Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei

Pentru săvârşirea lucrării de sfinţire, de propovăduire şi de păstorire a credincioşilor,

după porunca Mântuitorului au fost rânduiţi de către însuşi Mântuitorul, Sfinţii Apostoli, care
la rândul lor au instituit apoi preoţia legii noi, adică pe slujitorii bisericeşti din cele trei trepte
ale ierarhiei preoţeşti: episcopii, peoţii şi diaconii. Acest lucru este atestat de scriitorii cărţilor
Noului Testament încă din primele zile ale Bisericii, după Cincizecime, când ierarhia
bisericească de instituire divină apare deplin constituită.
Datorită activităţii Sfinţilor Apostoli în diferitele Biserici din epoca lor, lucrarea de
propovăduire, de sfinţire a credincioşilor şi de păstorire a obştilor de creştini, era săvârşită în
chip obişnuit încă din acea vreme de slujitorii bisericeşti din cele trei trepte ale preoţiei.
În Noul Testament se vorbeşte despre existenţa diaconilor şi a preoţilori, înainte de
ţinerea Sinodului de la Ierusalim. Există şi alte mărturii, încă din acel timp, cu privire la
denumirea slujitorilor bisericeşti din cele trei trepte ale ierarhiei preoţeştiii.
Săvârşitorul acestei Taine este numai episcopul eparhiot sau arhiereul delegat ori autorizat de
către episcopul eparhiot.
În privinţa săvârşitorului, trebuie să menţionăm că în Biserica Veche, în afară de episcopul
eparhiot au mai avut competenţa şi bineînţeles mai întâi starea harică necesară pentru
săvârşirea Sfintei Taine a Hirotoniei şi aşa-numiţii horepiscopi şi alte categorii de episcopi
ajutători, indiferent ce nume ar purta. Cu timpul, însă, hirotoniile au fost luate din competenţa
acestora şi rezervate numai episcopilor eparhioţi, aceştia putând însă să delege pe episcopii
ajutători cu săvârşirea lor.
Canoanele au stabilit rânduiala că episcopii eparhioţi nu au dreptul de a săvârşi Sfânta
Taină a Hirotoniei ăn afara teritoriului aflat sub jurisdicţia lor, decât în cazul când ar fi
chemaţi pentru acest lucru de către cei în drept. Canoanele 34 şi 35 apostolice prevăd că
fiecare să facă numai ceea ce se referă la eparhia sa şi că episcopul să nu îndrăznească a face
hirotonii afară de hotarele eparhiei sale, prevăzându-se şi pedepse pentru încălcarea acestei
rânduieliiii.
Deşi prin starea harică şi după învăţătura dogmatică a Bisericii fiecare episcop poate
hirotoni în mod valid pentru un alt cleric în treapta de episcop, totuşi, pentru raţiuni de
disciplină şi de bună rânduială bisericească, adică pentru a se evita orice abuz, precum şi
pentru a-şi asigura într-un mod cât mai nedubitabil transmiterea succesiunii apostolice prin
transmiterea neîntreruptă a hirotoniilor în treapta episcopală, s-a introdus norma ca hirotonia
întru episcop să nu se poată săvârşi decât în prezenţa a doi sau trei episcopi (can. 1 apostolic),
iar mai târziu, în prezenţa a trei episcopi, în frunte cu mitropolitul (can. 4 I ec.; can. 1 Sinodul
de la Constantinopol din 394).
O problemă delicată se pune în legătură cu hirotoniile pe care le săvârşesc episcopii
depuşi din treaptă, caterisiţi sau chiar daţi anatemei. În această privinţă există unele
controverse născute din faptul că se ignoră aspectul esenţial al problemei şi anume acela al
stării harice pe care o poate avea cineva, chiar dacă e supus unei pedepse grave, cum este de
exemplu caterisirea, căci sub orice pedeapsă s-ar afla un episcop, dacă el nu şi-a pierdut
starea harică, poate săvârşi în mod valid toate Sfintele Taine, inclusiv hirotonia, deoarece
caterisirea nu înseamnă luarea harului şi nici măcar anatema, în cazul că aceste pedepse nu se
pronunţă pentru erezie, ci pentru alte fărădelegi grave. De fapt, în cazul că ele se pronunţă
pentru erezie, prin însăşi această pronunţare se face doar constatarea că cei căzuţi în erezie au
căzut şi din har, de la data căderii în erezie, iar nu de la data pronunţării pedepsei care în
asemenea caz are caracterul unui act constatator, cu raportare la starea harică a celui în cauză.
În cazul special al rostirii anatemei împotriva unui episcop pentru acte de hulă
împotriva Duhului Sfânt, se înţelege că acestea având o gravitate şi mai mare decât erezia, îl
lipsesc pe cel care le-a săvârşit de starea preoţească de orice treaptă, deci şi vreo hirotonie
1
săvârşită de vreun astfel de episcop nu conferă nimic din ceea ce se transmite – în mod
obişnuit – prin actul hirotoniei.
Cu alte cuvinte, hirotoniile săvârşite de episcopii aflaţi sub orice pedepse, afară de
cazul ereziei sau al hulei împotriva Duhului Sfânt, sunt hirotonii valide, în sensul că ele
produc efectul haric al hirotoniei. Ele nu sunt însă canonice, adică nu sunt legale şi din
această cauză se pedepsesc atât săvârşitorii cât şi primitorii, dacă mai este posibil, pentru că
s-ar putea ca săvârşitorul să se afle deja sub pedeapsa anatemei, iar primitorul să nu facă parte
din Bisericăiv.

