CURS IFR ‐ TP IV, 11 MAI 2020 

 
Pluralismul religios și provocările derivate din această realitate sunt unele din 
cele  mai  presante  problematici  ale  secolului  XXI.  De  exemplu,  într‐o  democrație 
apelurile la dimensiunea religioasă ar trebui să aibă o pondere mai mare decât alte 
criterii pentru a determina ce este acceptabil din punct de vedere legal? Legea este 
singurul  criteriu  pentru  ceea  ce  este  un  comportament  acceptabil  într‐o  societate 
multiculturală sau ar trebui să existe o încercare de a promova o identitate națională 
unificatoare?  Ce  se  întâmplă  atunci  când  oamenii  religioși  încearcă  să  conteste 
consensul  liberal  occidental  că  religia  este  o  problemă  de  alegere  privată  pentru 
individ și nu ar trebui să pătrundă instituțional în arena politică? 
Răspunsurile  la  astfel  de  întrebări  au  fost  diversificate.  S‐au  elaborat  cărți, 
studii, cercetări care atacă religia în general, adesea dintr‐o perspectivă evolutivă.  Cu 
toate  acestea,  cea  mai  mare  ostilitate  a  fost  rezervată  în  mod  special 
fundamentalismului, demonstrat atât în mass‐media, cât și în rezultatele sondajelor 
de opinie. Este necesar să dezvoltăm o înțelegere rotundă și exhaustivă a fenomenului 
fundamentalismului  înainte  de  a  decide  cum  să  răspundem,  atât  personal,  religios, 
social cât și politic. 
În primul rând, trebuie să stabilim că există un fenomen care poate fi înțeles. 
Există  într‐adevăr  o  categorie  de  mișcări  religioase  pe  care  o  putem  numi 
″fundamentalism″ sau este termenul simplu folosit peiorativ pentru persoanele care 
își iau religia prea în serios în raport cu alții? Teologul, misiologul, sociologul trebuie 
să  răspundă  dacă  o  astfel  de  categorie  poate  fi  stabilită  doar  dacă  unele  mișcări 
religioase  pot  fi  distinse  de  restul,  deoarece  posedă  în  mod  unic  anumite  trăsături 
comune.  Cercetări  sociologice  extinse  au  identificat  într‐adevăr  cinci  astfel  de 
caracteristici.  
1)  Prima  și  cea  mai  de  bază  caracteristică  distinctivă  a  mișcărilor 
fundamentaliste este aceea că acestea sunt reactive. Fundamentaliștii consideră că 
religia lor este sub amenințare imediată din partea secularismului lumii moderne și se 
luptă cu această ideologie. Ele pot rezista în diferite moduri, dar toate sunt în esență 
opoziționale; ele trebuie să aibă un dușman. 
Celelalte  patru  caracteristici  distinctive  sunt  toate  mijloacele  de  a  ajusta 
scopul  rezistenței.  În  primul  rând,  fundamentaliștii  sunt  dualiști.  Adică,  ei  concep 
lumea în opoziții binare: Dumnezeu și Diavolul, binele și răul, adevărul și falsitatea, 
etc. O astfel de gândire ajută ideea de rezistență, pentru că justifică dezvoltarea unei 
dinamici în‐grup în raport cu în afara‐grup și tot ce rezultă dintr‐o astfel de dinamică.  
2)  În  al  doilea  rând,  fundamentaliștii  consideră  că  cartea  sfântă,  prin 
intermediul interpreților sau citită direct, are autoritatea supremă asupra a ceea ce 
trebuie  să se  creadă și cum  să  se  acționeze.  Dezvăluie  voința  lui  Dumnezeu  pentru 
omenire.  
 3)  In  orice  caz,  în  al  treilea  rând,  interpretarea  fundamentaliștilor  a  cărții 
sfinte este selectivă. Ei aleg idei specifice din ea și le subliniază, schimbându‐le adesea 
sensul tradițional și corect atunci când fac acest lucru. O astfel de adaptare selectivă a 
cărții sfinte oferă justificare pentru strategiile și tactica de rezistență.  
4)  În  cele  din  urmă,  ei  susțin  o  viziune  milenară  a  istoriei,  așteptând  ca 
Dumnezeu să‐și stabilească pe deplin stăpânirea Sa asupra lumii la un moment viitor. 
Unii cred că pot grăbi sosirea acestui eveniment glorios luptând, literal sau spiritual, 
în  numele  lui  Dumnezeu.  Gama  cosmică  a  gândirii  milenarești  motivează  și  inspiră 
credincioșii și oferă o structură și o semnificație vieții lor.  
5) Fundamentalismul este un fenomen din secolul XX.  Mulți cercetători  au 
folosit termenul în general pentru a  denota  mișcări, de‐a lungul veacurilor, care au 
reacționat  la  schimbările  politice,  sociale  sau  religioase  luptând  pentru  religia 
tradițională. Anumite societăți/grupuri religioase, cum ar fi iezuiții din cadrul Bisericii 
Romano‐Catolice și sectele islamice severe, precum Wahhabismul din Arabia Saudită, 
sunt exemple istorice ale unor astfel de apărători autodepășiți ai adevăratei credințe. 
