, existând în paralel
cu cel specializat şi asigurând minimul necesar în materie de oale pentru o gospodărie.
1. Denumirea formelor ceramice prin folosirea unor termeni care denumesc ceramica
grecească, de genul vas de tip lekithos, krater, kantharos, amforă, etc. Acest sistem nu poate
fi consecvent aplicat din mai multe motive: exista de multe ori vase care nu-şi găsesc
corespondent de formă în ceramica grecească sau asemănarea de formă a unor vase cu forme
ceramice greceşti este uneori foarte aproximativă şi forţată' fapt ce creează cititorului imagini
false. Descrierea este impresivă şi subiectivă, avantajul ar fi doar acela că descrierea
este expeditivă.
3. Descrierea prin asocierea unei forme ceramice cu obiecte contemporane. Este cea mai
expeditivă, dar şi cea mai defectuoasă metodă pentru că este total subiectivă şi greu de înţeles.
Se folosesc termeni ca vas în formă de pepene, în formă de borcan, în formă de sticlă, în
formă de sac, etc. Termenii au ambiguitate: ce fel de pepene ? (sferic sau ca o minge de
rugbi?), ce fel de borcan sau de sticlă?, etc.
O descriere corectă trebuie să aibă în vedere toate părţile componente ale vasului: fund, partea
inferioară a corpului, partea superioară a corpului, umărul, gâtul, buza, torţile, apucătoarele
sau proeminenţele.
Cele
mai
frecvente vase în neolitic sunt vasele mari de provizii, bolul, cupa cu picior, diferite tipuri de
pahare, castroanele semisferice sau bitronconice (unele suspendate pe suporturi cilindrice),
mai rar amforele. Ca forme mai deosebite pot fi amintite vasele duble, de tip binoclu, tipice
culturii Cucuteni, vasele zoomorfe, frecvente în aria culturii Gumelniţa, vasele antropomorfe
sau cu capac antropomorf din aria culturilor Vinca si Gumelnita.
Sunt atestate la nivelul neoliticului destul de multe tehnici de decorare a ceramicii, unele
general valabile pentru toate ariile culturale, altele tipice doar unora dintre ele.
1. incizarea- constă în zgârierea peretelui crud al vasului cu ajutorul unui obiect ascuţit din os,
lemn, sau metal. Este o tehnică comună tuturor culturilor neolitice, motiv pentru care
exemplificarile sunt inutile.
2. excizarea- este o tehnică tipică mai ales neoliticului dezvoltat, in special culturilor Vădastra
şi Boian. Consta în sculptarea în peretele crud al vasului cu ajutorul unei ustensile de forma
unei spatule. Drept urmare apar ornamente adâncite, care, ulterior, se umplu cu o substanţă, de
obicei albă, mai rar roşie, care contrastează cu
fondul vasului, scotand in evidenta motivul
ornamental.
5. Impresiunea sau imprimarea constă în apăsarea peretului crud al vasului cu diferite obiecte
care-şi lasă amprenta pe perete si se constituie in element de decor. Operatiunea se poate face
cu pieptenele, cu măturica, cu şnurul, cu scoica (tipic pentru Hamangia, folosindu-se scoica
cardium), cu rogojini sau ţesături (cultura Tisa), cu unghia (Starčevo-Criş, Gumelniţa), cu
degetul.
6. Lustruirea- tehnică care are ca scop acoperirea porilor vasului şi înobilarea suprafeţei
vasului care, prin lustruire, capătă un luciu metalic. Se face cu pietre sau cu lustruitoare din
lut, de forma unei ştampile.
7. Canelarea este tot un fel de lustruire, dublata de presare. În urma acestei opeaţiuni iau
naştere pe pereţii vasului un fel de pliuri adâncite. Tehnica s-a folosit mai ales în ariile
culturilor Dudeşti, Vinča-Turdaş, Cucuteni.
8. Pictarea
s-a utilizat
mult în
neolitic,
dar mai
ales in
eneolitic.
Ea poate fi
realizată
înainte sau
după
ardere. Cea
realizată
după ardere
se numeşte
pictură
crudă. De
obicei
pictarea se
realiza
înainte de
ardere
pentru
simplul
fapt că,
prin ardere,
era mai
rezistentă.
Pictura
9. Stampilarea se realizează cu ajutorul unei stampile din lut cu care se apasă pe peretele crud
al vasului. Tehnica este utilizată pentru motive decorative mai complicate, care trebuiesc
repetate în câmpul vasului de mai multe ori, în chip identic.
10. Decorul plastic constă în adăugarea de pastă suplimentara pe peretele vasului, după
modelare. Cel mai adesea se adaugă brâuri în relief, proeminenţe sau butoni.
Uneltele folosite pentru decor sunt scoica, pieptenele, măturica, vârfuri ascuţite din os, rotiţa,
pintaderele.
2. Meandrul (Vădastra)
5. Triunghiurile haşurate
8. Motivele în căpriori
12.
Tipic neoliticului este decorul strict geometric. Lipsesc motivele vegetale, iar cele
antropomorfe sau zoomorfe sunt foarte rare şi tot de esenţă geometrică, aparand doar pe
ceramica cucuteniana.
2. în părţile mai expuse privirii, adica in partea superioară a vasului sau pe diametrul maxim,
decorul fiind organizat în benzi, frize sau celule ornamentale
3. in arie Cucuteni, se constata adeseori prezenta decorului chiar si in interiorul vasului, atunci
cand el are gura larga.
1. simetria- repetarea aceluiaşi motiv de mai multe ori- caracterizeză toate culturile neolitice
2. asimetria- este destul de rară, fiind tipică doar culturilor Precucuteni, Ariuşd şi Cucuteni
La nivelul neoliticului s-au practicat diferite tipuri de ardere şi s-au folosit instalaţii mai mult
sau mai puţin complicate. Se cunosc şi vase care au fost doar expuse la soare, dar ele sunt
foarte puţine tocmai datorita faptului ca nu au rezistenţă, se fărâmă.
1. Cele mai simple instalaţii de ardere au fost vetrele casnice deschise. Sunt tipice mai ales
neoliticului timpuriu, dar continuă să fie folosite pe tot parcursul neoliticului, mai ales pentru
ceramica nepretenţioasă: vase de provizii sau de gătit. Temperatura de ardere pe vatra este
scăzută, ca atare ceramica este de proastă calitate, arderea este inegală, ca urmare vasele sunt
pătate, unele părţi ale vasului sunt arse incomplet sau chiar crude, alte sunt supraarse.
2. Cuptoarele simple, cu o singură cameră, sunt instalatiile cele mai răspăndite. Ele sunt puţin
adâncite în sol, au formă tronconică sau calotiformă şi prezintă o uşa de acces. Partea aflată
deasupra nivelului de călcare are pereţi din lut. Cuptorul este prevăzut cu două deschizături:
una laterală, jos (de acces), pe unde se introduc lemnele şi alta în partea superioară, care
asigura circulatia aerului in cuptor. Aceste orificii pot fi astupate. Cuptoarele au diametrul de
aproximativ 2 m şi înălţimi care sunt sub 1 m. Astfel de cuptoare se cunoasc de la Cârcea,
Tărtăria si Ariuşd, din faza Cucuteni A. Temperaturile obţinute în aceste cuptoare nu depăşesc
500 de grade.
3. Cuptoarele cu doua camere sunt rare şi nu se cunosc decât din aria culturii Cucuteni.
Apariţia lor este o dovadă sigură că olăritul este deja un meşteşug calificat. Un astfel de
cuptor se cunoaşte de la Glăvăneştii Vechi- din faza Cucuteni B. De obicei, cuptoarele sunt
plasate la periferia aşezărilor sau înafara lor, aproape de o sursă de apă. Cuptoarele de acest
tip au o groapă de acces (numita groapa olarului). Camera inferioară se numeşte focărie. Aici
se introduce combustibilul. În camera superioară se ard vasele. Cele două camere sunt
despărţite de un grătar perforat care permite circulaţia aerului. Focăria are o gaură de
alimentare, iar camera superioară un orificiu care poate fi acoperit.Grătarul se sprijină fie pe
un picior cilindric, fie pe un perete median perforat. Cuptorul este rotund în plan şi tronconic
în secţiune, cu pereţii uşor boltiţi. Acest cuptor prezintă multiple avantaje. De exemplu, se pot
obţine temperaturi cuprinse între 500-1000 grade. Mai mult de atat nici nu este nevoie pentru
că la 1175 de grade lutul se vitrifiază. Doar pentru arderea vaselor pictate cu grafit sunt
necesare temperaturi foarte înalte, de circa 1050 grade. Arderea poate fi reducătoare sau
oxidantă, după cum orificiile sunt astupate sau deschise, deci se poate regla arderea. Grătarul
elimină contactul direct dintre vase şi combustibil, ca atare arderea este egală, completă,
vasele nu mai prezintă pete. Înainte de folosire, cuptorul era foarte bine încins, operatiune care
putea dura o zi intreaga.
Culoarea vaselor depinde în primul rînd de tipul de ardere: arderea reducătoare, fără oxigen,
dă o ceramică de culoare cenuşie până la negru, iar cea oxidantă nuanţe roşu. Există şi alţi
factori care pot influenţa nuanţa: tipul de argilă, apa şi oxizii pe care aceasta îi conţine,
temperatura de ardere sau timpul de ardere.
PRELUCRAREA AURULUI
Cea mai veche piesă din aur, o banală sârmă, datează din eneoliticul
timpuriu şi a fost descoperită la Boian. Cele mai multe piese de aur se
datează în eneoliticul final şi aparţin culturilor Bodrogkeresztúr, Gumelniţa
şi Cucuteni. Este vorba de circa 130 de piese, dintre care peste 100 aparţin
tezaurului de la Moigrad, din aria culturii Bodrogkeresztúr. Tezaurul a fost
descoperit în împrejurări necunoscute şi a fost achiziţionat de Muzeul din
Cluj în 1912 de la un negustor. El este eterogen, cuprinzând piese din mai
multe epoci. Au fost atribuite neoliticului 105 mărgele care au formă bitonconică sau de
butoiaş, doi idoli en violonşi 4 idoli antropomorfi, cu braţele în cruce. Unul dintre cei 4 idoli
este de mari dimensiuni şi cântăreşte 750 g. Piesele din aur sunt, în marea lor majoritate, cum
era şi de aşteptat, podoabe: ace, pandantive de tip saltaleoni sau alte tipuri care reprezintă
foarte schematic silueta umană. Majoritatea pieselor gumelniţene sunt pandantive en violon,
care seamănă până la identitate cu piesle din aceeaşi arie culturală din Bulgaria (acolo numita
Karanovo VI), spre exemplu cu cele de la Hotnica. Analiza metalografică a pieselor
gumelnitene din România dovedeşte că la confecţionarea pieselor s-a folosit aur nativ, cules
din albiile râurilor, cu un procent scăzut de argint. Având în vedere că aurul din Apuseni are
un conţinut ridicat de argint (25 %), fapt care-i conferă o culoare albă, este foarte probabil ca
aurul să provină din Tracia sau Macedonia. Identitatea de formă cu piesele din Bulgaria ar
încuraja chiar ideea că sunt piese provenite din ateliere sudice, deci importate. Trebuie
remarcată marea cantitate de piese de aur din două necropole din Bulgaria, prima de
la Durankulak, a doua de la Varna. Necropola de la Varna aparţine culturii Karanovo VI,
pandantul culturii Gumelniţa de la sud de Dunăre. În necropolă au fost descoperite în jur de
3000 de obiecte din aur, care cântăresc aproximativ 6 kg. Pe lângă pandantive, se remarcă
foarte multe aplici pentru îmbrăcăminte ca şi foiţele de aur folosite pentru acoperirea unor
părţi ale trupului:ochii, faţa sau mâinile. Pentru piesele de la Moigrad nu există o analiză
metalografică, dar, judecand dupa culoarea aurului, nu este exclus ca ele să provină din
ateliere locale şi să fie realizate din aur transilvănean.
În ceea ce priveşte tehnicile de prelucrare, trebuie remarcat că aurul este prelucrat la rece, prin
ciocănire, în urma căreia se obţine o foiţă subţire, care este decupată în forma dorită. Urmează
o lustruire a piesei. Cele mai multe piese sunt nedecorate, există, însă, şi piese decorate cu
puncte sau cerculeţe în relief, realizate cu ajutorul unui poinson, tehnică numită au repoussé.
Datele pe care le avem cu privire la prelucrarea aramei arată că acest metal a fost folosit
pentru prima dată în mileniul al 7-lea la Ali Kosh , Catal Hüyük si Ergani (Anatolia). Este
vorba de aramă nativă, care a fost prelucrată prin ciocănire. Probabil că în aceeaşi tehnică au
fost prelucrate şi piesele timpurii de la noi. Ulterior s-a ajuns la reducerea aramei din
minereuri complexe de cupru, prin procese nu foarte complicate, căci reducerea presupunea
temperaturi destul de scăzute de circa 700-800 de grade. Primele tipare apar în Orient în mil.
al 6-lea.
Arama este atestată pentru prima dată în spaţiul nostru în neoliticul timpuriu, în aria culturii
Starcevo-Criş prin descoperirea unei sule la Balomir, jud. Hunedoara. Iniţial minereurile de
cupru erau colecţionate pentru culoarea şi luciul lor şi folosite pentru confecţionarea
mărgelelor. Nu este exclus ca minereurile frumos colorate să fi fost colecţionate şi pentru
tatuaje sau în scopuri cosmetice. Este cazul malachitului sau azuritului. Până în eneolitic,
piesele din cupru sunt foarte puţine şi, de obicei, de mici dimensiuni, majoritatea piese de
podoabă: ace cu dublă volută, inele de buclă, mărgele, mai rar străpungătoare sau cârlige de
undiţă. Este clar deci faptul că raritatea acestui metal îl face să aibă in neolitic mai degrabă
regimul unui metal preţios şi exclusiv un rol ornamental.
Arama prezintă avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje: se reduce uşor, se prelucrează uşor,
se topeşte la 1085 de grade, este maleabilă. Dezavantajele majore sunt că este
foarte vâscoasă în stare incandescentă, drept pentru care se toarnă destul de greu în tipare şi
există riscul să se formeze bule de aer în interiorul pieselor.Totodată, arama este foarte moale
şi se deformează uşor. Pentru obţinerea pieselor din aramă au fost folosite două proceede de
turnare: metoda cerii pierdute, care prezenta dezavantajul că modelul de ceară putea fi utilizat
o singură dată şi turnarea în tipare monovalve sau bivalve din piatră sau din lut. Metoda cerii
pierdute presupune realizarea obiectului dorit din ceara. Acesta era apoi imbracat intr-o
pelicula de lut, pastrandu-se un orificiu. Prin acesta din urma se turna metalul incandescent
care topea ceara si apoi ii lua locul. Dupa racire, se spargea carcasa de lut. După turnarea şi
răcirea pieslor se mai făceau eventuale operaţiuni de retuşare. Este neîndoielnic că prelucrarea
aramei la nivelul eneoliticului s-a făcut de către meşteri specializaţi, procesul tehnologic fiind
destul de complicat. Este destul de probabil că ritualuri magice însoţeau acest proces.
BIBLIOGRAFIA:
HABITATUL
Poziţionarea aşezărilor este variabilă. Printre locurile preferate se numără terasele joase sau
înalte ale raurilor, lunca Dunării, ostroavele. În unele arii culturale, Starcevo-Criş din
Moldova, Precucuteni, Cucuteni, există şi aşezări de înălţime, situate pe boturi de deal.
TIPURI DE ASEZARI
3. Ghindăreşti - cultura Gumelniţa- cu un sistem de apărare mai rar, sofisticat şi solid, format
dintr-o palisadă constituită din pietre acoperite cu lut;
Un tip de aşezare specific mai ales eneoliticului, care este caracteristic zonelor de câmpie, este
aşezarea de tip tell, obisnuita in aria culturilor Hamangia, Gumelniţa, Sălcuţa, Stoicani-
Aldeni. De regulă, aceste aşezări se prezintă sub forma unor movile artificiale, aparute ca
urmare a unei locuiri de lungă durată. Deci ele sunt urmarea sedentarizării totale. Au, drept
urmare, mai multe straturi şi depuneri groase de 4- 5m. Cel mai mare tell cunoscut din
România este cel de la Hârşova, care are o depunere de 12 m.
Suprafaţa aşezărilor este variabilă, mai ales în timp. Caracteristice neoliticului timpuriu sunt
aşezările de mici dimensiuni, cu 5-6 locuinţe. În eneolitic, mai ales în arie Cucuteni-Tripolie,
apar aşezări de dimensiuni mari, precum aşezarea din faza A 2 de la Truşeşti, care numără 93
de locuinţe şi care este aşezarea cea mai mare cunoscută până în prezent în spaţiul nostru. Din
aria aceleaşi culturi, dar din Ucraina (Kolomišcina), se cunosc şi aşezări care au sute de
locuinţe, asezari care pot fi considerate a fi deja proto-urbane. Aşezările de dimensiuni mari
sunt suspectate a fi fost eventuale centre tribale sau centre de cult, deci cu functionalitati
suplimentare.
Structura internă a aşezărilor este destul de puţin cunoscută datorită faptului că există foarte
puţine aşezări care au fost cercetate integral. Unele au o dispunere a caselor în cerc, cu o piaţă
centrală (Târpeşti), altele au casele aliniate in şiruri, dupa cum exista si aşezări în care nu a
fost remarcată o ordine oarecare de amplasare a locuinţelor. Unele sate au locuinţele rarefiate
în spaţiu, altele, cele de tip tell, care nu oferă o suprafaţă de locuit prea mare, au locuinţele
foarte dense. Din arie Cucuteni, dar din Ucraina, se cunosc sate cu case dispuse in mai multe
cercuri concentrice şi o retea radiala de ulite.
TIPURI DE LOCUINTE
Un alt tip de locuinţă, tot de suprafaţă, este prevăzut cu o podea-platformă, constituită din
trunchiuri despicate de copaci, acoperite cu lut. Tipul este cunoscut din ariile culturilor
Boian, Vădastra, Cucuteni si Petreşti.
Gh. Lazarovici crede că, în aşezarea neolitică de la Parţa, aparţinând culturii Vinca, au existat
chiar şi locuinţe cu etaj. Este greu de crezut pentru că tehnic erau dificil de realizat, apoi ele ar
fi presupus o densitate mare de locuire într-un spaţiu limitat. Daca aşezarea ar fi fost de tip tell
poate ar fi fost mai credibilă această ipoteză.