Primitorii Sfintei Taine a Hirotoniei pot fi toţi creştinii, bărbaţi care au fost botezaţi în
mod valid şi care îndeplinesc anumite condiţii, stabilite în decursul timpului de către Biserică.
Aceste condiţii se pot împărţi în mai multe categorii. Totuşi există o condiţie, care singură
face cât o întreagă categorie de alte condiţii şi care este mai importantă decât toate. Această
condiţie se numeşte vocaţie sau chemare firească.
De obicei celelalte condiţii pentru intrarea în cler sunt împărţite în următoarele
categorii: condiţii religioase, condiţii morale, condiţii intelectuale sau de pregătire, condiţii
fizice şi condiţii sociale.
- Condiţiile religioase sunt: Botezul valid şi dreapta credinţă. Între acestea se mai
enumeră câteodată şi trebuinţa de a fi parte bărbătească, adică de sex masculin,
întrucâtaceastă condiţie fizică la baza ei – a devenit şi o condiţie religioasă în Biserică,
femeile nefiind admise la hirotonie, deşi nu sunt excluse de la hirotesie şi de la astfel de trepte
ale slujirii Bisericii, care pot fi conferite prin hirotesie, fără a presupune în prealabil hirotonia.
De asemenea, între condiţiile religioase se numără şi aceea ca toţi membrii familiei celui ce
urmează a fi hirotonit să aparţină Bisericii, adică să fie dreptcredincioşi, iar nu eretici sau
schismatici (canonul 36 Cartagina).
Între condiţiile religioase au apărut de la o vreme, începând de prin secolul IV, de la
Sinodul de la Sardica (can. 10) şi trecând apoi printr-o etapă nouă marcată de Sinodul Trulan,
prin canonul 6, şi sfârşindcu Sinodul local de la Constantinopol din 861, prin canonul 17, şi
condiţia ca cei ce urmează a fi hirotoniţi într-o treaptă superioară, să fie hirotoniţi în prealabil
în treptele inferioare şi anume în ordinea lor ierarhică, slujind în fiecare din aceste trepte un
timp determinatv.
- Condiţiile morale sunt cele referitoare la ţinuta etică personală precum şi la aceea a
familiei şi în speţă a soţiei, în cazul când cel ce doreşte să primească hirotonia, se căsătoreşte.
În această privinţă existe norme canonice şi legale, unele înscrise inclusiv în Îndreptarea
Legii, care pentru considerente morale opresc pe candidatul la preoţie de a se căsători cu o
persoană dubioasă din punct de vedere moral sau făcând parte din vreo categorie ca:
divorţatele, văduvele etc., obligându-l să se căsătorească cu o fecioară (can. 18 apostolic; 3
VI ec.).
-Condiţiile intelectuale sau de pregătire au variat în decursul timpului, după starea
culturală a lumii şi după trebuinţele Bisericii. Biserica a ţinut totdeauna ca slujitorii săi să
aibă o pregătire intelectuală sau o formaţie culturală la nivelul societăţii şi al vremii în care
trebuiau să lucreze aceşti slujitori şi îndeosebi să aibă o pregătire cărturărească teologică de
nivelul culturii epocii în care trăiau.
În această privinţă sunt grăitoare canoanele 58 apostolic şi 2 al Sinodului VII
ecumenic, al căror cuprins nu lasă nici o îndoială asupra grijii pe care a pus-o conducerea
Bisericii pentru a avea episcopi cu o cultură teologică şi profană corespunzătoare.
În cazul când pregătirea teologică sau orientarea în problemele vremii şi ale vieţii reclamă o
pregătire suplimentară şi după intrarea în cler, pentru dobândirea acestora se organizează
cursuri sau chiar şcoli superioare după aprecierea autorităţii bisericeşti competente. În acest
scop s-au organizat şi în Biserica noastră cursurile de îndrumare misionară şi socială a
clerului. Dar nu numai pentru verificarea cunoştinţelor candidaţilor la treapta diaconiei şi a
presbiteratului s-au instituit examinări, ci şi pentru verificarea cunoştinţelorcelor aleşi pentru
2
treapta episcopală. Iată ce dispune în această privinţă canonul 2 al Sinodului VII ecumenic:
“Hotărâm ca tot cel ce urmează a se înainta în treapta episcopală să ştie desăvârşit
Psaltirea, pentru ca astfel să îndemne clerul său să înveţe aceasta. Candidatul să se
examineze cu dinadinsul de către mitropolit, de are osârdie a citi cu pătrundere, iar nu
superficial, atât sfintele canoane, cât şi Sfânta Evanghelie şi Cartea dumnezeiescului Apostol
şi toată dumnezeiasca Scriptură şi să vieţuiască potrivit poruncilor drepte” vi.
În conformitate cu prevederile acestui canon, până astăzi se observă rânduiala de a fi
supus orice nou ales pentru treapta episcopală, unei examinări canonice, în care este inclusă şi
o minimă verificare a pregătirii celui ales (ispitirea canonică).
- Condiţiile fizice sunt cele privitoare la sănătate, care sunt de la sine înţeles
referitoare la integritatea corporală şi la vârstă, căci cea privitoare la sex este trecută între
cele religioase.
Prin integritatea corporală nu se înţelege lipsa oricărui defect fizic, ci numai lipsa
acelor însuşiri fizice care prejudiciează slujirea preoţească, de aceea canoanele precizează că
slujitorul bisericesc nu trebuie să fie orb, şchiop sau să aibă alte defecte fizice vizibile (can.
78 şi 79 apostolice).
Condiţiile privitoare la vârstă au fost stabilite pentru a se asigura Bisericii un corp de
slujitori maturi, care să ofere şi prin vârsta lor o garanţie că vor corespunde misiunii de
păstori şi îndrumători ai credincioşilor. De aceea, după cum arată Constituţiile Apostolice II,
1, mai întâi s-a stabilit vârsta de 50 de ani pentru treapta de episcop, care a fost apoi redusă
prin obicei şi prin legislaţia lui Justinian (Novela 122, 1; 137,1) la 40, apoi la 35 şi în fine la
30 de ani (can. 4 Neocezareea; 14 VI ec.).
Pentru treapta de persbiter, canoanele prevăd vârsta de 30 de ani (can. 11Neocezareea; 14 VI
ec.), iar pentru treapta de diacon vârsta de 25 de ani (can. 16 Cartagina; 14 VI ec.) şi în fine
pentru treapta de subdiacon, se prevede vârsta de 20 de ani (can. 15 VI ec.).
Timp îndelungat nu s-au îngăduit decât puţine abateri şi excepţii de la aceste norme
privitoare la vârsta candidaţilor la preoţievii. De la o vreme însă s-a adoptat – în mod practic –
principiul că aşa precum există un majorat pentru funcţiile publice din cadrul Bisericii şi ca
urmare pe baza acestei analogii, s-a redus şi vârsta pentru treapta de presbiter şi de diacon, în
funcţie de vârsta pe care o prevăd felurite legi de stat, pentru ocuparea de funcţii publice,
aceasta stabilindu-se de obiceila 21 sau între 21 şi 23 de ani, vârstă la care se permite şi
hirotonia întru diacon şi preot. Cât priveşte însă vârsta pentru treapta episcopală, ea a fost
menţinută la minimum de 30de ani, prin analogie cu vârsta senatorială sau cu majoratul
senatorial de odinioarăviii.
- La condiţiile sociale se numărau în vechime starea de libertate socială şi starea
civilă. Cum starea de libertate socială, prin care se înţelegea starea de om liber, adică de om
care nu era sclav sau din vreo altă categorie, în privinţa căreia exista oprelişti pentru intrarea
în cler, au dispărut sclavia şi celelalte categorii de stări nelibere sau nedeplin sociale, cu care
avea legătură intrarea în cler, adică hirotonia..
În privinţa condiţiilor de stare civilă observăm doar atât, că ele se refereau mai întâi la
condiţia familială a candidatului, stabilindu-se dacă este născut din căsătorie şi deci dacă este
fiu legitim sau dacă este născut din afara căsătoriei şi este deci nelegitim, apoi se trecea la
constatarea stării civile sub raportul legăturii conjugale, căutând a se stabili dacă candidatul
este căsătorit, văduv ori divorţat sau dacă a fost de mai multe ori căsătorit, precum şi dacă,
nefiind căsătorit, doreşte sau nu să se căsătorească.
Din enumerarea pe scurt a condiţiilorix pe care le-au stabilit legislaţia şi practica vieţii
bisericeşti pentru intrarea în cler, se impune concluzia generală că prin acestea se urmăreşte
selecţionarea cea mai corespunzătoare pentru misiunea Bisericii însăşi, a slujitorilor, chemaţi
ca prin activitatea lor să contribuie la îndeplinirea acestei misiuni. Când se constată întrunirea
condiţiilor stabilite pentru intrarea în preoţie, în mod corespunzător sau în mod suficient,
fiecare episcop în cazul preoţilor şi al diaconilor şi fiecare sinod competent, în cazul celor din

3
treapta episcopală, aprobă sau încuviinţează hirotonia candidaţilor în treptele pentru care au
fost designaţi.
În privinţa modului în care se administrează Sfânta Taină a Hirotoniei, s-a stabilit
rânduiala ca fiecare hirotonie să fie săvârşită cu o anumită destinaţie, adică atât a episcopului,
cât şi a preotului şi a diaconului să fie făcută pentru o anume localitate sau biserică sau pentru
o anume comunitate mai mare sau mai mică, în cadrul căreia cel hirotonit este dator să
slujească până la sfârşitul vieţii. Această rânduială s-a introdus ceva mai târziu, căci la
început slujitorii Bisericii, hirotoniţi şi aşezaţi în unele localităţi,erau adeseori nevoiţi să
părăsească localităţile respective şi să slujească în altă parte, fie din cauza condiţiilor create
de persecuţie, fie din cauza nevoilor misionare.
Din aceleaşi considerente s-a venit apoi la Sinodul IV ecumenic, cu dispoziţia
canonului 6 a acestui Sinod, prin care se interzice orice hirotonie fără destinaţie sau, cum se
exprimă mai precis canonul,orice “hirotonie absolută”: “Nimeni nici presbiterul, nici
diaconul şi nici unul care face parte din cler, să nu se sfinţească fără destinaţie
(apolelumenoj , absolute), ci oricine a primit hirotonia trebuie designat, îndeosebi, sau
pentru o Biserică de la oraş sau de la ţară sau pentru o Biserică consacrată unui martir sau
pentru o mănăstire. Cu privire la aceia care sunt sfinţiţi fără o asemenea designare, Sfântul
Sinod hotărăşte ca hirotonia lor să fie socotită ca nulă şi spre ruşinea celui ce a făcut
hirotonia, să nu poată săvârşi nici o slujbă” x. Ca urmare, cu ocazia oricărei hirotonii,
formula însăşi a hirotoniei trebuie să cuprindă indicaţia locului sau funcţiunii pe care urmează
să o îndeplinească la o biserică sau alta, cel ce se hirotoneşte. Tot ca expresie a aceleiaşi
rânduieli trebuie privită şi formula de angajament, pe care sunt ţinuţi să o citească cu ocazia
hirotoniei atât episcopii, cât şi preoţii şi diaconii, formulă introdusă pentru episcopi abia din
secolul VIII-IX, iar pentru ceilalţi clerici, într-o vreme mult mai târzie. Desigur formula în uz
pentru episcopi este mult mai solemnă, cuprinzând şi mărturisirea de credinţă, dar ea are
acelaşi rost general şi aceeaşi origine ca şi formulele folosite la hirotonia întru preot sau întru
diacon.
Întrucât la început, hirotoniile se puteau face de-a dreptul în oricare din cele trei trepte
ale preoţiei, fără obligaţia ca cel hirotonit într-o treaptă superioară să fi primit în prealabil şi
hirotonia în treapta inferioară şi din cauza aceasta se întâmpla să fie hirotoniţi în treapta de
preot sau în cea de episcopi oameni necorespunzători, ridicaţi de-a dreptul din starea laică,s-a
socotit folositor şi indicat pentru asigurarea unei alegeri şi promovări corespunzătoare în
treptele preoţiei şi deci în interesul Bisericii însăşi, ca această veche rânduială să fie înlocuită
cu alta nouă care impune obligaţia celor ce urmează a fi hirotoniţi în treptele superioare, de a
primi – pe rând – hirotonia în treptele inferioare, cu obligaţia de a sluji un oarecare timp în
fiecare din acestea.
Cea dintâi normă canonică care impunea această rânduială este cuprinsă în canonul 10 al
Sinodului de la Sardica din anul 343. Ea însă a fost o normă locală şi nu a dobândit
obligativitate generală în Biserică, decât foarte târziu, prin canonul 17 al Sinodului VII
ecumenic, cu toate că încă prin canonul 2 al Sinodului VI ecumenic, canoanele Sinodului de
la Sardica au dobândit obligativitate generală în Biserică. Că noua normă nu s-a generalizat, o
dovedeşte chiar canonul 6 al Sinodului VI ecumenic, care dispune ca aceia dintre candidaţii
la starea clericală care vor să se căsătorească. Sunt liberi să âncheie căsătoria legală “înainte
de hirotonia întru ipodiacon sau întru diacon sau întru preot”xi. Aceasta însemnează că cineva
putea fi încă hirotonit de-a dreptul în starea de preot, pentru că dacă primea în prealabil
hirotonia întru diacon, el nu se mai putea căsători înainte de a fi hirotonit în treapta de preot,
deoarece acelaşi canon reînnoind în partea de la început dispoziţiile canonului 26 apostolic,
interzice căsătoria după hirotonia întru diacon.
O altă rânduială ce s-a introdus iarăşi mult mai târziu, cu privire la modul hirotoniei,
este aceea potrivit căreia hirotoniile se săvârşesc numai în sfântul altar şi la timpuri
determinate în cadrul Sfintei Liturghii, începându-se cu hirotonia întru episcop, care se