Cu toate acestea, fundamentalismul este prin definiție un fenomen modern, deoarece 
reacționează împotriva modernității. Susținem că modernizarea, și ultima sa expresie, 
globalizarea, este un proces istoric unic. Acesta oferă noi amenințări la adresa religiei 
tradiționale, dar oferă și noi oportunități pentru ca mișcările religioase reacționare să 
prolifereze. Prin urmare, suntem justificați să distingem fundamentismele de mișcările 
religioase reacționare mai vechi, deoarece luptă împotriva unor inamici noi și diferiți. 
Căutăm să înțelegem un fenomen modern: mișcările religioase de astăzi, care ajută în 
prezent la crearea lumii de astăzi. 
Reținem că toate cele cinci caracteristici definitorii trebuie să fie prezente în 
structura  unei  mișcări  religioase  ca  să  poată  fie  numită  fundamentalistă.  Există,  de 
exemplu, multe mișcări, care oferă o mare autoritate cărții sfinte, ceea ce probabil s‐
ar putea spune despre islam în ansamblu. Cu toate acestea, aceste mișcări nu pot fi 
ostile lumii moderne și, prin urmare, semnalează că nu sunt fundamentaliste. Există 
alte mișcări care sunt în primul rând politice, mai degrabă decât religioase în inspirația 
lor. De exemplu, inamicii protestanți și catolici aflați în conflictul din Irlanda de Nord. 
Acestea nu justifică eticheta fundamentalistului. 
Mai  mult,  nu  ar  trebui  să  presupunem  că  toți  membrii  mișcărilor 
fundamentaliste  sunt  persoane  fundamentaliste,  deși  există  o  presiune  puternică 
pentru a se conforma. De asemenea, există mulți fundamentaliști individuali care sunt 
membri  ai  mișcărilor  non‐fundamentaliste.  De  exemplu,  există  mulți  membri  ai 
comunității  anglicane  principale  care  sunt  credincioși  fundamentaliști.  Într‐adevăr, 
conflictul  dintre  fundamentaliști  și  credincioșii  generali  apare  în  multe  mișcări 
religioase, inclusiv în multe dintre denominațiunile creștine. 
Din această analiză, rezultă că mișcările fundamentaliste și fundamentaliștii 
individuali nu sunt întotdeauna ușor de diferențiat de alte mișcări religioase sau alți 
indivizi. Există un număr mare de credincioși tradiționaliști, care, la o primă vedere, ar 
putea fi văzuți drept fundamentaliști. Trebuie să fim siguri că toate cele cinci criterii 
sunt  prezente,  în  special  primul  și  esențialul  criteriu:  ostilitatea  față  de  aspectele 
modernității.  Inamicii  lor  specifici  pot  varia:  musulmanii  fundamentaliști  pot  viza 
guvernele  musulmane  apostate  sau  Vestul  degenerat,  în  timp  ce  creștinii 
fundamentaliști  atacă  grupuri  specifice  care  sfidează  agenda  lor  morală.  Cu  toate 
acestea, pentru a repeta: etichetarea unor grupuri și oameni drept ″fundamentaliști″ 
necesită o analiză a convingerilor și practicilor lor. Termenul nu poate fi folosit pur și 
simplu pentru a descrie oameni care sunt neobișnuit de religioși sau care pretind că 
reprezintă adevărata și credința tradițională.  
Având  în  vedere  criteriul  de  bază  al  ostilității  față  de  modernitate,  este 
interesant  de  observat  dacă  putem  plasa  fundamentalismul  într‐un  context  al 
postmodernității.  Pe scurt, ″fundamentalismele sunt narațiuni mărețe  necinstite, în 
concurență cu alte narațiuni mari precum umanismul secular și pluralismul religios. 
Caracteristica  lor  cheie  este  ostilitatea  lor  față  de  modernitate  și  este  probabil  să 
prefere  teocrația  democrației  și  legile  morale  universale  pentru  respectarea 
drepturilor minorităților. Globalizarea este mai bine interpretată ca posibila înflorire 
finală  a  modernității  târzii  și  este  în  primul  rând  modernitatea,  mai  degrabă  decât 
postmodernitatea, față de care reacționează fundamentalismele.″ 
Referința  la  cele  cinci  trăsături  distinctive  ale  fundamentalismului  este 
capitală în înțelegerea acestui fenomen. Ele servesc pentru a evidenția cât de diferiți 
și neobișnuiți apar fundamentaliștii față de alte persoane. Adesea, fundamentaliștii 
semnalează  aceste  diferențe  vizibil  prin  aspectul  și  comportamentul  lor.  Ei  îi 
determină pe mulți să ajungă la concluzia că există ceva unic și ciudat în privința lor. 