PRACTICI FUNERARE
BIBLIOGRAFIE:
Religia in neolitic
RELIGIA NEOLITICA
Nu există îndoială că populaţiile din neolitic aveau un sistem religios coerent, mult mai
complicat decât ni-l imaginăm noi astăzi, intim legat de activităţile economice principale. Se
crede că, în comparaţie cu paleoliticul, s-au schimbat radical trăirile religioase, datorită
faptului că destinul uman nu mai este legat de vânătoare ci, de acum încolo, de cultivarea
plantelor, drept urmare vegetaţia devine un obiect de solidaritate mistică. De pe la 7000 i.e.n.
apar în Orient, la Hacilar (Anatolia), Catal Hüyük (Anatolia), Jerichon (Jordania), reprezentări
plastice feminine, fenomen cu care ne vom întălni şi în spaţiul balcanic.
PLASTICA ANTROPOMORFA
Cucuteni.
Contextele în care au
fost descoperite
statuetele antropomorfe
sunt foarte importante,
ele putând aduce
precizări cu privire la
funcţionalitatea
pieselor. Foarte multe
piese nu au, din păcate, contexte precizate. Numeroase exemplare provin din stratul de cultură
al unor aşezări sau din gropi. Pentru arie Cucuteni s-a făcut observaţia că acestea din urmă
(cele din gropi) sunt întotdeauna piese fragmentare, drept pentru care se crede că erau
desacralizate. Spargerea putea fi accidentală, dar şi intenţionată, având loc după terminarea
unei ceremonii în care statuetele au fost folosite în chip de recuzită. Alte statuete provin din
contexte profane, mai ales din locuinţe, de obicei din zona vetrei, a cuptorului sau a altarelor
cruciforme din aria Cucuteni. De asemenea, contextul poate fi unul sacru. Din arie Cucuteni
se cunosc multe statuete care au fost descoperite în sanctuare, dispuse pe laviţe sau podiumuri
din pământ cruţat, lângă râşniţe sau vetre. În fine, trebuie amintit si că unele statuete provin
din contexte funerare. Doar în două arii culturale ne întâlnim cu practica depunerii de statuete
în morminte: cultura Hamangia (necropola de la Cernavodă şi Durankulak) şi ultima subfază a
culturii Cucuteni (faza B3- in necropola de la Vâhvatinţi)
Interpretarea statuetelor rămâne, de cele mai multe ori, ipotetică, fără prea mari şanse de
confirmare, piesele fiind considerate adesea a avea un cod pierdut. Există tot felul de atitudini
în literatura arhologică faţă de plastica antropomorfă. Spre exemplu, in perioada stalinista şi
chiar post- stalinista, cercetătorii ruşi considerau figurinele antropomorfe drept jucării pentru
copii. Religia, exlusă din comportamentul omului contemporan şi considerată un opiu pentru
popor, era exclusă sau îi era diminuat rolul şi atunci cand era vorba de comportamentul
omului preistoric. De foarte multe ori, tot ceea ce este plastică antropomorfă feminină, fără
deosebire de context, este interpretat mecanic ca fiind expresia unui cult al fertilităţii şi
fecundităţii, care trebuie să fi avut un rol proeminent în neolitic, o dată cu apariţia cultivării
plantelor şi a domesticirii animalelor. Din literatura romănească, la Eugen Comşa este
evidentă această atitudine, el considerand că plastica antropomorfă feminină are drept obiect
de reprezentare Marea Zeiţa Mamă. Există însă şi atitudini mai curajoase şi nuaţate, desigur
foarte expuse unor critici sceptice. In general, s-a încercat reconstituirea gândirii religioase şi
a panteonului neolitic din două direcţii opuse, cronologic vorbind. Pierre Lévêque, spre
exemplu, crede că mitologia grecească poate fi cheia descifrării religiei neolitice, pentru că
rădăcinile ei trebuie să coboare mult în timp, pana in perioada preistorica. Ca atare, spune el,
sansa noastra de a cunoste religia neolitica porneste de la cunoasterea si intelegerea religiei
grecesti. Marija Gimbutas dimpotrivă, crede că a existat o continuitate între religia şi
simbolurile religioase paleolitice şi cele neolitice, în ciuda faptului că tipul de economie este
fundamental altul. Autoarea ignoră faptul că cele dintâi reprezentări plastice apar în Orient,
unde nu există antecedente din paleolitic, iar în Europa Centrală, unde există reprezentări
antropomorfe în paleolitic, nu există o plastică neolitică antropomorfă timpurie, iar pictura
rupestră tipică paleoliticului dispare fără urmă. Ca atare nu prea exista elemente de
continuitate intre cele doua epoci nici in Orient, nici in Europa. Ea reconstituie chiar un
panteon neolitic reprezentat prin destul de multe zeităţi, de obicei de sex feminin, cum ar fi:
Zeiţa-pasăre- un hibrid cu cap de bufniţă, Zeiţa-şarpe, Zeiţa-peşte, Zeiţa naşterii şi a vieţii,
Zeiţa gravidă, Zeiţa regenerării şi transformării. Sunt total neclare atributele şi atribuţiile
acestor zeiţe care, de multe ori, par sa se suprapuna. După aceeaşi autoare, zeii masculini sunt
puţini. De obicei principiul masculin este reprezentat de un animal sălbatic (taurul sau
bucraniul sau numai cornul, de exemplu) sau de reprezentările de phalusuri. În general,
discursul autoarei este destul de slab argumentat şi a dat naştere unor interpretări forţate,
surse de inspiraţie pentru tot felul de diletanţi. O altă atitudine este cea a lui Vladimir
Dumitrescu care este foarte rezervat şi care, de fapt, ocoleşte definirea religiei neolitice. V.
Dumitrescu se refugiază în studiul dintr-o perspectivă artistică a plasticii antropomorfe şi
zoomorfe, drept urmare publică mai multe cărţi pe această temă: Arta preistorică în România,
Arta neolitică în România, Arta culturii Cucuteni. Autorul abuzează prin descrieri nesfârşite,
urmate de prea puţine concluzii despre credinţele religioase. Greşeala lui Vladimir
Dumitrescu este aceea că integrează în ceea ce se numeşte artă piese antropomorfe cu
modelare canonică, care sunt clar răspunsuri la o comandă religioasă şi care limitează cvasi-
total libertatea de creaţie a artistului, piesele devenind de fapt nişte produse meşteşugăreşti,
artizanale care nu au nimic comun cu obiectul de artă, care, prin definiţie, presupune
unicitatea. În general, autorul este adept al teoriei ex oriente lux, deci consideră că neoliticul
european este tributar Orientului, care are, din toate punctele de vedere, un avans cronologic
de doua milenii. Potrivit lui, spaţiul balcanic este indisolubil legat de Asia Mică şi Orient în
general. Drept urmare, religia neolitica din Romania are, dupa Vladimir Dumitrescu,
similitudini cu cea din Orientul Apropiat.
Se crede ca sistemul religios neolitic era unul dual, bazat pe două principii contrare şi
complementare: cel masculin şi cel feminin. Principiul masculin este mai puţin pregnant si
adesea se ascunde sub reprezentări de tauri, coarne, phalusuri. Dualismul ar fi dovedit de
reprezentările androgine si de scenele de hierogamie (frecvnte în arie Cucuteni, la Truşeşti
spre exemplu). Potrivit lui Mircea Eliade, androginia ar exprima totalitatea şi coincidenţa
contrariilor. Principiul feminin este redat mai explicit prin statuete antropomorfe feminine, dar
şi prin simboluri: rombul, spre exemplu. Legătura reprezentărilor feminine cu fertilitatea ar fi
sugerata prin reprezentări de femei gravide, în poziţie de naştere sau cu o ramură pe pântec
(arie Cucuteni), dovadă că pantecul este asimilat cu glia fertilă. O altă ipostază ar fi aceea de
femeie strămoaşă. Este vorba de reprezentările de femei bătrâne, cu sânii căzuţi. Se spune
adesea că principiul masculin ar fi secundar deoarece, procentual, reprezentările masculine
sunt puţine şi par a avea o poziţie subordonată. Principiul masculin este redat pars pro toto,
prin convenţie. Adică sub formă de coarne, phalusuri, bucranii. Este greu de crezut că
principiul masculin ar fi fost socotit secundar. În fond, biologic vorbind, principiul masculin
este mai prolific decât cel feminin, continuitatea speciei bazându-se pe existenţa a cât mai
multor femei. Fără îndoiala că religia s-a împletit cu magia. Printre ritualurile magice de la
nivelul neoliticului se număra depunerile de bucranii în gropi, în ariile Boian şi Precucuteni.
Reprezentările de animale sunt legate şi ele de practici magice pentru succes la vănătoare sau
pentru sporirea turmelor.
Au fost identificate o serie de pise care au fost utilizate ca recuzită în ceremonii religioase:
1. Piese de mobilier miniaturale din lut. Cele mai frecvente sunt măsuţele cu patru picioare
sau scaunele şi tronurile, tipice, mai ales, pentru culturile Starcevo-Criş şi Precucuteni.
Adesea scaunele Precucuteni au spătare modelate în formă de coarne, posibil o întruchipare a
simbolului masculin.
3. Zuruitori din lut, modelate adesea în formă de păsări, cu pietricele în interior. Sunt destinate
unor ceremoni însoţite de muzică. Se cunosc mai multe piese din aria culturii Gumelniţa.
4. Phalusuri din lut. Se cunosc din arie Cucuteni. Se crede că erau folosite în cursul unor orgii
sacre, în oficierea unor ritualuri pentru fertilitate.
5. Machete de construcţii (de case sau sanctuare sau hambare). Se întâlnesc în ariile culturilor
Vinca (8 buc. la Turdaş), Cucuteni (Kolomišcina, Popudnia, Šuškova), Gumelniţa, Stoicani
Aldeni. S-a crezut că sunt machete de case, cu caracter profan sau căsuţe ale spiritelor
protectoare sau ale strămoşilor. Nicolae Vlassa a lansat ipoteza că sunt recipiente pentru
păstrarea unor rezerve intangibile de cereale, deci un fel de hambare simbolice, în care se
păstrau seminţele în ideea de a fi sacralizate în cadrul unor ceremonii religioase care aveau ca
scop asigurarea fertilităţii solului. Ideea i-a fost sugerată de unele ritualuri cunoscute din
Grecia clasică. Asfel, se ştie că exista o sărbătoare patronată de zeiţa Athena în care erau arse
cereale pe vatră. Cenuşa rezultată era apoi amestecată cu seminţele destinate însămânţării. Tot
din Grecia se cunoaşte o sărbătoare numită Kalligenia, în cinstea Demetrei, ocazie cu care se
proceda într-un mod similar . În aria culturii Cucuteni se cunosc nişte reprezentări de
sanctuare deschise, fără acoperiş, la Ghelăieşti şi Podei-Tg. Ocna. Sunt circulare , iar în
interiorul lor au fost descoperite statuete, tronuri, jertfelnice si râşniţe. Sunt considerate a
reprezenta casa ideală, locuinţa familiei celeste.
6. Vase pentru libaţii. Aceste vase sunt prevăzute cu un cioc sau o ţeavă.
7. Vase antropomorfe care fie că sunt modelate
în forma trupului uman, fie au figurate pe gât
detalii anatomice ale feţei umane. Cele mai
spectaculoase vase antropomorfe se cunosc din
aria culturii Gumelniţa (Zeiţa de la Vidra,
vasul de la Sultana). Din aceeaşi arie se cunosc
multe vase care sunt susţinute de reprezentări
antropomorfe. Din aria culturii Cucuteni
provin suporturi de vas de tip horă: Frumuşica,
Ipoteşi, Larga Jijia, Traian. Sunt de obicei 6
siluete feminine, foarte stilizate, înlănţuite într-
un dans ritual . O altă serie de vase sunt vase
comune care au însă pe ele reprezentări în
relief de siluete umane, redate foarte
schematic. Le-am aminti în chip special pe
cele din aria culturii Cucuteni care reprezintă
scene de acuplare (celebrul vas de la
Brânzeni).
CLADIRI DE CULT
Apariţia sanctuarelor este un semn că gândirea religioasă se constituie într-un sistem coerent,
este un indiciu al apariţiei zeilor comunitari sau tribali. Nu este desigur exclus ca, în
continuare, să existe si zei casnici, protectori ai casei sau familiei.
BIBLIOGRAFIE:
Prin epoca de tranziţie se înţelegea, până nu demult, spaţiul cronologic cuprins între sfârşitul
culturilor eneolitice ( Cucuteni, Sălcuţa, Gumelniţa) şi începutul culturilor din bronzul
timpuriu (Monteoru, Glina- Schneckenberg, Periam-Pecica), cu alte cuvinte o etapă care este
altceva decât neoliticul, dar care nu poate fi denumită încă epoca bronzului. În anii '60, când
a apărut primul tratat de Istoria României, acestei epoci i se afecta un spaţiu foarte îngust de
doar 200 de ani, cuprins între 1900-1700. La vremea cu pricina, datarea în ani calendaristici
se baza pe cronologie de contact, neexistând date C14 sau dendrocronologice. S-a ajuns la
această datare mai ales pe baza relaţiilor care puteau fi stabilite între spaţiul nostru şi
succesiunea straturilor de la Troia, incetatenindu-se ideea că începutul epocii ar coincide cu
sfârşitul Troiei I, iar epoca ar fi paralelă cu Troia II-IV . Culturile care mobilau acest spaţiu
erau complexul Horodişea-Folteşti-Cernavoda II (în Moldova, NE Munteniei şi Dobrogea),
cultura amforelor sferice (într-un spaţiu restrâns din Moldova), Cultura Baden (în vestul
României) şi cultura Coţofeni, cu o arie mai mare de răspândire (Oltenia, o parte din
Muntenia, Banat, Transilvania). Cu timpul, pe măsura înmulţirii cercetărilor de teren, au fost
definite ca aparţinând epocii de tranziţie o serie de culturi şi grupuri noi, mult prea multe
pentru acest interval cronologic, care a devenit mult prea strâmt. În plus, pentru datarea
culturilor, au început a fi folosite tot mai frecvent metode moderne, fizico-chimice. Aceste
datări noi nu corespundeau deloc cu cele până atunci admise a fi corecte, fiind mult mai
timpurii. Iniţial ele au fost ignorate sau privite cu reticenţă, mai ales în condiţiile în care
metodele nu erau înţelese sau nu erau încă foarte bine puse la punct, de multe ori existând
erori de datare care erau adesea folosite ca contraargumente de cei care erau neîncrezători în
aceste metode. (Vl. Milojćić, spre exemplu, si-a manifestt totala neincredere in metoda de
datare 14 C). Totuşi, după un timp, s-a admis că epoca de tranziţie trebuie extinsă şi s-a
datat intr-o manieră de compromis între 2600/2500-2000. Această datare este şi azi adesea
folosită. In continuare, există în literatura arheologică discuţii în contradictoriu cu privire la
această epocă. În esenţă se pune întrebarea dacă mai este necesară mentinerea acestei epoci în
schema de evoluţie preistorică. Într-un articol din 1974, urmat apoi si de alte articole pe
aceeasi tema, Alexandru Vulpe considera că noţiunea "epocă de tranziţie" exprimă, de fapt,
neputinţa arheologilor de a stabili o graniţă precisă între neolitic şi epoca bronzului, ea este
doar un compromis care încearcă să tempereze discuţiile în contradictoriu pe tema atribuirii
unor culturi neoliticului sau epocii bronzului. Având în vedere reacţia altor cercetători (Petre
Roman, spre exemplu), acelaşi autor, în 1979, admite utilizarea în continuare a acestei etape
in desfasuratorul cronologic al preistoriei acestui spatiu, dar crede că această epocă de
tranziţie este o etapă la care se va renunţa pe măsura avansării cercetărilor. Propunerea lui Al.
Vulpe, susţinută şi în articole recente, este aceea de a se ralia cronologia românească la
cronologia egeeană, ceea ce ar însemna că epoca bronzului în spaţiul actual al Romăniei ar
începe cam în acelaşi timp cu helladicul timpuriu în Grecia, adică la o dată în jur de 3500 a.
Chr. , dată care, pentru spaţiul nostru, înseamnă sfârşitul culturilor eneoltice. Petre Roman,
cercetător al acestei epoci, consideră aventuroasă această propunere şi consideră că ea nu
rezolvă problemele de delimitare a neoliticului de epoca următoare. El pune, spre exemplu,
întrebarea, unde am încadra cultura Cernavoda I care este contemporană cu sfârşitul culturilor
Gumelniţa, Sălcuţa şi Cucuteni, dar are o cultură materială care este net diferită de cea tipică
eneoliticului. Sincronizarea începutului epocii bronzului cu începutul helladicului, spune el,
nu se bazează pe argumente solide. Cele mai recente articole ale lui Al. Vulpe pledează pentru
ideea de a se considera începutul epocii brozului momentul constituirii blocului Baden-
Coţofeni, moment care s-ar plasa pe la 3500, ceea ce ar presupune că acest grup trebuie
eliminat din epoca de tranziţie în care fusese plasat anterior. Culturile anterioare acestui bloc,
adică Cernavoda I - III, Celei, Folteşti, Horodiştea, Gorodsk, Usatovo, Herculane II, Cheile
Turzii, ar rămâne culturi ale epocii de tranziţie, chiar dacă unele sunt paralele în timp cu
culturile eneolitice. Al. Vulpe nu precizează care este momentul cronologic în care începe
această epocă de tranziţie, ci doar că ea se termină la 3500. Deci, în final, Al. Vulpe
păstrează această epocă intermediară, dar extrage din ea culturile Baden şi Coţofeni care sunt
caracterizate de o cultură materială tipică epocii bronzului. Părerea profesorului Vulpe nu este
împărtăşită de toată lumea şi există diverse alte propuneri privind conţinutul epocii de
tranziţie sau datarea ei. În literatură adesea pot fi întâlnite estimări între 2600-2000 pentru
epoca de tranziţie. Dacă acceptăm opinia lui Al. Vulpe, începutul epocii ar trebui plasat, cel
mai probabil, pe la 3800 a. Chr.
Mişcărilor de populaţii care au afectat spaţiul nostru sau cel SE european li s-au consacrat mai
multe studii. Am remarca din literatură doi autori care au în vedere toată această perioadă: P.
Roman (un studiu din 1981, din revista SCIVA) şi Maria Gimbutas, cercetătoare din SUA,
care a scris mai multe articole pe această temă , care au fost traduse şi adunate într-un volum
numit Civilizaţie şi cultură, apărut în 1989. Cei doi autori prezintă un adevărat scenariu al
acestor pătrunderi, amândoi considerând că noii veniţi sunt indo-europenii, care au afectat în
valuri succesive spaţiul de SE al Europei. M. Gimbutas foloseşte pentru aceste populatii
intrusive termenul de populaţii kurganice. P. Roman plasează aceste mişcări de populaţii
între 3500-2000 a. Chr., în timp ce M. Gimbutas consideră că începutul lor este de plasat pe la
4200 a. Chr., dată mult mai credibilă dacă avem în vedere datele 14C , tot mai numeroase in
ultimul timp.
