Cuprinsul Hristologiei

Hristologia este învățătură ortodoxă despre cele două firi și persoana lui Iisus
Hristos, care în forma ei definitivă a fost elaborată de Sinoadele Ecumenice (în
special Sinodul I Ecumenic, Sinodul IV Ecumenic și Sinodul VI Ecumenic) prin
sinteza datelor Noului Testament și teologia patristică bizantină. Tot în această
perioadă s-a elaborat vocabularul hristologic: persoană, unirea ipostatică sau
,,enipostazierea” naturii umane în persoana Cuvântului comunicarea idiomelor,
perihoreza sau întrepătrunderea reciprocă, îndumnezeirea firii omenești. Iisus
Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, este a doua persoană a Sfintei Treimi,
despre Care Simbolul de la Niceea (art. 2—7) afirmă că S-a născut din Tatăl mai
înainte de toți vecii : ,,Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl...”.

Această mărturisire de credință a Sinodului Ecumenic de la Niceea (325), care

afirmă, împotriva ereziei ariene, deoființimea Fiului cu Tatăl, a fost dezvoltată și
clarificată de Sinoadele Ecumenice ulterioare (Sinodul III Ecumenic, Sinodul IV
Ecumenic, Sinodul V Ecumenic), în fața diferitelor erezii care s-au ivit după
Sinodul de la Niceea și care negau fie unirea celor două firi, dumnezeiască și
omenească, fie realitatea voinței omenești în persoana Fiului. Sinodul al IV-lea
Ecumenic (Calcedon, 451) a adoptat dogma potrivit căreia Iisus Hristos este Fiul și
Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat (Ioan 1, 14), Dumnezeu adevărat și om
adevărat, de o ființă cu Dumnezeu cel veșnic și nevăzut după firea Sa
dumnezeiască și de o ființă cu noi după firea omenească, cele două firi desăvârșite
fiind unite în mod tainic în persoana divină unică a Cuvântului lui Dumnezeu, fără
amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. Iar Sinodul al VI-lea
Ecumenic din Constantinopol (680—681) a afirmat că Fiul întrupat are două voințe
naturale și două energii, una creată și alta necreată, unite în mod neseparat în
subiectul unic al Cuvântului.
Dogma hristologică se întemeiază pe mărturiile revelate ale Noului Testament, care
atestă deopotrivă dumnezeirea și existența istorică a «Omului Hristos-Iisus» (I
Tim. 2, 5). Aceste mărturii recunosc nu numai realitatea istorică a existenței și
activității pământești a lui ,,Iisus Nazarineanul” (Fapte 2, 22), ci și identitatea
dintre Fiul lui Dumnezeu și Iisus din Nazaret, căci ,,Acesta este Fiul lui
Dumnezeu” (Fapte 9, 20). Pe ,,Acest Iisus”, Dumnezeu L-a făcut ,,Domn și
Hristos” (Fapte 2, 36). Asterie al Amasiei consideră că mărturisirea din Cezareea a
Apostolului Petru : ,,Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Mt. 16, 16),
cuprinde în scurt toată învățătura evanghelică despre Hristos, deoarece ,,Tu ești
Hristosul”, afirmă realitatea întrupării lui Dumnezeu, iar ,,Fiul lui
Dumnezeu”afirmă dumnezeirea lui Iisus din Nazaret (Fapte 10, 38).

Hristologia este unul din capitolele fundamentale ale dogmaticii ortodoxe. Sfântul
Grigorie Sinaitul spune că : ,,Definiția dreptei credințe este a vedea și a cunoaște
întru curăție cele două dogme ale credinței, adică Treimea și doimea : Treimea a o
privi și a o cunoaște în chip neamestecat și netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui
Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi și a ști pe un singur Fiu, și înainte de
întrupare și după întrupare, dar după întrupare, slăvit în chip neamestecat, în două
firi și în două voințe, dumnezeiești și omenești”1.
Câteva aspecte majore ale Hristologiei ortodoxe:
a) Preexistența Logosului prin nașterea din veci a Cuvântului, ceea ce constituie
actul unic al Persoanei Tatălui în relație cu Fiul. Fiul este rodul Tatălui ca subiect
care voiește, sau al voinței care naște. Fiul existe din veci, de aceeași esență și
simultan cu subiectul — Tatăl care naște. într-adevăr, din cuvintele Sfintei
Scripturi, reiese că Fiul este a doua Persoană a Sfintei Treimi (Mt. 28, 19),
Dumnezeu-Fiul, Care S-a întrupat și a locuit în mijlocul nostru (In 1, 14). înainte
de întrupare, Fiul cel unul născut din Tatăl exista din veci : ,,La început era
Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”(In 1,1); ,,El
este mai înainte de toate și toate pentru El sunt așezate” (Col. 1, 17). El este chipul
lui Dumnezeu celui nevăzut (Col. 1 r 15; Evr. 1,3), Cuvântul cel veșnic care ,,S-a
făcut trup” (In 1, 14). în Iisus Hristos am văzut pe Dumnezeu în persoană, în timp
și spațiu (In 14, 7), fiind prezent și lucrând personal în lume. ,,împărăția lui
Dumnezeu este în lăuntrul vostru” (Lc. 17, 21). în El viața veșnică, care era la
Tatăl, s-a manifestat în lume (I In 1, 3). Fiul este revelația deplină și finală (Rom.
8, 32) a tainei lui Dumnezeu (Col. 1, 27 ; 2, 2).
b) Unirea celor două naturi și voințe, dumnezeiască și omenească, nu alterează
unitatea ipostasului Cuvântului. Nici o natură sau voință nu este diminuată sau
alterată în proprietățile sale. în definitiv, nu se cunoaște misterul relației Cuvântului
cu natura umană care a asumat-o. Aceasta este ,,marea taină a credințe” (I Tim. 3,
16).