Observatorii presupun că nu pot fi înțeleși în termeni normali și necesită noi explicații. 
De exemplu, mulți și‐au asumat anomalii psihologice sau defecte de personalitate, iar 
alții au dezvoltat teorii unice pentru a face față de ceea ce cred că este un fenomen 
unic. 
Fundamentalismul  constă  în  mișcări  religioase  care  pot  fi  înțelese  folosind 
concepte  bine  stabilite  din  științele  sociale  și  în  special  din  psihologia  socială. 
Fundamentaliștii  sunt  într‐adevăr  diferiți;  ei  încearcă  să‐și  stabilească  diferența  la 
fiecare oportunitate disponibilă. Dar numai teoria și cercetarea temeinică pot spera 
să răspundă la întrebarea de bază: Cum reușesc mișcările fundamentaliste să atragă, 
să  păstreze și să  motiveze  oameni care  trăiesc  în societăți moderne  pe  perspectiva 
unei concepții pre‐moderne asupra lumii? 
Desigur, este, de asemenea, extrem de important să înțelegem de ce foarte 
puțini fundamentaliști acționează violent. Cu toate acestea, această întrebare este, în 
mod  logic,  secundară  întrebării  de  ce  sunt  fundamentaliști  în  primul  rând. 
Fundamentaliștii variază și în multe alte moduri, în timp ce toți împărtășesc aceleași 
cinci  caracteristici  definitorii.  De  exemplu,  unele  mișcări  fundamentaliste  sunt 
puternic politizate; altele sunt preocupate de salvarea sufletelor sau de păstrarea lor 
curată,  precum  mișcarea  carismatică  creștină  este  mult  mai  preocupată  de 
experiențele  spirituale  decât  de  obținerea  victoriilor  politice.  Dintre  acele 
fundamentalisme  care  sunt  politizate,  marea  majoritate  încearcă  să‐și  atingă 
obiectivele prin metode politice, mai degrabă decât prin metode violente. 
Sarcina  esențială  a  oricărei  lucrări  axate  pe  un  termen  conceptual  este 
definirea termenului respectiv. Aceasta nu este însă o sarcină ușoară în cazul nostru 
deoarece  fundamentalismul  este  un  termen  atât  de  frecvent  și  superficial  utilizat, 
aruncat  ca  o  minge  de  baseball  în  mass‐media  și  arenele  politice.  Uneori  termenul 
fundamentalism este folosit pentru a descrie  orice grup care ia religia în serios sau 
care  consideră  rolul  important  al  religiei  în  viața  publică.  De  asemenea,  termenul 
poate fi folosit și pentru cei care sunt prea încrezători în religie sau care se angajează 
în  orice  fel  de  acțiune  dincolo  de  convingerea  religioasă.  Astfel,  nu  doar  drepturile 
religioase  creștine  din  Statele  Unite  și  musulmanii  al  Qaeda  la  nivel  mondial  sunt 
numiți fundamentalisti, dar și grupurile locale de părinți care doresc restricții privind 
accesul la Internet în școlile publice. Grupurile care își doresc pur și simplu practicarea 
propriei  religii  sunt  numite  fundamentaliste,  precum  și  grupurile  care  impun  o 
revizuire a sistemului politic național sau global care sunt în cal mai bun caz conectate 
cultural la o religie. Așadar, ce este fundamentalismul? Poate mai mult decât multe 
alte concepte, fundamentalismul este un fenomen contextual.  
În una din primele lucrări teoretice și sociologice asupra fundamentalismului, 
Riesebrodt    definește  fundamentalismul  ca  ″o  mișcare  urbană  îndreptată  în  special 
împotriva dizolvării noțiunilor personaliste și patriarhale de ordine și relații sociale și 
înlocuirea lor prin principii depersonalizate″. În partea a doua a volumului cu numărul 
cinci,  Fundamentalism  Project,  Almond    definește  fundamentalismul  ca  ″o  formă 
perceptibilă  a  militanței  religioase  prin  care  adevărații  credincioși  autoproclamați 
încearcă să înlăture eroziunea identității religioase, să fortifice granițele comunității 
religioase și să creeze alternative viabile instituțiilor seculare și comportamentelor.″  
Dintr‐o  perspectivă  mai  directă  în  contextul  modernității,  Antoun    definește 
fundamentalismul  ca  o  orientare  cognitivă  și  afectivă  religioasă  către  lume, 
caracterizată  prin  protestul  împotriva  schimbării  și  orientării  ideologice  a 
modernismului.  