Primul val (cel de la 4200 a. Chr. dupa la M. Gimbutas, respectiv 3500 la P. Roman) ar fi
afectat zona noastră într-un moment în care în Moldova se apropia de sfărşit faza A 4 a
culturii Cucuteni, în Muntenia se încheia faza A 2 a culturii Gumelniţa, în Oltenia cultura
Sălcuţa se afla în faza a IV-a, iar în Transilvania evoluau culturile Tiszapolgár (Româneşti) şi
Petreşti. M. Gimbutas crede că noii veniţi sunt populaţii Srednîi Stog II, plecate de pe Niprul
Inferior. Venirea lor se face simţită arheologic prin apariţia unei specii ceramice noi
(denumita Cucuteni C) proastă calitativ, care foloseşte ca degresant cochiliile de scoici şi
melci pisate sau calcarul mărunţit. În plus, apar nişte sceptre din serpentin sau diorit, şlefuite,
care au forma unor capete de animale, cel mai adesea de cai. Ele sunt atestate la Fitioneşti,
Casimcea, Sălcuţa, Fedeleşeni, în România, dar şi în fosta Jugoslavie si Bulgaria. Patria lor de
origine este undeva pe Volga inferioară. P. Roman consideră că această primă penetraţie nu a
fost foarte puternică, dar avut unele repercursiuni asupra culturilor locale, cu intensitati
diferite de la o zonă la alta. Cultura Cucuteni pare a fi fost foarte puţin afectată, de altfel
populaţia ei pare a fi fost destul de numeroasă, iar aşezările erau bine fortificate. Se crede că
intruşii au fost toleraţi, iar cultura Cucuteni a continuat să existe pe parcursul fazelor A-B, B1
şi B 2. În restul României se produc, totuşi, unele transformări. Populaţiile Gumelniţa îşi
modifică arealul de locuire, abandonează Dobrogea şi zonele joase din Câmpia Munteniei,
refugiindu-se pe doua direcţii: spre N, către zona colinară sau spre V, afectând spaţiul de
locuire Sălcuţa. Are loc o reacţie în lanţ: populaţiile Sălcuţa se refugiază pe ostroavele de pe
Dunăre, coboară pe Morava spre Macedonia şi Albania sau se îndreaptă spre Transilvania;
purtătorii culturii Lengyel, din Ungaria, se refugiază pe Dunăre în sus, spre Polonia şi
Germania. Spaţiul abandonat de populaţiile Gumelniţa este ocupat de noii veniţi care pun
bazele unei culturi de coloratura estica numită Cernavoda I. În Transilvania, se constată
dispariţia unor culturi precum Petreşti şi Tiszapolgár şi formarea unei sinteze culturale-
Salcuta IV-Herculane II-III-Cheile Turzii-, care ar putea fi expresia unui proces de unificare
culturală, de reactie solidara a populatiilor eneolitice locale. Ceramica pictată decade, se mai
practică pictura doar după ardere (pictura cruda). Tot în Transilvania apare un grup cultural
nou, care, judecând după inventarele funerare, este intrusiv- grupul Decea Mureşului-, care
are un pandant şi în Ungaria, în Campia Tisei -grupul Csongrád. Grupul este posibil să fi fost
de nomazi sau seminomazi căci nu i se cunosc aşezările, ci doar mormintele. Ele sunt plane,
de inhumaţie, cu schelete în poziţie întinsa pe spate si au un inventar neobişnuit pentru
această zonă: depuneri de ocru, obiecte mărunte din cupru, podoabe din scoici unio, măciuci
din piatră, lame din silex. Interesant este că ceramica depusă în morminte este de factură
locală. În concluzie, în urma primului val se formează în sudul Romaniei o cultură nouă,
intrusivă, Cernavodă I, care, cronologic vorbind, aparţine eneoliticului, dar care, prin cultura
materială, prezintă afinităţi cu culturile epocii de tranziţie. Ca urmare a contactului cu
populaţia locală, această cultură, spre finele ei, va avea deja o coloratură locală. Nu este clar
locul de origine al acestei populaţii. Unii cred că este vorba de o populaţie paşnică şi
sedentară de la periferia sud-estica a culturii Cucuteni, care a fost forţată să se deplaseze de
presiunile nomazilor, M. Gimbutas crede că sunt nomazi. Nu se ştie dacă acest prim val
aduce, pe langă sceptrele din piatră în formă de cal, şi calul sau el este adus doar de valul al
doilea.
Un al doilea val de migratori are un impact mult mai mare şi afectează în temelii civilizaţia
neolitică, ducând la dispariţia ei. Acest val este datat de M. Gimbutas pe la 3400/3200, iar de
P. Roman în jur de 2700/2600. Amândoi sunt de acord că spaţiul actual al României a fost
invadat pe doua direcţii, dinspre N şi dinspre E. În timp ce M. Gimbutas crede că acum începe
epoca bronzului, P. Roman consideră că acum începe epoca de tanziţie. Dinspre nord,
primele populaţii care pătrund sunt cele cu amfore sferice, venite din Podolia, fiind şi ele
împinse, la rândul lor de la spate de populaţiile de sorginte estică numite Gorodsk. Populaţiile
cu amfore sferice ocupă o zonă restrânsă din NV Moldovei, situată între Carpatii Orientali,
Valea Siretului şi Tazlău. Ulterior, apar şi populaţiile Gorodsk care ocupă ce mai rămăsese
neocupat din Moldova, suprapunându-se peste populaţiile Cucuteni. Din contopirea esticilor
cu autohtonii va apărea cultura Horodiştea-Erbiceni. Alte popualaţii estice, Usatovo,
penetrează prin zona gurilor Dunării şi afectează Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Din
mixtarea cu localinicii şi cu populaţiile Cernavoda I apare cultura Cernavoda III, care ocupă
toată zona de câmpie limitrofă Dunării, Banatul şi Crişana. Mai târziu şi treptat înaintează pe
Dunăre spre centrul Europei. Este afectat şi NE Bulgariei, unde apare cultura Ezero. M.
Gimbutas crede că a fost afectat chiar sudul Pen. Balcanice, considerând că 33 de morminte
tumulare descoperite în Insula Leukas sunt o dovadă in acest sens, mai ales că în inventarele
funerare apar pumnale şi sunt atestate şi sacrificii umane cu ocazia inmormantarilor. Un val
de întârziaţi estici vor ocupa ceva ma târziu Dobrogea, în detrimentul populaţiilor Cernavoda
III, punând bazele culturii Cernavoda II. Se crede că acest al doilea val, cel usatovian, a adus
cu siguranţă calul, bronzurile arsenizate, noi tipuri de construcţii funerare, carul (cunoscut de
la Storojevaja Mogila, pe Nipru Inferior), noi zei. Cel de-al treilea val, dupa M. Gimbutas,
este cel al mormintelor tumulare- Yamna (înseamnă groapă)-, care în literatura arheologică
din Romănia este încadrat deja în bronzul timpuriu si caruia i se mai spune cultura
catacombelor.
Venirea populaţiilor noi are urmari de natura economica caci schimbă raportul dintre
cultivare şi creşterea vitelor, în detrimentul cultivării. Se manifestă o preferinţă pentru ovi-
caprine şi bovine. Cel mai probabil, al doilea val aduce şi calul şi carul. Se constată dispariţa
aşezărilor de tip tell, caracteristice zonei de câmpie în eneolitic. Cu mici excepţii, aşezările au
straturi subţiri de cultură, sunt de dimensiuni reduse, cu doar câteva colibe, sunt de scurtă
durată, de multe ori de tip sălaş/cenusar (zolniki). Treptat, dispare ceramica pictată. Dacă
iniţial se mai păstrează pictura tricromă, ulterior ea devine monocromă, iar apoi dispare cu
totul. În primele faze ale culturilor Horodişea-Erbiceni şi Folteşti se mai practică pictura
tricromă. Ceramica are ca degresant tipic scoica pisată sau calcarul, este prost modelată, cu
multe asimetrii si stangacii, nedecorată sau, eventual, decorată cu şurul sau cu caneluri, este
prost arsă. Decade in mod vizibil plastica antropomorfă, treptat idolii feminini sunt înlocuiţi
cu cei masculini, poate zei ai soarelui, tunetului şi cerului, adesea reprezentaţi ca zei
războinici, agresivi, înarmaţi cu pumnale. Plastica sufera si din punct de vedere artistic o
evidenta decadere. Dispar canoanele de modelare, simboluri ale unităţii de credinţă religioasă.
Piesele masive din cupru, precum topoarele ciocan, topoarele plate, târnăcoapele, topoarele cu
braţe în cruce, dispar fara urma. Locul lor este luat de piese mărunte din cupru sau bronzuri
arsenizate, cele mai multe fiind podoabe. Cea mai importantă dintre piesele noi este pumnalul,
prima armă în adevăratul sens al cuvântului, care apare încă din epoca eneolitică, poate ca
urmare a celor dintâi pătrunderi de populaţii intrusive. Ea deschide seria dezvoltării fără
precedent a armelor în epoca următoare, semn că apar frecvente conflicte intercomunitare.
Aceste piese sunt aduse din zona caucaziană (nu sunt produse locale) unde sunt atestate
primele bronzuri arsenizate. Ele se vor continua tipologic în epoca bronzului. Carul (cea mai
veche descoperire este carul miniatural din necropola de la Budakalász, din aria culturii
Baden, dar există roţi miniaturale mai timpurii) ca şi calul domestic constituie premisele cele
mai importante pentru abandonarea autarhiei neolitice, pentru creşterea mobilităţii în spaţiu şi
dezvoltarea schimburilor coerente la mare distanţă. Apar obiceiuri de înmormântare noi.
Începând cu al doilea val, sunt atestate mormintele tumulare. Tot ca elemente de noutate pot fi
amintite ringurile din piatră din jurul mormintelor, menhirii (la Casimcea), mormintele în
cistă. Inventarele funerare sunt mai bogate, mai ales în cazul defuncţilor bărbaţi, care este clar
că sunt războinici, fapt dovedit de maciuci, topoare de luptă sau pumnalele depuse în
morminte. Practica presărării cu ocru a cadavrului este mai frecventă. Nu sunt de trecut cu
vederea nici sacrificiile funerare de sotii, copii sau servitori, atestate atât la populaţiile cu
amfore sferice, cât şi la cele estice. Asa cum arată înmormântările, noua societate este
marcată de puterea bărbatului într-o măsură mult mai mare decât înainte. Este posibil ca
aristocraţia războinică să deţină rolul conducător. Apar diferenţe majore între membri
grupurilor umane, evidenţiate de frecventele sacrificii (fără îndoială că nici eneoliticul nu a
fost pe deplin o societate egalitară, căci trebuie că existau sacerdoţi sau meşteşugari
specializaţi, cu un statut aparte în cadrul comunităţii). Cei sacrificaţi nu pot fi decât prizonieri
de război sau robi. Adesea li se depune in morminte doar capul. Sceptrul în formă de cap de
cal pare a fi simbolul autorităţii. Au loc schimbări notabile în sfera credinţelor religioase,
altfel nu se poate explica împuţinarea statuetelor antropomorfe feminine şi înlocuirea lor cu
cele masculine. Zeiţele par a fi înlocuite cu zei cu atribute războinice, la fel ca şi populaţiile
care-i adoră. Se crede despre ei că sunt zei uranieni: ai cerului, soarelui, tunetului.
CULTURA CERNAVODA I
Această cultură se formează după prima penetraţie de populaţii estice, prin dizlocarea
populaţiilor Gumelniţa din Dobrogea, E Munteniei, S Moldovei şi NE Bulgariei, care sunt
împinse spre nord şi vest. Noii veniţi sunt crescători de animale (ovi-caprine şi bovine, mai rar
cai), dar trăiesc şi din vânătoare, pescuit şi cultivarea plantelor. Unii cercetatori cred că ar fi
fost, initial, o populaţie stabilă, dar că ar fi fost dizlocata si obligata sa migreze de populaţii
nomade, de crescători de animale. Această cultură evoluează în paralel cu Cucuteni A4, A-B
şi B, este contemporană cu Troia I şi asimilează elemente de civilizaţie locală, drept pentru
care primeşte in timp o coloratură locală. În staţiunea eponimă, cea de la Cernavoda- Dealul
Sofia, au fost identificate trei straturi, pe care se bazează periodizarea culturii în trei etape.
Aşezarea era apărată de Dunăre şi de viroage naturale. Pentru a putea fi locuit, dealul a fost
terasat. În prima şi ultima fază, aşezarea a fost fortificată. Alte situri se cunosc de la
Cascioarele, Olteniţa şi Ulmeni.
Aşezările sunt plasate în locuri cu apărare naturală. Au atat locuinţde suprafaţă durabile şi de
mari dimensiuni, cât şi colibe. Ceramica are ca degresant scoicile pisate şi este decorată cu
şnurul. Printre formele ceramice se pot observa şi unele de tradiţie Gumelniţa. Purtatorii
culturii au foarte puţine obiecte din cupru şi arme, fapt destul de ciudat pentru nişte cuceritori.
Cultura Cernavoda III-Boleraz ocupă spaţii foarte largi : din Romania, sectorul de campie ce
se află de-a lungul Dunării, Câmpia Banatului şi Crişana. Ea este atestată de-a lungul Dunării
şi în Serbia, Ungaria, Slovacia şi chiar în Polonia de sud. Petre Roman spune că aceasta
cultura nu este omogenă şi că reprezintă un conglomerat etnic, datorită faptului că noii veniţi,
populaţiile Usatovo, se suprapun peste grupe etnice diferite. Afirmaţia este discutabilă. Dacă
nu are omogenitate se pune intrebarea de ce a fost definită ca fiind o cultură? Grupele etnice
diferite nu pot fi probate pe cale arheologică, ca urmare afirmaţia nu se bazează pe nici un
argument.
Aşezările sunt nefortificate, locuinţele nu sunt prea solide. Ceramica se caracterizează mai
ales prin forme globulare şi decor canelat. Se cunosc reprezentări plastice atat feminine, cat şi
masculine. O statuetă masculină de la Cernavodă are reprezentat un pumnal incizat pe piept.
Morţii sunt îngropaţi în aşezări, chirciţi, adesea presăraţi cu ocru. Petre Roman afirmă că
purtătorii acestei culturi au controlat principalele căi de comunicaţii din SE Europei: Dunărea,
culoarul Vardar-Morava, care făcea legătura cu Grecia şi Troia. Se presupune, in consecinta,
si un monopol al drumurilor comerciale si comertului. În Oltenia şi Banat, cultura a fost
urmată de culturile Coţofeni şi Baden, dar nu se ştie ce s-a petrecut cu ea în Muntenia. Pentru
Oltenia au mai fost definite doua grupuri culturale post Cernavoda III, care au fost plasate tot
în perioada de tranziţie: Celei şi Orlea- Sadovec. Grupul Celei este atestat doar la Celei şi
Siliştioara în Romania, iar în Bulgaria la Nova Zagora şi în Peştera Devetaki . La Celei au fost
surprinse 6 nivele de construcţie si au fost dezvelite cateva locuinţe de suprafaţă. Printre
formele ceramice se remarcă vasele de tip askos şi castroanele cu buza teşită oblic. Nu este
exclusă posibilitatea ca unele morminte din necropola timpurie de la Zimnicea să aparţină
acestui grup. De la Celei se cunosc şi podoabe de aur. Grupul Orlea-Sadovec este atestat şi în
Bulgaria şi este considerat a fi de origine sudică, la formarea căruia şi-a adus contribuţia
cultura Ezero din Bulgaria. Azi nu este nicidecum lămurită problema acestor două grupuri cu
arii de raspandire mult prea mici. Este posibil ca, de fapt, să fie vorba de un singur grup sau să
reprezinte amandoua o etapă incipientă a culturii Coţofeni.
Această cultură s-a dezvoltat pe un spaţiu foarte larg care cuprinde Polonia, partea estică a
Germaniei, Slovacia, Ucraina, zone în care este atestată mai ales prin morminte megalitice. Pe
teritoriul nostru, purtătorii acestei culturi pătrund din Podolia, cultura fiind deja într-o fază
finală. Cultura a fost identificată prin săpături în anii '50 de către Dinu Marin. Este ocupată
mai ales zona de NV a Moldovei, cuprinsă între Carpaţii Orientali, Siret şi Tazlău. De pe
urma acestor populaţii au rămas mai ales morminte, precum cele de la Dolheştii Mari,
Grăniceşti şi Preuteşti. Mormintele sunt în gropi căptuşite şi acoperite cu dale din piatră
(ciste). De obicei, cistele conţin mai multe schelete chircite (1-7 la noi, 3-10, în spaţiul de
origine). De cele mai multe ori este vorba de înmormântări simultane, dovadă că se practicau
sacrificiile umane (soţie, copii, servitori). Inventarul funerar, mai ales al defunctului bărbat,
este foarte bogat: topoare din silex lustruite, lame de silex, aplici, brăţări şi catarame din os
ajurate şi incizate. Tipice culturii sunt amforele globulare cu 4 torţi sub buză, decorate cu
şnurul. Economia se baza în principal pe creşterea transhumantă a animalelor, dar este
practicată şi agricultura. Nu se şie cum a dispărut această cultură. Spaţiul ocupat de ea este
ulterior locuit de populaţiile Horodiştea-Erbiceni II. Probabil purtătorii ei au dispărut treptat,
covârşiţi numeric de populaţiile vecine. Este posibil ca aceasta cultura să fi avut contribuţii
genetice la formarea culturii Schneckenberg din Transilvania de SE, în a cărei arie de
dezvoltare sunt documentate, de asemenea, morminte în cistă.
Unii cercetători separa cultura Horodiştea -Erbiceni din Moldova de cultura Folteşti din NE
Munteniei, alţii vorbesc despre un singur complex, cele două culturi fiind foarte asemănătoare
din punct de vedere al culturii materiale. Horodiştea şi Erbiceni sunt aşezări din jud. Botoşani,
respectiv Iaşi. Iniţial cultura a fost atestată doar la est de Siret, ulterior, în faza a II-a, a ocupat
şi zona de la vest de Siret, adică fostul spaţiu locuit de populaţiile cu amfore sferice. Sunt
documentate trei faze (Horodistea II=Erbiceni I).
Aşezările (Horodiştea, spre exemplu) sunt fortificate de multe ori sau ocupă poziţii
dominante. Locuinţele au, uneori, podea din dale de piatră. Se cunosc şi colibe. Inventarul
aşezărilor se caracterizează prin multe oase de animale: ovi-caprine, bovine, porci, foarte rar
cai, dovadă că sunt crescători de animale. Atât ceramica, cât şi plastica antropomorfă sunt,
mai ales în prima fază, de tradiţie cucuteniană. Pictura este insa, monocromă. Degresantii
obişnuiti sunt cochiliile de scoici şi melci ca şi calcarul, toate pisate. Se foloseşte şi decorul
prin impresiune cu şnurul. Mormintele sunt plane, de inhumaţie. Nu se ştie ce a dus la
dispariţia acestei culturi. Se bănuieşte că pătrunderea populaţiilor tumulare Yamna ar fi fost
cauza. Alţii cred că ea a continuat să existe discret şi la începutul epocii bronzului, dar si-a
schimbat obiceiul de inmormantare, practicand inhumatia sub tumuli.