Prin întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu Și-a asumat în ipostasul Său firea
omenească din Sfânta Fecioară, rămânând și ceea ce a fost înainte de întrupare :
,,Dumnezeu-Cuvântul, prin pogorârea Sfântului Duh, S-a unit cu ea și dintr-însa S-
a născut om desăvârșit, fără să-Și amestece și să-Și schimbe firea”, spunea sfântul
Ioan Damaschin. Astfel, Cuvântul întrupat are două firi, două voințe și două
energii, dumnezeiască și omenească, unite în ipostasul Său veșnic, fără amestecare,
fără schimbare, fără împărțire și fără separare. După unirea ipostatică, fiecare fire,
cu deplinătatea proprietăților și însușirilor ei naturale, se păstrează permanent în
Hristos, fără amestecare și fără separare, încât El este și om și Dumnezeu în același
timp. Despre aceasta sfântul Chirii al Ierusalimului spune : ,,Om, dar și Dumnezeu
în același timp. Om, după ceea ce se vede, om întreg, așa cum sunt și eu, cu toate
ale mele, oa pe mine curățindu-mă să mă mântuiască. Dumnezeu, după ceea ce nu
se vede, Dumnezeu desăvârșit, având ființa din Tată desăvârșit. Cel ce există în
chipul stăpânesc al lui Dumnezeu a luat acum chipul meu de rob. Nu Și-a micșorat
vrednicia dumnezeirii, dar a sfințit frământătura firii mele. Același, întreg sus și
întreg jos. Sus născut fără de timp, jos născut fără de sămânță. Sus creator — ca
Dumnezeu, jos creatură — ca om”.

Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut în sens propriu ipostas al trupului pe care 1-a luat
din Fecioara Mar ia. Prin întrupare, firea omenească a devenit proprie Lui și astfel,
El a devenit de o ființă cu noi. Sfinții părinți au pus un accent deosebit pe
deoființimea Fiului cu Tatăl și pe integritatea firii Sale omenești. Pe de o parte,
Dumnezeu Se întrupează rămânând Dumnezeu. Pe de altă parte nu a avut o formă
trupească aparentă. Nici n-a adus cu Sine din cer un trup omenesc. Dumnezeu a
luat trup din firea noastră fără de păcat și este om cu adevărat, după întreaga ființă.
După unire, nu rezultă o fire compusă prin contopire, ci cele două firi se deosebesc
fără să se împartă. Dumnezeu întrupat n-a fost străin de nimic din cele ale noastre,
afară de păcat, care nu aparține firii. El Și-a făcut al Său tot ceea ce era al nostru,
curățind în același timp firea noastră.2