Fiecare  dintre  aceste  definiții  presupune  un  caracter  transnațional  și 
transcultural  către  fundamentalism.  Poate  fi  definit  în  afara  circumstanțelor  sale 
istorice unice. Unii cercetători și practicanți susțin că termenul se aplică numai în cazul 
protestanților conservatori teologic din SUA.  Ei susțin acestea deoarece termenul a 
fost  folosit  pentru  prima  dată  pentru  a  descrie  această  mișcare  (vezi  secțiunea 
următoare) și pentru că este menit să se aplice doar unui subgrup de oameni în cadrul 
unei  tradiții  religioase.  De  exemplu,  musulmanii  susțin  adesea  că  nu  pot  fi  numiți 
fundamentaliști pur și simplu pentru că iau în serios învățătura Coranului și credința 
lor.  Căci, dacă acesta ar fi criteriile, atunci toți musulmanii sunt fundamentaliști. Și 
dacă acest lucru ar fi adevărat, termenul încetează să mai fie de folos.  
 S‐au  îndreptat  critici  serioase  asupra  lucrărilor  care  analizează 
fundamentalismul  ca  fenomen  global.  Criticii  percep  că  o astfel  de  muncă combină 
adesea mișcări religioase conservatoare cu mișcări religioase naționale postcoloniale. 
Alții critică ceea ce ei consideră ca fiind imensitatea diferențelor care trebuie excluse, 
de exemplu, fundamentaliștii protestanți din SUA și fundamentaliștii naționali hinduși, 
fiind aceiași din punct de vedere conceptual.  Unii cercetători sunt dispuși să asociază 
termenul  în  cadrul  mișcărilor  conservatoare  din  cadrul  religiilor  abrahamice  ale 
iudaismului, creștinismului și islamului, dar nu și altor religii . Riesebrodt  a răspuns că, 
din punct de vedere sociologic, este extrem de relevant faptul că mișcările religioase 
conservatoare renăscute au multe caracteristici în comun întrucât sugerează că astfel 
de mișcări au apărut în condiții sociologice asemănătoare. Din acest motiv, susține el, 
în ciuda diferențelor importante dintre aceste mișcări, cunoașterea poate avansa pe 
considerentul  că  fundamentalismul  este  o  categorie  sociologică  care  are  nevoie  de 
dezvoltare teoretică și empirică.  
Modul în care este definit și interpretat fundamentalismul depinde în mare 
parte de perspectiva fiecăruia. Din punct de vedere modern, laic, fundamentaliștii sunt 
reacționari, radicali care încearcă să obțină puterea și să îndrepte societățile înapoi în 
epocile  întunecate  ale  opresiunii,  patriarhiei  și  intoleranței.  Acești  fundamentaliști 
sunt  lipsiți  de  judecată,  înfricoșători  și  chiar  răi.  Susținătorii  modernizării  nu  se 
consideră  a  fi  asemeni  fundamentaliștilor.  Mai  degrabă,  moderniștii  sunt  oamenii 
buni,  motivați,  iubitori  de  libertate  și  drepturile  omului.  Repet,  din  punctul  lor  de 
vedere,  întrucât  gândesc  mai  clar  și  apreciază  probele  empirice  și  drepturile 
individuale, moderniștii individualizează perspectiva greșită a fundamentaliștilor.  
În schimb, pentru fundamentaliști și simpatizanții lor, versiunile occidentale 
ale  modernizării  se  năpustesc  asupra  lor  într‐un  val  de  schimbări,  destrămând 
comunități, valori, legături sociale și sensuri. În fața acestor modificări, unele grupuri 
spun ″Nu″. Când o fac din prisma propriei convingeri religioase sunt numiți de către 
moderniști  fundamentaliști  religioși.  Fundamentaliștii  și  simpatizanții  lor  își  văd 
statutul împotriva valului de schimbare ca fiind onorabil, drept, păstrător de viață și 
un  apel  la  viață  deopotrivă.  Sunt  oameni  care  luptă  împotriva  influenței  masive  a 
opresiunii  seculare,  a  goliciunii,  a  haosului  și  a  restricției  libertății.  Așa  cum  afirmă 
Bruce: ″Fundamentalismul este răspunsul rațional al popoarelor tradițional religioase 
la schimbările sociale, politice și economice care degradează și constrâng rolul religiei 
în lume... Fundamentaliștii nu au exagerat măsura și modul în care culturile moderne 
amenință ceea ce este important pentru ei.″  
Termenul fundamentalism a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie o 
mișcare  conservatoare  a  protestantismului  care  s‐a  dezvoltat  în  Statele  Unite, 
aproximativ din 1870  până în 1925. În cel puțin o parte din această perioadă, Statele 
Unite  au  fost  probabil  liderul  mondial  în  modernizare.  După  cum  afirmă  istoricul 
religios american George Marsden și alții, această mișcare fundamentalistă inițială a 
fost în primul rând o mișcare religioasă  luându‐și numele dintr‐o serie de broșuri, The 
Fundamentals:  A  Testimony  of  the  Truth,  publicat  din  1910  până  în  1915.  Aceste 
broșuri au conturat aspectele fundamentale, nenegociabile ale credinței creștine, așa 
cum au fost convenite de conducătorii religioși conservatori ai vremii. Spre deosebire 
de  multe  mișcări  fundamentaliste  de  azi,  fundamentalismul  protestant  al  Statelor 
Unite de la începutul secolului XX nu a fost atât o luptă cu statul secular cât o luptă 
intra‐religioasă cu alte persoane și organizații protestante din SUA. Aceste persoane și 
organizații protestante din SUA încercau să‐și modernizeze religia pentru a fi, în opinia 
protestantă progresivă,  relevante  pentru  o  nouă  perioadă. Fundamentaliștii  acestei 
epoci  s‐au  opus  militant  modernizării  credinței  creștine  și  schimbărilor  culturale 
susținute  de  modernism.  După  cum  remarcă  Marsden  ″fundamentalismul  era  o 
federație slăbită, diversă și nestatornică de cobeligeranți uniți prin opoziția lor aprigă 
față de încercările moderniste de a alinia creștinismul cu gândirea modernă″.  
În perioada care urmează după Scopes Trial din 1925, în care fundamentaliștii 
au  trecut  de la  a fi membri respectați ai societății la un grup ridiculizat, aceștia din 
urmă practic s‐au retras în propria lor lume, unde au stat pentru mai multe decenii. În 
timp  ce  erau  acolo,  au  dezvoltat  în  liniște  instituții  paralele,  strategii  pentru 
influențarea societății și lideri bine pregătiți. Revenirea lor în public în anii '70 a coincis 
cu reapariția mișcărilor religioase conservatoare în jurul lumii.  
Cea  mai  cuprinzătoare  (și  cel  mai  des  citată)  definiție  a  fundamentalismul 
este  cel  elaborat  de  editorii  Fundamentalism  Project  (Fundamentalism  Project  ‐ 
realizat în prima jumătate a anilor ’90 de Academia Americană de Arte și Științe, cu 
participarea a zeci de cercetători de seamă). Această definiție include nouă puncte: 
cinci legate de ideologia grupurilor și patru legate de organizația lor : 
1)  Reactivitate  la  marginalizarea  religiei.  Mișcările  fundamentaliste  sunt 
″preocupate  mai  întâi  de  eroziunea  religiei  și  rolul  acesteia  în  societate″  și,  prin 
urmare,  protejează  ″un  anumit  conținut  religios,  un  set  de  credințe  cosmologice 
tradiționale și norme de conduită asociate″.  
2)  Selectivitate.  Fundamentalismul  nu  este  doar  defensiv  tradiției,  ci 
″selectează  și  reformulează  aspecte″  ale  acesteia,  care  diferențiază  ideologia 
fundamentalistă de curentul religios.  În mod similar, fundamentaliștii acceptă unele 
laturi ale modernității (în special caracteristicile sale tehnologice și organizaționale), 
dar refuză altele ( în principal bazele ideologice ale modernității, cum ar fi relativismul, 
secularismul și pluralismul), unele dintre ele fiind selectate ″pentru o atenție specială, 
de obicei sub formă de opoziție concentrată″.  
3)  Maniheismul  moral.  Viziunea  fundamentalistă  asupra  lumii  consideră 
realitatea  ″divizată  fără  compromis  în  lumină  [...]  și  întuneric  [...].  Lumea  din  afara 
grupului  este  deci  contaminată,  păcătoasă,  condamnată;  lumea  din  interior  este  o 
″rămășiță″ pură și răscumpărată. 
4)  Absolutismul  și  ineranța.  Fundamentaliștii  au  o  credință  în  ineranța 
textelor lor sacre, ″sau analogii acestora (de exemplu, infailibilitatea papală, o școală 
privilegiată a  jurisprudenței islamice etc.)″;  cu  o  abordare  recognoscibilă a  surselor 
sacre, care se opune metodelor hermeneutice.  
5) Milenarism și mesianism. Istoria are un punct culminant miraculos, când 
″binele va triumfa asupra răului″; și ″sfârșitul zilelor, precedat de încercări și necazuri, 
va fi lansat de Mesia, Mântuitorul; Imamul ascuns ″. 
6) Apartenență aleasă. Militanții grupurilor fundamentaliste tind să considere 
apartenența lor drept ″aleasă″, numire divină″. 
7)  Limite  ascuțite.  Ideea  unei  despărțiri  între  credincioși  și  păcătoși  este 
răspândită între mișcările fundamentaliste, cu noțiunea ″de perete despărțitor și alte 
metafore  spațiale″.  Separarea  poate  fi  fizică  sau  ″implementată  prin  granițe 
audiovizuale, printr‐un vocabular distinctiv și prin controlul asupra accesului la mass‐
media″. 
8)  Organizare  autoritară.  Deși  apartenența  este  voluntară,  cu  tendințe 
frecvente  către  egalitarism,  ″forma  tipică  a  organizației  fundamentaliste  este 
carismatică,  o  relație  lider‐adept″.  Tensiunea  dintre  aceste  două  caracteristici  face 
mișcarea uneori fragilă. Mai mult, ″întrucât nu poate exista o opoziție loială, există o 
tendință spre fragmentare″.  