Cultura Folteşti are, in mare, aceleaşi caracteristici. Siturile mai importante sunt aşezările de
la Folteşi şi Stoicani. Se crede că unele morminte de la Brăiliţa i-ar putea aparţine.
CULTURA CERNAVODA II
Cultura Cernavoda II incepe ceva mai târziu decât Cernavoda III, dar cele doua culturi au si
momente de contemporaneitate. Se presupune chiar ca ar fi exisitat conflicte între cele două
pentru ocuparea sectorului dunărean cuprins între Olteniţa şi Hârşova. Este atestată în E
Munteniei, Dobrogea şi pe litoralul nordic al Bulgariei, până la Burgas. Cultura se formează
pe un fond Cernavoda I, peste care se suprapun populaţii Usatovo. La Varna sunt atestate
locuinţe lacustre. Purtătorii acestei culturi sunt foarte preocupaţi de asigurarea subzistenţei,
fapt pentru care pescuiesc, culeg scoici, vânează cervide. Cresc ovicaprine şi bovine. Au atât
morminte de inhumaţie plane, cât şi tumulare.
BIBLIOGRAFIE:
Pe parcursul epocii bronzului, spaţiul nostru mai este afectat în două rânduri de penetraţii de
populaţii estice, care au o economie bazată pe păstorit. Primul val este cel al populaţiilor
Yamna şi se datează la începutul epocii. Este afectată in special jumătatea estică a României,
mai ales spaţiul extracarpatic, prezenţa noilor veniţi fiind semnalata prin descoperirea unor
morminte care au groapă cu trepte, sunt captuşite cu rogojini şi sunt acoperite cu bârne.
Adesea mormintele sunt acoperite de tumuli. Cel de-al doilea val este constitut din populaţiile
Sabatinovka, care pătrund tot dinspre est, dar spre sfârşitul epocii bronzului, ducând la
formarea în spaţiul nostru a două culturi de coloratură estică: Noua, în Moldova şi Podişul
Transilvaniei, şi Coslogeni, în Muntenia şi Dobrogea. Dinspre Europa Centrală par a se fi
mişcat spre SV populaţiile cunoscute sub numele de Hügelgräberkultur (prescurtat HGK), în
traducere cultura mormintelor tumulare. Cercetarea maghiară ( István Bóna, Amalia
Mozsolics, S. Foltiny) consideră că înaintarea acestor populaţii a provocat şi deplasarea altor
populaţii pe care le-au găsit în cale. Din Ungaria este foarte afectată Transdanubia (teritoriul
de la vest de Dunăre), de unde dispare cultura cu ceramică incrustată. Dispar şi alte culturi ale
epocii bronzului din Ungaria şi România: Periam-Pecica (din zona de vărsare a Mureşului),
Vatina (din Serbia şi Banat), Verbicioara (din Oltenia şi sudul Banatului). Se pare că
populaţiile cu ceramică incrustată din Transdanubia s-au deplasat în jos, pe Dunăre, ducând la
formarea grupului Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj în sudul Ungariei şi Croaţia şi a culturii Zuto
Brdo-Gârla Mare în nordul Serbiei, Banatul jugoslav, sudul Banatului românesc şi zona
dunăreană a Olteniei, unde au fost înlocuite culturile Vatina şi Verbicioara. În Banat se
formează o nouă cultură, Cruceni-Belegiš care pare a avea şi elemente preluate de la culturile
cu ceramică incrustată şi elemente HGK. În ciuda acestor evidenţe, cercetarea românească nu
împărtăşeşte teza migraţiei, spunând că spaţiul nostru nu a fost afectat de populaţiile HGK.
Totuşi sunt elemente de cultură materială de tip HGK în Banat, Crişana şi la Târgu Mureş. În
ceea ce priveşte culturile cu ceramică incrustată care apar pe ambele maluri ale Dunării, unii
cercetători, precum Bernhard Hänsel, cred că s-a răspândit doar o modă ceramică şi nu şi
populaţia care o producea. Totuşi este greu de crezut că moda ceramicii incrustate cu pastă
albă a murit la ea acasă (adica in Transdanubia), dar s-a răspâdit în alte spaţii în forme
identice. Pe linia Dunării se răspândeşe şi un nou rit de înmormântare, incineraţia, urmată de
depunerea resturilor cinerare în urne. Apar piese din Europa Centrală precum brotlaibidolii
din lut (idolii în formă de pâine), zuruitorile aviforme sau vasele aviforme. În aria culturii
Zuto Brdo-Garla Mare se dezvoltă (fără precedente în bronzul mai timpuriu local) plastica
antropomorfă care pare a pleca de la modele ale grupului Szeremle-Bijelo Brdo. Cum cele
mai multe dintre aceste piese sunt piese de cult, înseamnă că se schimbă şi credinţele
religioase, inclusiv credinţele despre moarte şi imaginea despre viaţa de dincolo. Deci nu este
vorba doar de schimbarea unei mode ceramice, ci de schimbari de esenta, inclusiv la nivelul
vietii spiritale, motiv pentru care teza inaintarii unor populatii pe Dunare in jos nu poate fi cu
usurinta ignorata.
ECONOMIA
În general există un echilibru între agricultură şi creşterea vitelor. Doar în ariile unor culturi
din bronzul timpuriu şi târziu (Yamna, Noua, Coslogeni) pare a predomina creşterea vitelor,
ca urmare a pătrunderii celor două valuri stepice, Yamna şi Sabatinovka. În general, se
constată o adaptare a economiei la zonele de relief. Culturile Baden şi Periam-Pecica erau în
principal cultivatoare de plante, ambele evitând alte forme de relief decât câmpia. Populaţiile
Coţofeni au ocupat toate formele de relief şi s-au adaptat la orice condiţii de mediu. Unele
populaţii, cele ale culturii Wietenberg sau Monteoru, au fost atrase doar de zona de podiş sau
de deal şi au practicat mai mult creşterea vitelor. Pe lângă aceste două ocupaţii care asigură
subzistenţa, pot juca un rol destul de important şi vechile îndeletniciri, precum pescuitul sau
vanatoarea care au fost practicate in chip clar în aria culturii Gârla Mare, care s-a dezvoltat de
o parte
şi de
alta a
Dunării, într-o zonă cu multe lagune fluviatile, bogate in peste si pasari de balta..
ASEZARILE
Amplasarea este, la fel ca şi în neolitic, lângă o sursă de apă potabilă. Sunt locuite toate
zonele de relief. Tipurile de aşezări sunt foarte diverse, de la o cultură la alta sau de la o zonă
de relief la alta.
Aşezarea de tip tell, frecventa in neolitic, există acum doar în doua arii culturale, Periam-
Pecica şi Otomani. Ambele aşezări eponime ale culturii Periam- Pecica au mai multe straturi
de cultură, 9 respectiv 16, ultima având o depunere de 4 m grosime, semn că a fost locuită o
perioadă foarte lungă de timp.
Aşezările de tip cetăţuie sunt caracteristice culturilor Wietenberg (Wietenberg, Lemnia, Turia)
Otomani (Barca) şi Monteoru (Sărata Monteoru- aşezare în pantă cu 13 nivele de locuire,
Cândeşti, Fitioneşti, Năeni.) Ele sunt situate pe înălţimi apărate natural, dar au şi fortificaţii
suplimentare. Sisteme interesante de fortificaţii, foarte elaborate, au fost semnalate mai ales în
aria culturii Monteoru. La Sărata Monteoru şi Fitioneşti fortificaţia era constituită dintr-un zid
de piatră, legată cu pământ. La Sărata a fost dezvelit şi un turn asa-zis de supraveghere. La
multe dintre aşezările din ariile acestor culturi se fac chiar paşi spre urbanism. Multe dintre
ele au o acropolă cu o clădire solidă, eventual şi o clădire de cult (Sărata Monteoru), iar în arie
Monteoru sunt frecvente terasările pantelor pentru a putea fi locuite, căci erau foarte abrupte.
Aşezările de tip sălaş, zolniki sau cenuşar sunt tipice culturilor din bronzul târziu- Noua,
Coslogeni, grupul Govora. Sunt aşezări cu straturi superficiale de cultură, tipice pentru
păstori. Se caracterizează prin depuneri de cenuşă şi multe oase de animale domestice.
Locuinţele sunt de tip colibă, foarte puţine şi rarefiate în spaţiu.
Tipurile de locuinţe sunt destul de puţin cunoscute. Par a continua sa existe atat bordeie, cat
si, mai ales, locuinţe rectangulare de suprafaţă, făcute în tehnica tradiţională. Printre clădirile
mai deosebite, trebuiesc amintite cele de tip megaron atestate la Pecica (cultura Periam-
Pecica), Balej (aria culturii Gârla Mare, dar din
Bulgaria) şi Sălacea (cultura Otomani, faza a
II-a). Acest tip de clădire a avut, cel mai
probabil, funcţionalitate de sanctuar.
OBICEIURI FUNERARE
A.F. Harding, un cercetător britanic, afirmă, vorbind la modul general despre epoca bronzului
în Europa, că în această epocă s-a crezut mai mult în nemurire decât în neolitic. Dovada ar fi
mulţimea necropolelor şi obligativitatea înmormântării chiar şi atunci când trupul defunctului
nu a fost recuperat. Inmormântarea era, probabil, paradoxal, o procedură pentru eliminarea
morţii sau de negare a ei, itreg ritualul venind sa asigure accesul spre o alta lume. În
majoritatea ariilor culturale par a se contura prescripţii de ritual care se respectă întocmai.
Necropola este situată în afara aşezărilor şi este privită ca o lume diferită de cea a viilor, dar şi
ca un loc al strămoşilor. Statutul social al indivizilor se conservă şi după moarte şi se
subliniază de cei rămaşi în viaţă cu ocazia ceremoniei funerare. În epocă se folosec atât
inhumaţia, cât şi incineraţia. Inhumaţia caracterizează mai ales bronzul timpuriu şi mijlociu,
incineraţia devine rit dominant în bronzul târziu. Ea cucereşte teren, răspândindu-se de la vest
spre est, apărând mai întâi în zonele vestice ale României. Incineraţia sugerează că, de acum
incolo, conservarea trupului nu mai este obligatorie, ba chiar incinerarea trupului oferă
sufletului şansa de a se elibera mai repede de carcasa perisabilă. Există culturi care-şi fac o
regulă din inhumaţie: Periam-Pecica, Zimnicea Plovdiv, Coslogeni, Tei, altele din incineraţie:
Nir, Gârla Mare, Cruceni-Belegiš, Suciu de Sus, Bistreţ-Işalniţa, dar si culturi birituale:
Monteoru, Otomani, Wietenberg, Noua, poate si Verbicioara. Biritualismul practicat în
aceeaşi arie culturală, ne face să credem că între credinţele religioase ale inhumanţilor şi
incineranţilor nu este, totuşi, o prăpastie, aşa cum adesea se crede.
Se cunosc foarte multe necropole din epoca bronzului, unele de dimensiuni uriaşe. Nizña
Myšla, din Slovacia (1500 de morminte, cultura Otomani), Tiszafüred, din Ungaria (1000 de
morminte, cultura Otomani), Sarata Monteoru (4 necropole, cultura Monteoru), Cândeşti
(aproximativ 1200 de morminte, cultura Monteoru).
Mormintele de inhumaţie sunt fie plane, fie tumulare (tumul= movilă mare de pământ). Cele
tumulare caracterizează mai ales bronzul timpuriu şi populaţiile de sorginte estică. E greu de
spus dacă apariţia tumulului în spaţiul nostru se datorează penetraţiei unor populaţii estice sau
dacă este vorba doar de o idee preluata, venită dinspre est . În general, tumulul, chiar dacă
invetarul funerar este modest, este considerat un indiciu că defunctul este un personaj cu statut
social înalt, prentru că efortul de ridicare movilei funerare este mare şi presupune efortul
comunitar, deci moarte respectivului individ afecteaza nu numai familia, ci intreaga
comunitate. Tumulul este şi un semn de loc sacru (al strămoşilor) şi are rol de magnet, în
sensul că atrage după sine alţi tumuli, nu neapărat contemporani. Gropile mormintelor sunt
simple gropi rectangulare sau ovale, gropi căptuşite cu dale de piatră (morminte în cistă tipice
culturii Schneckenberg), morminte cu catacombă (in arie Monteoru, fazele timpurii), sau
morminte cu treaptă, acoperite cu bârne. În general, gropa în care se depune trupul poate fi
asimilată cu un container, un spaţiu care se constituie intr-un fel de casa a mortului.
Mormintele odata închise, nu se mai deschid. În felul acesta este exclus contactul dintre vii şi
morţi şi sunt respectaţi strămoşii.
Orientarea şi poziţia defuncţilor este uneori dictată de reguli foarte stricte. În arie Periam-
Pecica a fost observată orientarea şi poziţionarea complementară a celor doua sexe (femeile
cu capul la S, bărbaţii cu capul la N, femeile pe dreapta, bărbaţii pe stânga). Pozitia este fie
întinsă pe spate, fie chircită pe dreapta sau pe stânga.
Cantitatea şi calitatea inventarului funerar sunt în strânsă relaţie cu vărsta, sexul şi statutul
social al defunctului. În general, mormintele de bărbaţi sunt cele mai bogate şi cele de copii şi
senili cele mai sărace. Podoabele caracterizează mai ales mormintele de femei, armele şi
uneltele pe cele de bărbaţi. Razboinicul este, totuşi, de puţine ori însoţit de armele sale, spre
deosebire de alte epoci (Hallstatt, spre exemplu). Uneori, meştesugarii au lângă ei tipare sau
alte unelte definitorii pentru ocapatia lui. S-a observat că, de obicei, în acele arii culturale în
care armele apar frecvent în depozite, mormintele nu au arme şi invers. În unele arii culturale
au fost determinate inventare standard: în arie Periam -Pecica inventarul se compune din doua
vase: un castron şi o cana cu 2 torţi , ambele aşezate în zona capului. În arie Zimnicea-
Plovdiv, inventarul se compune dintr-un singur vas, în aria culturilor Cruceni-Belegis şi Garla
Mare inventarul standard număra trei vase: o urna, un capac-castron sau castron pentru
ofranda alimentară şi o canită pentru ofrande lichide. Nu exista indoiala ca vasele depuse in
morminte contineau ceva, o ofranda alimentara sau lichida. Nu este clara motivatia ofrandei,
dar, cel mai probabil, ea este partea defunctului din ospatul funerar, destinata ospatarii
defunctului in drumul spre o alta lume.
OLARITUL SI CERAMICA
Cei mai frecvenţi degresanţi folosiţi la modelarea lutului sunt cioburile pisate şi nisipul. În
aria unor culturi (Schneckenberg sau Montoru) există ceramică care are ca degresant calcarul
cochilifer mărunţit. În general, ceramica epocii bronzului este de bună calitate, chiar
spectaculoasă prin forme sau motive decorative în cazul unor culturi precum Vatina, Gârla
Mare, Suciu de Sus, Wietenberg sau Otomani.
Formele ceramice sunt mult mai variate decât
în neolitic. Printre formele ceramice cu totul
noi trebuiesc amintite cănile şi ceştile cu foarte
multe variante tipologice, care se dezvoltă în
toate ariile culturale. Se dezvoltă spectaculos
amfora (vas înalt, cu gura îngustă, destinat
depozitarii lichidelor), mai ales la culturile
incinerante, care o folosesc pentru depunerea
oaselor incinerate (Garla Mare, Cruceni-
Belegiš). Vasul de tip kantharos - vas cu gura
largă, prevăzut cu doua torti, trase din buză-
este tipic multor culturi, din bronzul mijlociu
sau, mai ales, final: Vatina, Gârla Mare,
Govora, Tei, Noua, Coslogeni. Castroanele
apar în toate ariile culturale. Mai spectaculoase
ca formă sunt castroanele cu 4 lobi din ariile
culturilor Vatina, Garla Mare sau Wietenberg
sau castroanele cu proeminenţe din aria
Otomani. O formă rară, dar interesantă
este căucul, tipic culturii Coţofeni. Tavile cu
picior sau un fel de fructiere se cunosc din
arie Vatina şi Gârla Mare. Dintre formele de
uz comun trebuiesc amintite şi asa-zisele tăvi
sau tigai de peşte sau vasele de tip pyraunos-
un fel de vetre mobile- cunoscute din ariile
culturilor Verbicioara,Vatina, Gârla Mare,
Cruceni-Belegiš. Dintre vasele de cult,
trebuiesc amintiţi askoii (la singular askos=
vas asimetric, în formă de burduf sau de raţă)
mai frecvenţi în bronzul timpuriu în ariile culturilor Coţofeni, Baden, Monteoru sau vasele de
ofrandă cu fund ascuţit din aria Monteoru. Din aria culturii Gârla Mare atrag atenţia pixidele
cu patru proeminenţe perforate, prevăzute cu capace în formă de pălărie de mexican (de la
termenul grecesc pixis care înseamnă cutie), care aveau rol de cădelniţe sau cănile aviforme
(cu corpul in forma de pasăre de apa) şi unele şi altele frecvente în morminte. Din aceeaşi arie
se remarcă zurgălăii din lut cu modelare aviformă, folosiţi în ceremonii cu cântec şi dans, cu
rol de castaniete.
Motivele ornamentele sunt aproape exclusiv geometrice. Doar în aria Suciu de Sus sunt
atestate şi motive de inspiraţie vegetală. Decorul este întotdeauna simetric, având una
sau doua axe de simetrie. Se folosesc adesea frizele sau metopele dispuse pe gâtul sau partea
bombată a vasului. Unele vase sunt decorate şi în interior, mai ales străchinile din aria culturii
Gârla Mare. Există arii culturale unde ceramica este foarte puţin decorată: Schneckenerg,
Periam-Pecica, fazele timpurii Monteoru, Noua, Coslogeni, Zimnicea Plovdiv, iar la polul
opus arii culturale cu ceramica foarte împodobită: Wietenberg, Otomani, Gârla Mare, Suciu
de Sus. Cele mai elaborate sunt motivele spiralice despre care s-a crezut că sunt de inspiraţie
miceniană, la fel ca alte două motive, argonautul şi vârtejul. Ultimele două sunt cultivate mai
ales în ariile culturilor Suciu de Sus si Wietenberg. Spirala apare şi pe ceramica Vatina sau
Garla Mare. Dintre motivele tipice mai trebuiesc amintite cercurile concentrice, cercurile cu
raze, triunghiurile şi romburile haşurate (Tei, Govora, Costişa), S-urile imbucate sub formă de
talaz, zig-zag-ul, cârligele spiralice, toate prezente pe ceramica Garla Mare. Meandrul este
cultivat în mai mică masură, fiind frecvent doar în ariile Wietenberg şi Gârla Mare.