4
săvârşeşte la începutul liturghiei, după “Sfinte Dumnetzeule”, apoi urmându-se cea întru
preot, după “Heruvic” şi cea întru diacon, după Axion, adică după “Cuvine-se cu adevărat”xii.
La aceeaşi Liturghie, de asemenea, pot fi săvârşite mai multe hirotonii în treapta de
episcop, ca şi în treapta de preot şi diacon, săvârşindu-se fiecare aparte la timpul stabilit.

Efectele juridice ale administrării Sfintei Taine a Hirotoniei sunt de cea mai mare
importanţă pentru viaţa Bisericii şi ele se împart în două categorii şi anume: efecte cu privire
la structura sacerdotală, şi efecte cu privire la starea civilă a clerului.
Au mai existat şi o a treia categorie de efecte juridice ale hirotoniei şi anume acelea
pe care ea le produce pentru viaţa de stat, atrăgând o serie de drepturi şi privilegii aparte,
explicabile în condiţiile statului roman şi a celui bizantin, precum şi în condiţiile celorlalte
tipuri de state care s-au succedat în Europa până aproape de zilele noastre.

Efectele juridice din prima categorie sunt următoarele:

- prin hirotonie se creează starea clericală care apare ca o categorie socială aparte în
structura socială a Bisericii, şi
- prin hirotonie se conferă atât starea harică a preoţiei, cât şi puterea bisericească
corespunzătoare fiecărei trepte a stării harice, putere a cărei excercitare este reglementată prin
numeroase norme juridice.

Efectele juridice ale hirotoniei, cu privire la starea civilă a clerului sunt reglementate
printr-o serie de norme canonice, unele scrise iar altele tradiţionale sau impuse prin obicei,
adică prin practica îndelungată a vieţii bisericeşti şi potrivit acestor norme, membrii clerului
de instituire divină se pot căsători înainte de hirotonie şi anume înainte de hirotonia în treapta
de diacon. Unele canoane prevăd însă că ei s-ar putea căsători numai înainte de primirea
treptei de ipodiacon (can. 26 apostolic; 6 VI ec.), ceea ce constituie o extindere şi la treptele
de instituire bisericească a rânduielii aplicată întâi numai în legătură cu treptele de instituire
divină. Pentru treapta episcopală a fost interzisă convieţuirea conjugală (can. 48 VI ec.)
impunându-i-se celibatul (can. 12 VI ec.) şi la urmă starea monahală, care a devenit
obligatorie prin puterea obieceiului care a dus la nesocotirea sau chiar la abrogarea în mod
practic a unui canon de cuprins contrariu (can. 2 al Sinodului de la Constantinopol din 879).
Tot ca efect juridic al hirotoniei, apare şi interzicerea căsătoriei a doua a membrilor
clerului.
Rolul ierarhiei sacramentale în conducerea vieţii bisericeşti
Ca slujitori ai Bisericii rânduiţi de episcopi în urma designării lor de către obştile de
credincioşi, preoţii şi diaconii purtau grijă de viaţa religioasă din parohiile pe seama cărora
erau hirotoniţi.
Nu se hirotoneau nici presbiterii şi nici diaconii fără destinaţie, rânduială pe care o
exprimă canonul 6 al Sinodului IV ecumenic în termenii următori: “nimeni să nu se
hirotonească fără destinaţie, nici preotul nici diaconul …, cel ce hirotoneşte să se numească
special pentru biserica unei cetăţi sau unui sat…”xiii.
Datorită poziţiei lor de slujitori şi de cârmuitori bisericeşti în parohii, preoţii şi
diaconii erau chemaţi să-şi dea părerea personală în faţa episcopilor, când cineva se primea în
cler, căci spune Sfântul Vasile cel Mare în canonul 89: “obiceiul încetăţenit din vechime în
Biserica lui Dumnezeu, primea pe slujitorii Bisericii, după ce îi cerceta cu toată temeinicia
… şi aceasta o cercetau presbiterii şi diaconii care vieţuiau împreună cu ei, apoi îi duceau la
horepiscopi, care primind voturile de la cei ce mărturiseau adevărat şi dând de ştire
episcopului, aşa îl numărau pe slujitor în tagma celor ieraticeşti … Şi în viitor să cercetaţi pe
cei vrednici şi să-i primiţi, dar să nu-i număraţi )în cler) înainte de a-i aduce la noi”xiv.
Că preoţii şi diaconii sunt cei mai îndreptăţiţi ca alături de necredincioşi să ia parte la
alegerea clericilor, ne mărturiseşte şi Teofil al Alexandriei prin canonul 7, unde spune că “în
privinţa celor care vor avea să se hirotonească, rânduiala să fie aceasta: ca preoţimea
5
întreagă să consimtă şi să-i aleagă şi apoi episcopul să-i examineze şi consimţind cu
preoţimea, în mijlocul bisericii să-l hirotonească, fiind de faţă poporul şi episcopul se
adresează poporului dacă poate şi poporul să mărturisească pentru dânsul …”, ca pentru cel
ce va avea să-i fie conducătorxv.
Hirotonia trebuie să aibă loc în mijlocul Bisericii şi în prezenţa poporului pentru ca şi
poporul să poată mărturisi în privinţa lui când episcopul vrea să verifice în public dacă cel
ales este sau nu este vrednic de preoţie sau diaconie. Cu acest prilej, poporul este chemat să
mărturisească prin grai viu dacă într-adevăr cel ales este vrednic sau nu de a fi conducătorul
spiritual al Bisericii lui Hristos.
Canonul mai dispune ca hirotoniile să nu se facă în mod ascuns, stabilind astfel în
mod solemn publicitatea hirotoniei.
Din toate atribuţiile şi actele de slujire arătate mai sus, precum şi din amintirea lor în
textele canonice şi în lucrarea practică a Bisericii, rezultă că preoţii şi diaconii au fost şi au
rămas colaboratorii cei mai apropiaţi şi direcţi ai episcopilor în conducerea treburilor
bisericeşti. Acest lucru se vede în mod mai precis chiar din textul canoanelor, în care ei sunt
arătaţi în legătură directă cu episcopii şi cu lucrarea lor, sub cele trei aspecte ale slujirii:
învăţătorească, sacramentală şi jurisdicţională sau de conducere.

6
 Administrarea Sfintei Taine a Mărturisirii (Spovedaniei)

Administrarea Sfintei Taine a Mărturisirii a constituit obiectul a numeroase dispoziţii şi

norme canonice ale Bisericii. Biserica Ortodoxă a fost preocupată întotdeauna ca Taina
Mărturisirii să fie administrată conform acestor dispoziţii şi norme canonice, adică după pravilă
şi după hotărârile părinţilor. Cunoaşterea şi aplicarea acestor norme canonice ale Bisericii
Ortodoxe dă posibilitatea preoţilor noştri de a administra Taina Pocăinţei după rânduiala
canonică.

Taina Pocăinţei comportă trei momente principale: a) mărturisirea păcatelor; b)

absolvirea sau dezlegarea de păcate şi c) încuviinţarea duhovnicului de a primi Sfânta
Euharistie.