c) De pe urma unirii celor două firi are loc și comunicarea sau trecerea însușirilor
unei firi, celeilalte, încât fiecare fire păstrează însușirile ei proprii și primește
însușirile celeilalte, fără contopire și confuzie între firi. Astfel, Cuvântul întrupat,
prin unirea celor două firi și voințe, săvârșea omenește minunile și, om fiind,
suporta dumnezeiește patimile firii. El împlinea deodată pe amândouă, în chip
teandric, pentru că era Dumnezeu și om în același timp. El nu a lucrat numai printr-
o fire, în mod separat de cealaltă. El are un singur subiect, care voiește și lucrează
în două firi cu două voințe și două energii. Cuvântul voiește și lucrează ca
Dumnezeu, prin voința și energia Sa necreată, și ca om, prin voința și energia Sa
creată. El săvârșea cele dumnezeiești (minunile) prin trup, pentru că nu era numai
Dumnezeu ; și îndura cele omenești (patimile) dumnezeiește, pentru că nu lucra
despărțit de dumnezeirea Sa. în ipostasul cel unic al Cuvântului firile cele unite au
rămas necontopite. ,,Deci tot ce a făcut ca om ține de firea omenească, iar tot ce a
făcut mai presus de om ține de firea Sa dumnezeiască. Prin unirea substanțială a
celor două firi, însușirile firești — cele omenești și cele dumnezeiești — nu se
vatămă între ele, ci rămân în hotarele lor proprii”, spune sfântul Ioan Damaschin.
Prin urmare, Fiul lucrează în două condiții : dumnezeiește și omenește ; dar ceea ce
lucrează aparține unui singur subiect în virtutea unirii ipostatice a firilor. Și astfel,
în tot ceea ce făcea, puterea dumnezeirii era nedespărțită de lucrarea proprie a
trupului. Dar făcându-Se om, El nu S-a subordonat firii omenești, ci a ridicat la
Sine firea noastră. Firea omenească, deși are mișcarea ei proprie, e mișcată de cea
dumnezeiască, pentru că ea nu subzistă într-un ipostas propriu, ci subzistă în
ipostasul Cuvântului. Voința omenească e în mod liber supusă voinței divine, și
astfel El nu suprima însușirile naturale ale firii omenești, ci le depășea, dând firii
noastre un alt mod de a fi.

d) Îndumnezeirea firii omenești în persoana Fiului. Pe de o parte, hristologia

ortodoxă a afirmat autenticitatea și realitatea întrupării, care nu este o simplă
,,condescendență” a lui Dumnezeu, cu intenția de a ne da un exemplu. El a
cunoscut toate afectele și însușirile firii noastre : oboseala (In 4, 6), tristețea,
plânsul, foamea, durerea, agonia, moartea. Părinții spun că firea dumnezeiască se
strânge și se ,,comprimă” în sine, pentru a lăsa câmp deschis și liber firii omenești.
Pe de altă parte, prin ,,enipostazierea” ei în Cuvântul, firea omenească a fost
întărită și transfigurată în ea însăși. în persoana Sa proprie, Fiul restabilește
conformitatea ei naturală cu Dumnezeu-Creatorul, dăruindu-i libertatea totală față
de păcat și față de moarte. Dacă ,,Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să
devină dumnezeu”, cum spune sfântul Atanasie cel Mare, procesul îndumnezeirii a
început chiar în Hristos, căci Cuvântul a îndumnezeit în sens propriu trupul pe care
1-a luat. în firea Sa omenească, El a fost uns (Is. 61, 1 ,• Lc. 4, 18; Fapte 4, 27) și
consacrat prin ungerea Duhului Sfânt (Fapte 10, 38). Dumnezeu S-a făcut om cu
adevărat deplin, ca să lucreze El însuși mântuirea noastră prin trupul Său și El a
refăcut firea noastră în El, arătând prin aceasta că putem deveni și noi ceea ce ne-a
arătat El. El ne ia în Sine cu tot ceea ce ține de firea noastră, ca să mistuie în Sine
ceea ce e rău în aceasta, iar noi să ne împărtășim de cele ale Lui, așa cum soarele
absoarbe umezeala pământului. Sfântul Andrei al Cretei spune că tocmai pentru
aceasta noi trebuie să cinstim chipul Său zugrăvit pe icoană :

,,De aceea Se și arată după înviere ucenicilor și înaintea ochilor lor Se înalță la
ceruri, înălțând și smerita fire omenească ; Un Domn, cunoscut în două firi,
împreună închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt ; având, de asemenea, două voințe și
două lucrări; iar prin asta, înțeles și mai presus de înțelegere, mărginit și
nemărginit, cu putință de a fi zugrăvit în icoane și închinat, datorită trupului pe
care l-a luat, iar, prin închinăciunea ce I se aduce, slava se ridică la cel zugrăvit pe
icoană, așa cum am fost învățați de tine, dumnezeiescule părinte Vasile, când ai
scris: Cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit pe icoane”.
1
Capete în acrostih, 26, în Filoc. rom., voi. 7, p. 100
2
https://ro.orthodoxwiki.org/Hristologie

Bibliografie:

1 Capete în acrostih, 26, în Filoc. rom., voi. 7

2 DUMITRU STANILAOAE, STUDII DE TEOLOGIE DOGMATICA ORTODOXA, EDITURA
MITROPOLIEI OLTENIEI ,CRAIOVA-1991
3 https://ro.orthodoxwiki.org/Hristologie