5.incrustaţia cu pastă albă- pe ceramica Coţofeni, Gârla Mare, Wietenberg, Tei, Cruceni-
Belegis, Vatina. Este tehnica care ia cea mai mare amploare în această epocă
6. ştampilarea- pe
ceramica Garla Mare ( se
cunosc şi ustensile din lut
utilizate în acest sens)
-brâuri
în
relief-
în toate
ariile
culturale
8. canelarea- apare deja din bronzul mijlociu, dar este tipică mai ales bronzului târziu,
aparand frecvent pe ceramica Otomani, Gârla Mare, Cruceni-Belegiš, Igriţa, Bistreţ-Işalniţa.
9. excizia, care este foarte rară, practicandu-se doar accidental in aria culturii Gârla Mare
VIATA SOCIALA
CONFLICTELE INTERCOMUNITARE
Demn de remarcat este faptul că epoca bronzului este o perioadă caracterizată prin frecvente
conflicte intertribale sau intercomunitare, fapt demonstrat de fortificaţiile frecvente din
aşezări, dar mai ales de dezvoltarea fără precedent a armelor precum spada şi toporul de luptă.
Cele mai războinice par a fi populaţiile din Transilvania, Crişana şi Maramureş unde au
evoluat culturile Wietenberg, Otomani şi Suciu de Sus şi unde au fost descoperite foarte multe
depozite de arme. Reprezentările în lut de care uşoare, asemanatoare cu cele de luptă, precum
cele de la Dupljaja (localitate din Serbia a culturii Zuto Brdo-Gârla Mare), ar putea fi indicii
că în lupte au fost folosite care de luptă, la fel ca în spaţiul micenian. Mulţi cercetători sunt
sceptici pentru că relieful ar fi mult prea accidentat pentru folosirea carului de luptă, iar
armele de luptă nu sunt adecvate folosirii lor de pe platforma carelor. Armele potrivite pentru
posesorii de care sunt arcurile cu săgeţi şi vârfurile de lance sau suliţă, care apar foarte rar în
epoca bronzului în această zonă a Europei. Totuşi nu ar fi exclus ca aceste vehicole asa-zis de
lupta să fi existat, ele asigurând doar deplasarea pe câmpul de luptă a unor aristocraţi
războinici.
Epoca
bronzului
este epoca
în care se
poate vorbi
cu adevărat
de
schimburi,
datorită
faptului că
se
răspândeşte
pe spaţii foarte largi carul cu 4 roţi, aşa-zisul car cu rol economic, tras de două vite. El
are cofragul rectangular sau, mai rar, oval. Primele roţi miniaturale din lut apar încă din
eneolitic, dar nu este sigur ca ele sunt parti componente ale carului. Cele mai timpurii care
miniaturale din lut se cunosc din aria culturii Baden, din bronzul timpuriu. Din epoca
bronzului se cunosc miniaturi de care mai ales din ariile culturilor Wietenberg şi Otomani.
Roţile sunt iniţial pline, iar prin bronzul mijlociu apare roata prevăzută cu 4-10 spiţe. Roţile
cu spiţe sunt atestate mai devreme în zona Volga-Urali şi Armenia. Ele sunt prezente si în
ariile culturilor Wietenberg şi Gârla Mare. Apariţia roţilor cu spiţe face carul mai uşor şi face
posibilă înlocuirea vitelor cu caii, care asigură o deplasare mai rapidă. Carul tras de boi era
foarte greoi, cântărea aprox. 700 kg, se afunda în noroi şi avea o viteză de deplasare de 1,8-
2,5 km pe oră. Folosirea calului la tracţiune are drept urmare dezvoltarea pieselor de
harnaşament (psaliile, un fel de obrăzare) care fac posibilă înhămarea cailor sau folosirea lor
la călărie. Deocamdată nu se pot face deosebiri între piesele de harnaşament folosite pentru
călărirea calului şi cele utilizate atunci când calul era folosit la tracţiune. Cele mai timpurii
psalii apar la sfârşitul bronzului timpuriu, dar devin frecvente doar în bronzul mijlociu. Ele
sunt de două tipuri: în formă de bară, care sunt mai frecvente si de formă circulară, cu o
perforaţie mare, centrală şi alte 2-3 laterale, mai mici. Primul tip este realizat din corn, al
doilea mai ales din os. Din medii Vatina şi Otomani se cunosc psalii foarte frumos gravate cu
motive geometrice. Psalia în formă de bară este de origine anatoliană sau un tip local. Se
cunoaşte din Asia Mică (Kültepe) de pe la 1850-1650. Psalia circulară este de origine estică şi
apare mai târziu, fiind atestată mai ales în faza a II-a a culturii Monteoru. A fost puţin utilizată
la noi pentru ca, probabil, nu se potrivea cu sistemul de înhămare din această zonă, drept
pentru care i s-au adus modificări. Nu se cunosc scăriţe de şa şi nu este atestată nici saua,
motiv pentru care calărirea trebuie să fi fost tare incomodă. Este posibil, totusi, să fi fost
folosite scăriţe din lemn, care nu s-au păstrat.
Drumurile sunt foarte rar atestate. Din epoca bronzului se cunosc doar în Anglia şi
Danemarca, adică din zonele umede, cu mlaştini, unde s-a folosit pentru traversarea acestora
material lemnos, sub forma de scanduri sau trunchiuri subtiri de copaci. Modul în care sunt
amplasate aşezările ar putea sugera traseul unor drumuri preistorice. Căile de comunicaţii cele
mai probabile au fost văile unor ape. Legătura cu Europa Centrală se realiza pe Dunăre, iar cu
sudul Pen. Balcanice pe culoarul Vardar-Morava sau Struma -Isker. Mureşul trebuie că a fost
şi el o importantă artera de comunicaţie. Este destul de puţin probabil că ar fi existat şi o cale
maritimă de legătură cu sudul Pen. Balcanice. Existenţa ei s-ar putea admite eventual pentru
bronzul final.
Transporturile pe ape erau mai comode şi mai rapide. La vremea cu pricina se cunoştea deja
de multă vreme monoxila, un fel de canoe scobită din trunchiuri de copaci, lungă de 3-16 m.
Pentru deplasare se foloseau padele sau prăjini. Ea putea fi folosită doar pentru navigaţia pe
râuri şi probabil mai ales pentru pescuit şi comunicaţie între cele două maluri. Tot pentru
navigaţie s-au folosit un fel de bărci cu fund plat, de aceea foarte instabile, alcătuite din dulapi
de lemn îmbrăcaţi în piele. Unele aveau furcheţi pentru prinderea vâslelor. Din epoca
bronzului se cunosc două epave de corăbii care au eşuat pe coastele Asiei Mici, la Ulu Burun
şi la Capul Gelidonya. Corăbiile au suprastructuri complicate şi sunt prevăzute cu catarge. Cu
ajutorul lor se făcea doar cabotaj (cabotaj= navigaţie pe coastă). Se cunosc corăbii şi din Egipt
şi din Scandinavia, unde imaginea lor a fost gravată pe pereţii unor morminte. De asemenea
sunt atestate ancorele.
Se crede că s-au vehiculat dinspre Europa Centrală spre spaţiul nostru mai ales două
produse: cositorul şi ambra, ultima venita de la Marea Baltică. Cositorul este o materie pimă
deficitară, care, cel mai probabil, era adusă, sub formă de lingouri, din Boemia. La Sinaia
este cunoscut un depozit de lingouri. S-a vorbit despre o cale terestră a chihlimbarului care
pleca de la Baltica, prin Alpi, spre Italia. Ar fi existat şi o ramificaţie a acestui drum principal,
care coincidea cu linia Dunării si care mergea spre zona noasra. Totuşi piesele de chihlimbar
din spaţiul nostru (unele piese din aria Periam-Pecica şi Otomani, 5 perle la Sărata
Monteoru/Cimitirul nr. 4, şi alte câteva de la Cândeşti) sunt foarte rare şi nu au fost analizate
pentru a se şti cu certitudine dacă sunt din ambră de la Baltica. Pentru piesele din aria
culturii Monteoru este foarte probabilă o provenienţă locală, având în vedere că există o
varietate de chihlimbar în zona Buzăului (la Colti). Ambra de Baltica a circulat, într-adevăr,
pe spaţii foarte largi, fie prin pasurile Alpilor, spre Italia şi apoi pe mare, spre Grecia, cale
care nu a fost demonstrată deşi a fost presupusă (căci lipsesc piesele din Italia) fie, cel mai
probabil, din Anglia (cultura Wessex) spre NV Franţei, apoi pe râul Garronne până în sudul
Franţei şi apoi, pe Mediterana, spre Grecia. Această cale este dovedită de descoperirea în
Grecia a unor distanţiere din chihlimbar tipice culturii Wessex, deci au circulat mai degrabă
piese finite. Piesele din arie Periam-Pecica şi Otomani este posibil să fie din ambră de Baltica.
Drumul lung pe care-l străbate chihlimbarul presupune existenţa unui lanţ comercial cu o serie
de verigi intemediare.
Dintre produsele din Europa Centrală, care sunt cu siguranţă atestate în spaţiul nostru, cele
mai multe apar în aria culturii Periam- Pecica. Este vorba de perlele din pastă sticloasă şi
unele piese de podoabă din metal. Din bronzul mijlociu şi târziu sunt de amintit piesele de lut
de tip Brotlaibidol (idoli în formă de pâinisoara) cunoscute din Slovacia, Austria şi Italia,
Germania de sud (adică ariile culturilor Mad'arovce, Veterov, Polada) care apar si în aria
culturii Gârla Mare. Unele piese de podoabă, precum pandantivele şaibă cu nervuri în relief ,
prezente în unele depozite din Transilvania sau în aria Gârla Mare, au şi ele o origine vestică.
Plastica antropomorfă a culturii Gârla Mare ca şi zuruitorile din lut din aceeaşi arie culturală
îşi au originile tot în vest, primele în aria grupului Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj, celelate în aria
culturii cu ceramică incrustată din Transdanubia. Având în vedere multitudinea de elemente
vestice care apar la Dunărea bănăţeană şi olteană este de presupus, mai degrabă decât
comerţul, o scurgere de populaţie din Transdanubia în jos pe Dunăre.
Unele piese din metal din zona Tisei Superioare, precum topoarele de luptă cu disc sau celtul
de tip transilvănean au circulat mult spre vest, unele chiar până în Pen. Scandinavă. Spadele
de tip Boiu, produse undeva în Ungaria de NE şi NV României, au ajuns la Povegliano în
Italia şi în Schleswig şi Holstein, semn ca erau produse de buna calitate.
Încă din bronzul timpuriu, ceramica din Moldova prezintă asemănări cu grupul Edineţ din
Moldova. Unele tipuri de morminte cu treaptă semnalează pătrunderi de populaţii Yamna, de
sorginte estica. Dinspre est pătrund, mai ales în Moldova, unele tipuri de topoare: celtul de tip
estic, cu două tortiţe, produs originar din spaţiul dintre Nistru şi Nipru, unde sunt atestate cele
mai multe forme de turnare. Un rol important în vehicularea bunurilor estice trebuie să-l fi
avut populaţiile Sabatinovka care pătrund spre sfârşitul epocii bronzului în spaţiul nostru.
În concluzie, au existat cu siguranţă legături ale spaţiului nostru cu civilizatia miceniană, dar
nu au circulat atât produse cât idei, iar aceste legături par a fi fost mediate de alte populaţii
intermediare, aflate la periferia civilizaţiei miceniene.
BIBLIOGRAFIE:
CREDINTELE RELIGIOASE
LOCURI DE CULT
Sanctuarele
Una dintre întrebări este unde se află locurile de cult. Teoretic ele ar putea fi oriunde în
mediul natural: în peşteri, pe vârfuri de munţi, în apropierea izvoarelor, în crânguri. În
intreaga Europă sunt puţine locuri artificiale destinate cultului. Cele mai spectaculoase sunt
siturile megalitice din Anglia, Scoţia şi Irlanda care sugerează că cei care le-au făcut aveau şi
unele cunoştiinţe de astronomie.
Se cunosc trei sanctuare din epoca bronzului în spaţiul nostru şi in cel apropiat României: la
Sălacea- jud. Bihor (cultura Otomani, faza a II-a), Balej- Bulgaria ( cultura Gârla Mare)
si Sarata Monteoru- Jud. Buzău (cultura Monteoru) . Un posibil sanctuar ar putea fi si o
constructie de tip megaron din asezarea de la Pecica.
Din aria culturii Wietenberg, faza II, se cunoaşte un loc de cult la Oarţa de Sus.
Peşteri
Peşterile sunt spaţii foarte enigmatice. Ecoul lor poate impresiona şi poate sugera că ele sunt
populate de spirite. Aici se ingemaneaza lumina cu întunericul, se întâlnesc şi se despart cele
două lumi, a celor vii şi a celor morţi. Ele sunt deschideri spre lumea de dincolo. Adeseori în
peşteri s-au făcut înmormântări sau s-au depus piese de ofrandă. Ne întâlnim cu astfel de
situaţii în Slovenia, Croaţia, Italia, dar şi în alte părţi ale Europei. În spaţiul nostru, în
arealul grupului Igriţa, de la sfârşitul epocii bronzului, au fot descoperite, în Munţii Apuseni
din Crişana, o serie de peşteri (Igriţa, spre exemplu) în care au fost depuse ofrande constând
din ceramică şi piese de bronz.
Puţurile
În Europa (Germaia şi Anglia, mai ales) puţurile cu adâncimi mari au fost considerate a fi fie
fântâni, fie locuri de cult, care, prin adâncimea lor, constituiau un mijloc de comunicare cu
lumea de dincolo. Ar putea fi şi una şi alta. În ele, unele de 20 m adâncime, au fost
descoperite vase întregi, fapt ce sugerează că nu este vorba de fântâni dezafectate.
Statuetele antropomorfe
Spre deosebire de neolitic, plastica
antropomofă este slab reprezentată la
nivelul epocii bronzului. Singura cultură
din spatiul nostru care este foarte bine
reprezentată din acest punct de vedere
este cultura Zuto Brdo-Gârla Mare, la
care se adaugă cultura Szeremle-Bijelo
Brdo-Dalj din Ungaria şi Croatia. În aria
celor două culturi s-au descoperit în jur
de 340 piese, dintre care 244 sunt din aria
Gârla Mare. Reprezentări plastice din lut
există foarte multe în aria civilizaţiei
miceniene, post 1390 a. Chr., unde sunt
prezente trei tipuri de statuete : Phi (cu
braţele lipite de corp şi arcuite spre
abdomen), Psi (cu braţele ridicate şi
arcuite deasupra capului) şi Tau (cu
bratele dispuse orizontal). Este interesant faptul ca statuetele din arie Szeremle si Garla Mare
au modelari oarecum asemanatoare tipologic cu cele miceniene. Astfel, in aria grupului
Szeremle-Bijelo Brdo sunt tipice statuetele de tip Tau, cu bratele orizontale, retezate, de
forma unor cioturi, iar in aria culturii Gârla Mare sunt prezente statuete de tip Phi şi Psi.
Tipul Phi poate fi cu cap modelat în prelungirea corpului sau asa-zise "cu cap mobil" (de fapt
fara cap, dar cu un presupus cap atasabil). Majoritatea statuetelor sunt feminine. Unele au cap
de pasăre de apă, precum două statuete descoperite pe cele două care miniaturale din lut de
la Dupljaja. Acestea din urmă sunt masculine. Este posibil ca şi celelalte statuete cu cap de
pasăre din aria culturii Gðrla Mare să fie tot masculine, dar sunt fragmentare, motiv pentru
care nu li se poate determina sexul. Piesele provin atat din aşezări, cat şi din necropole. Cele
descoperite in morminte, atât la Cârna-Grindu Tomii, cât şi la Plosca şi Cârna-Ostrovogania
(toate necropole din jud. Dolj), provin din morminte de copii.
Interpretarea statuetelor este destul de dificilă. Sunt destul de multe supoziţii, potrivit cărora
statuetele ar reprezenta:
1.O divinitate a fertilităţii şi fecundităţii. Ipoteza este destul de puţin probabilă căci
reprezentările nu sunt nude şi nu au atributele sexuale subliniate.
2. O divinitate a muzicii. Supoziţia a fost făcută de Dumitru Berciu, care avea în vedere un
motiv ornamental în formă de liră care apărea adesea figurat pe statuete, la baza gâtului.
Ipoteza trebuie eliminată, căci este vorba de un motiv care iniţial desemna foarte schematic
ochii şi nasul.
3. Reprezentări ale defunctului. Această ipoteză este şi ea destul de puţin probabilă căci,
adesea, în morminte au fost descoperite două sau chiar trei statuete antropomorfe.
4. Reprezentări ale sufletului celui mort. Ipoteza este plauzibilă pentru statuetele cu cap de
pasăre căci, adesea în atichitate, păsarile erau simboluri ale sufetelor călătoare.
6. Reprezentări ale unei divintati solare, precursoare a lui Apollo. Această presupunere a fost
făcută pentru statuetele masculine, cu cap de pasăre de apă (raţă sau lebădă).
9. Reprezentări de servitori ai unor defunctii cu inalt statut social (la fel ca statuetele de tip
ushebti din Egipt), inclusiv concubine ale defunctului.
10.Simple jucării din lut, comparabile cu păpuşile de azi.
Statuetele au sigur semnificaţie religioasă căci se remarcă prin modelarea canonică, deci ar
trebui să reprezinte zei comunitari şi nu zei din patrimoniul familial. Pare a fi vorba de cel
puţin doi zei: unul feminin şi altul, cu cap de pasăre, masculin, care este foarte rar reprezentat.
Că ar fi vorba de zei ar sugera-o şi costumul elaborat care pare a fi zeiesc, ceremonial, foarte
împodobit. Piesele de port foarte multe
reprezentate pe statuete vin în contrast cu
numărul pieselelor de podoabă
descoperite în mormintele din această
arie culturală.
Piesele au formă de pâine şi sunt presupuse a fi idoli cu reprezentare foarte schematica. Din
Romania se cunosc piese de acest tip doar din două arii culturale: Otomani-două piese de la
Derşida- şi Gârla Mare-24 piese. Piese comparabile c cele din Romania se regasesc si in alte
zone din Europa , aprox. 195 de piese de acest tip în ariile culturilor Polada
(Italia), Arbon ( SV Germaniei), Unterwölbling (Austria), Veterov şi Mad'arovce din
Slovacia, Szeremle (Ungaria). Nu se ştie dacă piesele sunt realmente piese de cult. Unii
cercetatori s-au mulţumit a le numi obiecte enigmatice, alţii le-au dat semnificaţii diferite,
religioase sau profane. Ele au fost descoperite mai ales în aşezări, rar în necropole. Piesele au
fost interpretate a fi:
1. talismane
2. răboaje preistorice
Pieselor li s-a dat şi o interpretare numerică: s-ar fi folosit un sistem numeric în bază 12-
număr care, la babilonieni (?), era considerat magic, simbol al perfecţiunii.