Prin mărturisirea păcatelor, Biserica a dat posibilitatea creştinului să-şi fie judecător al
propriilor fapte săvârşite după botez şi putinţa de a primi Sfânta Euharistie, care-l uneşte cu
Iisus Hristos. Totodată mărturisirea păcatelor oferă episcopului sau preotului – săvârşitorii
Tainei – posibilitatea de a cunoaşte starea religios-morală a credincioşilor lor şi de a aprecia şi a
trata fiecare suferinţă sufletească. În vederea cunoaşterii stării sufleteşti a penitentului şi a
prescrierii tratamentului adecvat, duhovnicul trebui să fie şi un bun cunoscător al pravilelor şi
rânduielilor canonice. Aşadar actul dezlegării de păcate şi cel al încuviinţării creştinului
mărturisit de a primi Sfânta Euharistie comportă o responsabilitate canonică de primă
importanţă.
Mărturisirea păcatelor săvârşite de la ultima mărturisire constituie materia Tainei, iar
rugăciunea de dezlegarexvi este forma Tainei. Mărturisirea păcatelor nu înseamnă însă şi
neîndreptăţirea primirii Sfintei Euharistii. După cum s-a precizat, actul mărturisirii este urmat
de cel al dezlegării şi încuviinţării exprese date de duhovnic, că cel mărturisit poate să intre în
comuniune cu Hristos, adică să primească Sfânta Euharistie. În cazul în care, pentru păcatele
mărturisite, va fi nevoie de vreo epitimie a cărei împlinire necesită o anumită perioadă de timp,
Sfânta Euharistie nu se poate administra decât după împlinirea canonului impus de duhovnic.
Aşadar, vrednicia de a primi Sfânta Euharistie depinde de împlinirea canonului dat de
duhovnic, după care dezlegareaxvii dată de duhovnic îşi împlineşte efectul ei sacramental, dar şi
canonic, în sensul că îndreptăţeşte pe cel mărturisit să fie primit în comuniunea cu Hristos Cel
euharistic. Această capacitate o primeşte deci în urma dezlegării de păcat, condiţionată ipso
facto de împlinirea canonului primit. Excepţie de la această rânduială, adică de la neîmplinirea
canonului, se face doar în primejdie de moarte, dar, şi în această situaţie, administrarea Sfintei
Euharistii este condiţionată de împlinirea epitimiei după însănătoşirea creştinului respectiv xviii.

Săvârşitorii Tainei sunt episcopii şi preoţii, hirotoniţi valid, în baza împuternicirii date
de Mântuitorul ucenicilor Săi prin cuvintele: “oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer
şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18) sau “Luaţi Duh
Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-
23). Canonul 52 apostolic dă expresie juridică cuvintelor Mântuitorului, menţionând pe
episcopi şi preoţi ca săvârşitori ai acestei Sfinte Taine: “Dacă vreun episcop sau prezbiter – se
menţionează în canon – nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci-l leapădă, să se

7
caterisească”xix. Prin actul hirotoniei, episcopii şi preoţii dobândesc calitatea harică de a
administra Sfintele Taine.
Administrarea Tainei Mărturisirii creează săvârşitorului ei un statut aparte de judecător
al forului intern al faptelor umane. Bineînţeles că acest statut incumbă şi o responsabilitate
deosebită. Aşa se explică de ce încă de la începutul organizării ei Biserica a avut grijă ca
slujitorii ei să-şi îndeplinească condiţiile cerute pentru hirotonie, inclusiv vârsta canonică. După
rânduiala stabilită dintru început în viaţa Bisericii creştine, vârsta pentru hirotonie a fost lăsată
la latitudinea întâistătătorilor Bisericilor respective, ţinându-se, seama, bineînţeles, de normele
canonice de interesele comunităţii. Prima dispoziţie canonică în legătură cu fixarea vârstei
canonice pentru hirotonie a fost prevăzută de canonul 11 al Sinodului de la Neocezareea,
conform căreia “prezbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonească, de ar fi chiar bărbat
vrednic întru toate, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos la 30 de ani S-a botezat şi a început să
înveţe”xx. Vârsta canonică cerută pentru vârsta preotului a fost în general obligatorie şi pentru
episcop, deşi iniţial hirotonia întru episcop se făcea după împlinirea vârstei de 50 ani,
motivându-se că prin aceasta “ar fi ferit de neorânduirile tinereţii” xxi. Prin dispoziţia canonului
14 Trulan s-a întărit “…canonul sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor noştri părinţi, potrivit
căruia prezbiterul să nu se hirotonească înainte de 30 de ani” xxii. În decursul timpului această
dispoziţie canonică nu s-a putut respecta din diferite motive. Se pare că şi în privinţa fixării
vârstei canonice, viaţa a fost cea care a avut ultimul cuvânt. Când vârsta pentru hirotonie a
scăzut sub 30 de ani, s-a pus problema dacă clericii pot îndeplinii funcţia de judecător, de
confesor. Unora nu li s-a permis administrarea Tainei Pocăinţei până nu au ajuns la vârsta
cerută de canoane sau până când au fost feriţi de “neorânduielile tinereţii”, adică până atunci
când au dat dovada unei maturităţi ce-i îndreptăţea a fi duhovnici. După cum se poate constata,
împlinirea vârstei canonice a hirotoniei a fost prima condiţie pentru obţinerea duhovniciei.
Hirotonia primită la vârsta canonică – fixată de canoane – îndreptăţea aşadar pe preotul
respectiv să exercite şi puterea de a lega şi dezlega păcatele credincioşilor săi. Dacă la hirotonie
preotul n-a avut vârsta canonică şi a primit hirotesia odată cu actul hirotoniei – sau ulterior
acesteia, dar tot înainte de vârsta legală pentru hirotonie – validitatea Tainei nu se poate pune la
îndoială “dacă la împlinirea vârstei legale, cel hirotonit n-ar avea altă vină”xxiii, pentru că prima
condiţie canonică cerută candidatului la hirotonie rămâne înţelegerea însemnătăţii acestei Sfinte
Taine şi obligaţia sfântă de a o exercita cu vrednicie, aşa cum prevede de altfel şi canonul 15
Trulanxxiv, “ca hirotonia să nu se dea decât celor în măsură să-i înţeleagă însemnătatea şi să o
exercite cu vrednicie”xxv.
După cum se ştie, duhovnicia nu este o taină aparte prin care s-ar acorda un har special
– celui căruiam i se conferă – pentru a administra Taina Pocăinţei, ci doar o binecuvântare. Prin
actul duhovniciei, episcopul nu transmite de la el puterea, aşa cum nici în cazul hirotoniei, ci
aceasta este de la Duhul Sfânt. Aşadar, deşi capacitatea de a săvârşi Sfânta Taină a Pocăinţei se
dobândeşte prin Taina Hirotoniei, îndreptăţirea de a o săvârşi se primeşte printr-un act special –
hirotesia întru duhovnic – pe care îl acordă episcopul. Acest act al hirotesiei s-a introdus pe cale
de obicei, care conform canonului 87 al Sfântului Vasile cel Mare, “are putere de lege, pentru
că de la bărbaţi sfinţi s-au predanisit nouă legiuirile”xxvi. În decursul timpului, cunoscându-se
faptul că foarte mulţi preoţi fuseseră recrutaţi dintre tineri care nu împliniseră vârsta cerută de
Sfintele Canoane, şi nu aveau nici priceperea şi tactul pastoral de a asculta mărturisirea
păcatelor şi de a aprecia gravitatea lor, s-a introdus obiceiul ca acest drept de a fi săvârşitor al
mărturisirii să nu se acorde odată cu hirotonia, ci atunci când episcopul va socoti că preotul a

8
ajuns la maturitatea înţelegerii însemnătăţii actului în sine şi a exercitării lui cu vrednicie.
Administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei de către un preot care nu are hirotesirea întru duhovnic
îşi produce efectul canonic deplin, dar preotul respectiv se abate de la rânduiala stabilită de
Biserică. În acest caz, nerespectarea rânduielii statornicite de Biserică se consideră neascultare
şi nesupunere faţă de autoritatea bisericească şi se pedepseşte ca atare, potrivit dispoziţiilor
canonice şi legalexxvii. În caz de necesitate – primejdie de moarte etc. – mărturisirea săvârşită de
un preot neduhovnic, este deplin valabilă. Preotul săvârşitor al acestei Taine nu poate fi
sancţionat, în această situaţie, nici pe cale disciplinară.
În legătură cu săvârşitorii Tainei stă şi problema epitimiilor, despre care canoanele
Bisericii fac atâtea referinţe (can., 74, 84 85 ale Sfântului Vasile cel Mare). Iniţial, în Biserica
primară, dreptul de a aplica epitimiile, de a verifica dacă pedeapsa dată a fost dreaptă sau nu, de
a excomunica sau de a reprimi pe cel excomunicat l-a avut doar episcopul, aşa după cum ne
mărturiseşte şi canonul 39 apostolic , care dispune ca “preoţii şi diaconii să nu săvârşească
nimic fără învoirea episcopului”xxviii. Canonul 57 Laodiceea reafirmă această dispoziţie, făcând
menţiune expresă doar la preoţi, cărora li se interzice a săvârşi ceva “fără socotinţa
episcopului”xxix. Canonul 6 al Sinodului de la Cartagina, din anul 390, confirmă această
practică existentă în Biserica primară, menţionând că “ne aducem aminte că la sinoadele ţinute
mai înainte s-a hotărât ca…graţierea penitenţilor…să nu se facă de preoţi…pentru că episcopii
Bisericii Cartaginei au prevăzut că nici nu este îngăduit să împace pe cineva la liturghia
publică…”xxx. Episcopii au avut şi dreptul de a dispune în privinţa duratei penitenţei, a fixării
felului tratamentului ei, precum şi a modului iertării penitenţilor. Potrivit dispoziţiei canonului
5 al Sinodului de la Ancira, “episcopii să aibă putere ca, cercetând felul întoarcerii lor, să-i
trateze şi mai blând sau să prelungească mai mult timpul de pocăinţă”xxxi. Canonul 12 al
Sinodului I ecumenic întăreşte această dispoziţie, dându-i un caracter universal obligatoriu.
Aplicând principiul iconomiei bisericeşti, Sinodul I ecumenic a îngăduit episcopului “să
dispună şi mai blând”xxxii. Sinodul I ecumenic prin canonul 12, a recunoscut episcopilor nu
numai dreptul de a şterge sau a reduce pedeapsa dată pentru delicte, dar şi putinţa de a reprimi
în Biserică pe cei care “vor arăta de fapt convertirea lor, cu frică şi cu lacrimi şi cu stăruinţă şi
prin fapte bune, iar nu numai la aparenţă…”xxxiii. După cum se poate constata, canoanele din
secolele III-IV au interzis preoţilor dreptul de a primi pe cei ce se pocăiesc şi de a le împărtăşi
iertarea în public, la Sfânta Liturghie. Prin urmare, în Biserica primară, doar episcopii aveau
dreptul de a da epitimii, de a primi pe creştini la pocăinţă, de a le hotărî timpul şi felul
pocăinţei, de a primi pe cei excomunicaţi şi de a-i face vrednici de Sfânta Împărtăşanie pe cei
care au fost excluşi de la primirea ei, după ce şi-au împlinit epitimia prescrisă.
După introducerea mărturisirii private sau particulare a păcatelor, dezlegarea xxxiv s-a
putut da şi de preotul respectiv. În privinţa dreptului episcopului de a fixa timpul de penitenţă,
canonul 43 al Sinodului de la Cartagina, a dispus ca “celor ce se pocăiesc să li se hotărască
timpul de penitenţă cu judecata episcopilor după deosebirea păcatelor; iar preotul să nu dea
absolvire celui ce se pocăieşte fără ştirea episcopului, decât numai în lipsa episcopului din
nevoie constrângătoare…”xxxv. Observând “legea de moarte, cel care a fost pus sub epitimie şi i
s-a interzis administrarea Sfintei Euharistii, să se poată învrednici de “merindea cea mai de pe
urmă şi cea mai necesară, după examinarea făcută de episcop”xxxvi. În cazul în care respsctivul
rămâne în viaţă, canonul prevede ca acela “să fie cu cei ce participă numai la rugăciunea
comună”, adică nu se mai poate împărtăşi până când nu-şi împlineşte epitimia dată. Despre
dreptul episcopului de a administra Taina Mărturisirii penitenţilor care nu au îndeplinit timpul

9
penitenţei pentru cei ce se pocăiesc, potrivit deosebirii şi felurilor păcatelor, ne face menţiune
expresă şi canonul 7 al Sinodului de la Cartagina. În lipsa episcopului, canoanele îngăduie
preotului să administreze Taina Mărturisirii condiţionând-o însă tot de aprobarea episcopală. În
acest sens, canonul 73 al Sinodului de la Cartagina stipulează următoarele: “Dacă cineva, fiind
în primejdie (de moarte) ar cere să se împace cu Sfintele altare, lipsind episcopul, atunci este cu
dreptate ca preotul să întrebe pe episcop şi aşa, după dispoziţia aceluia, să împace pe cel ce este
în pericol de moarte…”xxxvii. Prin urmare în Biserica primară, episcopul a vut dreptul de a
reduce epitimia celor ce arătau “vreun rod de pocăinţă” (can. 4 Sf. Vasile cel Mare) căindu-se
sincer de păcatele lor. Canonul 16 al Sinodului Iv ecumenic adevereşte că episcopii au avut
“puterea de a dispune umanitar faţă de aceştia”xxxviii. Episcopilor le-a revenit dreptul şi de a-i
reintegra pe aceştia în Biserică, dându-le “voie să stea împreună” (can. 4 Sf. Vasile) şi să fie
aşezaţi “la locul împărtăşirii”. Această practică a Bisericii primare, la început, s-a întemeiet “nu
din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte” (can.4 Sf. Vasile) xxxix. Canoanele au
confirmat deci o practică care se validase de obiceiul cel îndelung observat.
În administrarea Tainei Pocăinţei, rolul preotului din zilele noastre nu se reduce doar la
primirea mărturisirii şi la dezlegarea penitenţilor de păcate, ci el are sarcina grea de a
diagnostica păcatul fiecăruia şi de a-i prescrie medicamentul potrivit, în scopul ca viaţa harică,
restabilită în suflete, să se menţină şi să se dezvolte, pentru ca astfel să se asigure înaintarea
penitenţilor în virtute şi perfecţiune. După cum se ştie, preotul este “iconom”, “chivernisitor”,
“administrator al tainelor dumnezeieşti” (I Corinteni 4, 1), şi “împreună-lucrător” sau
“colaborator al lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9). Ca săvârşitor al Tainelor, preotul este organul
prin care Dumnezeu împărtăşeşte credincioşilor harul Său, special fiecărei Taine. În
administrarea Tainei Spovedaniei, preotul duhovnic are un rol deosebit, îndeplinind în acelaşi
timp şi o acţiune de conducere pastorală. În exercitarea calităţii sale de păstor, preotul duhovnic
trebuie să contribuie la îndreptarea celui ce se pocăieşte, să-l determine să colaboreze cu harul
divin al iertării, pogorât în conştiinţa sa prin actul spovedaniei. Mijlocind împăcarea
penitentului cu Dumnezeu,ca slujitor al Tainei,preotul are datoria şi de a contribui, printr-o
acţiune salutară şi pedagogicăxl la îndreptarea celui ce se pocăieşte.În acţiunea sa de îndrumare
spirituală, preotul urmăreşte vindecarea ranilor lăsate de păcat şi-l călăuzeşte în drumul
perfecţiunii spirituale.Antidotul trebuie să fie deci opus păcatului, care operează totdeauna prin
subjugarea şi pervertirea voinţei şi a slăbirii puterilor ei de a făptui binele.Darea absoluţiunii
sau a iertării şi dezlegării de păcate sunt deci atribuţii ale preoţiei şi acte ale administrării Tainei
Pocăinţei.
După cum se ştie, disciplina mărturisirii şi a penitenţei publice a fost în vigoare pînă la
sfârşitul secolului al IV-lea. Principiile de bază ale disciplinei penitenţei, în această perioadă, au
fost: a) exerciţiu de îndreptare personală; b) mediul social propriu; c) eficacitatea disciplinei
penitenţiale. În cazul aplicării epitimiilor, dezlegarea de păcate se făcea numai după împlinirea
canonului de pocăinţă. Verificarea, dacă s-au împlinit epitemiile prescrise se făcea în cadrul
comunităţii.
Acest obicei, care a stăruit în Biserica primară câteva secole, a avut şi urmări negative,
mai ales în timpul persecuţiilor. Cu timpul s-a trecut la mărturisirea secretă în faţa episcopului
sau a duhovnicului. Îngrădirea mărturisirii publice s-a făcut în timpul episcopului Nectarie al
Constantinopolului (sec. IV). La sfârşitul secolului al IV-lea, mărturisirea secretă se
generalizase aproape în întreaga Biserică creştină. Canonul 43 al Sinodului de la Cartagina
aminteşte deja de mărturisirea publică ca o excepţie în viaţa Bisericii: “…dacă vreodată delictul

10
celui ce se pocăieşte este public şi divulgat, zguduind Biserica întreagă – se menţiona în acest
canon – apoi asupra aceluia înaintea tindei să se pună mâna”xli. După mărturia acestui canon,
reiese că actul mărturisirii păcatelor se făcea în tinda bisericii. Absolvirea de păcate se
manifesta prin acest act exterior al punerii mâinilor duhovnicului peste capul penitentului.
Mărturisirea păcatelor se poate face oricând. După cuvântul Sfântului Vasile cel Mare
“pocăinţa nu trebuie să înceteze în cursul vieţii întregi: căci cine e fără păcat? În toată clipa
păcătuim, dacă nu cu fapta, apoi cu cuvântul; dacă nu cu cuvântul, atunci cu gândul. Oricât de
mici sunt păcatele…ele pătează conştiinţa, iar conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă
trebuie să fie păstrată în curăţenie dar, totuşi, zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie să o
şi curăţim”xlii. Actul material al mărturisirii păcatelor îl constituie materializarea căinţei
penitentului întru prim act de voinţă morală, concretizat în dorinţa expresă de îndreptare. Locul
îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de spovedanie este biserica. În cazuri excepţionale, poate
fi administrată şi în case. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, cerea ca mărturisirea să se facă
“în loc cinstit, sfânt şi osebit, fără zgomot”xliii.

Primitorii Tainei sunt creştinii cu Botez valid, care şi-au mărturisit păcatele şi au primit
dezlegarea pentru primirea Sfintei Euharistii. După rânduiala canonică. Vârsta de la care se
socotesc sau osândesc păcatele s-a fixat la 10 ani. Dispoziţia canonului 18 al lui Timotei al
Alexandriei, deşi impune această vârstă, atrage atenţia duhovnicilor că principalul criteriu în
stabilirea vârstei rămâne însă “cunoştinţa şi înţelepciunea fiecăruia”xliv. În baza acestui
principiu canonic, duhovnicii Bisericii Ortodoxe Autocefale au ţinut seama în determinarea
vârstei de caracterul şi temperamentul fiecărui individ, depăşind dau coborând această vârstă.
După cum se ştie, în Biserica noastră, vârsta de 7 ani este considerată drept limita de la care se
osândesc păcatele. Această vârstă are importanţa ei fiziologică şi psihologică. Este vârsta la
care se consideră că respectivul copil are o individualitate aparte în comportamentul său fizic şi
psihic, săvârşind acte raţionale. Aşadar, criteriul hotărâtor pentru stabilirea vârstei da la care
trebuie să se impună spovedania copiilor îl stabileşte starea puterii de discernământ a fiecăruia.
Rămâne totuşi stabilit că, odată cu vârsta de 7 ani, funcţiunile raţiunii şi ale voinţei implică
responsabilitatea şi puterea individului de a colabora conştient la perfecţiunea sa. Deci de la
această vârstă, copiii pot fi o preocupare de seamă a duhovnicului.
Simeon al Tesalonicului ne povăţuieşte ca “noi, atât arhiereii cât şi preoţii, neîncetat, cu
luare aminte, cu umilinţă şi cu spovedanie, săvârşind Sfânta Liturghie, să ne împărtăşim cu
înfricoşatele Taine”xlv.
Secretul mărturisirii păcatelor implică datoria necondiţionată a duhovnicului de a păstra
toate secretele ce i-au fost mărturisite. Această datorie s-a impus în mod firesc, după
introducerea şi generalizarea mărturisirii private (can. 28 Nichifor Mărturisitorul) în Biserică,
în secolele IV-V. Nerespectarea acestei obligaţii a atras întotdeauna după sine pedeapsa
prescrisă de canoanexlvi. Canonul 28 al lui Nichifor Mărturisitorul interzice “duhovnicului, care
primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse…să…dea în vileag cele ce le ştie
despre ei…”xlvii. Sfântul Vasile cel Mare, amintind obligaţia duhovnicului de a păstra secretul
mărturisirii, motivează în canonul 34 că acest lucru este prescris de “Părinţii noştri – care – au
oprit de a de păcatele la iveală în public, ca nu cumva văduindu-se să le ofere cauză de
moarte”xlviii celor care le-au mărturisit. Conform dispoziţiilor canonului 132 Cartagina, în caz
că duhovnicul divulgă păcatele mărturisite la spovedanie, dar penitentul nu le recunoaşte, să nu

11
i se dea crezare duhovniculuixlix. După Regulamentul de procedură al Bisericii noastre, art. 28,
violarea secretului mărturisirii se pedepseşte cu depunerea din treaptă a duhovnicului.

În scaunul mărturisirii, duhovnicul prescrie canonul de spivedanie. Înainte de fixarea

canonului, duhovnicul trebuie să aibă în vedere următoarele condiţii ale penitentului: a)
temperamentul; b) moralitatea; c) puterea fizică şi psihică a penitentului; d) mediul de viaţă; e)
felul, natura şi gravitatea păcatului; f) dispoziţia de îndreptare; g) gradul de publicitate al
păcatului săvârşit; h) motivul, intenţia şi scopul păcatului; i) momentul şi împrejurările generale
ale păcătuirii; j) recidiva şi cumulul de păcate etc.l. În afară de cunoaşterea temeinică a
penitentului, a psihologiei sale religioase, la fixarea canonului de spovedanie, duhovnicul
trebuie să mai cunoască două lucruri, şi anume: a) psihologia religioasăli a duhovnicului, adică
trebuie să se cunoască pe sine însuşi, şi b) normele şi rânduielile canonice privind aplicarea
epitimiilor. Cunoscându-se pe sine, duhovnicul va şti să ceară de la credincioşii săi cum să se
întoarcă în starea activă de căinţă sinceră pentru greşelile lor. El va şti că trebuie să aibă o
conştiinţă morală, să fie o autoritate morală. Cunoscându-se pe sine, duhovnicul nu va uita că
fiecare om este o persoană aparte, că fiecare penitent îşi are propriile sale nevoi sufleteşti, care
îşi aşteaptă alinarea. Cât priveşte cunoaşterea normelor şi rânduielilor canonice privind
aplicarea epitimiilor, duhovnicul trebuie să fie conştient de faptul că aceasta necesită o
familiarizare cu textul canoanelor, dar mai ales cu principiile canonice de bază ale aplicării
epitimiilor, întrucât nu există un catalog cu norme şi rânduieli canonice care să soluţioneze
diferitele situaţii sau să aplice epitimiile de la caz la caz. Succesul aplicării canonului de
pocăinţă rezidă deci în trei factori: 1) exemplul personal al duhovnicului (viaţamorală, pregătire
intelectuală şi teologică); 2) cunoaşterea temeinică a penitentului; 3) cunoaşterea prescripţiilor
canonice privind aplicarea epitimiilor. Sfântul Grigorie de Nazianz ne atrage atenţia că toate
acestea se dobândesc cu timpul. Prin practică şi experienţă îndelungată, care fac din duhovnic
un adevărat doctor al sufletului: “…este cu neputinţă – ne spune Sfântul Grigorie de Nazianz –
să închegi…anumite reguli generale sau să concretizezi într-un singur capitol, pentru a învăţa
mai bine o dată pentru totdeauna arta vindecării sufletelor, oricât te-ai sârgui şi oricât de mult ai
învăţa. Numai practica şi experienţa îndelungată desăvârşeşte ştiinţa şi abilitatea medicului”lii.
La fixarea epitimiilor celor pioşi, fireşte, duhovnicul va recomanda canoane cu caracter
spiritual, adică meditaţie religioasă, rugăciuni, lecturi biblice etc. La aceştia epitimiile vor
urmări deci întărirea şi sporirea lor în virtute. La cei căzuţi în păcate, epitimiile vor avea însă un
caracter corecţional, de îndreptare şi de vindecare. Sfântul Ioan Postitorul sfătuieşte pe
duhovnici să ţină seama nu numai de starea morală a penitentului, de mărimea păcatului, ci şi
de puterile acestuia. De aceea, duhovnicul trebuie să uşureze pedeapsa atunci când ea devine
insuportabilă şi să o înăsprească când este prea uşoarăliii. Desigur un duhovnic care va ţine
seama de cuvântul Sfinţilor Părinţi nu va prescrie ca epitimie, de exemplu, rugăciunea zilnică,
îndelungată, unui penitent absorbit peste măsură de ocupaţia lui profesională. Scopul salutar al
canonului nu ar fi în acest caz atins. Un bun duhovnic va avea în vedere în fixarea canonului de
pocăinţă şi împrejurările care au hotărât gravitatea păcatului, precum şi dispoziţia de îndreptare.
Canonul 102 Trulan ne spune că “cel ce dovedeşte pricepere medicală în privinţa sufletului,
mai întâi trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit şi dacă acela înclină spre sănătate,
dimpotrivă, dacă prin moravurile sale provoacă asupra-şi boala, să supravegheze în ce chip se
îngrijeşte el între timp de întoarcerea sa, de nu se împotriveşte medicului şi de nu creşte rana
sufletului prin întrebuinţarea doctoriilor puse asupra ei, şi aşa să măsoare milostivirea după

12
vrednicie”liv. Sfinţii Părinţi recomandă duhovnicului să nu administreze penitenţilor epitemii ce
le-ar putea crea neajunsuri în societatea respectivă, din cauza publicităţii păcatelor lor. Canonul
34 al Sfântului Vasile cel Mare atrage atenţia duhovnicilor de a renunţa la publicitate, atunci
când este vorba, de exemplu, de o femeie care a comis adulter, dar care nu este încă cunoscut în
public. “Pe femeile care au comis adulter şi…au mărturisit sau vădite fiind în oarecare chip –
spune canonul Sfântului Vasile – părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu
cumva văduindu-se să le oferim cauză spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de
împărtăşire până se va împlini timpul pocăinţei”lv. Evident, epitimia care i se administrează nu
urmăreşte înlăturarea de la Biserică, ci îndreptarea, chiar dacă este oprită pe un timp limitat de
la Sfânta Împărtăşanielvi. În canonul 46 al Sfântului Ioan Postitorul se prevede ca “nici femeia
laică, nici călugăriţa, să nu se despartă de Biserică pentru orice fel de păcar, ci numai de la
Împărtăşanie”. Canonul zice să facem aşa din cauză că multe femei s-au sinucis de ruşine;
precum nici preotul nici diaconul, potrivit acestei norme: “nu vei pedepsi de două ori pentru
aceeaşi”lvii. La recidivişti întâlnim şi cumul de păcate. Pentru aceştia se va aplica, în primul
rând, canonul pentru păcatul cel mai grav. În asemenea situaţii, se cere ca duhovnicul să lucreze
cu multă înţelepciune şi tact pastoral deosebit. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că “…mulţi
ajung la sminteală şi cad în deznădejde de mântuirea lor pentru motivul că nu pot să suporte
doctoriile amare... Aşadar, se cuvine ca preotul să nu scape din vedere nimic din toate acestea,
ci totul să fie examinat cu multă băgare de seamă şi dirijat de el potrivit împrejurărilor pentru
ca nu în zadar să fie străduinţa lui”lviii.
Aplicarea canonului de pocăinţă are un dublu scop: a) pozitiv şi b) negativ. Scopul
pozitiv al apitimiilor este disciplinarea simţurilor trupeştilix şi descătuşarea psihologiei omeneşti
“de pofta păcatului, de dorinţa şi aplecarea spre el cu necesitate” lx. În terapeutica spirituală,
Sfinţii Părinţi au formulat şi practicat principiul metodic –“contraria contraris urantur”
(contrariul prin contrariu se vindecă), adică în aplicarea canonului de pocăinţă se prevăd
remedii contrare păcatelor. Prin urmare, duhovnicul trebuie să determine pe penitent a face
fapte contrarii păcatelor din trecut, adică să practice virtutea opusă păcatului respectiv. lxi. Dacă
în executarea canonului penitentul depinde şi de altă persoană, acesta trebuie să facă tot ce este
posibil omeneşte, pentru că dacă încercările sale se lovesc de atitudinea inconciliabilă a celui
ofensat, aceasta nu duce pur şi simplu la absolvirea de orice epitimie, ci dimpotrivă. “Să nu-mi
spui mie – ne previne Sfântul Ioan Gură de Aur – că l-ai rugat o dată şi de două ori şi n-a vrut
să se împace. Dacă facem acest lucru din toată inima apoi nu vom înceta, nu-l vom birui cu
stăruinţa noastră mare, până nu-l vom atrage şi până ce nu-i vom face să lase ura ce ne-o
poartă.”lxii.
Efectul Spovedaniei, ca Taină, se consumă prin mărturisirea şi căinţa sinceră a
păcatelor. Aceste momente constitutive ale Tainei conferă penitentului, prin preotul duhovnic,
iertarea, adică reabilitarea în har, împăcarea cu Dumnezeu. În acest context, epitimiile sunt
remedii ale păcatelor, acte de pocăinţă ale păcatelor. Prin mărturisire şi prin canonul de
pocăinţă, penitentul dobândeşte aşadar îndrepatare Rugăciunea de dezlegare are ca efect
iertarea păcatelor, dar nu şi dispensa sau absolvirea de epitimie. Oprirea de la Sfânta
Împărtăşanie nu constituie un canon sau o epitimie. Ea este doar un “termen dat pentru
îndreptare în vederea unui anumit grad de însănătoşire, spre care se tinde”lxiii. De aceea
duhovnicul trebuie să se ferească de a abuza de măsura îndepărtării de Sfintele Taine lxiv.
Rugăciunea de iertare se citeşte însă tuturor celor care dovedesc o pocăinţă sinceră şi o voinţă
hotărâtă pentru schimbarea vieţii în bine. Competenţa duhovnicului în materie de dezlegare

13
încetează însă faţă de pocăinţa penitenţilor loviţi de excomunicare din partea episcopului.
Canonul 5 al Sinodului I ecumenic dispune. În această privinţă, că cei care au fost
excomunicaţi de un episcop “… să se considere a fi excomunicaţi legal, până ce obştea
episcopilor va socoti să hotărască pentru dânşii o sentinţă mai blândă”lxv. În cazul când
penitentul se află în primejdie de moarte, poate fi dezlegat şi împărtăşit de orice preot, chiar
dacă a fost exclus de la Împărtăşanie de episcopul locului (can.32 apostolic; 29 Cartagina; 4
Antiohia).
Îndrumările liturgico-canonicelxvi din Molitfelnicul ortodox, privind administrarea
epitimiilor, urmăresc să cunoască toate dispoziţiile şi normele canonice, precum şi principiile
canonice de bază pentru un caz identic, pentru a putea să aprecieze şi să stabilească tratamentul
adecvat diagnosticului pus. Epitimia sau canonul este un “instrument spiritual pentru
îndreaptarea vieţii sau aducerea ei la nivelul legii morale”lxvii. Prin aplicarea canonului de
pocăinţă se trezeşte conştiinţa penitentului şi-i indică calea de îndreptare. Canonul implică însă
şi o cercetare, pedeapsă. De fapt, însuşi cuvântul epitimie () înseamnă ceartă,
pedeapsă.
Dispoziţiile şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe vorbesc despre epitimii ca
medicamente sau remedii, iar nu ca pedepse. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că în scaunul
mărturisirii “stă medicul, care tămăduieşte, iar nu judecătorul care osândeşte; aici nu se cere
pedepsirea păcatosului, ci se acordă iertarea păcatelor”lxviii. Canonul 2 al Sfântului Vasile cel
Mare ne îndrumă, în acest sens, afirmând că “…nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până la
moarte, că să se primească după un termen…, dar vindecarea să se hotărască nu după un timp,
ci după chipul pocăinţei”lxix. Canonul 4 al aceluiaşi Sfânt Părinte ne spune că “…nu trebuie a-i
opri pe ei cu totul de la Biserică…şi atunci, când vor arăta vreun rod de pocăinţă, să se aşeze la
locul împărtăşirii”lxx. Prin urmare, epitimiile au un caracter terapeutic, vindicativ-medical şi nu
unul punitiv sau de satisfacere cum sunt privite în Biserica Romano-Catolică. În Ortodoxie prin
epitimie se urmăreşte îndreptarea celui păcătos şi nu îndepărtarea sau alungarea din obşte a
celor chemaţi la mântuire. Oricât de mare ar fi păcatul şi cât de aspru ar fi canonul dat, prin
epitimie, duhovnicul urmăreşte vindecarea sufletului de urmările păcatului şi împărtăşirea cu
Hristos cel euharistic. În perspectiva acestor principii, duhovnicul nu are voie să respingă pe
păcătosul ce se întoarce la Biserică cu pocăinţă sinceră. În baza dispoziţiei canonului 52
apostolic, “episcopul sau preotul care nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl leapădă,
să se caterisească; căci mâhneşte pe Hristos, Cel ce a zis: bucurie se face în cer pentru un
păcătos, care se pocăieşte…”lxxi.
Epitimiile prescrise de Părinţii Bisericii diferă unele de altele, prin durată, gradul de
asprime etc., chiar pentru acelaşi păcat. De aceea duhovnicul trebuie să cunoască toate
canoanele Bisericii pentru a putea cumpăni cu multă chibzuinţă şi tact pastoral acordarea
epitimiilor. Duhovnicul trebuie să păstreze echilibrul între pedeapsă şi iertare, adică să nu
depăşească gradul de pedeapsă dar nici pogorământul, prevăzut de Sfinţii Părinţi.
Sfinţii Părinţi şi canoanele Bisericii au ţinut seama de mai mulţi factori, ca de pildă: a)
fizic (sănătatea fizică a penitentului); b) psihic – sănătatea psihică a penitentului; c) vârsta; d)
condiţiile sub care s-a făptuit păcatul deliberat sau silit de împrejurări nefericite; e) condiţia
socială; f) profesia; g) gradul de sinceritate în mărturisirea păcatelor; h) consecinţele sau
urmările păcatelor, pentru individ şi societate etc.
Împărţirea şi aplicarea epitimiilor diferă atât la Sfinţii Părinţi cât ţi în legislaţia canonică
a Bisericii. Unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii, în special Sfântul Vasile cel Mare, împart epitimiile