9) Cerințe comportamentale. ″Timpul, spațiul și activitatea membrilor sunt o 
resursă de grup, nu una individuală″. Pentru a crea ″o dimensiune afectivă puternică, 
o dimensiune imitativă și conformă″, grupurile au astfel ″muzică distinctivă, [...] reguli 
pentru băutură [...], sexualitate, vorbire adecvată și disciplina copiilor″, cu cenzurarea 
lecturii și a materialelor audiovizuale.1  

                                                            
1
 Caracteristicile pot fi împărțite și în ideologice și organizaționale.  
Ideologice: 1. Reactivitate la marginalizarea religiei: Fundamentalismul este în primul rând o apărare a 
unei tradiției religioase, o tradiție percepută a fi erodată sau atacată de procesele de modernizare și 
secularizare.  Fără  această  caracteristică,  o  mișcare  nu  este  etichetată  în  mod  corespunzător 
fundamentalistă 2. Selectivitate: Fundamentalismul este selectiv. În loc să apere pur și simplu o tradiție 
religioasă, selectează și reformulează aspectele tradiției, în special aspecte care îi disting în mod clar pe 
fundamentaliști de curentul convențional. Mai mult, astfel de mișcări afirmă și folosesc unele aspecte 
ale modernității, cum ar fi o mare parte a științei moderne și a formelor moderne de comunicare și alte 
tehnologii. În cele din urmă, anumite consecințe sau procese ale modernității sunt evidențiate pentru 
atenția specială și opoziție concentrată (cum ar fi avortul pentru fundamentaliștii creștini ai SUA). 3. 
Viziune dualistă asupra lumii: Realitatea este împărțită clar în bine și în rău, lumină și întuneric, dreptate 
și nelegiuire. 4. Absolutism și infailibilitate: Textul tradiției (Tora, Coranul sau Biblia, de exemplu) ″sunt 
de origine divină (inspirată), adevărate și precise în toate particularitățile″. Mișcările fundamentaliste 
din religiile care nu au un text sacru clar (cum ar fi hinduismul) privilegiază adesea un text (sau un set 
de texte) asupra altora. 5. Milenialism și mesianism: Istoria are un sfârșit miraculos și sfânt. La sfârșitul 
timpului, la intrarea sau întoarcerea celui sperat (Mesia, Imamul ascuns etc.), suferința se va sfârși, răul 
va fi învins, iar credincioșii vor fi învingători. Religiile avraamice (iudaism, creștinism și islam) oferă cele 
mai  certe  asigurări;  Tradițiile  non‐avraamice,  deși  au  tendința  de  a  împrumuta  din  certitudinea 
″sfârșitului″ religiei avraamice, nu au astfel de asigurări complet elaborate. 
Organizaționale: 1.  Apartenență  aleasă:  Cei  din  mișcările  fundamentaliste  se  consideră  ca  fiind 
chemați, selectați, destinați misiunii lor de a apăra tradiția religioasă. 2. Limite aprige: Oamenii sunt fie 
în  grupul  fundamentalist,  fie  nu.  Limitele  sunt  clar  stabilite;  nu  există  confuzie.  Unul  este  mântuit, 
neprihănit, un adept al lui Allah, un apărător al credinței sau nu este deloc. 3. Organizare autoritară: 
Mișcările  fundamentaliste  sunt  de  obicei  organizate  în  jurul  unor  lideri  carismatici,  cu  alții  adepți. 
Liderul  (sau  liderii)  este  privit  de  adepți  ca  fiind  ales  special  de  zeitatea  lor,  cineva  cu  calități 
 Această  definiție,  deși  autoritară  și  exactă,  este  puternic  împărtășită  din 
punct de vedere sociologic și nu este potrivită pentru cercetarea în domeniul științei 
politice.  Mai  mult  decât  atât,  autorii  par  să  se  gândească  la  fundamentalismele 
religioase ca tablouri de secte (mai mult sau mai puțin mici) și nu la mișcări mai ample 
(și  adesea  bine  conectate)  angajate  în  domeniul  politic.  În  restul  literaturii  de 
specialitate  care  tratează  subiectul,  putem  găsi  analize  ale  strategiilor  politice  ale 
mișcărilor  fundamentaliste  religioase,  mai  ales  în  studii  de  caz.  De  exemplu,  Gilles 
Kepel,  în  cartea  sa  despre  mișcarea  islamistă  egipteană,  a  făcut  o  distincție  între  o 
strategie  de  sus  în  jos  (care  vizează  cucerirea  puterii  ca  o  condiție  prealabilă  a 
islamizării  societății)  și  una  de  jos  în  sus  (care  vizează  islamizarea  societății  ca  o 
condiție prealabilă pentru cucerirea puterii).  