Unele ornamente care apar pe aceste piese se pare ca au fost realizate cu ajutorul fructelor de
nalbă, dar asta nu lamureşte utilitatea pieselor.
Zurgălăii din lut
Apar la noi doar în aria culturii Gârla Mare (15 piese). Sunt recipiente inchise din lut care au
pietricele în interior si sunt modelate în formă de broască ţestoasă, pasăre de apă sau hibrizi cu
corp de pasăre, cap de cornută, picioare umane. Alte piese se cunosc din Grecia miceniană
(Perati, Asine şi Micene), Elveţia, Tansdanubia (cultura cu ceramică incrustată), Polonia
(cultura Lausitz). Piesele sunt făcute să producă zgomot, deci trebuie să fie vorba de un
echipament ritualic pentru ceremonii care implică muzică şi dans. Au fost interpretate şi ca
jucării pentru că au fost descoperite uneori în morminte de copii. Pasărea de apă este cu
sigurantă un animal psihopomp, la fel broasca ţestoasă (semnifica poate hibernarea, urmată de
trezirea la viată si are o legatură cu reinvierea, căci se cunosc depuneri de carapace de
ţestoase în mormintele culturii Aunjetitz).
Din epoca bronzului sunt cunoscute topoare miniaturale din lut de mai multe tipuri: topoare-
ciocan sau securi duble, asemănătoare topoarelelor din piatră sau din metal (tipul Kilindir-
Begunci). Se cunosc descoperiri din ariile culturilor Otomani (Hernádkak- necropolă,
mormânt de copil), Schneckengerg (20 exemplare), Wietenberg, Monteoru (1 buc. la Năeni),
Gârla Mare (în aşezări precum cea de la Balej- construcţia de tip megaron, o groapă de la
Carna-Nasta şi în necropola de la Orsoja -Bulgaria). Toporul dublu- labrys-ul- este frecvent
în lumea cretană şi miceniană unde apare, cel mai adesea, în complexe de cult şi morminte
(mormântul toporului dublu de la Knossos), mai rar în complexe profane. În spaţiul micenian
are dimensiuni diferite, de la forme miniaturale până la forme uriaşe, de 1,20 m. Este din
fildeş, aur, argint sau lut. Foarte frecvent, în spatiul cretan sau micenian, toporul este asociat
cu coarnele de consacraţie sau cu simboluri astrale: luna, soarele, crucea. Se crede că, iniţial,
labrys-ul era instumentul de sacrificare a taurului, dar ulterior ar fi căpătat alte semnificaţii.
Apariţia lui frecventă în complexe palaţiale ar sugera chiar că el a devenit ulterior un insemn
al regalitaţii. Unii cercetători cred despre labrys ca ar fi o expresie aniconică a unei diviniăţi
şi, drept urmare, obiect de adoraţie. Cea mai probabilă divinitate este bănuita a fi una a
fulgerului. Totuşi labrys-ul apare frecvent asociat si cu luna şi poate fi şi un simbol al unei
zeite a vegetaţiei, precursoare a Demetrei, care apare reprezentată pe sigilii miceniene asezata
sub un arbore. Ea are un topor în mână şi primeşte în dar măciulii de mac şi fructe. Două piese
de la Cârna- Nasta (jud. Dolj) au figurate pe ele X-uri, semilune şi cercuri concentrice, deci
posibile simboluri astrale. Piesele au cu siguranţă un mesaj religios, care este şi foarte
longeviv căci şi în Hallstatt sau epoca geometrică în Grecia se cunosc o serie de pandantive cu
rol apotropaic, în forma de topor dublu.
Din epoca bronzului se cunoaşte un model de casă dintr-un mormânt din necropola de la
Karaburma (cartier al oraşului Belgrad), din aria culturii Cruceni-Belegiš. Datorită faptului că
decorul piesei este incrustat cu alb, se crede că este un import din aria culturii Gârla Mare.
Acest model anticipează urnele în formă de casă miniaturală foarte comune în aria culturii
Villanova din Italia.
Vasele de cult
Pot fi integrate în această categorie pixidele ( vase de agăţat, care au capac). Sunt atestate în
ariile culturilor Periam-Pecica, Monteoru, Vatina, Verbicioara şi Gârla Mare. Apar cu
predilecţie în necropole, mai ales în mormintele mai bogate. Este posibil ca în aceste vase sa
se fi ars substanţe aromate, iar vasele sa fi avut funcţionalitatea unor cădelniţe.
Alte vase suspectate a fi de cult sunt asa-zisele vase de ofrandă care sunt tipice culturii
Monteoru. Erau un fel de amfore, instabile, căci aveau fundul ascuţit, de aceea se presupune
că erau înfipte in pământ. Se găsesc în morminte Monteoru, probabil folosesc pentru
depunerea de ofrande.
Pasărea de apă mai apare în culturile epocii bronzului sub forma de askoi (Nagyrev,
Monteoru, Periam-Pecica) sau de căni terminate cu protome în formă de cap de pasăre (Gârla
Mare) sau vase aviforme (Gârla Mare). Vasele cu protome în formă de cap de pasăre sau
aviforme se cunosc din epoca bronzului şi din Israel, Iordania, Egipt, Liban.
BIBLIOGRAFIA:
Monica Sandor- Chicideanu, Ion Chicideanu, Contributions to the Study of the Gârla Mare
Antropomorphic Statuettes, Dacia 34, 1990, p. 53-76.
In 1874, Hans Hildebrand a împartit epoca fierului în doua etape : Hallstatt si La Tène, dupa
numele a doua situri, primul din Austria, al doilea din Elvetia.
Prima vârsta a fierului începe la 1200/1100 si se sfârseste la 450 în Muntenia, ceva mai
târziu, pe la 350, în teritoriul intracarpatic. Numele epocii (Hallstatt) vine de la o necropola
descoperita în Austria, care a avut circa 2000 de morminte, dintre care au fost sapate 1270. A
fost ales numele acestei necropole deoarece ea contine multe piese de metal tipice epocii, în
ciuda faptului ca necropola acopera doar intervalul 800-400 i.e.n. Epoca a fost periodizata de
Paul Reinecke în etapele A, B, C, si D, iar Müller-Karpe a definit subetapele A1 , A2, B1-3.
Etapele A si B (fara B 3) ar corespunde Ha timpuriu (1200/1100-800), C-ul Ha mijlociu (800-
650), iar D Ha târziu (post 650). De multe ori, perioada Ha A si B a fost privita ca o perioada
de tranzitie de la epoca bronzului la epoca fierului, din cauza raritatii pieselor din fier. Trebuie
remarcat ca exista diferente de periodizare între Europa Centrala si cea de est. În Europa
Centrala, periodizarea a tinut seama de dezvoltarea culturala, motiv pentru care epoca
bronzului a fost prelungita pâna pe la 800 a.Chr. când se sfârseste UFK (Urnenfelderzeit), un
mare complex cultural din bronzului târziu, caracterizat prin asa-zisele câmpuri de urne ( mai
precis mari necropole de incineratie în urna).
CERAMICA
Fenomenul care anunta noua epoca nu este aparitia metalurgiei fierului, cum ar fi fost
normal, ci aparitia unei ceramici de alta factura, de culoare neagra, bine lustruita, adesea cu
luciu metalic, decorata, cu predilectie, prin doua tehnici: canelarea si imprimarea. Se remarca
pentru Ha timpuriu din România existenta a doua mari complexe: cel cu ceramica canelata, în
jumatatea vestica a Romaniei si cel cu ceramica imprimata, în jumatatea estica. Ulterior,
începând cu Ha mijlociu, ceramica canelata se va raspândi în întreg teritoriul României.
Ceramica canelata apare mai întâi în Banat, Maramures si Crisana, în spatiul în care la
sfârsitul epocii bronzului evoluasera culturile Cruceni-Belegiš si Suciu de Sus si grupul Igrita,
despre care se crede ca au avut o contributie genetica la formarea culturilor hallstattiene
timpurii: Bobda- Susani în Banat si Gava-Lapus în NV României. Noua ceramica canelata
apare ca urmare a unor impulsuri UFK (Urnenfelderkultur), poate chiar a patrunderii de
populatii UFK dinspre Europa Centrala spre est. Ceramica se caracterizeaza prin culoare
neagra la exterior si rosie în interior si decorul cu multe proeminente, care nu au rol
functional. Astfel de ceramica exista si în Ungaria-cultura Gava- si în Ucraina-cultura
Holyhradi. La scurta vreme, ceramica canelata (de tip Gava-Lapus) se va generaliza la spatiul
întregii Transilvanii, aparând ceva mai târziu grupurile: Gava- Medias si Gava-Reci. Din
Banat, ceramica canelata se raspândeste spre Oltenia, unde cel mai vechi grup hallstattian este
grupul Vârtop-Hinova. Si în Moldova de nord este atestat un grup hallstattian cu ceramica
canelata, grupul Granicesti. Muntenia (Chitila, Meri, Zimnicea), centrul si sudul Moldovei
(grupurile Cozia-Brad, Tamaoani), ca si Dobrogea (cultura Babadag) au ceramica imprimata
în hallstattul timpuriu. Grupuri cu ceramica imprimata, asemanatoare celei din România, sunt
atestate si în spatiile vecine: grupul Pšenicevo, în Bulgaria si Saharna-Solonceni, în Republica
Moldova). Unii istorici au crezut ca este posibil ca ceramica imprimata sa apartina blocului
etnic tracic, iar cea canelata celui illyric. În Hallstattul mijlociu canelura si imprimarea se
vor folosi în paralel, uneori pe acelasi vas (spre exemplu pe ceramica culturilor Basarabi si
Babadag).
În general, Hallstattul continua fara hiatusuri epoca bronzului. Economia, la fel ca si cea de la
sfârsitul epocii bronzului, pare a fi orientata mai degraba spre pastorit decât spre cultivarea
plantelor, motiv pentru care asezarile au, de cele mai multe ori, straturi subtiri de cultura, fiind
frecvente asezarile de tip salas. Totusi, se remarca în epoca cetatile de refugiu, fortificate cu
valuri de pamânt pe schelet de lemn, care sunt tipice mai ales Transilvaniei si care sunt
fortificate în ideea de a asigura securitatea locuitorilor si animalelor din mai multe asezari din
jur, motiv pentru care ele au dimensiuni foarte mari. Dintre aceste cetati pot fi amintite:
Sântana (78 ha), Cornesti (68 ha), Ciceu (30 ha), Huedin, Teleac.
La începutul epocii
hallstattiene se constata
maxima dezvoltare a
metalurgiei bronzului,
reprezentata prin depozitele din
orizonturile Cincu-Suseni si
Turia Jupalnic. Din aceasta
etapa dateaza marile depozite
de obiecte din bronz de felul
celor de la Uioara, Gusterita,
Spalnaca si Aiud. Depozitul de
la Uioara are 5800 de piese si
cântareste în jur de 1100 kg.
Noua epoca, Hallstattul, aduce
cu sine noi tipuri de piese. Pe
la 1200 a. Chr. apare fibula de
tip Peschiera. Alte tipuri de
fibule specifice acestei epoci
sunt fibula Passmanterie, iar
mai târziu fibulele ochelari,
cele de tip Donja Doljna sau de
tip Glasinac. Apar pentru
prima oara centurile din bronz,
foarte frumos decorate cu
motive geometrice. Se dezvolta
armele defensive dintre care
sunt de amintit coiful si scutul,
iar mai târziu cnemida. Dintre
spade se remarca spadele cu cupa la mâner (apar în Ha B) sau cele cu antene. Alte elemente
de noutate sunt vasele de bronz: situle (vase asemanatoare unor galeti), cazane cu atase
cruciforme si cesti de tip Kirkendrup. În Ha C, din bronz se mai fac doar piese de podoaba si
de harnasament, toate celelalte arme si unelte fiind deja realizate din fier.
În sec. XIII-XII apar primele piese din fier in spatiul nostru. Cele mai vechi dintre ele sunt:
1. un celt din fier descoperit în necropola de la Lapus, databil în sec. 13
2. un mâner de cutit, descoperit în depozitul de la Rozavlea III, în Maramures din sec. 13.
Este usor de constatat ca cele mai timpurii piese apar în Maramures si Banat. Fara îndoiala ca
sunt piese de import. Fierul este cunoscut înca din mil. III, dar primele obiecte sunt din fier
meteoritic. Despre o metalurgie a fierului se poate vorbi în Asia Mica, în regatul hittit, in sec.
XIV-XII a. Chr. Aici, în Muntii Taurus, erau rezerve mari de minereu de fier. Pâna la caderea
regatului hittit, la sfarsitul sec. 12, secretul de fabricatie al noului metal a fost pastrat cu
strasnicie, doar ulterior metalurgia fierului s-a raspandit destul de repede pe spatii imense. In
difuzarea metalurgiei fierului în spatiul nostru, Vasile Pârvan a crezut ca un rol important l-ar
fi avut cimerienii, care, în sec. a VIII-lea, ar fi patruns in spatiul actual al Romaniei si ar fi
adus cu ei noul metal si tehnologia lui de fabricatie. Sunt suspectate doua cai de patrundere a
metalurgiei fierului: fie prin Caucaz, fie din Anatolia, prin filiera greceasca. Din Grecia ar fi
putut patrunde fie pe litoralul Marii Negre, fie pe culoarul Vardar-Morava. Având în vedere
ca cele mai timpurii piese de la noi au fost descoperite în Maramures si Banat, nu este exclus
sa fi existat si un centru independent de inventie si în centrul Europei, mai ales ca se cunosc si
alte piese timpurii în Europa, precum un pumnal descoperit la Ganovce, în Slovacia. Primele
dovezi sigure de practicare a metalurgiei fierului în spatiul nostru sunt din sec. al IX-lea. O
singura descoperire este foarte timpurie. În tumulul de la Susani, din Banat, a fost descoperita
zgura de fier într-un context databil în sec. al XII-lea. E greu de spus cat de credibila este
aceasta informatie, dar o dovada sigura de practicare a metalurgiei fierului în sec. IX-VIII
provine de la Cernatu, unde a fost descoperit un atelier de mester metalurgist care continea
zgura de fier, bare de fier, o lingura de turnat, obiecte de fier si bronz. De la Dervent, din aria
culturii Babadag, se cunoaste un cuptor de redus minereul de fier, iar în stratul II al asezarii
de la Babadag a fost descoperita zgura de fier. Începand cu Ha mijlociu, obiectele din bronz
sunt treptat înlocuite cu cele din fier, mai întâi armele, apoi uneltele, iar în Ha târziu se mai
confectioneza din bronz doar podoabe si piesede harnasament. Raspândirea metalurgiei
fierului s-a facut destul de greu deoarece procesul de reducere este destul de complicat si
necesita temperaturi înalte de reducere, ideal 1500 grade.
Zona noastra are suficiente resurse de minereu de fier în Banat, SE Transilvaniei, Oltenia
(Baia de Fier), Dobrogea (Altân Tepe), Moldova (minereu de balta). Au fost preferate pentru
reducere minereurile cu un continut ridicat de fier (peste 20-30%), deoarece randamentul de
reducere era destul de scazut, în jur de 50 %. S-au folosit cu precadere magnetitul (71 % fier),
hematitul (70% fier), limonitul (63% fier), sideritul (48% fier) si calcopirita (46% fier). Pentru
reducere se foloseau cuptoare speciale, de forma tronconica, adâncite în pamânt, cu peretii de
lut, minereul fiind asezat în straturi intercalate de mangal (un combustibil obtinut prin arderea
mocnita a lemnului de conifere). Se pare ca erau folositi si fondanti pentru usurarea reducerii:
varul sau zgura provenita de la reduceri anterioare. Zgura începea sa se lichefieze la 1030
grade, iar fierul la 1200-1300 grade. Aceasta temperatura nu asigura, însa, o reducere
completa, de aceea randamentul era redus. In urma reducerii, se obtinea o lupa de fier
spongioasa, datorita impuritatilor. Pentru prelucrarea lupei, ea trecea prin procese succesive
de forjare (calire) si martelare (ciocanire la cald). Se cunosteau si procedee mai rafinate de
prelucrare precum supraturnarea, placarea cu aur sau sudura cu bronz.
ARTA AURULUI
Din România se
cunosc o serie de
tezaure de aur,
care sunt însa
dificil de datat
pentru ca piesele
sunt rupte de
contextul cultural.
În 1980 a fost
descoperit la
Hinova, în
mijlocul unei
necropole de
incineratie, un
tezaur de
aproximativ 5kg, care continea o diadema, bratari, saltaleoni, margele, tutuli, verigi,
mansoane. Tezaurul era depozitat într-un vas bitronconic, canelat tipic Hallstatt-ului timpuriu,
drept pentru care credibila o datare a tezaurului in sec.al XII-lea a. Chr. Un alt tezaur databil
în sec. 12-10 este un tezaur de vase descoperit la Radeni. El prezinta analogii cu tezaurul de la
Valcitran, din Bulgaria.
PRACTICI FUNERARE
In epoca hallstattiana predomina net incineratia, fie în morminte plane, fie în morminte
tumulare, dar exista si morminte de inhumatie. Tumulii nu sunt izolati, ca în epoca bronzului,
ci constituie adevarate necropole tumulare. Spre deosebire de tumulii din epoca bronzului, cei
din Ha sunt de dimensiuni mult mai mici, avand diametre de 5-6 m si au frecvent in structura
lor pietre. Cele mai multe morminte sunt direct pe solul antic. Se remarca prin inventare
bogate mai ales mormintele de razboinici care au adesea topoare de lupta cu doua taisuri
paralele (topoare tracice), vârfuri de sageti, cutitase curbe din fier, mai târziu, in Ha târziu,
akinakai, piese de harnasament (psalii si zabale), vârfuri de lance. Dupa toate aparentele, sunt
razboinici calareti, fapt ce ne face sa credem ca se schimba radical tehnica de lupta, armele de
baza devenind arcul cu sageti si lancea, amândoua potrivite pentru lupta de pe cal. De altfel si
izvoarele literare arata ca, începând cu sec. al VI-lea, se înmultesc razboinici traci calari, fapt
ce-i face aseamanatori cu scitii. Aceleasi izvoare subliniaza ca tracii sunt mari iubitori si
îmblânzitori de cai. Într-un mormânt tumular din sec. al VIII-ea de la Balta Verde, din
Oltenia, s-a descoperit sina unei roti de car, probabil un car de lupta.
