1

CANTAREA BIZANTINA IN SPATIUL ROMANESC

Marile personalităţi ale muzicii bisericeşti din spaţiul românesc al secolului al

XIX-lea s-au remarcat prin compoziţii de o valoare inestimabilă şi prin editarea
unor cărţi rămase ca un tezaur de artă muzicală românească. Cei mai mulţi dintre ei
au fost adevăraţi reformatori şi au contribuit la dezvoltarea şcolilor de muzică
psaltică din spaţiul românesc.

Înainte de a-i prezenta pe autorii români, trebuie să-l amintim pe Hrisant de Madit,
un reformator al muzicii psaltice din această perioadă. S-a născut în Madytos, un
oraş situat în apropiere de Dardanele, şi care aparţinea Mitropoliei Heraclea. Anul
naşterii sale este necunoscut, însă majoritatea exegeţilor consideră că este vorba
despre 1770. În legătură cu profesorii săi, singurul despre care se ştie cu siguranţă
că l-a învăţat tainele muzicii bizantine este Petros Byzantios, însă, după cum se
poate constata din simpla lecturare a „Megatheoreticonului”, Hrisant deţinea
cunoştinţe solide şi cu privire la muzica arabă şi europeană. În plus, ştia greaca
veche, latina, precum şi franceza. A fost cel care a elaborat principiile teoretice ale
reformei rămase cunoscută sub titulatura derivată chiar de la numele său. Acesta a
fost numit arhimandrit al Patriarhiei din Constantinopol, fiind şi profesor de teoria
muzicii la şcoala de muzică psaltică de pe lângă aceasta. În anul 1820 a fost numit
mitropolit de Durazzo. A urmat transferul acestuia la Smirna, şi apoi la Brusa, loc
în care a şi decedat în anul 1843. 

Împreună cu Hurmuz Hartofilax şi Grigorie Levitul, elaborează noul sistem de

notaţie, care se va răspândi apoi în toată Biserica Răsăriteană, şi va fi adoptat
oficial în cele din urmă, în ciuda faptului că va avea numeroşi oponenţi. Cei „trei
dascăli” , aşa cum au rămas cunoscuţi în istoria muzicii psaltice au început să îşi
predea „noua sistimă’’ în şcoala de la Constantinopol, iar printre elevii lor s-a
numărat şi Petre Efesiu, care va contribui apoi la introducerea reformei şi în
principate.
Dacă Hurmuz şi Grigore s-au dedicat mai mult părţii practice în aplicarea reformei
prin transcrierea cântărilor în noua notaţie, Hrisant a elaborat partea teoretică şi,
astfel, într-un prim stadiu a publicat la Paris „Introducere în teoria şi practica
muzicii bisericeşti”, iar câţiva ani mai târziu a publicat veritabilul tratat
„Megatheoreticon” , care a mai fost tradus, cel puţin la noi sub numele de „Marea
2

teorie a muzicii”. Lucrarea este un tratat deoarece conţine şi o istorie a muzicii

bisericeşti, nu doar aspecte cu privire la reforma hrisantică.

Dimitrie Suceveanu şi compoziţiile româneşti

Dimitrie Suceveanu s-a născut în 1813. Primii ani de şcoală i-a urmat la
Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi”, iar după absolvirea ciclului primar s-a înscris la
şcoala de psaltichie întemeiată de Veniamin Costachi în cadrul Mitropoliei din Iaşi
în anul 1805. Profesor i-a fost grecul Gheorghe Paraschiade, şi printre colegii de
şcoală s-au numărat Nectarie Frimu, Manolache Zmeu etc.
După absolvirea şcolii de muzică psaltică, a fost pe rând protopsalt la bisericile:
„Sfântul Ioan”, „Sfântul Pantelimon”, „Barnovschi” şi la Biserica Albă din Iaşi,
pentru ca, în anul 1837, să devină cântăreţ II la Catedrala mitropolitană din Iaşi.
Începând cu anul 1844, îl regăsim ca profesor la şcoala de muzică psaltică din
cadrul Mitropoliei, funcţie pe care o va păstra până când se va pensiona, şi anume,
în anul 1890. Într-o însemnare pe una din filele Idiomelarului (partea a II-a) său, ce
se află la Mănăstirea Văratic (nr. 4944), scrie: „Acest Triod alăturat cu
Penticostarul este dat Bisericii Mari cu hramul Adormirii de dumnealui Paharnicul
Dimitrie Suceveanu şi soţia sa Ecaterina spre veşnica lor pomenire 1884” (Pr. Prof.
Dr. Nicu Moldoveanu, „Istoria muzicii bisericeşti la români”, Editura „Basilica” a
Patriarhiei Române, Bucureşti 2010, p. 173).
În anul 1848 a retipărit la Iaşi cărţile lui Macarie, pentru ca în decursul anilor
1848-1856, să îşi fi consacrat timpul pregătirii în vederea tipăririi melodiilor
bisericeşti care vor fi incluse în „Idiomelarul unit cu Doxastarul”, despre care pr.
prof. dr. Nicu Moldoveanu afirmă că este „o capodoperă” (Ibidem), şi va fi în cele
din urmă tipărit la Mănăstirea Neamţ între anii 1856-1857, cuprinzând două părţi,
dintre care prima conţine idiomele, stihiri, slave care folosesc la sărbătorile
împărăteşti şi sfinţii mari din timpul anului, mai exact în lunile septembrie-
decembrie şi ianuarie-august, pe când partea a II-a conţine cele utilizate în perioada
Triodului, precum şi a Penticostarului. Cartea i-a fost dedicată Mitropolitului
Sofronie Miclescu, deoarece acesta l-a sprijinit şi motivat să tipărească această
lucrare, chiar dacă nu a contribuit şi din punct de vedere financiar.
Drept sursă de inspiraţie în alcătuirea cărţii menţionate mai sus a recurs la
„Idiomelarul” lui Hurmuz Chartofilax şi la „Doxastarul” lui Petru Lampadarie, şi,
dacă o parte din melodii au fost doar traduse fără nicio modificare, în cazul altora a
fost necesară recompunerea lor deoarece, aşa cum arată chiar Suceveanu „unele
cântări le-am tradus şi altele care n-au fost făcute pe muzichie, le-am compus din
3

nou, precum slavele litiilor, sedelnele, mărimurile şi altele, întocmindu-le şi

aşezându-le cât am putut mai bine pe sistema muzichiei” (Dimitrie Suceveanu,
„Idiomelar”, Tom I, pagina de titlu: „Idiomelariu, adecă cîntare pe singur glasul,
unit cu Doxastariul. Care cuprind doaăsprezece luni, cu Triodul şi Penticostariul.
Tradus din greceşte în româneşte. Partea întîiu. Acum întîi dat la lumină cu
binecuvîntarea înalt pre-o-sfinţiei sale domnului domnului Sofronie Miclescu,
arhiepiscop Sucevii şi mitropolit Moldaviei, cavaleriu a mai multor ordine, în zilele
înalt exelenţiei sale cîrmuitoriu[l] prinţipat[ului] Moldaviei Teodor Nicolae Balş,
cavaleriu a mai multor ordine, în stăriţia pre-cuvioşiei sale arhimandritului kir
Gherasim, stareţul sfintelor monastiri Neamţul şi Secul. Tradus şi prelucrat de
dumnealui paharnicul Dimitrie Sucevanu, protopsaltul sfintei mitropolii, cu a sa
cheltuială pus supt tipariu. În tipografia Sfintei Monastiri Neamţul. Anul 1856.
Traducător şi editor: Dimitrie Suceveanul” în „Prefaţă”).
O altă lucrare tipărită a fost Prohodul Domnului, de data aceasta la Bucureşti, în
anul 1891. Suceveanu şi-a continuat şi activitatea componistică creând numeroase
cântări, dintre care pe unele le-a tipărite mai târziu, iar pe altele imediat după ce le-
a terminat în cadrul colecţiilor altor protopsalţi cum au fost : heruvice, axioane,
polieleie, anixandare etc.
Cu privire la valoarea creaţiilor lui Suceveanu, pr. prof. dr. Nicu Moldoveanu arată
că „toate cântările lui Dimitrie Suceveanu sunt foarte bine construite pe un bogat
fond melodic bisericesc românesc, dar, mai ales, <Iodiomelarul> lui D. Suceveanu
este o capodoperă indiscutabilă”, şi că „este adevărat că cea mai mare parte a
cântărilor au origine grecească, dar felul cum a ştiut el să pună de acord linia
melodică cu textul, cursivitatea melodiilor, îndepărtarea a tot ce nu se potrivea cu
gustul ascultătorilor români etc., au făcut ca această lucrare să nu poată fi depăşită
până astăzi” (Pr. prof. dr. N. Moldoveanu, op. cit., p. 174)

„Lumină lină” şi „Mulţi ani trăiască”

Serafim Ieromonahul a activat ca director al şcolii de cântăreţi a Episcopiei
Buzăului, în timpul păstoririi episcopului Filotei, pentru ca apoi să fie profesor de
muzică psaltică în cadrul seminarul de aici, mai exact în perioada 1851-1856, fiind
totodată şi cântăreţ la Catedrala episcopiei până în data de 1 iunie 1856, când a fost
înlocuit de Neagu Ionescu.
Serafim a vegheat, din dorinţa episcopului Filotei, la corectarea şi reeditarea, în
anul 1856, a seriei de cărţi muzicale bisericeşti concepute de Macarie şi Anton
Pann.
4

În acelaşi an, documentele atestă faptul că acesta era protosinghel şi egumen la

Aluniş, iar în anul 1862 egumen la Vintilă Vodă, pentru ca în anul 1865 să fie
arhimandrit.
În plus, Serafim Ieromonahul a compus câteva cântări bisericeşti pe care le-a inclus
printre cele ale lui Macarie şi A. Pann. Este vorba de „Lumină lină’’, care folosea
glasul al doilea, fiind de fapt o prescurtare a variantei lui Macarie cuprinse în
„Antologie”, „Doxologii pe opt glasuri îndreptate şi aşezate prin osteneala lui
Serafim” (ibidem, p. 101) şi „Mulţi ani trăiască” (polichroniu) pentru episcopul
Filotei, asupra căruia şi-a pus amprenta şi Neagu Ionescu prin mici modificări şi l-a
inclus în ediţia 1900 a „Buchetului muzical...”.
Chiar dacă „Theoreticonul” lui Macarie a fost practic doar o reeditare atunci când a
fost readus la lumina tiparului de către Serafim, totuşi, munca acestuia a contribuit
din plin la conservarea muzicii psaltice în conformitate cu „noua sistimă“ deoarece
exemplarele iniţiale au fost epuizate.

Activitatea lui Neagu Ionescu

A fost cel care i-a urmat lui Serafim Ieromonahul atât la seminar, cât şi la strana
Catedralei episcopale. Locul naşterii sale a fost Albeşti, din judeţul Buzău, în anul
1837. Cultura muzicală psaltică şi-a desăvârşit-o la şcoala de profil din Buzău,
unde îl avusese, după toate probabilităţile drept profesor chiar pe Macarie
Ieromonahul în anul 1833, apoi pe Matache Cântăreţu, care a fost unul dintre
ucenicii lui Macarie şi apoi pe Serafim. A urmat şi cursurile Seminarului, chiar
dacă numai trei clase.
După un timp a ajuns să fie directorul şcolii de muzică psaltică, iar ca protopsalt a
ţinut şi strana Episcopiei. Apoi, pentru o lungă perioadă de timp, şi anume în
perioada 1856-1893, va activa în calitate de profesor de muzică la Seminar. A
urmat reînfiinţarea şcolii de muzică psaltică pe care a şi condus-o, începând din
anul 1893 până în anul 1906. Decesul său a survenit în anul 1917 la 26 ianuarie
1917, însă activitatea sa pe tărâmul muzicii psaltice a durat puţin mai mult decât
„jumătate de veac” (ibidem).
Aportul lui Neagu Ionescu la continuarea procesului de românizare a muzicii
psaltice început de către Macarie şi intensificat de către A. Pann şi elevii lor a
urmat două direcţii, astfel încât era necesară reeditarea aşa-numitor „lucrări
muzicale clasice” (ibidem), deoarece ediţiile retipărite din anul 1856 de către
Serafim au fost la rândul lor epuizate, iar cea de-a doua direcţie a constat în
compunerea unor melodii care să fie în ton cu stilul tradiţional psaltic.
5

În vederea reeditărilor, în anul 1874 Neagu Ionescu, împreună cu I. Sburlan, care îi

era coleg de strană la Episcopie primului, îi solicitau celui care era în vremea aceea
episcop, Inochentie să fie de acord cu reeditarea cărţilor de muzică psaltică
retipărite la Buzău, în anul 1856. Acest lucru era stringent, deoarece elevii care
frecventau cursurile nu dispuneau de manualele necesare.
Astfel, în anul 1875 vedea lumina tiparului, sub îngrijirea celor doi, atât
„Gramatica, Anastasimatarul şi Irmologhionul de cântări bisericeşti...”, care a
adunat totul într-un singur tom voluminos cuprinzând 576 de pagini, cât şi
„Gramatica musicei bisericeşti”, despre care se preciza că era „culeasă şi aranjată
după ale repausatului Anton Pann, de Neagu Ionescu, profesor de Cântări
bisericeşti în Seminarul de Buzeu” (ibidem, p. 102), care, la rândul ei, conţinea 23
de pagini (ibidem).
Cererea cu privire la aceste cărţi era atât de mare şi de frecventă încât în anul 1897
va fi retipărită la Bucureşti pentru a treia oară mica gramatică menţionată. În anul
1881 de data aceasta cu titlul „Buchet muzical...”, având menţiunea „Culegere
după diferiţi autori şi compoziţii originale” de Neagu Ionescu, profesor de Cântări
Bisericeşti în Seminarul din Buzeu, şi cântăreţ I al Episcopiei, Buzeu, 1881 (257
p.), retipărit în Bucureşti la 1900, în format puţin mai mic, 240 p. (ibidem).
Compoziţiile lui Neagu Ionescu sunt cuprinse, cele mai multe, în acest Buchet
muzical. Câteva dintre acestea sunt: „Fericit bărbatul”, pe glas 8, „Doamne strigat-
am”, pe toate glasurile, „Binecuvântările Învierii”, „Catavasiile Buneivestiri”,
„Doxologiile pe opt glasuri”, antifoanele de la Liturghie, „Sfinte Dumnezeule”,
„Câţi în Hristos”, „Crucii Tale”, „Răspunsuri mari”, axioane precum şi altele.
Stilul adoptat de către Neagu Ionescu nu este unul omogen. Astfel există atât
tendinţe de simplificare a variantelor mai vechi, dar şi încercări de înnoire a celui
anterior care era larg şi complicat, care de altfel a şi fost abandonat treptat.
Concluzionând în legătură cu contribuţia lui Neagu Ionescu la românizarea muzicii
psaltice şi favorizarea aplicării reformei hrisantice, putem spune că acesta a avut un
rol important datorită compoziţiilor, reeditărilor, însă şi în calitate de profesor de
muzică psaltică, care a educat multe generaţii care să ducă mai departe acest spirit
inovator iniţiat de către Macarie.

Opera şi inovaţiile lui Nicolae Severeanu

Un alt psalt important pentru muzica noastră bisericească care a activat în secolul
al XIX-lea a fost Nicolae Severeanu, născut la 14 octombrie în anul 1864, la
Flămânzi judeţul Botoşani. A început să înveţe muzica psaltică la Mănăstirea
6

Neamţ, cu fratele Damaschin, pentru ca apoi să frecventeze şcoala de profil de

acolo, fiind elevul arhimandritului Veniamin Niţescu în perioada 1878-1881, fiind
totodată şi psalt al mănăstirii. După un timp, a fost remarcat de către Mitropolitul
Iosif Naniescu, care era la rândul său psalt, dar şi compozitor, iar în anul 1881 este
solicitat de Mitropolia din Iaşi pentru funcţia de canonarh. Protopsalt aici era
cunoscutul Dimitrie Suceveanu, care a decis să îl ia sub aripa sa ocrotitoare pentru
a-l învăţa mai multe despre cântarea bisericească, mai ales că acesta conducea
şcoala de la Iaşi.
În anul 1885, Severeanu se afla la Bucureşti. Cercetătorii presupun că cel care l-a
trimis în capitală a fost Mitropolitul Iosif Naniescu. Aici a fost numit protopsalt la
Biserica „Domniţa Bălaşa”. A mai activat apoi la „Sfântul Nicolae-Tabacu”, la
„Sfânta Ecaterina” şi la „Sfântul Spiridon-Nou”, însă, în ciuda schimbării
parohiilor, nu şi-a abandonat pasiunea pentru muzica bisericească, ci, dimpotrivă,
s-a înscris la Conservatorul din Bucureşti, unde i-a avut printre profesori pe Gh.
Brătianu, Eduard Wachmann, Gheorghe Stephănescu, Grigore Ventura etc.
A absolvit în anul 1890, devenind, în urma concursului susţinut, profesor de
muzică în cadrul gimnaziului din Turnu-Severin. Însă, în cursul aceluiaşi an, a fost
mutat la Buzău, unde a activat atât ca profesor de muzică la liceu, cât şi în calitate
de protopsalt al Episcopiei. Ca protopsalt va rămâne până în anul 1922, adică pe o
perioadă, în care va onora cu vocea sa timp de 30 de ani.
Totodată, ca profesor a activat în perioada 1890-1894 la Seminarul din localitate,
pentru ca între 1923 şi 1931 să predea la şcoala de cântăreţi. În plus, în anul 1894
şi-a alcătuit propriul cor pe lângă Catedrala Episcopiei, membrii acestuia fiind
seminariştii, pe care îi învăţa tainele coralei bisericeşti.
O altă contribuţie importantă la progresul muzicii psaltice din teritoriile româneşti
este de data aceasta împărtăşită cu Pană Brăneanu, alături de care, în anul 1899, a
înfiinţat Societatea cântăreţilor bisericeşti, căreia i-au dat numele lui Ioan Cucuzel.
O altă atribuţie a lui Severeanu era cea de director al revistei cu acelaşi nume, iar
numărul de debut al acesteia a văzut lumina tiparului în anul 1912. N. Severeanu a
încetat din viaţa la Buzău, în data de 9 martie a anului 1941.
Între lucrări muzicale amintim: „Gramatica, Anastasimatarul şi Irmologhionul”,
Bucureşti, 1897 (retipărită, împreună cu Neagu Ionescu, într-o formă mai scurtă),
„Curs elementar de muzică orientală”, Buzău, 1900, „Irmologhiono-Catavasier”,
Buzău, 1909, „Noul Anastasimatar”, Buzău, 1901, „Liturghierul ritmic”, Buzău,
1928, „Anastasimatarul ritmic”, Buzău, 1938, „Prohodul...”, Bucureşti, 1939.
Referitor la creaţia muzicală propriu-zisă a lui Severeanu, pr. prof. dr. Nicu
7

Moldoveanu spune: ,,În cărţile acestea, aproape toate cântările sunt <faceri>
personale sau trecute prin filtrul său, dar tot în stilul tradiţional, deşi au evidente
contribuţii personale şi cu tendinţe îndrăzneţe de înnoire, de modernizare a muzicii
bisericeşti, cum zice el” (op. cit., p. 107). O inovaţie al cărei autor a fost Severeanu
şi care este folosită chiar şi în contemporaneitate este, potrivit pr. prof. dr. Nicu
Moldoveanu „eliminarea şi înlocuirea prin linii a vocalelor ce se repetă sub mai
multe note muzicale” (ibidem).
De asemenea, Nicolae Severeanu a fost unul dintre cei care au depus eforturi
considerabile în vederea trecerii la sistemul de notaţie liniar în şcolile de psaltichie,
demersuri care în cele din urmă s-au bucurat de succes. Din punct de vedere tehnic,
Severeanu a considerat că este necesar să se renunţe la asimetrie şi la poliritmie,
însă alţi psalţi sunt de părere că cel puţin cea din urmă trebuie conservată, şi nu
eliminată, deoarece măsura binară de 2/4, procedeu în favoarea căruia a militat
Severeanu, ar ştirbi din frumuseţea muzicii psaltice, care, la fel ca şi cântecul
popular, folosind poliritmia, are un stil aparte. În cele din urmă s-a păstrat până în
zilele noastre ritmul mixt în muzica psaltică ajungându-se la concluzia că cel binar
ar fi în detrimentul spiritului şi originalităţii ei.

 

 