14
în două categorii: a) mari şi b) mici, potrivit păcatului săvârşit. După mărturia partiarhului
Nicolae al Constinopolului, cuprinsă în canonul 9, cel ce a primit o epitimie mică, “este lipsit
de binecuvântarea care se dă în Biserică”lxxii. Este vorba de binecuvântările pe care le dă
episcopul sau preotul pentru rugăciune, spre a întări poporul credincios cu ajutorul divinlxxiii.
O cercetare atentă a legislaţiei canonice a Bisericii Ortodoxe ne atestă că, deşi Sfinţii
Părinţi s-au exprimat diferit în privinţa epitimiilor, se poate totuşi vorbi de o metodă, de o
procedură unitară, confirmată de practica Bisericii, pe cale de obicei. “… Ceea ce este foarte
important în privinţa acestor feluri de lucruri – mărturiseşte Sfântul Vasile cel Mare în canonul
87 – avem a menţiona obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru că de la bărbaţi
sfinţiţi s-au predanisit nouă legiuirile…”lxxiv. Canoanele Sfinţilor Părinţi au dat expresie
obiceiului canonic al locului, urmărind totuşi acelaşi numitor comun, îndreptarea penitentului şi
reintegrarea lui în Biserica lui Hristos. Felurile şi calitatea epitimiilor, fixate prin canoanele
Sfinţilor Părinţi, au rămas limita maximă pe care o stabileşte duhovnicul. În Biserica Ortodoxă
nu se impune însă aplicarea lor automată, ci se lasă la aprecierea duhovnicului cazul respectiv,
modul de absoluţiune şi criteriile acordării epitimiei. Cuvintele canoanelor Sfinţilor Părinţi au
fost luate şi aplicate conform principiilor canonice de bază. Ele constituie doctrina canonică a
Bisericii, după care se poate călăuzi fiecare duhovnic. De exemplu, cuvintele Sfântului Vasile
cel Mare, cuprinse în canonul 2, “vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul
pocăinţei”lxxv, au rămas drept normă canonică de bază în activitatea duhovnicilor ortodocşi. Tot
ca principiu canonic de bază a rămas şi dispoziţia Sfântului Vasile cel Mare înscrisă în canonul
84. După îndemnul Sfântului Părinte, duhovnicul trebuie să “cerceteze rodurile pocăinţei; căci
negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul
pocăinţei…”lxxvi.
Un alt principiu canonic de bază – afirmat de legislaţia canonică a Bisericii Ortodoxe –
care a constituit o normă generală, o călăuză canonică pentru duhovnici în aplicarea epitimiilor,
a fost acela că prin administrarea canonului de pocăinţă trebuie să se urmărească îndreptarea
penitentului. Prin canonul 102, Părinţii Sinodului VI ecumenic au stabilit că “cei ce au primit
de la Dumnezeu puterea de a dezlega şi a lega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de
aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea boalei tratament potrivit, ca nu
cumva, aplicând tratamentul în chip disproporţionat pentru fiecare dintre cele două, să
greşească în privinţa mântuirii celui bolnav.
După cum se poate constata, preocuparea canonică a duhovnicului de îndreptare a
penitentului cere mult tact pastoral, îngemănat cu alese cunoştinţe canonice. Îndrumările date
de Părinţii Bisericii prin canonul 102 au rămas drept normă canonică de bază în administrarea
Sfintei Taine a Mărturisirii, a procedeului aplicării epitimiilor celor care încalcă legea morală şi
canonică a Bisericii. Tactul pastoral al duhovnicului trebuie să aibă în vedere – după cuvântul
Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VI ecumenic – atât principiul acriviei cât şi pe cel al
pogorământului. Potrivit dispoziţiei canonului 102 Trulan, duhovnicul trebuie să cunoască
obiceiurile şi dispoziţia sufletească a penitentului, pentru ca astfel să-i poată da epitimiile cele
mai potrivite. Practica îndelungată, care este conformă cu principiile de bază ale legislaţiei
penitenţiale ale Bisericii Ortodoxe şi rânduielile predanisite de Sfinţii Părinţi, rămân – potrivit
dispoziţiilor canonului 102 Trulan – unicele criterii după care trebuie să se administreze Taina
Mărturisirii. Practica administrării acestei Taine, care este împotriva rânduielii stabilită de
canoanele Bisericii (can, 15 I ec.; 62 VI ec.), trebuie deci să se anuleze şi nicidecum să se
urmeze.

15
 După cum se ştie, canoanele penitenţiale ale Sfinţilor Părinţi au fost de fapt răspunsuri
sub formă de scrisori adresate unor duhovnici ai vremii respective. Preocuparea canonică a
unor duhovnici de seamă ai Bisericii Ortodoxe, de a cunoaşte cât mai exact procedura acordării
şi aplicării epitimiilor, potrivit dispoziţiilor şi normelor canonice, a predaniei părinţilor şi a
obiceiului, a avut drept rezultat imediat redactarea acestor răspunsuri canonice. Fiind
confirmate de Sinoadele Ecumenicelxxvii, aceste răspunsuri au rămas adevărate călăuze canonice
pentru duhovnicii tuturor timpurilor. Ele au avut şi meritul de a uniformiza şi legaliza “obiceiul
bisericesc”lxxviii şi în privinţa administrării canonului de pocăinţă sau a epitimiilor. În hotărârile
canonice ale Sfinţilor Părinţi, duhovnicii de astăzi găsesc, aşadar, îndrumări şi soluţii lxxix
universal valabile.
După îndemnul Sfinţilor Părinţi, duhovnicul trebuie să administreze fiecărui penitent
doctoria duhovnicească, potrivit păcatelor săvârşite de aceştia. “Pretutindeni, însă, în privinţa
felului păcatului înainte de toate se cuvine a ţine seamade felul dispoziţiei (sufleteşti) a celui ce
se vindecă – îl îndrumă pe duhovnicul zilelor noastre canonul 8 al Sfântului Grigorie de Nyssa
– şi să creadă că timpul este suficient spre vindecare (căci care vindecare se face în timp?), ci
de intenţiunea celui ce se vindecă prin căinţă”lxxx. După canonul 28 al Sfântului Nichifor
Mărturisitorul, duhovnicul poate să oprească de la Sfânta Împărtăşanie pe cel care a săvârşit
păcate grele ascunse, dar nu are voie să interzică intrarea în biserică. Acelaşi părinte
povăţuieşte pe duhovnici să procedeze cu chibzuinţă cu cei care, de bună voie, îşi mărturisesc
păcatelelxxxi. Sfântul Grigorie de Nyssa, prin canonul 1, sfătuieşte pe duhovnic să acorde
epitimia în conformitate cu păcatele săvârşite şi mărturisite de penitentlxxxii. Sfântul Ioan
Postitorul, prin canonul 3, învaţă ca “… după măsura înfrânării să măsurăm şi scurtarea
timpului de pocăinţă”.
Părinţii Bisericii ne-au lăsat norme şi pentru cazurile în care duhovnicul are voie să
absolve pe penitent de la canonul postului. Sfântul Timotei al Alexandriei, prin canonul 10,
ne spunecă “dacă cineva ar fi bolnav şi foarte slăbit de boală îndelungată … se cuvine a se
absolva să ia … şi hrană şi băutură cât poate suporta, căci este cu dreptate ca mai cu seamă ca
cel slăbit să se împărtăşească de untdelemn”lxxxiii.
În Biserica primară, Prima treaptă a penitenţei s-a numit , fletus,
luctus = plângere. Cei ce se găseau în acest grad de penitenţă se numeau
(flentes), adică plângători. Ei stăteau înaintea uşii Bisericii şi, plângând,
rugau pe credincioşi să se roage pentru dânşii. Treapta a doua se numea auditus),
adică ascultare. Ascultătorii (audientes) stăteau în pridvorul bisericii şi rămâneau aici până la
rugăciunea pentru catehumeni, când erau obligaţi să iasă din biserică. A treia treaptă se
numea prosternare (prostatio, humiliatio). Aceştia – prosternaţii –aveau voie să
stea în biserică împreună cu credincioşii, dar numai în genunchi, din care cauză se numeau
îngenunchetori. După rostirea rugăciunii pentru catehumeni, îngenunchetorii părăseau
Biserica. A patra treaptă a penitenţei s-a numit (statio, consistentia), adică starea
împreună. Împreunăstătătorii stăteau în biserică laolaltă cu credincioşii, până la terminarea
Sfintei Liturghii, dar nu se puteau împărtăşii. Despre răstimpul penitenţei petrecut în aceste
trepte, canoanele vorbesc în diferite chipuri. După unele canoane, penitentul trebuia să
petreacă cel puţin 15 ani, pentru ca să se poată învrednici de Sfânta Împărtăşanie. Durata
penitenţei se putea reduce doar de episcopul locului. Cât priveşte cele patru stări ale
penitenţei – plângerea, ascultarea, prosternarea şi starea împreună – acestea au rămas doar
un ecou al disciplinei penitenţiale din Biserica primară, deşi felurimea epitimiilor care se dau
16
şi astăzi, potrivit rânduielilor canonice, sunt o dovadă a prezenţei disciplinei penitenţiale, dar
sub o altă formă, în viaţa Bisericii Ortodoxe.

În privinţa efectelor canonice ale pocăinţei, trebuie reţinut următoarele:

a) în cazul penitenţilor, efectele dezlegării de păcate constă în redobândirea statutului
de membru activ al Bisericii. Clericul sau mireanul, care nu are această dezlegare şi ar
îndrăzni să meargă în alt oraş se va afurisi, ca unul “care a minţit şi a amăgit Biserica lui
Dumnezeu”(can. 13 apostolic). Aşadar, cel în cauză nu mai figurează ca membru al Bisericii.
b) cei care nu au primit dezlegare de păcate nu pot fi împărtăşiţi. După cum s-a putut
constata, canoanele 10 I ec.; 102 VI ec.; 43 Cartagina; 54, 74, 84 şi 85 Sfântul Vasile cel
Mare; 4, 5 şi 7 Sfântul Grigorie de Nyssa; cer oprirea pentru un timp limitat sau nelimitat de
la Sfânta Împărtăşanie, a celor care s-au făcut vinovaţi de păcate grele. Efectul canonic al
nedezlegării de aceste păcate este deci oprirea penitentului de a se împărtăşi pe un timp
limitat sau excluderea din Biserică. De exemplu, hula împotriva Duhului Sfânt este un păcat
care nu poate fi iertat nici în viaţa aceasta nici dincolo. Anatema poate fi ridicată dacă nu a
fost aplicată pentru hulă împotriva Duhului Sfânt şi dacă penitentul arată îndreptare şi
pocăinţă (can. 7 şi 43 Cartagina).
c) graţierea acordată de către episcopii eretici, persoanelor care au fost pedepsite de
către episcopii ortodocşi este lovită de nulitate. Conform canonul 5 al Sinodului III ecumenic,
dezlegările date de episcopii eretici sunt “împotriva canoanelor … şi fără folos … şi întru
nimic mai puţin să rămână decât cei caterisiţi”lxxxiv.

17
18