RELIGIA
Simbolurile religioase (crucea, pasarea de apa, zvastica, toporul bipen) le continua pe cele de
la nivelul epocii bronzului, drept pentru care se crede ca religia era de esenta uraniana,
continuand traditii vechi, din epoca bronzului. Dintre artefactele cultice de exceptie sunt de
amintit cazanele din bronz prevazute cu 4 sau mai multe roti si trase de pasari de apa. Se
cunosc doua care din spatiul nostru cel de la Orastie si cel de la Bujoru (Teleorman), ultimul
tras de 12 pasari de apa, ambele din medii Basarabi. Se cunosc multe pandantive din metal de
forma unor topoare duble miniaturale, care, purtate la gât, aveau rol apotropaic.
INFLUENTE STRAINE
Spatiul nostru a fost supus unor influente straine care au afectat continutul culturii materiale.
Ele vin din trei parti: dinspre SV, de esenta illyrica, dinspre sud, din Grecia, fie prin
intermediul tracilor sudici, fie prin intermediul cetatilor grecesti intemeiate Pont, si dinspre
est, incepand din sec. al VI-lea, ultimele de sorginte scitica.
Influenta estica este pusa pe seama unor patrunderi de populatii intrusive estice: cimerienii, în
sec. IX-VII, si a unor populatii scitoide, in sec. 7-6. Nu stim daca cimerienii au ajuns vreodata
în zona noastra. Potrivit lui Herodot, ei au fost alungati de sciti din patria lor si s-au îndreptat
spre sud. Ei sunt atestati de izvoarele akkadiene sub numele de gimmirai, în Asia Mica, înca
de pe vremea lui Sargon II (722-705), iar în secolul urmator sunt pomeniti în Asia Mica atât
de izvoarele grecesti cât si de cele akkadiene. Dupa sec. al VI-lea dispar din izvoarele scrise.
Scitii sunt la origine iranieni, dar sub numele de sciti au fost desemnate populatii eterogene
aflate sub stapanire scitica. Herodot vorbeste despre sciti regali, nomazi, plugari si agricultori.
Fara indoiala ca, cu timpul, au adaugate scitilor si populatii de agricultori, aflate sub
dominatie scitica. Arheologic, un grup estic intrusiv este surprins la noi în zona Transilvaniei,
este vorba de grupul Ciumbrud. Un grup care prezinta asemanari cu grupul Ciumbrud exista si
în Moldova- grupul Trestiana. Cine se ascunde sub denumirea de grupul Ciumbrud? O atentie
speciala a acordat acestui grup Valentin Vasiliev care a publicat în 1980 o carte, Scitii
agatârsi pe teritoriul României, carte in care analizeaza cultura materiala a grupului
Ciumbrud si face o serie de consideratii de ordin istoric. Unii cred ca purtatorii grupului
Ciumbrud sunt agatirsii, care nu sunt sciti (Alexandru Vulpe), altii ca ar fi scitii agatirsi
(Valentin Vasiliev). Sunt sigur nomazi, caci nu au decât necropole, lipsesc asezarile si
folosesc ceramica de factura locala. Se cunosc peste 225 de morminte ale grupului, cea mai
mare necropola fiind dezvelita la Ciumbrud si numarad 26 de morminte. Alte necropole se
cunosc la Blaj, Târgu Mures, Aiud, Cipau. Cimitirele sunt de dimensiuni reduse si au, de
obicei, morminte plane de inhumatie. Un obicei constant surprins în aceste necropole este
acela de a depune în morminte parti de cal (mai frecvent capul si picioarele). Sunt si câteva
morminte de incineratie. Adesea cadavrul este acoperit cu ocru sau realgar ( o sulfura de
arsen). În mormintele de femei s-a gasit depusa creta. Cele mai multe morminte au ofrande de
carne, oaie la femei si bovine la barbati. Inventarele se caracterizeaza prin piese de factura
scitica precum aplici cruciforme de tolbe, vârfuri de sageti în trei muchii, oglinzi din bronz,
stâlpi de baldachin, akinakai. Lânga ofranda de carne se afla adesea un cutitas de fier. Dintre
podoabe se remarca inelele de bucla cu cap conic, margelele de caolin sau din scoici Kauri.
Nu par a fi sciti pentru ca nu au morminte tumulare si nu depun cai intregi, cum ne
spune Herodot ca se proceda la sciti. Herodot ne da de înteles ca agatirsii, desi sunt inruditi cu
scitii, nu trebuiesc confundati cu acestia. Ne spune despre ei ca sunt vecinii estici ai scitilor, îi
localizeaza la izvoarele unui râu numit Maris (Mures?) care se varsa in Dunare, aflam despre
ei ca sunt gingasi, mari iubitori de aur si ca au nevestele in devalmasie, ca sa nu se certe între
ei. Agatirsii refuza sa-i ajute pe sciti pe timpul conflictului cu Darius, ba chiar le interzic
acestora sa le calce tara, spre a evita razbunarea lui Darius. Herodot ne da de înteles ca
relatiile dintre agatirsi si sciti au fost si mai târziu proaste, regele Spargapeithes, al agatirsilor,
asasinându-l pe regele Ariapeithes, al scitilor. Grupul Ciumbrud a fost datat de Valentin
Vasiliev începând cu 600-575, iar de Alexandru Vulpe începând cu 550 si pâna pe la 450. Un
grup de aceeasi factura este cunoscut si din Ungaria, grupul Szentes-Vekerzug-Chotin.
Scitii propriu-zisi par a intra in spatiul nostru doar mai târziu. Probabil ca expeditia lui Darius
de la 514/512 a barat expansiunea scitica spre est o buna bucata de vreme, desi ea este privita
de istoriografia greaca ca un insucces. Ulterior, expansiunea scitica trebuie sa fi fost
împiedicata de regii odrisilor sub autoritatea carora s-a aflat cu siguranta Dobrogea. Desigur
ca sunt posibile unele incursiuni, raiduri scitice în spatiul nostru. Ele ar fi sugerate de
fortificarea unor cetati din nordul Moldovei: Cotnari, Stâncesti, Mosna. Este posibil ca zona
de câmpie din sudul Munteniei si Olteniei sa fi suferit de pe urma acestor raiduri si asa sa se
explice faptul ca în Ha târziu aceasta zona pare nelocuita, caci nu a fost identificata nici o
cultura în acest spatiu. Singura cultura atestata în sudul României în Ha târziu este Ferigile-
Bârsesti, care ocupa în exclusivitate zona subcarpatica. De asemenea, si izvoarele scrise
(Istorii, Herodot) pomenesc la nord de Dunare, la aceasta vreme, un imens pustiu. Despre o
patrundere masiva de sciti, aflam din izvoare, doar la 340, când scitii condusi de regele
Atheas patrund în Dobrogea, ei fiind înfrânti de regele Filip II al Macedoniei în 339. Începând
din sec. al IV-lea reapar asezarile din zona de câmpie, fapt confirmat si de izvoare. Astfel, la
335, in timpul expeditiei impotriva tribalilor, Alexandru Macedon a trecut Dunarea si a gasit
aici o asezare fortificata a getilor.
Influenta scitica asupra civilizatiei materiale a hallstattului târziu consta în adoptarea de catre
traci a unor arme de factura scitica, precum pumnalele de tip akinakes si sagetile de fier în trei
muchii, a unor piese de harnasament , de pilda aplicile de curele în forma de animale foarte
stilizate (cai, feline, ursi, cap de bour). Arta argintului la traci a fost profund influentata de
arta scitica si persana, fiind caracterizata de prezenta abundenta a motivelor animaliere. Este
posibil si ca unele practici funerare ale aristocratiei tracice, care încep sa apara în sec. V-lea a.
Chr. sa fi fost tot de influenta scitica: obiceiul ridicarii de camere funerare, acoperite de
tumuli, sacrificiul cailor, ba chiar si sacrificiile umane (sacrificarea sotiei defunctului).
O alta civilizatie care si-a pus amprenta pe dezvoltarea culturii materiale in hallstattul tarziu a
fost cea greca. În Dobrogea inflenta s-a datorat întemeierii cetatilor grecesti din Pont, în
Muntenia si Oltenia datorita legaturilor cu tracii sudici, mai ales cu odrisii, care au avut mai
strânse relatii cu grecii.
Prima colonie greceasca a fost Histria, care, dupa Eusebius Hyeronimus, a fost întemeiata la
657/656 i.e.n.de cate Millet. Callatisul, colonie doriana a Heracleei Pontica, potrivit lui
Pseudo-Scymnos, a fost întemeiat pe vremea când în Macedonia a preluat puterea regele
Amyntas. Se crede ca este vorba de Amyntas I, care a domnit între 540-498, deci data
întemeierii se afla undeva spre sfârsitul sec. al VI-lea. Tomisul este tot o colonie a Miletului si
dateza tot in sec. al VI-lea. Nu exista marturii scrise despre intemeiere, dar arheologic se
poate stabili momentul. Cauzele colonizarii grecesti, proces care începe în sec. 8, sunt
multiple: solul inoportun agriculturii în Grecia, saracirea populatiei, cresterea demografica,
concentrarea proprietatilor funciare în mâini putine, dezvoltarea mestesugurilor si nevoia
unor piete noi de desfacere a produselor, lupta demosului (negustori, mestesugari, cultivatori)
pentru drepturi politice. Toate acestea au dus la expatrierea unui mare numar de greci, de
obicei oameni cutezatori sau aventurieri, capabili a-si asuma riscuri, care-si alegeau o
capetenie. Relatia initiala a grecilor cu autohtonii a putut fi conflictuala, dar probabil ca, prin
daruri si promisiuni, au reusit sa-i induplece pe autohtoni. Nu se stie daca anterior întemeierii
au existat puncte de schimb de tip emporia. Initial schimburile s-au facut pe baza de troc si de
mijloace de schimb premonetare- vârfuri de sageti din bronz (descoperite la Histria si
Tariverdi). Ulterior cetatile grecesti au batut moneda proprie.
Inflenta greceasca se simte prin patrunderea unor produse de lux (podoabe, stofe, vase din
metal) în spatiul autohton. S-a descoperit mai ales ceramica lucrata la roata în arealul culturii
Ferigile-Bârsesti, începând cu sec. al VI-lea a. Chr. Uneori autohtonii imita aceasta ceramica,
facând-o însa cu mâna. Schimburile dintre parti sunt dovedite de aparitia de monede histriene
în diferite asezari autohtone din Moldova si Muntenia, mai ales pe Siret, Prut, Arges si de-a
lungul Dunarii. Ca urmare a schimburilor comerciale au fost descoperite o serie de amfore
grecesti în care erau aduse uleiul de masline si vinul, amfore care ulterior vor fi imitate si ele
de catre geti. Însasi roata olarului va fi preluata tot de la greci, dar aparitia ei marcheaza deja
trecerea la o noua epoca, epoca La Tène.
CULTURI HALLSTATTIENE
Cultura Babadag
Originea: dupa Sebastian Morintz, are o origine locala, care mosteneste elemente Monteoru
si Coslogeni, iar decorul cu cercuri si tangente prezent pe ceramica s-ar datora unui grup de la
Dunare, grupul Insula Banului care a fost datat initial în sec. al XI-lea a. Chr., ulterior în
sec. al IX-lea, drept pentru care contributiile sale la geneza culturii Basarabi trebuie excluse.
Asezari: Cultura este cunoscuta aproape exclusiv din asezari: Babadag, Enisala, Beidaud,
Gura Canliei, Piatra Frecatei, Topalu. Asezarea de la Babadag are trei straturi de cultura si are
o depunere de 1,5 m. Pe baza stratigrafiei din aceasta asezare, cultura a fost împartita în 3
faze. Asezarea a fost fortificata în faza a III-a cu un sant lat de 10-12 m si adânc de 3-4 m.
Cultura Basarabi
Cultura sau "fenomenul" Basarabi ocupa un spatiu geografic foarte larg: sudul Transilvaniei,
zona de câmpie din Muntenia si Oltenia, sudul Moldovei, Banatul. Se cunosc în jur de 350 de
situri, majoritatea asezari. Prezenta ei este documentata si în nordul Bulgariei, sudul
Republicii Moldova, nordul Serbiei, Vojvodina, Câmpia Pannonica. Populatiile Basarabi au
preferat zonele cu relief de campie, evitând zona de deal si de munte. Sub forma de importuri
au fost descoperite materiale Basarabi pâna în Austria. Având în vedere aria de raspândire a
acestei culturi, Alexandru Vulpe crede ca ea este expresia arheologica a desprinderii tracilor
nordici din masa triburilor tracice. Totusi aria de raspândire cuprinde si nordul Serbiei, care
potrivit izvoarelor scrise, este arie illyrica. S-a crezut ca aceasta cultura a evoluat din
grupul Insula Bananului, un grup cu ceramica incrustata anterior, destul de putin cunoscut.
Marian Guma crede insa ca aceasta cultura are o origine sudica si ca a aparut mai devreme în
SV României, de unde s-a extins treptat in restul spatiului romanesc..
Datare: în timp ce A. Vulpe o împarte în doua faze, M. Guma vorbeste de trei faze. A. Vulpe
dateaza cultura în intervalul 800-650, iar M. Guma între 750-600.
Grupul Ferigile-Bârsesti
În etapa finala a Hallstatt-ului, etapa D, se constata în zona subcarpatica, din sudul României,
existenta unor grupuri culturale înrudite între ele:
2. Telesti-Dragoesti, în Gorj
4. Bârsesti, în Vrancea.
BIBLIOGRAFIA:
1. Existenta minereurilor de cupru si a altor minereuri care contin cositor sau un înlocuitor al
acestuia (arsen, antimoniu);
Acestea ar fi conditiile si operatiile care trebuiesc cunoscute. Totusi exista zone care nu detin
minereuri, nu le exploateaza, nu le reduc si, totusi, ele au creat piese originale din bronz,
apelând la importul de materii prime.
Centrele de inventie a metalurgiei sunt Anatolia, Iranul, China, Tailanda si America. Initial s-
a practicat, începând din mil. 7, prelucrarea la rece a cuprului nativ prin ciocanire, iar din mil.
5 în Anatolia (la Can Hasan) începe a se prelucra arama la cald, prin turnarea în tipare.
Primele bronzuri sunt de fapt pseudo- bronzuri pentru ca sunt aliaje care contin, în loc de
staniu, arsen. Ele apar pentru prima data în zona caucaziana si în Anatolia. Se crede ca
primele bronzuri sunt aliaje întâmplatoare, deoarece în natura se gasesc minereuri care contin
si cupru si arsen. Aceste minereuri puteau fi lesne depistate deoarece arsenul emana un miros
tipic, asemanator celui de usturoi. Este posibil ca un centru independent de inventie a
metalurgiei bronzului sa fi existat si în Franta unde se cunosc pseudo-bronzuri timpurii, care
sunt aliaje ale cuprului cu antimoniul, în zona Frantei fiind frecvente asocierile naturale în
minereuri a cuprului cu antimoniul. Pe teritoriul României, primele bronzuri arsenizate apar în
epoca de tranzitie de la neolitic la epoca bronzului, deci post 3800 a. Chr. , fiind piese de
import din zona caucaziana, aduse în spatiul nostru de populatiile nomade, estice.
MINEREURILE
Cuprul se gaseste în stare nativa sau sub forma unor minereuri, în combinatie cu alte elemente
chimice, sub forma de oxizi, sulfuri, etc. Pot fi enumerate :
Staniul sau cositorul se gaseste în natura sub forma de casiterit, un oxid al staniului, dar este o
materie prima deficitara în intreaga Europa. Este probabil motivul pentru care s-au folosit
pentru înnobilarea cuprului alte metale. Rezerve de casiterit sunt atestate în Franta (Bretagne),
Anglia de SV, Saxonia si Boemia. La noi nu exista acest minereu decât sub forma unor vagi
urme în Munţii Apuseni.
Arsenul (nr. atomic 33) se gaseste în stare nativa sau în combinatii cu sulful, cum ar fi
realgarul (minereu de culoare portocalie), arsenopiritul sau auripigmentul (sulfura de arsen,
de culoare aurie). Arsenul nativ este atestat la Oravita si Ciclova Româna, în Banat, iar sub
forma de compusi exista tot în Banat, dar si în NE Serbiei (Rudna Glava).
Antimoniul sau stibiul se gaseste în natura sub forma unor compusi, cel mai important fiind
stibina, o sulfura de antimoniu. Cele mai importante resurse din Romania sunt cele din
Maramures.
Plumbul se gaseste sub forma de sulfuri, cea mai importanta fiind galena ( PbS).
Este clar ca, teritoriul actual al Romaniei si zonele limitrofe Romaniei, sub aspectul materiilor
prime, ofereau populatiilor traitoare in acest spatiu sansa practicarii metalurgiei, sinugura
problema fiind aceea a procurarii prin schimb a cositorului.
IDENTIFICAREA MINEREURILOR
Pentru a putea fi exploatate, minereurile trebuiau mai întâi a fi depistate. Este foarte probabil
că erau căutate filoanele de suprafaţă, care apoi erau deosebite şi alese în funcţie de culoare,
fiecare având una specifică: malachitul-verde, azuritul- albastru, calcopirita- aurie, cupritul-
roşie. Minereurile cu conţinut de arsen ar fi putut fi reltiv usor identificate datorită mirosului
lor pregnant de usturoi.
EXTRACTIA MINEREURILOR
Înainte de reducere, minereurile extrase treceau pin mai multe operatiuni: spalarea, pentru
eliminarea componentilor pamântosi, maruntirea, măcinarea si prajirea, pentru deshidratare si
eliminarea componentilor pamântosi care mai ramâneau dupa spalare. Prajirea se realiza pe
vetre deschise. Astfel de vetre sunt atestate pe Cetatea nr. 1 de la Năeni, jud. Buzău, in arealul
culturii Monteoru. Măcinarea se făcea cu ajutorul unor zdrobitoare şi râşniţe din piatră.