În  literatura  comparată,  este  foarte  posibil  să  găsim  observații  vagi  despre 
rolul  jucat  de  grupurile  și  mișcările  fundamentaliste  religioase  în  politica  internă, 
strategiile  și  rezultatele  lor  politice.  Cronologic,  prima  analiză  interesantă  a  fost 
probabil  Pious  Passion  a  lui  Martin  Riesebrodt,  care  compară  fundamentalismul 
islamic  iranian  cu  Christian  right  american.  Riesebrodt  face  distincția  între 
fundamentalismele ″world fleeing″ (în care ″adepții încearcă să creeze o comunitate 
ideală prin retragerea din lume″) și cele ″world mastering″ (căutând ″să forțeze idealul 
lor  de  ordine  dreaptă  asupra  lumii″).  Potrivit  autorului,  fundamentalismele  care 
stăpânesc lumea pot fi, la rândul lor, subdivizate în:  
a) reformiste (respectând instituțiile politice și acționând conform regulilor 
pentru a obține satisfacția cerințelor lor) și  
b) revoluționare (cu privire la instituțiile și regulile politice drept ilegitime și 
care  vizează  modelarea  unei  sistem  diferit  prin  cucerirea  puterii,  fără  a  exclude 
mijloace violente).   
Fundamentalism Project a lărgit ulterior această clasificare, enumerând patru 
categorii  de  fundamentalism:  cuceritor  mondial,  transformator  mondial,  creator 
mondial și renunțător mondial.  
Fundamentalism  Project  oferă,  de  asemenea, un  sondaj  asupra  strategiilor 
politice ale fundamentaliștilor, în cadrul regimurilor democratice și nedemocratice. În 
sistemele politice autoritare, analiza confirmă observațiile lui Kepel despre mișcarea 
islamistă  egipteană,  prezentând  o  strategie  de  sus  în  jos  și  de  jos  în  sus.  Cu  toate 
acestea,  autorii  subliniază  că,  în  regimurile  democratice,  din  cauza  oportunităților 
oferite mișcărilor de libertatea de exprimare și de drepturile civile, acestea preferă, de 

                                                            
supranaturale asemănătoare sau acces special la divinitate, virtuos, un model pentru adepți și unul cu 
pregătire specială și cunoaștere a textelor sacre. 4. Cerințe comportamentale: ca extindere a viziunii 
dualiste asupra lumii și crearea de granițe clare, cerințele comportamentale sunt atât elaborate, cât și 
specifice. Reguli despre vorbitul adecvat, îmbrăcămintea, sexualitatea, băutul, alimentația, formarea 
familiei, copiii, activitățile de divertisment și alte comportamente sunt frecvente. Cf. G.A. Almond, R.S. 
Appleby,  E.  Sivan,  Strong  Religion:  The  Rise  of  Fundamentalisms  Around  the  World,  Chicago:  Univ. 
Chicago Press, 2003, pp. 399‐424. 
 
obicei,  cele  de  jos  (și  non‐violente).  Mai  mult  decât  atât,  potrivit  Fundamentalism 
Project,  strategia  fundamentaliștilor  este  ″concepută  mai  întâi  pentru  a  crea  un 
perimetru defensiv și mai târziu ca mod de extindere a acțiunii asupra societății civile, 
cu speranța de a atinge hegemonia″.  
Acest punct de vedere este  împărtășit și de  teoreticienii mișcărilor sociale, 
care  includ  fundamentalisme  în  rândul  mișcărilor  de  apărare  socială,  care  vizează 
″rezistența la schimbare, reacționarea la intruziunea statului sau a pieței în viața de zi 
cu  zi,  protejarea  ordinii  sociale  tradiționale  amenințate  de  modernizare″.    Această 
perspectivă  poate  fi  conectată  la  reactivitatea  fundamentaliștilor,  care  poate  fi 
îndreptată  împotriva  unei  schimbări  a  identității  naționale  (crearea  mișcărilor 
fundamentaliste  cu  orientare  naționalistă)  sau  împotriva  unei  încercări 
guvernamentale  de  extindere a sferei  publice (creând mișcări preocupate în primul 
rând de rolul religiei în societate).  
Potrivit  redactorilor  din  Fundamentalism  Project,  fundamentaliști  sunt  de 
asemenea  împiedicați  să  se  comporte  în  mod  asertiv  în  politică,  deoarece  ″sunt  în 
primul rând bărbați și femei ai religiei,  decât ai guvernului″ și au puțină experiență 
politică.  Astfel,  ″le  este  greu  să  guverneze  fără  a  apela  la  serviciile  politicienilor 
profesioniști  și  aliați  non‐fundamentaliști″.  Acest  fapt  poate  duce  la  ″politica 
compromisului și la distilarea mesajului socio‐moral fundamentalist″.  
Acest  punct  de  vedere  nu  este  împărtășit  însă  de  un  alt  contribuitor  al 
proiectului,  Rhys  W.  Williams,  care  crede  într‐un  rol  mult  mai  activ  al 
fundamentaliștilor  în  politică.  Potrivit  acestui  autor,  ″fundamentaliștii  care  se 
angajează  activ  în  politica  publică  abordează  rareori  acestea  cu  agende  parțial 
modeste. Atacul la distincția dintre public și privat în viața socială este adesea explicit 
în programele fundamentaliste pentru schimbare. [...] Din aceste motive, perioadele 
de activitate fundamentalistă la scară largă coincid cu perioade de instabilitate politică 
generalizată care duc adesea la ″crize de regim″.  
Asemenea  observații  disponibile  în  literatură  nu  oferă  un  cadru  potrivit 
pentru o analiză politologică a fenomenului fundamentalist. Prin urmare, trebuie creat 
un nou model. În primul rând, perspectivele care analizează fundamentalismul la nivel 
individual (cum ar fi perspectiva economiei religioase) vor fi neglijate, pentru a adopta 
punctul de vedere definit de ″paradigma identităților colective″ a lui Silvano Belligni. 
Se bazează pe premisa că ″comportamentul politic nu poate fi înțeles în perspectivă 
individuală,  ci  trebuie,  de  asemenea,  interpretat  (și  mai  ales)  ca  opoziție  între 
comunitățile rivale ale căror logici de acțiune preced și transcend cele ale indivizilor 
care fac parte din ele″. Identitățile fundamentaliste corespund, pe de altă parte, celor 
cinci principii elaborate de Belligni pentru a defini identitățile colective: 
1. Reflexivitatea (persoanele care participă la ele se simt că fac parte din ele) 
2. Recunoașterea (se recunosc reciproc ca fiind similare) 
3. Identificare (se identifică cu scopurile grupului) 
 4.  Dezinteresul  sau  devotamentul  comunitar  (sunt  dispuși  să‐și  sacrifice 
interesele individuale) 
5.  Participarea  expresivă  (cooperează  cu  alți  membri,  bucurându‐se  de  o 
împlinire simbolică care se opune logicii liberale) 
Mai mult, ele corespund unui al șaselea principiu, care definește identitățile 
politice: 
6. Opoziție (membrii se opun colectiv celorlalte grupuri, pe care ei îi percep 
ca rivali).  
Mai  precis,  această  cercetare  se  bazează  pe  premisa  că  teoria  socială  a 
mișcării reprezintă cel mai util instrument teoretic pentru analiza fundamentismelor, 
în special structura oportunității politice și teoriile de mobilizare a resurselor. Primul, 
creat de Peter Eisinger și sistematizat de Sydney Tarrow, analizează contextul politic 
în care are loc mobilizarea, încercând să constate factorii care afectează mobilizarea 
și succesul sau  eșecul acesteia. Acești factori pot fi trăsături stabile ale unui sistem 
politic (cum ar fi puterea statului și gradul de represiune), dar, cel mai important, unele 
schimbătoare: 
1. Un acces sporit la putere (conform tezei clasice a lui Tocqueville)  
2. Instabilitatea alinierii politice, în special la nivel electoral 
3. Prezența sau absența aliaților influenți 
4.  Conflictele  între  și  dintre  elite  (unele  părți  pot  prelua  rolul  ″tribunilor 
poporului″ pentru a obține puterea).   
A  doua  perspectivă  (creată  de  John  D.  McCarthy  și  Mayer  N.  Zald)  este 
deosebit de utilă, deoarece mută accentul de la motivele unei mobilizări la felul în care 
începe, se dezvoltă, reușește și eșuează, ținând cont de variabile precum organizarea 
și  disponibilitatea  resurselor.  Un  instrument  foarte  util  în  analiza  mișcărilor 
fundamentaliste este și distincția autorilor între ″mișcarea socială″ (un set de opinii și 
credințe într‐o populație care reprezintă preferințe pentru schimbarea unor elemente 
ale structurii sociale și / sau distribuirea recompenselor unei societăți) și ″organizație 
de mișcare socială″ (o organizație complexă sau formală care își identifică obiectivele 
cu preferințele unei mișcări sociale sau a unei mișcări contra  și încearcă să pună în 
aplicare aceste obiective).  
Această  distincție  ne  permite  să  evităm  greșeala  care  îi  determină  pe  mai 
mulți  autori  să  considere  fundamentalismele  ca  seturi  de  secte  mici  separate, 
neglijând  întreaga  rețea  a  formei  din  urmă.  Definiția  ″mișcării  fundamentaliste″ 
folosită  în  această  cercetare  (care  integrează  literatura  comparativă  asupra 
fundamentalismului cu teoriile mișcării sociale) este următoarea: O gamă mai mult sau 
mai  puțin  coerentă  de  grupuri  și  organizații  care,  bazându‐și  ideologia  pe  o 
reinterpretare selectivă a textelor sacre, acționează în sfera publică pentru a o face 
cât mai potrivită stilurilor de viață, legilor și instituțiilor sale de viziune asupra lumii, 
luând  o  poziție  dialectică  față  de  modernitate  și  opunerea  altor  segmente  ale 
societății, identificate drept rivali nestăpâniți.