REDUCEREA
Procedeele concrete de reducere pot fi cu greu deduse deoarece nu s-au pastrat cuptoare
pentru reducerea minereului de cupru, fapt explicabil pentru ca cuptoarele de reducere erau
utilizate o singura data, dupa care erau distruse pentru a putea fi recuperat metalul. Nici macar
cuptoare distruse nu se cunosc, datorita faptului ca ele erau cu siguranta amplasate departe de
asezari, în apropierea locurilor de extractie, de cele mai multe ori zone cu relief înalt, ca atare
greu de identificat prin cercetari arheologice de suprafata. Amplasarea în apropierea locurilor
de extractie era justificata caci randamentul la reducere era destul de scazut si trebuiau foloste
cantitati foarte mari de minereu pentru obtinerea unor cantitati mici de cupru. Mijloacele de
transport, carele, nu puteau face fata cantitatilor foarte mari de minereu. În plus, era nevoie si
de cantitati mari de combustibil care întretinea arderea, mult mai lesne de procurat în locurile
de extractie, caracterizate, de obicei, prin relief înalt, cu peisaj silvestru. Se cunosc cuptoare
de redus minereul doar accidental de la Agados în Niger, databile în jur de 2000, de la Abu
Matar, lângă Beersheba, în Israel, de la Vučedol, din Serbia, de la Mitterberg, Ramsau şi
Mühlbach din Austria, de la Bedollo, in Italia şi de la Aegina Kolonna. Procesul de reducere
poate fi reconstituit prin analogie cu reducerea minereului de fier, practicata mai târziu si de
pe urma careia s-au pastrat mai multe cuptoare de redus caci, în timp, fusesera aduse noi
perfectionari, care permiteau recuperarea lupei de fier, fara a mai fi necesara distrugerea
cuptorului. Cuptoarele (furnalele) trebuie ca aveau peretii grosi, din piatră şi lut si erau, mai
mult sau mai putin, adâncite în sol. Erau de forma cilindrica sau tronconica si erau prevazute
cu o gură de alimentare în partea superioară şi o perforatie în partea inferioara, prin care se
introduceau foalele pentru activarea arderii cu oxigen. Foalele se compuneau din burdufuri de
piele, terminate cu o teava din lut, care era întrodusa în orificiul cuptorului. Cuptorul era
umplut cu straturi succesive de minereu si combustibil (carbune de lemn, numit mangal).
Avea loc o ardere oxidantă care era întreţinută iniţial de cărbune, apoi de sulful conţinut în
minereu. Această primă ardere avea ca scop eliminarea sulfului. Se obţinea un produs
metalurgic intermediar între minereu şi produs finit, numit mată, care conţinea sulfuri. Primii
care se topeau si se zgurificau erau componentii pamântosi care se scurgeau si se depuneau la
baza cuptorului. În partea superioară se forma o turtă de cupru, care, după răcire, era
recuperată prin spargerea cuptorului.Temperatura de reducere se ridica la 600-900 de grade.
Dupa reducere, cuprul era turnat în tipare de lingouri, piese semibrute care se îndreptau se
atelierele de turnare a pieselor finite sau puteau fi destinate schimbului la mari distante. Astfel
de lingouri se cunosc sub forma de piele de vitel în lumea egeeana, de topoare bipene sau de
torquesuri în Europa Centrala, de bare în Germania. În Franta au circulat lingouri de plumb
sub forma de topoare. De multe ori, în spatiul nostru, materia prima a circulat sub forma de
turte din bronz plan-convexe. Se cunosc, de asemenea, bare de costior. Nu este exclusa nici
posibilitatea ca secerile sa fi fost tot un fel de lingouri. La aceasta supozitie s-a ajuns datorita
faptului ca cele mai multe seceri din depozitele de bronzuri nu au urme de folosire, iar
numarul pieselor descoperite în asezari este extrem de redus, deci este indoielnica folosirea
lor in agricultura. Sub forma de lingouri a circulat atât bronzul, cât si metalele nealiate:
cuprul, plumbul, cositorul.
Din păcate, prea puţine piese descoperite în spaţiul actual al României au fost supuse unor
analize metalografice care să le pună în evidenţă compoziţia. Analizele chimice si spectrale
ale pieselor din bronz sunt extrem de importante, pentru ca, pe baza lor, pot fi denisate zonele
de extractie sau atelierele producatoare. Primele analize chimice in Europa s-au facut la sf.
sec. al XIX-lea. La noi sunt destul de putine analize pe piese din bronz, facute, în anii '30 ai
sec. al XX- lea, de Constantin Niculescu-Otin si, mai recent, de Eugen Stoicovici. In ultimii
ani s-a creat un laborator pentru analize matalografice si la Muz. National de Istorie din
Bucuresti. Analizele realizate, desi putine, au dus, totuşi, la câteva concluzii interesante:
1.La foarte multe piese, mai ales la cele timpurii, nu au putut fi observate stereotipii în ceea ce
priveşte procentul de cositor. Se pare că, o lungă perioadă de timp, meşterii locali s-au aflat
într-o fază experimentală, de căutare a reţetei ideale.
4. Procentul de cositor, iniţial foarte mic, devine mai mare în bronzul mijlociu, semn că s-au
găsit mijloace de a se ajunge la resursele de cositor. Se ştie că casiteritul, minereu care conţine
cositor, este o materie primă deficitară în multe zone din Europa. Cea mai apropiată sursă de
România ar fi Boemia (Slovacia). La noi se găsesc doar vagi urme de acest minereu, la fel în
Serbia, unde a fost pus în evidenţă doar la Strumica. Grecia miceniană s-a crezut multă vreme
că s-ar fi aprovizionat cu cositor pe cale maritimă, din SV Angliei. Azi este foarte credibilă
ipoteza că s-ar fi apelat la zăcămintele din Afganistan sau Asia Centrală.
5. Din putinele analize reise ca erau bine cunoscute de catre metalurgisti proprietatile
cositorului, care nu depaseste in aliaj niciodata procentul de 25 %. În general, un bronz de
buna calitate are între 5-18 % cositor. Spre deosebire de alte spaţii, la noi nu a putut fi
observată o reţetă strictă a bronzului. Reteta miceniana presupunea 9 parti de cupru si o parte
de cositor, iar cea egipteana 13 % cositor, restul cupru. Procentul de cositor influenteaza
culoarea si calitatile bronzului. Procentul mic de cositor da bronzuri de culoare rosiatica. Pe
masura ce creste procentul de cositor, bronzul este mai galben, putând deveni cenusiu când
procentul este foarte mare. Cuprul se topeste la 1085 grade, iar cositorul la 283 grade. Deci
cantitatea mai mare de cositor din aliaj face ca punctul de topire al aliajului sa fie mai sc|zut.
Cositorul influenteaza mult duritatea si rezistenta bronzului.
După turnarea pieselor, urma retuşarea. De obicei, cele două valve folosite la turnare nu erau
perfect fixate şi etanşeizate, motiv pentru care, la îmbinarea celor două valve, pe piesa din
bronz rămânea bronz excedentar sub forma unei excrescenţe, numită bavură. Aceasta se
înlătura cu ajutorul unei dălţi sau prin frecarea cu o gresie. Decorarea se realiza cu ajutorul
unui dorn.
Piesele de bronz din România s-au bucurat de mult interes din partea cercetarii arheologice.
Pe plan european apare o colecţie numita Prähistorische Bronzefunde (PBF), care si-a propus
publicarea exhaustiva a tuturor categoriilor de piese din bronz, pe tari. Din România au fost
publicate, pâna în prezent, secerile (publicate de Mircea Petrescu-Dâmbovita), bratarile (M.
Petrescu Dâmbovita), topoarele (in doua volume, de catre Alexandru Vulpe), spadele
(Tiberiu Bader) şi fibulele (Tiberiu Bader). Este în lucru volumul consacrat recipientelor din
bronz, ce urmează a fi publicate de Tudor Soroceanu.
Bronzul târziu se caracterizeaza prin doua tipuri noi de piese: topoarele cu gaura de
înmanusare longitudinala de tip celt si secerile cu buton, cu limba la mâner, cu ciot de turnare
sau cu spin. Dintre ustensile sunt de amintit pensetele si bricele ca elemente de noutate.
Continua dezvoltarea tipologica a acelor. Apar acele cu nodozitati. Se cunosc foarte multe
depozite, este vorba de depozitele de tip Uriu-Domanesti (in Transilvania), Rîsesti-Baleni (în
Moldova) si Drajna de Jos- Oinac (in Muntenia). Depozitele din seria Uriu -Domanesti din
Transilvania, care probabil apartin culturilor Otomani, Suciu de Sus si Cruceni-Belegiš, se
caracterizeaza, mai ales, prin arme, cele din seria Risesti-Baleni (cultura Noua) si Drajna-
Oinac au în componenta lor mai ales seceri, eventual şi celturi. Cele mai multe piese din
bronz provin din Transilvania, din ariile culturilor Otomani, Wiettenberg si Suciu de Sus,
unde resursele de materii prime erau mai mari. Se constata schimbul destul de intens de piese
finite: astfel celturi de tip transilvanean circula si în teritoriul extracarpatic, mai ales în Oltenia
si Muntenia, cu predilectie în zona subcarpatica. Din Dobrogea lipsesc piesele transilvanene,
dar apar adesea piese sudice, venite din Bulgaria. În Moldova apar frecvent celturile de tip
estic (cu doua torti), venite de peste Prut sau din Ucraina. În Muntenia si Oltenia au fost
descoperite des piese de origine sudica, din Bulgaria, mai ales în zona de câmpie.
DEPOZITELE DE BRONZURI
Definiţia depozitului
Prin depozit se întelege o depunere intentionata în pamânt, eventual apa, mlastina sau într-o
prapastie, a cel putin doua piese din bronz. Geisslinger, în definiţia dată depozitelor în 1967,
excludea din rândul depozitelor piesele descoperite în aşezări sau morminte. Alexandru Vulpe
consideră că se poate admite că şi piesele singulare sunt depozite, deoarece este greu de admis
ca ele sunt piese pierdute, ci, cel mai probabil, sunt depuse tot intenţionat. Practica acestor
depuneri a aparut în eneolitic (depozite de piese de cupru), a continuat in bronzul timpuriu
(depozitul de la Ostrovu Corbului), a devenit frecventa în bronzul final si a atins apogeul în
Ha A. Se cunosc în spatiul nostru peste 500 de depozite. Practica depunerii de piese din bronz
este în regres începând cu Hallstattul mijlociu si dispare în Ha târziu, ultimul depozit datând
din Ha D (depozitul de la Drencova).
Clasificarea depozitelor
Depozitele pot fi clasificate în functie de mai multe criterii. După mediul în care a avut loc
depunerea pot fi deosebite depozitele uscate (cele descoperite in pământ, pe înălţimi sau in
peşteri) sau umede (descoperite în mlastini, lacuri sau ape curgatoare). Un alt criteriu de
clasificare ar fi continutul de piese functionale, putând fi deosebite: depozite de arme, de
poadoabe, de unelte, de vase si depozite mixte, care combina doua, trei sau chiar mai multe
categorii functionale. Dupa starea de conservare a pieselor, pot fi deosebite depozite formate
din piese întregi, noi, depozite din piese întregi, dar cu urme de folosire şi depozite cu piese
fragmentare, scoase din uz. Un alt criteriu ar putea fi modul de dispunere: direct în groapă,
direct în apă sau în vase de lut sau metal. Numarul pieselor componente si greutatea lor ar
putea duce la clasificarea depozitelor în mici, mijlocii şi mari. Franke Stein, încercând o
clasificare a depozitelor din sudul Germaniei, in 1977, a deosebit trei categorii de depozite: de
materie primă (care conţin turte de bronz, lingouri, coliere cu valoare de lingou), de piese
finite (utilizabile), si de piese fragmentare. Swed Hansen împarte depozitele în două mari
categorii: depozite pure, care conţin o singură categorie funcţională (respectiv fie numai arme,
fie numai unelte, fie numai piese de port, etc) şi depozite mixte. Dupa tipul de asocieri pot fi
deosebite depozitele simple (cu o singura categorie functionala), depozite cu asocieri simple
(alcatuite din doua categori funcţionale), depozite cu asocieri complexe (care contin 3 sau 4
categorii functionale) si depozite eterogene (care asociaza peste 4 categorii funcţionale).
Pentru zona noastră se poate constata, per ansamblu, că cele mai multe depozite sunt cele
formate din arme, urmate de depozitele de piese de port şi mai apoi de cele de unelte.
Depozitele care conţin piese de harnaşament, piese din componenţa carului sau depozitele de
vase de bronz sunt destul de slab reprezentate procentual.
Depozite simple de arme există în epoca bronzului şi în Hallstatt, dar ating apogeul procentual
în Hallstatt B1-B2. Interesant este faptul că se pot observa diferente regionale. Dacă în
Transilvania şi Banat, în Bronz D, exista tot felul de arme în depozite, în Sudul României
(Oltenia, Muntenia si Dobrogea) exista aproape exclusiv topoare de luptă de tip celt, situaţia
fiind foarte asemănătoare cu cea din Bulgaria. În Slovacia, spre exemplu, predomină spadele.
Foarte multe spade au fost descoperite si in asa zisele depozite umede din Bronz D,
descoperite în Transdanubia (Ungaria, zona de la Est de Dunăre) şi în râul Sava. Varfurile de
lance sunt foarte rare in depozitele de epoca bronzului, numărul lor creşte, însă, începând cu
Hallstatt A. Din aceste exemple reiese cu claritate că există stereotipii regionale de depunere
care este destul de probabil să aibă legatură cu tehnicile de luptă diferite de la o zonă la alta,
tehnici care, desigur, se schimbă în timp. Pe de altă parte, par a se contura grupuri de populaţii
mai paşnice şi mai războinice. Un lucru extrem de interesant este acela că o serie de topoare
cu disc descoperite în Transilvania, care teoretic ar trebui să fie considerate arme, nu sunt
finisate sau au lama goală în interior fapt ce le face nefuncţionale, deci ele, in aceste cazuri,
nu trebuie interpretate ca arme ci, mai degrabă, ca piese de prestigiu (care fac economie de
materie primă).
Depunerile de seceri în Bronz D sunt tipice pentru SE Transilvaniei şi pentru Moldova, deci
arealului ocupat de cultura Noua, cultura care, foarte interesant, pare a fi a unor populatii
crescatoare de animale, care practica in mica masura cultivarea plantelor. În Ha A, ele dispar
din Moldova, dar apar, fără a fi prea multe, în Ungaria.
Semnificaţia depozitelor
Întrebarea obsesiva cu privire la aceste depozite a fost care este motivatia acestor depuneri.
Din pacate, este greu de dat un raspuns definitiv, valabil pentru toate depozitele pentru că 70
% din depozite au fost descoperite în condiţii rămase neprecizate şi doar 15% provin din
săpături arheologice. Au existat mai multe explicatii. Un celebru cercetator german, Paul
Reinecke, a emis ipoteza ca depozitele au fost îngropate în pamânt în perioade foarte agitate,
de nesiguranta, de conflicte intertribale si razboaie. Proprietarul îngropa piesele din bronz
pentru a le pune la adapost si în ideea de a le recupera, dupa trecerea pericolului. Un alt
cercetător german, Holste, credea că cele care au provocat masiva îngropare a depozitelor ar
fi fost populaţiile Hügelgräber (populaţiile cu morminte tumulare) care, aflate in migraţie
dinspre centrul spre E şi SE Europei, ar fi invadat o serie de teritorii, provocând o panică
generală. Ipoteza lui Reinecke a fost îmbratisata de majoritatea cercetatorilor din România,
începând cu Vasile Pârvan. Printre cei care s-au ocupat de bronzurile din România l-am
aminti în chip special pe Mircea Petrescu Dimbovita, autor al unei carti numită Depozitele de
bronzuri din România, el fiind acela care a definit seriile cronologice de depozite din
România. Desi initial credea ca depozitele au fost ascunse de frica invadatorilor, mai nou M.
Petrescu Dîmbovita are o atitudine mai nuantata cu privire la motivele care au dus la
îngroparea depozitelor, in sensul ca admite ca ar putea fi votive depozitele de pe inaltimi sau
cele din albiile râurilor. Un alt cercetător român care s-a ocupat de studiul depozitelor de
bronzuri, Mircea Russu, împartea depozitele din Romania în trei categorii: depozite de
turnătorie, formate din piese scoase din uz, care au aparţinut fie unor comunităţi, fie unor
meşteri metalurgişti, depozite formate din piese noi, nefolosite (atribuibile unor negustori) şi
depozite cu piese întregi, aflate în uz. El consideră ca toate, indiferent de categorie, au fost
ascunse din cauza unor conflicte sau pătrunderi de populaţii intrusive. O alta cercetatoare
celebra, Amalia Mozsolics, din Ungaria, care a studiat bronzurile din Ungaria şi Transilvania,
considera ca cele mai multe depozite au fost ascunse de teama invaziilor, dar admite ca unele
ar fi fost depozite de turnatorie si altele depozite votive. În prezent, exista obiectii serioase
vis-a vis de ipoteza ascunderii de frică, deoarece unele depozite au fost descoperite în locuri
de unde nu puteau fi recuperate: albiile raurilor, prapastii, mlastini, lacuri. Apoi au fost
definite serii sucesive de depozite. Daca îngroparea ar fi fost dictata de conflicte, am putea
trage concluzia ca epoca bronzului si Hallstatt-ul sunt caracterizate de conflicte permanente.
Totodata, multe depozite, mai ales cele din Transilvania, contin arme, ori este ilogic ca o
populatie sa raspunda unui atac îngropâdu-si armele. În nordul Europei, unde predomină
depozitele umede, s-a admis încă din sec. al XIX-lea că depunerile de bronzuri ar fi depuneri
cu caracter sacru. Încet si-a facut loc ipoteza ca şi depozitele uscate ar putea fi ofrande aduse
unor divinitati. Ideea a venit pornindu-se de la Iliada unde sunt amintiti razboinici care, pentru
succes în lupta, promiteau divinitatilor protectoare diverse daruri, printre ele si piese de metal
de valoare sau cu valoare simbolica. De asemenea, adesea în Grecia, în apropierea templelor
au fost descoperite adevarate depozite de metale, bothroi sau chalkoteka, constând din piese
de metal depuse ca ofrande. Depozitele de mari dimensiuni din România au fost interpretate
ca fiind depozite de temple, dar si ca depozite de turnatorie care au apartinut unor mesteri sau
unor comuniati, piesele fiind depozitate (tezaurizate) în ideea de a fi retopite. Un argument
pentru cea de-a doua supozitie ar fi acela ca, uneori, aceste depozite contin si materie prima
neprelucrata, cum ar fi turtele de bronz. Ca ar fi asa ar fi sugerat si de faptul ca piesele sunt
fragmentare, uzate , de nefolosit. Totusi, poate functiona si un alt rationament logic: piesele
erau intentionat distruse, pentru a nu fi furate divinitatii dupa depunere. Depozitele care contin
piese nou-noute, fara urme de utilizare, au fost atribuite de unii cercetători unor negustori
itineranti care si-ar fi pus la adapost marfa în împrejurari critice. Aceasta ipoteza este greu de
sustinut în acele cazuri în care, la Drajna de Jos spre exemplu, s-a constatat o depunere a
pieselor într-o ordine foarte stricta La Drajna secerile din depozit au fost depuse cu mare
minutiozitate, ele descriind un disc solar cu raze. Este desigur greu de imaginat ca un negustor
care era amenintat a-si pierde avutul, ar fi recurs la un aranjament studiat al pieselor. Un
cunoscut cercetator german, von Brunn, discutând în 1980 despre semnificaţia depozitelor,
afirma că depunerea lor este finalul unei ceremonii religioase chiar şi atunci când piesele sunt
fragmentare cand, spune el, funcţionează în fapt principiul"pars pro toto".
BIBLIOGRAFIE: