SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX ROMÂN

CLUJ-NAPOCA

VIAŢA ŞI ACTIVITATEA
SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL

Îndrumător,
Arhid. Prof. Marius Picu
Absolvent,

2005
 Cuprins

Argument...............................................................................................2
Capitolul I Periodizarea scriitorilor bisericeşti...................................5
1.1. Împărţirea scriitorilor bisericeşti.........................................................................5
1.1.1 Sfinţii Părinţi.................................................................................................5
1.1.2 Scriitorii bisericeşti........................................................................................8
1.1.3 Scriitorii creştini............................................................................................8
1.1.4 Învăţătorii bisericeşti.....................................................................................9
Capitolul II Viaţa şi opera Sfântului Maxim Mărturisitorul ........11
2.1 Viaţa greacă a Sfântului Maxim Mărturisitorul..................................................11
2.2. Viaţa siriacă a Sfântului Maxim Mărturisitorul.................................................16
2.3. OPERA SFÂNTULUI MAXIM
MĂRTURISITORUL..............................................................................................20
2.3.1. Ambigua.....................................................................................................25
2.3.2.Mistagogia...................................................................................................28
2.3.3. CELELALTE OPERE ALE SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL
.............................................................................................................................. 33
Capitolul III Sfântul Maxim Mărturisitorul şi monotelismul............39
CONCLUZII.......................................................................................46
BIBLIOGRAFIE.................................................................................48

2
 Argument

După aproape două mii de ani de la întemeierea ei, Biserica lui Hristos este la
fel de vie, la fel de sublimă şi la fel de măreaţă ca la începuturile sale; aceasta pentru
că fundamentul ei este însăşi Persoana Mântuitorului Hristos, „ piatra cea din capul
unghiului”, precum şi credinţa Sfinţilor Apostoli şi a tuturor Sfinţilor din toate locurile
şi din toate timpurile, credinţă care s-a transformat de nenumărate ori în izvor de
sânge.
Îndeosebi în primele veacuri creştine, cei care i-au urmat lui Hristos şi Sfinţilor
Apostoli au avut de îndurat ura păgânilor izvorâtă din incapacitatea acestora de a
concepe modul de vieţuire creştină bazată pe iubire, iar mai apoi au fost nevoiţi să
lupte contra ereticilor, care nu au reuşit să pătrundă învăţătura Mântuitorului Hristos în
sublimul ei.
Un blestem chinez spune: „fie să trăieşti vremuri interesante”. Astfel de
vremuri a trăit Sfântul Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai înfocaţi apologeţi ai
dreptei credinţe, care a marcat prin imensitatea personalităţii sale istoria bisericească,
precum şi politica secolului al VII –lea. În lupta pe care a purtat-o împotriva ereziei, el
a angajat imensele sale cunoştinţe şi eforturile supraomeneşti, opunându-se până şi
împăraţilor romani Heraclie şi Constans II pentru a păstra neatinsă învăţătura dreptei
credinţe.
Punctul culminant al mărturisirii Sfântului Maxim este acela în care el preferă a
fi târât pe uliţele cetăţii şi a i se tăia limba şi mâinile decât să se lepede de dreapta
credinţă. Dar nici prin aceasta ereticii nu au reuşit să oprească propovăduirea
Sfântului, pentru că, însăşi această atitudine în faţa prigonitorilor a fost un izvor
nesecat de putere şi îmbărbătare pentru creştinii de atunci şi de astăzi.
Personalitate cu un caracter puternic, cu o inteligenţă sclipitoare, Sfântul Maxim
Mărturisitorul este cunoscut ca şi unul dintre cei mai profunzi Sfinţi Părinţi, care a

3
pătruns tainele credinţei nu doar sub aspect teoretic ci, mai ales, sub acela al trăirii
personale.
Opera sa, de o vastă întindere din care doar o parte a fost tradusă şi în limba
română, tratează cu o maturitate spirituală deosebită numeroase probleme dogmatice,
apologetice şi mistice, care ocupă un important rol în literatura patristică.
Model vrednic de urmat pentru creştinii epocii sale, Sfântul Maxim rămâne un
model şi pentru creştinii secolului XXI. Desigur nimeni nu ne mai ameninţă astăzi cu
tortura pentru a ne lepăda de credinţă, nimeni nu ne mai cere să ne vărsăm sângele
pentru Hristos, dar aceeaşi vigilenţă necesară atunci în vremea Sfântului Maxim este
necesară şi astăzi. Aceasta deoarece diavolul este acum poate chiar mai perfid decât
atunci încât de multe ori reuşeşte să-i convingă pe sărmani creştini să-şi vândă credinţa
„pe un blid de linte”. Credinţa pentru care Sfântul Maxim alături de nenumăraţi sfinţi a
suportat chinuri greu de închipuite a devenit astăzi pentru mulţi un obiect de comerţ.
Nu mai ştim să apreciem valorile pe care Biserica lui Hristos le are şi cărora ne face şi
pe noi părtaşi, dacă le cercetăm şi le preţuim cum se cuvine.
Sfântul Maxim ne cheamă astăzi, ca şi pe contemporanii săi să pătrundem
împreună în aspectul mistic al creştinismului pentru a conştientiza mai profund
comoara pe care acesta o posedă şi nu o ascunde ci ne-o împărtăşeşte în fiecare Sfântă
Liturghie.
Mi-am aplecat atenţia asupra vieţii şi operei Sfântului Maxim pentru a înţelege
focul dragostei pentru Dumnezeu, care-i mistuia inima şi care i-a dat atâta putere în
lupta cu uneltirile vrăjmaşului, căci după cum însuşi spune: „Fericită este mintea care
a trecut peste toate lucrurile şi se desfătează neîncetat de frumuseţea dumnezeiască”.
Părintele Arsenie Boca ne asigură de un mare adevăr atunci când zice „există o
singură cale senină, trăirea învăţăturii creştine în toată adâncimea ei şi în toată
sinceritatea noastră”. La aceasta ne îndeamnă şi Sfântul Maxim, la trăirea învăţăturii
creştine păstrată nealterată prin jertfa lui şi a altor numeroşi martiri.
Cunoscându-i viaţa şi îndemnurile putem să-i urmăm şi noi, fiecare Sfântului
Maxim, în drumul nostru spre Mântuitorul Hristos şi Împărăţia Sa.

4
 Exemplul lui ne dă parcă putere pentru a ne păstra pe mai departe adevărul
credinţei noastre, iar sfaturile sale ne ajută să trăim acest adevăr şi să ne facem izvor de
mântuire tuturor celor din jurul nostru.

5
 Capitolul I

Periodizarea scriitorilor bisericeşti

1.1. Împărţirea scriitorilor bisericeşti

Biserica întemeiată de mântuitorul Hristos „ piatra cea din capul unghiului”

(Ef. 2.20)1 a fost împodobită de-a lungul veacurilor de numeroşi Sfinţi care reprezintă
roadele vii demne de urmat în calea mântuirii.
Patrologia este o disciplină a teologiei creştine care se ocupă cu studiul
sistematic al vieţii, operei şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti din
primele opt veacuri ale erei noaste. Ea cuprinde ca într-un mănunchi pe toţi martirii
învăţăturii ortodoxe din aceste veacuri şi îi tratează uimitor2.
Ţinând cont de curăţenia vieţii şi de ordinea ortodoxiei doctrinare, autorii pe
care-i studiază patrologia sunt împărţiţi în: Părinţi bisericeşti sau Sfinţi Părinţi, urmaţi
de scriitori bisericeşti şi scriitori creştini. Fiecare categorie are o istorie speciala şi o
serie de elemente specifice.

1.1.1 Sfinţii Părinţi

Însuşi termenul tehnic de patrologie a apărut în secolul XVII îşi trage numele de
la cuvântul grec patri sau patere care înseamnă părinte sau părinţi, precum şi de la
logos care înseamnă cuvânt, tratare, ştiinţa3. Cuvântul părinte este de ordine sacră
având o evoluţie sacră, atribuindu-i-se cu timpul un înţeles din ce în ce mai complicat.
Astfel în Vechiul şi în Noul Testament el arată raportul dintre învăţător şi ucenic,

1
Coman, Ioan, Patrologia, Ed. Mănăstirii Denver, 2000, p.17
2
Ibidem, p.17
3
Ibidem, p.20

6
dintre tată şi fiu. Cu privire la acest aspect Sfântul Irineu vorbeşte: „ cine a primit
învăţătura de la cineva, e numit fiu al celui ce-l învaţă, iar acesta din urmă e numit
tatăl său”4. De asemenea şi Sfântul Clement Alexandrinul precizează: „ la fel numim
noi părinţi pe învăţătorii noştri”5.
În secolele primare calificativul de tată sau părinte era dat mai des episcopilor.
Acest lucru reiese foarte clar şi din expresia dată de iudei si păgâni la martiriul
Sfântului Policarp căruia i se adresau astfel: Învăţătorul Asiei, Părintele creştinilor6.
Precum şi o serie din scrisorile adresate Sfântului Ciprian care de asemenea poartă
formula Părintele Ciprian.
Începând însă din secolul IV, numele de părinţi sau Sfinţi Părinţi primeşte o cu
totul altă conotaţie, oprimând autoritatea supremă în matrice de ortodoxie a credinţei.
De acum înainte Părinţii sunt consideraţi ca reprezentanţi normativi ai Tradiţiei
doctrinare a Bisericii. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare precizează într-una din
scrisorile sale: „ noi nu acceptăm nici o credinţă nouă, care ne-ar fi prescrisă de alţii
şi nu cutezăm să predicăm nici măcar rezultatele propriei noastre reflecţii pentru a ne
reprezenta înţelepciunea lumii, dogmă a religiei, acelora care ne întreabă le
comunicăm ceea ce ne-au învăţat Sfinţii Părinţi”7. Sfântul Grigorie declară că el a
păstrat neschimbată şi fără acomodări la împrejurările vremii învăţătura care a primit-o
din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Apoi îl avem pe Chiril al Alexandriei, care
urmând ideile Sfinţilor Părinţi, subliniază lupta sa contra nestorianismului. De
asemenea, Sinoadele şi îndeosebi cele ecumenice, bazându-se pe autoritatea Sfinţilor
Părinţi, statornicesc doctrina Bisericii. Cu alte cuvinte, se poate spune că Sfinţii Părinţi
nu sunt numai reprezentanţi ai Tradiţiei doctrinare a Bisericii ci şi martorii adevăratei
credinţe, judecătorii Ortodoxiei. Aceştia sunt de obicei episcopii, însă cu timpul
numele de Părinţi a trecut şi asupra scriitorilor bisericeşti clerici sau neclerici. Factorul
determinant a fost mărturisirea cu autoritate a credinţei Bisericii.
În controversele variate pentru credinţe se făcea mereu apel la stilul credinţei
primare a Bisericii. Astfel, termenul de Părinţi căpăta un sens special, acela de martiri

4
Ibidem, p.20
5
Clement Alexandrinul, Stomate I,1.1, PSB nr.5, p.20
6
Martiriul Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, în PSB, nr.11, trad. Rămureanu, Ioan,E.I.B., Bucureşti,
1997, p.36
7
Coman, Ioan, op. cit., p.20

7
sau mărturisitori ai credinţei vechii Biserici, iar aceştia nu erau alţii decât episcopii,
precum şi scriitorii bisericeşti din trecut. Trebuie ştiut faptul că nu toţi dintre aceşti
scriitori bisericeşti puteau fi consideraţi martori – mărturisitori şi numiţi Părinţi. În
acest sens Vicenţiu de Lerini arată care sunt condiţiile pentru ca un scriitor bisericesc
să se bucure de autoritatea de Părinte bisericesc. Astfel pentru ca cineva să se
numească Părinte, trebuie ca părerile lui să fie în concordanţă cu ale celorlalţi. Apoi se
cere ca acesta să fi trăit în sfinţenie, în înţelepciune şi în statornicie în credinţă şi în
comuniune cu Biserica universală prin învăţătura lor sau să fi murit cu credinţa în
Hristos. Cu toate acestea însă, dacă cineva are o viaţă curată de o sfinţenie ireproşabilă
chiar de mărturisitor sau martir, dacă părerile lui nu sunt în concordanţă cu ale
celorlalţi sau le sunt potrivnice, acesta nu poate avea onoarea de Părinte. Exemplu în
acest sens îl avem pe Origen şi Tertulian, care după cum spune Vicenţiu : „nimeni
dintre muritori n-a scris mai mult decât Origen” 8 .Şi totuşi, Origen a dispreţuit
Tradiţiile Bisericii printr-o interpretare novo more a anumitor capitole din Sfânta
Scriptură .Iar Tertulian se afla şi el aproape de aceeaşi situaţie ca şi Origen. Deci se
cere însă ca un scriitor bisericesc să fie cel puţin de ireproşat şi în tot cazul de
recomandat.
Din cele menţionate până aici rezultă că pentru ca cineva să se poată bucura de
privilegiul sau onoarea de a fi Părinte bisericesc trebuie să îndeplinească patru condiţii
:
- Doctrina ortodoxă – întreaga lor învăţătură trebuie să fie în
concordanţă cu doctrina Bisericii, evident nu cu toate amănuntele pe
care ortodoxia le are, căci multe elemente din doctrina creştină s-au
fixat definitiv mai târziu prin controverse după ce Părinţii şi-au scris
operele.
- Sfinţenia vieţii ca realizare practică a doctrinei ortodoxe.
- Aprobarea Bisericii – condiţie sine qua non care califică şi
recomandă definitiv pe un Părinte bisericesc.
- Vechimea – încadrarea autorului în limitele celor opt secole creştine
mai precis până la anul 787.

8
Ibidem, p.21

8
 Toate aceste condiţii coexistă între ele neadmiţând pe cineva ca Părinte
bisericesc fără îndeplinirea tuturor acestor condiţii enumerate. Cu toate acestea,
romano-catolicii numesc Părinte Bisericesc şi pe cei care nu îndeplinesc aceste
condiţii, precum Tertulian, Origen, ca şi pe scriitorii care au trecut de secolul VIII –
limita fixata de condiţia vechimii. Aprobarea însă este dată de către Sinoadele
ecumenice, care în mod tacit, prin folosirea învăţăturii anumitor autori pentru apărarea
credinţei.

1.1.2 Scriitorii bisericeşti

Aceştia sunt autorii pe care Augustin sau Vicenţiu, fără a-i deosebi de Părinţi
bisericeşti, îi consideră ca fiind inferiori acestora lipsiţi fiind de privilegiul de a fi
normativi pentru credinţă şi sfinţenie. Fericitul Augustin în binecunoscuta sa lucrare
De civis ilustribus îi numeşte scriitori bisericeşti. Patrologia, în schimb, face o
distincţie clară între cele două numiri : părinţi bisericeşti şi scriitori bisericeşti, în
sensul că aceştia din urmă nu au întotdeauna o învăţătură pur ortodoxă. Ei n-au deci
autoritatea teologica şi bisericească a Părinţilor bisericeşti dar au vechime şi sunt
autorii unor lucrări de mare valoare şi importanţă în teologie. Astfel dintre aceştia de
remarcat ar fi : apologeţii din secolul II precum Clement Alexandrinul, Origen,
Tertulian, Lactaţiu, etc.

1.1.3 Scriitorii creştini

Potrivit lui Ioan G. Coman, scriitorii creştini sunt acei autori creştini profani
sau eretici trăitori în perioadele cronologiei studiate în Patrologie şi care au scris
opere reprezentând interes pentru învăţătura sau pentru viaţa creştină 9.Pe aceştia însă
Patrologia este datoare să-i cunoască în egală măsură cu Părinţii bisericeşti şi Scriitorii
bisericeşti. Între aceştia îi putem aminti pe : Eunomie, Iulian Apostatul, Nistor, etc.

9
Ibidem, p.22

9
 1.1.4 Învăţătorii bisericeşti

Învăţătorii bisericeşti se ocupau cu învăţarea cuvântului lui Dumnezeu în cadrul

cultului şi în afara acestuia, bucurându-se de un prestigiu deosebit asemeni acelui al
profeţilor10.
În învăţătura celor 12 apostoli,Didahia, Apologia I a Sfântului Iustin Martirul şi
Stromatele lui Clement Alexandrinul găsim consemnate paralel obiectul şi structura
Învăţământului : ei aplicau adevărurile religioase şi totodată le aplicau în viaţă
punând în acest scop nu numai să instruiască şi să îndemne ci şi să mustre cum
obişnuia la nevoie Sfântul Apostol Pavel11. Cu toate acestea, dascălii erau studiaţi pe
aceeaşi treaptă cu cateheţii dar totuşi superiori lor şi în tot cazul anteriori. În acest sens,
Teodor M. Popescu avea să afirme că „ prin intrarea în creştinism a unor oameni
culţi, a unor filosofi ca Aristotel, Iustin, Taţian, Atenagora precum şi prin
frecventarea şcolilor păgâne de către unii creştini li s-a lărgit şi adâncit cunoştinţele
filosofice şi luând forma unui învăţământ teologic ştiinţific. Iau naştere astfel primele
scoli creştine datorită iniţiativei particulare şi învăţământului unor dascăli ca Iustin
sau Taţian care ca şi filosofii păgâni strâng în jurul lor şi instruiesc cercuri de elevi
creştini dintre care unii intră în cler, fără ca oficialitatea bisericească să fi contribuit
cu ceva la această nouă formă de învăţământ care e şi profană şi creştină şi filosofică
şi teologică”12 .Cu alte cuvinte aceasta este mărturia pe care marele profesor Teodor
M. Popescu o dă cu privire la activitatea învăţătorilor bisericeşti sau învăţătorilor celor
mari ai Bisericii cum mai erau numiţi.
Finalmente învăţătorii bisericeşti luptau mai mult cu arma principală care este
cuvântul,fapt care explică numărul atât de restrâns al operelor lor. În acest sens se
presupune însă că Scrisoarea atribuită lui Baraba,Scrisoarea către Diognet are ca autor
învăţături bisericeşti. Cu toate acestea, important este faptul că ceea ce a dat valoare
acestor învăţături bisericeşti este tocmai ideea că ei sunt categorie a Tradiţiei.

10
Voicu Constantin şi Dumitraşcu, Nicu, Patrologia, E.I.B., Bucureşti, 2004, p.17
11
Popescu, Teodor M., Primii dascăli creştini, ed. Tipografiei Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1932, p.23
12
Ibidem, p.22

10
 Oricât ar încerca sectanţii şi celelalte denominaţiuni creştine să-i înlăture pe Părinţii bisericeşti, pe
Scriitorii bisericeşti, pe Scriitori creştini şi pe Învăţătorii bisericeşti de pe scena vieţii duhovniceşti şi ai
Bisericii, acest lucru nu va fi posibil niciodată, dat fiind rolul pe care acestea l-au jucat în istoria bisericii.

11
 Capitolul II

Viaţa şi opera Sfântului Maxim Mărturisitorul

2.1 Viaţa greacă a Sfântului Maxim Mărturisitorul13

Trebuie menţionat, încă de la început faptul că în ceea ce priveşte viaţa

Sfântului Maxim au fost păstrate două izvoare documentare : unul intitulat viaţa greacă
şi care era o copie fidelă a vieţii Sfântului Teodor Studitul, doar datele fiind schimbate
şi o viaţă serioasă prezentată de un duşman al său şi care de altfel era si episcop sub
jurisdicţia patriarhului din Ierusalim şi care a fost scrisă cu aproape două secole
înaintea celei greceşti.
Deşi au trecut secole întregi de la moartea acestui sfânt mare părinte şi
„teoretician al îndumnezeirii omului”14, totuşi el rămâne veşnic actual atât prin trăire
cât şi prin strălucitele sale opere. Dar dacă e să fie actual pentru noi, trebuie să fi fost
mai întâi actual pentru propriii lui contemporani, „el trebuie să fi fost „acum”’,
atunci, dacă este să fie „acum” acum”15.
„Fie să trăieşti numai vremuri interesante” spunea un blestem chinezesc ; fără
îndoială însă că Sfântul Maxim a trăit sub acest blestem, lucru ce reiese din întregul
său complex de viaţă şi trăire răbdând jugul şi vitregia vremurilor.
Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut, aşadar, într-unul din cele mai
înfloritoare oraşe ale vremii, şi anume Constantinopol. Se trăgea dintr-un neam nobil
bine aşezat atât din punct de vedere social cât şi economic şi cultural. Lucrul
excepţional la ei era evlavia şi înclinaţia spre virtute şi familiaritatea cu ea. A fost
botezat de mic şi astfel adus la lumină primind de mic curăţia care l-a făcut să nu guste
nimic din plăcerea tinereţilor, nici să-şi ocupe mintea cu lucruri copilăreşti,
13
. Ioan Ică, op. cit., p. 59 - 86
14
Jaques Brosse, Maeştrii spirituali, trad. L. Repeteanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p.182
15
Andrew Louth, Sfântul Maxim, monah si mărturisitor în Revista Teologica, R.T. nr.4/1997, p.133

12
plămădindu-l prin lucruri tari si bărbăteşti. Sfântul Maxim primise, de altfel, frumoase
cunoştinţe de către de la diferiţi dascăli exersând cu foarte multă grijă gramatica si
celelalte educaţii enciclopedice, ajungând astfel pe culmile retoricii şi ale artei de a
vorbi. A studiat foarte mult şi filosofia, adăugând la aceasta viaţa sa bună şi smerenia,
atrăgându-şi dragostea şi încrederea tuturor.
Toate încercările sale de a rămâne ascuns luptându-se zi de zi ca să scape de
slava deşartă şi de toate întâmplările acestei lumi, pe care le consideră o piedică in
dezvoltarea vieţii duhovniceşti şi virtuţii, deci toate încercările sale au dat eşec. A fost
prins astfel, fără voie, fiind chemat la palatul lui Heraclie (610 – 641) care stăpânea
atunci, unde a fost declarat prim-secretar asupra membrilor imperiali. Astfel datorită
iscusinţei şi priceperii sale întru-toate a fost foarte îndrăgit atât de împărat cât şi de toţi
cei din subordinea sa „lăudându-l şi încununându-l cu mii de elogii”.Însă toate
acestea: slava, banii, cinstea erau legate de o ambiţie excesivă – le socotea doar
nimicuri. Nu după mult timp a lăsat toate acestea de-o parte, mai mult decât atât
văzând că şi biserica a început să fie supusă influenţelor monotelite şi a intrat în
monahism unde devine monah cu numele de Maximos la mănăstirea Chrysopolis. Aici
a început nevoinţele de tot felul punându-se astfel în slujba lui Dumnezeu,
recâştigându-şi poziţia verticală a sufletului prin post şi rugăciune. Pe lângă toate
aceste nevoinţe, monahul Maxim şi-a îmbogăţit cultura încât a continuat să studieze
filosofia (monahală) împletită cu virtutea. În acest sens, de cele mai multe ori viaţa sa
se arăta net superioară celorlalţi monahi, încât, nu de puţine ori au venit la monahul
Maxim numeroşi monahi cerând să le fie întâi-stătător (egumen) căci cu puţin timp în
urmă îl alungaseră pe egumenul lor. Însă, cu toate că a luptat mult timp respingând
stăpânirea (arche), socotind-o ca pe o povară, în cele din urmă, văzând stăruinţa
monahilor, o acceptă, socotind-o nu o stăpânire, ci mai degrabă o slujire de
responsabilitate. Această responsabilitate l-a preocupat foarte mult, îngrijindu-se de
problemele şi suferinţele fiecăruia.
Încetul cu încetul, erezia monotelistă îşi înfiripă rădăcini în Răsărit şi Apus,
încât de multe ori, văzând aceasta, egumenul Maxim suspina şi era cuprins de un plâns
foarte greu. Văzând însă că nu poate face de la sine nimic, s-a retras în Roma Veche,
care era curată de o astfel de întinăciune, trăind împreună cu ortodocşii de acolo. Dar

13
cum în acea vreme scaunul Ierusalimului i s-a încredinţat lui Sofronie, bărbat care
strălucea în dreapta credinţă şi virtute, în jurul lui s-au strâns toţi episcopii şi ortodocşii
care au aruncat anateme pe cei care dogmatizau o singură lucrare şi o singură voinţă în
Hristos.
Heraclie, aflând însă despre toate cele petrecute s-a înspăimântat, neştiind cum
să schimbe dogma inovată. Fiind uşuratic, la îndemnul lui Serghie, a părăsit ambele
tabere, atât pe cei ce susţineau două firi şi două voinţe în Hristos, cât şi pe cei
potrivnici lor. Văzând aceasta mulţi severieni făceau băşcălie de ea nu numai în casele
lor ci şi în cârciumi zicând : „după ce mai înainte calcedonienii care gândeau cele ale
lui Nestor, s-au trezit şi-au încetat să gândească rău unindu-se cu noi prin „ unica
lucrare” în „unica fire” a lui Hristos, nemărturisind nici două firi, nici o singură fire în
Hristos. Se putea vedea aşadar, confuzie şi tulburare în biserici „fiindcă atât păstoriţii
cât şi poporul, atât cei ce stăpâneau cât şi cei stăpâniţi îşi pierduseră minţile” (Iez.
10.11) şi „ nu mai era cine să înţeleagă şi să caute pe Dumnezeu” (Ps. 13.2).
Nu după mult timp Serghie a trecut la cele veşnice (638) iar pe scaunul său
Heraclie l-a pus pe Pyrrhus (638 – 641) aflându-se şi el de partea potrivnică. În curând
şi împăratul Heraclie a părăsit această viaţă, iar locul său a fost luat de Constantin, fiul
său, fiind ucis şi acesta în curând de către acea femeie rea, Martina punând la împărăţie
pe fiul ei Heracleopa. Dar senatul care-l ura l-a schimbat repede de la stăpânire şi a
aşezat în loc pe împăratul Constans (641 – 668) fiul ucisului Constantin, care l-a aşezat
ca episcop pe Pavel (641 – 653).
Revenind la Sfântul Maxim trebuie amintit că în drum spre Roma unde pornise
din Constantinopol, acesta s-a întâlnit cu episcopul din Africa cărora le-a prezentat mai
multe argumente, dezlegându-şi astfel limba şi întărindu-i în credinţă îndemnându-i să
fugă de cursele sofiste ale potrivnicilor. În felul acesta, Sfântul Maxim intenţionând
„să surpe tot meterezul înalt care se ridica împotriva cunoaşterii adevărate (2 Cor
10/5).
Nu a trecut mult timp şi Ioan întâiul stătător al Romei a trecut la cele veşnice.
Iar Pyrrhus care fusese alungat din oraşul imperial a ajuns în Africa unde a purtat o
discuţie cu Sfântul Maxim care în urma multor frământări şi dezbateri Pyrrhus a
acceptat în scris învăţătura de credinţă cea dreaptă. Ajuns însă la Lavenna s-a întors

14
din nou la ale sale. Auzind acest lucru Sfântul Maxim, l-a respins ca pe un mădular
putred însă Pyrrhus a început din nou propaganda cu un mai mare elan primind ca
premiu a doua arhierie (8 ianuarie-3 iunie 654).Atunci s-a întâmplat însă, să moară şi
papa Teodor al Romei (642-649), un bărbat care a vestit cu evlavie pretutindeni
învăţătura cea dreaptă. În locul său a fost aşezat preacuviosul Martin (649-653), având
însă o purtare foarte strălucită, care împreună cu dumnezeiescul Maxim a hotărât să se
reunească un mare sinod şi astfel credinţa cea adevărată să primească o susţinere şi un
impuls foarte prin mărturisirea atâtor bărbaţi purtători de Dumnezeu. În acest sens toţi
cei 150 de episcopi adunaţi (în Lateran, oct 649) au consemnat în scris toate cele
petrecute până atunci, aruncând anateme pe Serghie, pe Pyrrhus, pe Pavel, pe Petru, pe
Cyrus pe Atanasie al Antiohiei şi pe toţi cei într-un gând cu ei iar totodată şi Typos-ul
(648) şi pe împăratul Constans afişându-l în Biserica Sf.Sofia ca unul ce este plin de
blasfemie.
După o activitate rodnică în slujba bisericii şi a credincioşilor redactând
numeroase scrieri şi tratate a părăsit Africa, preferând să-şi continue strădaniile printre
locuitorii Romei. Aici împărtăşea tuturor cuvinte de iubire spre a-i aduce la viaţa cea
mai înaltă după cum el însuşi spunea şi astfel mintea să nu mai poată înclina spre
nimic din acestea, fiind purtată în sus şi fiind făcută să fie purtată spre cele de sus16
În ceea ce priveşte mai pe larg activitatea sa cărturărească trebuie menţionat că
Sf. Maxim a înaintat un şir de tratate şi scrisori care au îmbogăţit enorm literatura
bisericească.Astfel că tot ceea ce a scris reprezintă centrul viziunii sale teologice, ”a
cărei mărturisire a credinţei creştine ajunge la un pas de martiriu”17.Căci din tot ceea
ce dumnezeiescul Maxim a mărturisit reiese o nesfârşită iubire faţă de semenii săi încât
şi astăzi oricine le parcurge (operele) întrucât va recunoaşte drept iubire adevărata
iubire, va urî ura în acelaşi fel şi va stăpâni irascibilitatea care nu e pornită cu rost, îşi
va reţine pofta care turbează, va scoate raţiune din matrice,va ridica mintea spre cele
înrudite cu ea şi se va preface cu totul pe sine în cele mai dumnezeieşti 18.
Aşadar întreaga sa activitate, atât culturală cât şi duhovnicească, a fost
încununată de suferinţe.În acest sens trebuie amintit faptul că după ce împăratul

16
Ică I. Ioan, Jr., op. cit. p.71
17
Louth, Andrew, art. cit., p.133
18
Ică, I. Ioan, Jr., op.cit., p.67

15
Constans se afla în al nouălea an de domnie şi după ce dăduse libertate ereziei
monotelite, a poruncit ca acest cuvios (Maxim) să fie adus de grabă la palat, crezând că
ar avea stăpânire peste el, ar avea stăpânire peste toţi ceilalţi.Împreună cu el au fost
aduşi şi cei doi ucenici ai săi Anastasie (Monahul) şi Anastasie care se numea şi
Apocrisarul Bisericii Romei.În acelaşi timp a fost dus în exil şi Martin, împreună cu
alţi câţiva episcopi.Revenind însă la cuviosul Maxim, acesta a avut de îndurat multe
chinuri şi batjocură din partea ”bărbaţilor trimişi de împărat” care o dată ce nava l-a
dus, a ajuns în Bizanţ, aceştia i-au purtat trupul pe drumuri urmat de cel al ucenicului
său, Anastasie monahul, închizându-l într-o încăpere întunecoasă.Însă după câteva zile
a fost luat şi dus la palat unde a fost judecat de sakellar aducându-i dumnezeiescului
Maxim mai multe blasfemii şi ocări.Toate acestea au fost spuse mai apoi de bunul său
ucenic Anastasie Monahul.Mai târziu (662), acest sfânt bărbat a fost dus la
Constantinopol împreună cu cei doi ucenici.Astfel au născocit împotriva lor moartea,
care din ordinul prefectului oraşului, cei trei mărturisitori au fost aduşi în pretoriu,
unde a poruncit să fie întinşi din patru părţi şi bătuţi cu “vine uscate” ; încet tot pavajul
s-a înroşit de mulţimea sângelui sacru.Iar în ziua următoare i-au tăiat limba teologică
ca pe viitor să fie tăcut şi nevorbitor, făcând acelaşi lucru şi cu ucenicii săi.
Însă toate aceste fapte petrecute asupra sfântului Maxim nu s-au încheiat aici,
căci în curând i s-a tăiat cu un ciocan şi o daltă, mâna dreaptă, târându-l apoi prin
piaţă, luând în batjocură membrele lui amputate.După aceasta au fost predaţi unui exil
nu aproape de mare ca să nu poată să fie vizitat de oameni.Cu toate acestea nu a
scăpat nici împăratul Constans, care a fost silit să plătească o moarte vrednică de
milă.Însă după ce la scaunul împărătesc a urcat fiul său Constantin (IV 662-685) şi
care a hotărât să nu mai umble pe acelaşi drum cu tatăl său. În acest sens, i-a adunat pe
toţi episcopii întrunind un mare sinod (680-681) numit Sinodul al VI-lea Ecumenic.În
acesta a proclamat cele două sentinţe şi care a mărturisit şi susţinut mai limpede cele
două voinţe şi lucrări, aruncând anateme pe toţi susţinătorii monotelismului.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost închis timp de trei ani în castelul din
Alania.Aici i s-a cercetat o vedenie de sus care i-a arătat ziua mutării sale la Domnul,
iar când a venit ziua aceea, 13 august 662, cel cu adevărat vrednic de ceruri a lăsat cele
de aici şi s-a mutat întru Strălucire.Iar în locul unde i-a fost pus trupul, trei lumini

16
strălucitoare îi luminau în fiecare noapte mormântul arătând prin aceasta bogatul har
revărsat de Dumnezeu asupra slujitorului său.
Privind în retrospectivă asupra întregii sale vieţi, observăm că de fapt întreaga sa viaţă
reprezintă o adevărată epopee şi enciclopedie a creştinismului, arătând că omul nu este
decât un joc al lui Dumnezeu : Noi inşine prin etalarea naturii noastre prezente (…)
merităm să fim numiţi un joc al lui Dumnezeu 19.Acest joc pentru Sfântul Maxim nu a
însemnat altceva decât lupta cea bună lăsând ca dar urmaşilor săi până la sfârşitul
veacurilor, iubirea iar nu o raţiune fără iubire, monotonă, limitată şi fără sens.

2.2. Viaţa siriacă a Sfântului Maxim Mărturisitorul20

Primii ani ai vieţii Sfântului Maxim sunt obscuri iar detaliile sunt tulburătoare
înainte de sfârşitul veacului său. Aşadar s-a păstrat şi o viaţă scrisa în care se prezintă
unele detalii din anii săi de tinereţe, toate fiind privite din perspectiva păgână.
Mai veche cu aproape două secole decât viaţa greacă, viaţa siriacă "reuşeşte
aşadar să revoluţioneze nici mai mult nici mai puţin decât localizarea exactă a
originii şi formării spirituale a Sfântului Maxim" 21. Autorul cărţii se prezintă pe sine
ca episcop sub jurisdicţia patriarhului Ierusalimului şi işi dă de două ori numele
(Grygwry şi Gywrgy ).
Acest document vorbeşte despre un oarecare Maximos din satul Hesfin
numindul neghină amară, tatăl său fiind un samaritean, iar mama sa o sclavă. Tatăl
acestui Maximos obişnuia să meargă şi să-şi vândă lucrurile în Tiberiada fiind
producător de pânzeturi şi alte mărfuri scumpe şi luxoase.Despre acesta se spune că pe
când era în Tiberiada a săvârşit adulter cu sclava lui Todok căci era frumoasă
tare.Rămânând aceasta însărcinată i-a cerut mai apoi să o răscumpere sau îl va face de
batjocură şi astfel fiind nevoit să-i plătească 900 de darici.A fugit apoi în alt sat unde a
stat doi ani.Acesta a mai avut doi băieti şi o fată care au murit de mici iar preotul
Martyrios care îi botezase pe toţi din familie, celui din urmă copil i-a dat numele

19
Brosse, Jacques, op.cit., p.108.
20
Ibidem, pp.209-225
21
Ică, I.Ioan, Viaţa siriacă a Sf. Maxim Mărturisitorul, în R.T., nr.1, 1993, p.105.

17
Maximus.Acest Martyrios împreună cu Pantoleon (un alt slujitor al lui Martyrios)a
umplut pe Maximos de amărăciune şi de blasfemie care după moartea lui Pantoleon
şi-a dat la iveală propria răutate şi anume, Maximos i-a reamintit lui Sophronios care
era în aceeaşi rătăcire de scrisoarea în care zicea „Arkodios arhiepiscopul Ceprului ţi-a
arătat dispreţ “22La această afirmaţie Sophronies le-a acceptat pe toate acestea în mod
tacit după care Maximos i-a spus să trimită pe toţi cei ce se îndoiesc de această
invăţătură şi-i voi uni cu o apărare.Au trimis apoi şi o scrisoare lui Cyrus şi lui
Honoran patriarhul Romei precum şi lui Serghie patriarhul Constantinopolului, cerând
să se întrunească un sinod pentru a lămuri aceste valuri şi neînţelegeri ale mârşăviei
învăţăturii lui Maximos.Acest Maximos a scris şi cărţi, făcând cunoscut în ele că în
Hristos există două voinţe, două lucrări două minţi şi că tot ceea ce are legătură cu
Hristos e îndoit afară doar de persoană.
Când Arkadios arhiepiscopul Ciprului a citit scrisoarea prin care se cerea
înfăptuirea unui sinod împotriva învăţăturilor lui Maximos, acesta nu a îndrăznit să
împlinească cererea.Văzând aceasta diaspora episcopilor amintiţi mai sus a trimis câte
un reprezentant de seama care a silit pe Arkadios să înfăptuiască acel sinod.Când
Maximos a aflat că episcopii erau in Cipru s-a temut să meargă el însuşi, trimiţând pe
un oarecare Gheorgheos împreună cu ucenicul său Anastasios, dându-le şi o carte pe
această temă.După ce au cercetat învăţătura lui Maximos unii dintre episcopi au fost
gata să o primească însă au hotărât să aştearnă această învăţătură în scris şi să o trimită
victoriosului Bazileu Herakleos.Acum a urmat şi un şir de neînţelegeri între membrii
sinodului care se temeau de ce atitudine va lua bazileul.Astfel fiecare a plecat spre
oraşul şi ţara lui aşteptând rezultatul scrisorii ce fusese trimisă.
După ce bărbaţii trimişi cu scrisoarea au sosit la bazileu şi după ce Heraklios a
citit-o, şi-a dat seama că este străină de învăţătură şi a dat un edict (Psephos-ul –acesta
inerzicea orice discuţie pe tema energiilor şi ca atare era acceptat de toată lumea), prin
care respingea această învăţătură mârşavă. Când acest ordin a fost primit de către cele
patru scaune, toţi aceşti episcopi şi-au adăugat semnăturile şi au anatematizat pe toţi
cei care vor mărturisi această învăţătură. Auzind acestea Maximos s-a retras într-o
chilie, de frică, unde îl slujeau cei doi ucenici şi unde a rămas pâna la venirea arabilor

22
Brosse, Jaques, op. cit. p.93.

18
care au preluat controlul Siriei.Acum a putut din nou acest „ticălos Maximos" să îşi
răspîndească învăţătura sa printre locuitorii Siriei. Însă după ce murise bazileul
Herakleios, împreună cu Konstantinos, a venit în Africa. Aici s-au stabilit la o
mănăstire aflată în extremitatea maximă a Africii numită în latineşte Hippo
Diorrhytus. Erau aici ca la optzeci de monahi în frunte cu egumenul Esho'ya.Apoi
aflând dascălul de acolo că Maximos şi Anastasios, ucenicul său, erau în accord cu
învăţătura lui Nestous, au fost primiţi la această mănăstire. Astfel, ei au dus la rătăcire
întreaga Africa. În schimb, s-a ridicat un pustnic pe nume Luca şi care se afla cu
dragoste faţă de Dumnezeu, iar acest Luca i-a trimis patriarhului Antioheus trei cărţi
îndreptate împotriva învăţăturii lui Maximos. Însă după toate cele petrecute în Africa,
cei doi, Maximos şi Anastasios au venit în Sicilia ajungând apoi şi la Roma atrăgând în
cursa lor şi pe patriarhul Martimos, adunând chiar şi un sinod de 190 de episcopi ca să
întărească învăţătura lui Maximos.
Martinos i-a anatemizat pe patriarhii Constantinopolului. De aceea, bazileul
Konstans s-a înfuriat pe el şi a trimis după el aducându-l în oraşul imperial
(Constantinopol) şi cerând să lepede învăţătura lui cea primejdioasă. Pentru faptul că a
refuzat a fost trimis în exil. Cu timpul, arabii s-au întins şi pe ţinuturile Ciprului încât
monahii de la mănăstirea Hippo au fost nevoiţi să fugă la Roma unde au fost primiţi de
Martinos, dându-le mănăstirea Cellae Novae.În tot acest timp Maximos a plecat şi în
Constantinopol unde a lăsat întreg scarbovnicul noroi al blasfemiilor sale 23 locuitorilor
de aici. Maximos s-a dus deci, de îndată şi a stat la o mănăstire de călugăriţe numită
Plakidios, iar prin ticaloşia lui a fost în stare să le ducă la rătăcire, despărţindu-le de
adevăr şi învătându-le credinţa cea primejdioasa.
În ceea ce priveşte mai în amănunt „erezia impiosului Maximos" s-a descoperit
o cronică a lui Mihail Sirionul. În aceasta se spunea că s-au găsit ştiri despre
respingera lui (Maximos) făcută de Simeon preotul unei mănăstiri care spune că ea a
luat naştere de la Teodor al Mopsuestiei după care s-a răspândit în mănăstirile din jurul
Ierusalimului.Cu toate că, ei încercau să-şi ascundă opinia şi pentru faptul că susţineau
opinia lui Origen, totuşi au fost descoperiţi de monahul Serghie.Au încercat apoi să-l
atragă şi pe Serghie dar fără să reuşească deoarece acesta a plecat noaptea la împaratul

23
Idem, Sf. Maxim Mărturisitorul…p.213

19
Ierusalimului, dându-i de stire, iar acesta i-a izgonit pe monahi din mănăstire.
Având în vedere toate cele petrecute, patriarhul Mina a întrunit cel de-al
cincilea sinod (Ecumenic) şi a admonestat pe oricine spune că sunt două voinţe şi două
lucrări.
Pe vremea lui Constans, fiul lui Heraclie s-au ivit şi ucenicii lui Platon conduşi
de Maxim.A mers prin Africa apoi la Roma unde l-a cucerit pe patriarhul Martin.După
o serie de alte multe întâmplări Maximos a ajuns la o mănăstire de călugăriţe încât, a
dus în rătăcire şi pe maici care acum nu mai voiau să primească darurile pe care le
sfinţea Axus azvârlindu-le sub talpa încălţămintelor lor cum le învăţase
Maximos.Când aceasta a ieşit la iveală, împăratul a pus ca aceste nevoi să fie târâte
prin cetate, iar lui Maximos să i se taie limba, însă acesta a început să scrie scrisori:
Împăratul a pus să i se taie mâna dreaptă dar el a început din nou să scrie cu mâna
stângă până la un timp căci i-a fost tăiată şi aceasta şi trimis în surghiun.
Viaţa siriacă continua descrierea vieţii acestui Maximos, continuând cu aşa-zisa
erezie maximiliană.Despre această erezie, spune autorul vieţii siriace că s-a răspândit
printre calcedonieni, unde a cunoscut o deosebită înflorire. Aceasta a fost însă
descrierea întregii vieţi a Sfântului Maxim Mărturisitorul privită din perspectiva
păgână.Acest manuscris e conservat din păcate nu integral, sfârşitul manuscrisului
fiind degradat într-un singur manuscris păstrat la British Museum.
Suntem acum în posesia a două izvoare: unul scris de un admirator, altul de un
duşman şi în principiu fiecare din ele trebuie tratate cu egală suspiciune.
Cu toate acestea, manuscrisul are toate şansele să fie real. Autorul vieţii siriace
a Sfântului Maxim e un adversar al Sfântului, dar unul obiectiv şi documentat şi mai
ales contemporan şi compatriot pe când autorul constantinopolitan al vieţii “greceşti”
nu face altceva decât să umple lacuna documentară privitoare la primele cinci decenii
ale existenţei Sfântului Maxim.24. Cu alte cuvinte, acest manuscris are o valoare foarte
importantă deşi a apărut destul de târziu (sec VIII).
Pentru creştinătate Sfântul Maxim rămâne un izvor viu pentru veacurile
viitoare, fapt care este dovedit şi prin aceea că acest mare părinte ocupă un loc aparte
în literatura bisericească şi în viaţa creştinului autentic. Iar aceasta se poate dovedi şi

24
Ică, I. Ioan, art. cit., p.107

20
din aniversarea patristică pe care i-a acordat-o Biserica ortodoxă la împlinirea a 1300
de ani de la moartea sa. Cu acest prilej a fost tradus în româneşte o scurtă dar
admirabilă epistolă a Sfântului Maxim Mărturisitorul către Ioan Cubicularul.Însă ceea
ce este interesant de remarcat din această epistolă, este faptul că ea s-a tradus tocmai
pentru a sluji oricărui creştin, însă într-un mod mai aparte decât celelalte. Aici se poate
observa însă adevărata iubire frăţească şi comunicarea care trebuie să existe între
oameni, mai ales astăzi când domnesc în sânul omenirii atâtea neînţelegeri şi
divergenţe.
În acest sens Sfântul Maxim pune la îndemana oricui viaţa sa pentru a dobândi
pacea adevărată şi trainică între toate popoarele lumii. Pentru că nimic nu adună
impreună aşa de mult ca iubirea, pe cei împrăştiţti şi creează în ei o singură gnomă în
care domneşte sinfonia a cărei caracteristică este frumusţea cinstirii deopotrivă .25

2.3. OPERA SFÂNTULUI MAXIM

MĂRTURISITORUL

În teologia ortodoxă acest uriaş al cugetării creştine - poate cel mai mare
26
dintre toţi – nu şi-a găsit încă o prezentare vrednică de el iar ceea ce îl reprezintă cel
mai mult atât ca om şi teolog cât şi întru nevoinţa desăvârşirii sunt operele sale. Cu
alte cuvinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul este unul dintre marile genii ale
creştinismului.
Întreaga sa operă are ca temelie sau îşi are izvoarele într-o viaţă curată,
echilibrată şi trăită într-o permanentă comuniune cu Izvorul suprem. În acest sens
scrisul cu mare pătrundere, acerbie şi obiectivitate, trădând o identificare interioară
remarcabilă cu obiectul investigaţiei sale, valorosul şi monumentalul au avut de
multe ori urmări neplăcute asupra autorului 27.Însă dacă luăm să analizăm întreg

25
Ică, Ioan, O aniversare patristică, în M.A. nr. 1-2/ 1962 p.72
26
Bodogae, Todor, Sf. Maxim Mărturisitorul—Scrieri, partea a doua, în R.T.nr.1/1991 p.110
27
Ică, I, Ioan, O nouă introducere în Teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, în M.A, nr.5/ 1988 pp. 105-106

21
sistemul său teologic, observăm că are o viziune spirituală a cosmosului a vieţii
umane. În interiorul acestui cosmos şi a economiei mântuitoare dintre uman şi divin.
De aceea un om îşi împlineşte vocaţia doar atunci când toate lucrurile le ridică iarăşi la
Dumnezeu, de la care au ieşit. Iată deci că instrumentul efectiv al mântuirii folosit de
Sfântul Maxim este activitatea reciprocităţii pe latura umană efectuată, la Întrupare
care eliberează, prin manifestarea iubirii bisericeşti, pe om din cătuşele morţii redându-
i asemănarea cu Dumnezeu (în iubire agapică).Şi pentru ca să fiu mai clar în ceea ce
priveşte opera, Sfântul Maxim apără credinţa cea dreaptă de învăţăturile eretice care
atrăgeau pe mulţi de la dreapta închinare: ca şi alţi Părinţi,Sfântul Maxim nu a făcut
teologie pentru teologie ci pentru trebuinţele Bisericii din timpul său 28.Ereticii în
argumentarea învăţăturii lor aduceau pasaje din Sfinţii Dionisie Areopogitul şi Grigan
Teologul care aparent sprijineau ereziile lor. Mărturisitorul prezintă însă adevărul
înţeles al celor doi sfinţi Părinţi anteriori lui zădărnicind încercările ereticilor de a se
sprijini pe acestea. Genul de sinteză al lui Maxim a salvat cărămizile bune de
construcţie de structurile ortodoxe discreditate şi reconstruieşte edificiul credinţei pe
o bază ortodoxă sigura.29
Cu o minte sănătoasa într-un trup sănătos, Sfântul Maxim Mărturisitorul rămâne
în istoria bisericii noastre cel mai adânc cugetător al veacului VII. El foloseşte întreaga
filozofie elinică, profană şi creştină pentru a crea o grandioasă concepţie despre
existenţă, om şi lume. Totul începe de la Dumnezeu, şi se termină la Dumnezeu. El
formulează soluţiile magistrale ale ortodoxiei în materie de hristologie, analizând şi
afirmând cu precizie cele doua voinţe, cele două lucrări ale Mântuitorului. A rămas
însă clasică destinaţia dintre voinţa naturală şi voinţa gnomică. Tot clasice au rămas şi
teoriile răsturnării lucrurilor şi energiilor divine, a cunoaşterii mistice şi o
îndumnezeire. Hristos este după cum am mai spus, centrul teologiei sale şi modelul de
urmat pentru toţi creştinii.
Toate acestea am putea spune că fac din Sfântul Maxim, scriitor de anvergură,
cu o gândire profundă, adesea grele de descifrat, el răspunzând ca nimeni altul noilor
provocări cu care se confrunta Biserica veacurilor VI şi VII : controversele legate de
monofiritism şi monotelism.Iar în ceea ce priveşte ordinea cronologică a scrierilor
28
Florea Petru, Opera exegetica a Sf. Maxim Mărturisitorul, editura Academos Târgu Mureş,1998.p. 17
29
Ibidem, pp.17-18

22
Sfântului Maxim, aproape că şi-a format un obiect pentru cercetătorii vieţii lui, până la
Hans Urs von Balthasar care a stabilit cu oarecare aproximaţie datele la care au fost
alcătuite unele dintre ele în studiul său: Die ugnostischen centurien, des Maximus
30
Confessor Astfel el scria aproape în toate domeniile teologiei alcătuind scrieri
dogmatice, ascetice, mistice, liturgice şi chiar poezie.
Dintre operele Sfâtului Maxim ne aşează în faţă următoarele lucrări:
1.Despre diferite chestiuni şi nedumeriri din Sf. Scriptură de Talasie
2.Chestiuni, întrebări şi răspunsuri
3.79 de întrebări şi răspunsuri asupra unor lucrări biblice
4.Scurtă tâlcuire a rugăciunii domneşti
5.Scolii la operele Sf Dionosis Areopagitul
6.Despre diferite locuri grele la Sfinţii Dionisie şi Grigorie
7.Ambigua la Sf Grigore Teologul
Maxim folosind în toate acestea metoda alegorică.
Un alt domeniu în care şi-a desfăşurat activitatea a fost cel pe tărâm dogmatic
cu importante scrieri şi de o valoare extraordinară. Aşa au rămas de la el „opuscule
teologice şi polemice” care combat mai ales monofizitismul şi monotelismul, însă,
acestea le vom consemna mai târziu. Apoi sunt şi câteva rezumate de opere mai întinse
care pun sau rezolvă aspecte ale problemei hristologice ca : „Despre cele două firi ale
lui Hristos, Despre cele două voinţe ale unui singur Hristos, Dumnezeul nostru,Despre
calitate, proprietate şi diferenţă sau distincţie . Capete despre substanţa esenţială şi fire,
despre ipostază sau persoană . Din tratatul despre lucrări şi voinţe etc..
- Despre suflet, lucrare antropologică.
O a treia categorie a lucrărilor sale sunt cele ascetice, mistice între care
menţionăm :
1.Carte ascetică în care relatează un dialog între un stareţ şi un calugăr având ca temă
imitarea lui Hristos ;
2.Despre dragoste în 400 de capitole;
3.Alte capitole;
4.243 capitole teologice şi economice

30
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii (F.R) vol2,ed. Harisma, Bucureşti, 1993,p.16

23
5.200 capitole teologice şi iconomice;
6.500 diferite capitole teologice şi iconomice
I se atribuie de asemenea şi o foarte mare colecţie de Capete teologice numite şi
“cuvinte alese” sau “Jocuri comune” alcătuite din extrase mai scurte sau mai lungi
din Sf. Scriptură, Sfinţii Părinţi şi autori clasici profane, rânduite în 71 capitole sau
probleme. E vorba de păreri sau sentimente cu caracter filozofic, dar mai ales moral.
Cu toate acestea, critica nu crede că aceste sentimente ar fi ale lui Maxim.
7. Mistologia
8. Calcul bisericesc trecut în operele lui Eusebiu de Cezareea în care urmează să dea
lămuriri asupra calendarului şi sărbătorilor creştine şi asupra cronologiei profane şi
creştine.
9. Scrisori în nr de 45, dintre care unele au cuprins dogmatica a-12-a, a13-a, a-14-a.
Toate aceste lucrări şi scrieri atât ascetice cât şi dogmatice şi ascetico-mistice îl
înfăţişează ca titan al literaturii creştine ca şi un astru luminos care a strălucit pe cerul
gândirii şi al teologiei din epoca patristică şi a cărei lumină se reflecta încă puternic
peste veacuri, trezind interesul şi admiraţia contemporanilor noştri31
Trebuie remarcat însă faptul că poate şi datorită vitregiei vremurilor dar cu
siguranţă datorită complexităţii operelor lui, s-au tradus în româneşte doar câteva
lucrări. Doar părintele profesor Dumitru Stăniloae s-a încumetat sa traducă o parte din
scrierile Sf. Maxim şi anume cele două filocalii (2 şi 3) în care a ostenit ani în şir,
pentru a dărui astfel, culturii noastre româneşti un strop din lumina acestui mare Sf.
Părinte.
În cele ce urmează voi prezenta mai pe larg câteva din imensitatea acestei opera
care au fost traduse în româneşte.

31
Florea, Petru, op. cit., p.17

24
2.3.1. Ambigua

În întreaga teologie creştină, există o singură cale senină, trăirea învăţăturii

creştine în toată adîncimea şi toată sinceritatea noastră 32.Cu astfel de sinceritate
trebuie primită şi această capodopera, această măiastra lucrare : Ambigua .Ea
reprezintă însă şi o sinteza a lucrării noastre spirituale prin însuşirea învăţăturilor celor
bune.Iar acum, ce este de fapt mintea şi rolul ei în cunoaşterea lui Dumnezeu din
prisma acestor opere? In acest sens, pentru întreaga umanitate, cunoasterea şi setea de
cunoaştere au ajuns o necesitate.Aceasta necesitate de a cunoaste frămantă mintea
umana în structura ei ; iar această framântare se manifestă diferit în sufletul fiecaruia
încât cunoaşterea adevarată se transformă în taină 33.
Revenind însă mai concret la acestă mirifică opera a Sfantului Maxim, trebuie
menţionat faptul ca a fost scrisă în doua etape în care autorul foloseşte o metoda
alegorică.Cea dintîi însă a aparut ceva mai tîrziu, alcătuita la rugamintea egumenului
Tomo, raspunzand unor probleme hristologice, mai precis de lucrarile lui Iisus
Hristos.Deşi nu vorbeşte clar despre doua lucrări ale lui Hristos, corespund celor două
firi ale sale, utilizînd conceptul „lucrare îndoita”, el spunand ca „cele doua lucrari se
întrepatrund şi lucrează unitar : „lucrare teandrea” 34.
În învăţătura Sfantului Maxim un loc important îl are tema raţiunilor
divine.Această tema o gasim la Origen iar Sfantul Maxim nu o respinge, ci şi-o
însuşeşte, dar îi dă un alt rol şi semnificaţie.Cu toate acestea, trebuie menţionat faptul
că nu s-a ajuns încaăla o unitate privind ipoteza, dacă ideile origeniste vin de la Origen
aşa cum erau ele susţinute sau sunt numai nişte concluzii exagerate.
Ceea ce însă l-a îndemnat pe Sfântul Maxim să întrepătrundă reliefarea
contradicţiei fundamnetale între origenism şi creştinism a fost folosirea origenismului

32
Râza Ioan Emilian, Rolul minţii în cunoaşterea lui Dumnezeu la SF. Maxim Mărturisitorul,(Teza de
licenţă), 1999,p.5
33
Ibidem, p.5.
34
Dumitraşcu, Nicu, Patrologia, E.I.B., Bucureşti, 2004, p.263

25
ca bază pentru noua unire35 .Respingerea origenismului devine la Sfîntul Maxim o
descriere a urcuşurilor conştiente în odihna lui Dumnezeu. 36
Ambigua este compusă din două parti. Partea a doua care a fost alcatuită mai
întâi, constituie o bază teoretică atotcuprinzatoare procesului fiinţelor raţionale în
viaţa spirituală şi a fost terminată în jurul anului 630.Prima parte a fost compusă mai
târziu în perioada dintre 634 – 638. Astfel, Sfântul Maxim pune temei hristologic vietii
spirituale.Numai daca in Hristos n-a fost desfiintata lucrarea omeneasca, omul
37
credincios poate face eforturi printr-o proprie lucrare pentru desavarsirea sa .Iar
mai departe continua astfel Ambigua contine toata teologia Sfantului Maxim ca baza a
vietii spirituale prin care crestinii isi insusesc mantuirea inaintand spre Dumnezeu si
in Dumnezeu in eternitate38.
Sfântul Maxim respinge învăţătura contemplării unei existenţe încremenite şi
susţine învăţătura despre mişcarea creaţiei către odihna eternă printr-o iubire
desăvârşita a lui Dumnezeu, ca Treime de Persoane, făptura umană ca produs al iubirii
treimice trebuie să crească în iubire pentru a se odihni deplin în iubirea treimică. 39
Ambigua cuprinde 182 de capitole. Prima parte este mai scurtă cu numai 5
capitole fiind scrisă sub forma unei epistole cu titlul : „Maxim smeritul si pacătosul
nevrednicul rob şi învăţatul, către sfinţitul rob al lui Dumnezeu, părintele duhovnicesc
şi învăţătorul meu Toma. Apoi patru capitole se referă la Sfântul Grigorie, iar ultimul
la Dionisie Areopogetul Sfinţi preavestiţi care au primit cu adevărat toată revărsarea
şi întelepciunea câtă le este accesibilă Sfinţilor. Iar prin lepădarea vieţii celei după
fire, au ajuns la însăşi fiinţa sufletului şi de aceea îl au numai pe Hristos, trăind în ei,
devenit suflet al sufletului lor, aratându-se prin toate faptele cunoscute şi cugetările
lor.40
Celelalte trei din Sfântul Grigorie Teologul şi un text din Epistola lui Dionisie,
episcopul Atenei fac referire la persoana Mântuitorului, Dumnezeu adevărat şi Om
adevărat într-un singur ipostas, arătând că naşterea Mântuitorului este o taină: „aceeaşi

35
. Alexe, Ştefan, Sf. Maxim Mărturisitorul-Ambigua, în O. nr.3/ 1924, p.433.
36
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în PSB. 80, trad. de Dumiru Stăniloae, E.I.B., Bucureşti, 1983, p.237.
37
Alexe, Ştefan, op. cit., p.433.
38
Ibidem, p.434.
39
Ibidem, pp.433-434
40
Ibidem, p.434.

26
e şi Fecioară şi Maică înoind firea prin întâlnirea celor opuse” 41, iar aceasta o explică
prin faptul ca naşterea şi Fecioara fac parte din cele ce se opun în viaţa aceasta şi din
ceea ce mintea omenească nu poate să le înţeleagă. De aici începând, Sfântul Maxim
tratează şi problema unirii celor doua firi: dumnezeiască şi omenească în Persoana
Fiului care ramâne, de asemenea, o taină pentru mintea omenească. „Iisus nu făcea
omeneşte cele omeneşti, căci nu era numai om ci şi Dumnezeu, dar nici nu lucra cele
dumnezeieşti dumnezeieşte, căci nu era numai Dumnezeu, ci şi om” 42. Astfel, Sfântul
Maxim numeşte lucrarea Mântuitorului teandrica, deoarece comunicarea însuşirilor
celor două firi trece prin reciprocitate, atributele naturale ale fiecărei parţi din
Hristos cu celeilalte şi contopirea unei părti în cealaltă, în ceea ce priveşte raţiunea
firii 43. Dar Fiul lui Dumnezeu, însuşindu-şi trăsătura pătimitoare, nu şi-a însuşit şi
împătimirea. Împătimirea fiind ceva specific omului, datorită voinţei sale slabe care a
conlucrat cu păcatul, iar nu cu harul. Cu toate acestea, Iisus ne-a adus nu numai
eliberarea voinţei noastre arbitrare, contrară firii, sau de împătimirea păcătoasă ci
ne-a dat şi puterea să ne eliberăm de pedeapsa intrată în fire după cădere 44.
Iisus împlineşte prin firea omenească, atât cât putem împlini şi noi cu ajutorul
lui. Căci le-a încercat pe acestea pentru noi, ca să ne ceară apoi şi nouă să le biruim aşa
cum le-a biruit el. Iar cele ce nu le putem face ni se iartă prin cele ce le-a facut El
pentru noi prin unirea cu firea noastră, însa cu condiţia ca deprinderea noastră cu
păcatul să nu facă din slăbiciunea firii noastre o materie a păcatului. În acest sens,
având în vedere cele consemnate până aici, Sfântul Maxim dă o explicaţie ortodoxă
paradoxului constatat în Hristos şi numeroşi alţi teologi spunând că „ tocmai Cuvântul
s-a ascuns într-un om deplin şi nu s-a arătat în parte descoperit ca Dumnezeu, printr-
o omenitate nedeplină, s-a făcut înţeles şi accesibil oamenilor” 45.
Astfel că Dumnezeu nu e nimic din ceea ce se cunoaşte pentru că depăşeşte tot
ce se cunoaste. Prin urmare spune Sfântul Maxim: el nu are margine, e infinit şi
indefinit în conţinutul lui. Astfel că niciodată nu poate fi cuprins de minte deplin. În
46
acest sens, se vede scopul de a arăta că Ambigua se citeşte în trei timpi : textul
41
Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit.,p. 41
42
Todoran, Isidor, Zăgrean, Ioan, Dogmatica ortodoxă., ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000 p207.
43
Alexe, Ştefan, art.cit., p.434.
44
SF. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p.52
45
Ibidem, p. 54
46
Alexe Ştefan. art. cit., p. 435

27
Sfântului Grigorie, tâlcuirea Sfântului Maxim şi aplicaţiile pline de o adancă meditaţie
ortodoxă.
Ambigua este o scriere densa care pretinde să fie citită pe îndelete, cu răbdare şi
cu dorinţa fierbinte de îmbogăţire sufletească. La sfârşitul cărtii apare „un indice
scripturatic” şi un „indice real şi onamatic” care face mai uşoara cercetarea lucrării.
Apariţia scrierii Ambigua în limba română a fost un eveniment de cultură
religioasă în dezvoltarea teologiei patristice din ţara noastră.

2.3.2.Mistagogia

Mistagogia, spre deosebire de celelalte opere ale Sfântului Maxim are un statut
aparte prin faptul că tratează una din cele mai mistice probleme şi anume Sfânta
Liturghie precum şi despre Biserică în general. Pe langă acestea, Mistagogia are şi o
“Scurtă tâlcuire la Tatăl Nostru”, toate mişcându-se în acelaşi cerc de idei ca şi în
Ambigua şi Răspunsurile către Talasie.
Sfântul Maxim reuşeşte astfel să lase o lucrare de o valoare extraordinară.
Pregătirea lui interioară şi relaţia sa intimă şi personală cu Dumnezeu îi oferă statutul
de trimis al Lui, ceia ce el însuşi o mărturiseşte:,,Cel trimis de Dumnezeu la
propovaduirea Evangeliei trebe sa arate in sine insusi chipul imparatiei lui Dumnezeu
care este oglindita in evangelie. Imparatia lui Dumnezeu este cu totul diferita de
imparatia veacului acestuia,de acea si vestitorul ei trebuie sa fie deoseebit de omul
lumi acesteia “ 47 Căci nu este nimic mai înăţător şi mai înfricoşător lucru decât a purta
pe mâini pe Domnul Domnilor şi împăratul împăraţilor şi stăpânul tuturor celor văzute
şi nevăzute.
Mistagogia este împărţită în 5 capitole care prezintă scurte însemnări cu privire
la Biserică şi însemnătatea ei. La acestea se mai adaugă apoi încă 24 de capitole care
sunt o continuare a celor 5 amintite mai sus având ca titlu mare:”Cosmosu şi sufletu,

47
Florea, Petru, op. cit.p.128

28
chipuri ale Biserici”. Şi acestea tratează diferite însemnări cu privire la viaţa
bisericească sub toate aspectele ei precum şi câteva exegeze.
Luând în considerare câteva aspecte din cele 5 capitole despre însemnătatea
Biserici, observăm că Sfântul Maxim se dedică trup şi suflet acestei lucrări tocmai
pentru a reda o înfăţişare cât mai clară a Biserici pe care o numeşte “Chip si icoana a
48
lui Dumnezeu, ca una ce are aceiasi lucrare ca El prin imitare si inchipuire” Aşa
dar cerul s-a unit cu pământul, fiind aduse toate la identitatea nestricată. Astfel după
Sfântul Maxim toate există în împreunare cu toate, iar legătura aceasta domneşte şi
acoperă toate relaţiile particulare văzute toate după firea fiecăruia, nu alterându-le şi
desfiinţându-le. În acest mod Sfânta Biserică apare în Mistagogia, Sfântul Maxim ca şi
chip a lui Dumnezeu precum şi o icoană imită chipul celui pe care îl înfăţişează: însa
spre deosebire de aceste icoane care reprezintă o multitudine de barbaţi, femei, copii
care şi-au păstrat viaţa în conformitate cu legile lui Dumnezeu gândind astfel la
asemănarea cu El, deci spre deosebire de aceste icoane. Biserica le dă tuturor
deopotrivă o singură formă şi numire dumnezeiască, adică existenţa şi numele de la
Hristos. Pe baza acestui temei, nici unul nu este despărţit cu nimic de ceea ce îi leagă
în comun: credinţa şi iubirea cu care ne-a iubit Hristos. Cu alte cuvinte unicul har şi
unica putere simplă şi neîmparţită a credinţei: “Căci era în toţi,zice, o inimă şi un
suflet”(Fp.Ap.4,32)
Prin urmare Sfânta Biserică este icoana lui Dumnezeu, ca una ce înfăptuieşte
aceeaşi unire ca Dumnezeu între cei credincioşi, chiar dacă cei întăriţi prin credinţă
sunt deosebiţi după însuşirile lor şi sunt din diferite locuri. Este aceeaşi unire pe care o
înfăptuieşte Dumnezeu Însuşi în chip neamestecat între fiinţele lucrurilor.
Capitolul II al acestei lucrări ni se înfătişează sub titlu:”Cum şi în ce fel Sfânta
Biserica este icoană a cosmosului constatator din fiinţele văzute şi nevăzute.” În acest
capitol Sfântul Maxim arată că :”Sfânta Biserica a lui Dumnezeu este chip şi icoană a
întregului cosmos având aceeaşi unitate şi distincţie ca şi el.” 49 Ca şi edificare,
biserica se deosebeste doar prin forma ei exterioară, în fond fiind un singur locaş,
servind astfel preoţilor şi liturghisitorilor precum şi întregului popor credincios. În
schimb, Biserica este una neîmpărţită, ci ramânând, sfântă şi sobornicească. Tot aşa
48
Sf. Maxim, Mistagogia, trad. Dumitru Stăniloae în R.T, .nr.4-5, /1944, p.170.
49
Ibidem, p.172

29
spune Sfântul Maxim că şi totalitatea lucrurilor aduse de Dumnezeu la existenţă se
împart în cosmosul acesta sensibil şi corporal. Însă cosmosul are şi o latură aparte
înfăţişându-se şi ca final neîmpărţit, ceea ce-l vădeşte ca fiind neamestecat. Prin
urmare, cosmosul şi Biserica prezente în Mistagogia Sfântului Maxim au o unică
lucrare (conlucrează împreună), cum ar fi “o roata în roată” după cuvintele
minunatului Iezechil(1,16). În acest sens, se poate vorbi de acum înainte despre o
conlucrare a celor două lumi sau mai bine spus, avem de a face cu două lumi despre
care Dumnezeieascul apostol scria că :”Cele nevăzute a lui Dumnezeu de la
întemeierea lumii, din făpturi fiind întelese, se văd “(Rom.1,20). Iar dacă prin cele ce
se văd se privesc cele ce nu se văd, vor fi înţelese prin cele ce nu se văd şi cele ce se
văd, de către cei duhovniceşti. Iar aceasta se face doar prin contemplarea celor
duhovniceşti.
Capitolul trei al acestei scrieri are ca titlu:Sfânta Biserică este icoană numai a
lumii sensibile în care arăta că Biserica are ca şi cer, Sfantul Altar, iar ca pământ
naosul.” Altarul fiindcă aici se creează legătura indisolubilă cu celestul prin ceia ce se
petrece aici, iar naosul este văzut ca şi pământ, fiind format din toţi credincioşii,care de
o potrivă se împărtăşesc de cele cereşti.
Cel de al patrulea capitol intitulat:Cum şi în ce chip Sfânta Biserică a lui
Dumnezeu, închipuieşte simbolic pe om, iar ea este inchipuită de El ca om.” În acest
capitol Sfantul Maxim zicea, că Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este om, având ca
suflet irationul50, (ca minte ),şi ca trup,naosul. Astfel că Biserica este chip şi asemănare
a omului făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin naos, se întelege
înţelepciunea, iar prin altar (iration) cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu. Apoi, Sfântul
Maxim obişnuia să mai vorbească şi despre om ca fiind o Biserica-tainică adică
înfăţişând trupul ca şi naos, partea faptuitoare a sufletului prin împlinirea poruncilor ca
rod al înţelepciuni.Iar sufletul vazut ca şi iration (altar) care după ce a îndepărtat din el
tot ce-I material şi necurat (cu ajutorul minţii), poate ajunge apoi la vederea şi
cunoaşterea lui Dumnezeu precum şi la împărtaşirea de Acestea în mod real.
Ultimul capitol din această scriere a cuvântărilor despre Biserică, poartă titlul:
Cum şi în ce fel este iaraşi Biserica, icoană şi chip al sufletului luat în sine “. Aici
50
Acesta este după toată probabilitatea spaţiul în care e aşezată Masa Altarului, căreia Sf. Maxim pare a-i spune
simplu Altar

30
învăţa că Biserica lui Dumnezeu nu este numai o icoană a omului, adică a celui format
din trup, ci şi din sufletul însuşi privit cu ajutorul cugetării. Sufletul, spunea el,constă
în general din mintea vitală care are posibilitatea de a se mişca liber, datorită voinţei.
De aici rezultă că facultatea mintală se dezvoltă pe două laturi:contmplativă şi practică.
Rolul cel mai important în vederea contemplării îl are mintea întărită prin înţelepciune.
De acea Sfântul Maxim vorbeşte şi despre raţiune pe care o numeşte prudentă unind
facultatea mintală cu activitatea, înfăţişând prin virtute aceeaşi descoperire a lui
Dumnezeu ca şi mintea. În acest sens, zice el, sufletul este, şi se arată, la început, mai
degrabă constând din minte şi raţiune. Din aceste două se constituie adevărata ştiinţă a
lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti “cunoştinţa cea fără greşala şi capătul cel din
51
urmă al întregii filosofii atotdumnezeieşti a creştinilor “
Privind însă mai în amănunt această problemă,o parte a sufletului,după cum am
mai spus, este contemplativă, iar alta practică. Latura contemplativă a numit-o minte,
iar cea practică, raţiune, ca primele puteri ale sufletului. Şi iaraşi mintea a numit-o
înţelepciune, iar raţiunea prudentă. Apoi, desfăşurând mai departe lucrurile, spunea că
de suflet ţine latura mintală (mintea), înţelepciunea, contemplarea, cunoaşterea,
cunoştinţa care nu se uită, toate având ca ţinta finală adevărul. Privind însa latura
raţională,de ea ţine: prudenţa, raţiunea, făptura, virtutea, credinţa, toate acestea având
ca ţintă finală binele. Amândouă, atât binele, cât şi adevărul, îl arată pe Dumnezeu.
Adevărul îl arată pe Dumnezeu din fiinţa Sa, căci adevarul este lucrul simplu, unic şi
acelaşi, fără părţi, neschimbat, şi nesupus nici unei despărţiri sau distanţări. Iar binele,
îl arată în lucrarea Sa, caci binele e bine făcător îngrijitor al tuturor celor ce sunt din el
şi păzitor al lor. Apoi mai consemna că cele cinci perchi, care le vedem în suflet se
mişcă în jurul perechi care indică pe Dumnezeu. Iar perechile erau cunoscute şi sub
denumirea de :mintea şi raţiunea înţelepciunea şi prudenţa, contemplarea şi făptuirea,
cunoaşterea şi virtutea, cunoştinţa şi credinţa. Însă perechea care indică pe Dumnezeu
este adevarul şi binele . Astfel că, sufletul colaborand cu acestea, ajunge la unirea cu
Dumnezeu. Apoi mai trebuie subliniat faptul că datorită raţiunii, îl readuce pe Iisus
Hristos în sufletul fiecarui om pentru mântuire.

51
Sfântul Maxim Mărturisitorul, art.cit. p.176

31
 După Sfântul Maxim, cel ce poate şi este în măsură să cunoască toate acestea,
îşi dă seama limpede de demnitatea sa, învrednicindu-se de bucuria de a fi în El şi El
cu cei care Îl primesc căci “este drept cuvântul Domnului şi toate câte face îsi ţine
făgăduinţa “ (Ps. 33,4). Pentru aceasta, este nevoie însă de înţelepciunea care dă putere
minţii şi astfel mintea devine înţelepciune în potenţă. Iar cunoştinţa este mişcarea
stăruitoare a înţelepciunii, a contemplaţiei şi a cunoaşterii, adică a puterii, iar hotarul ei
este adevărul. Căci adevarul e Dumnezeu în jurul căruia mintea mişcându-se fără
sfârşit şi fără întrerupere, nu poate avea un capăt al mişcării ei neavând hotar acolo
unde este spaţiu şi distanţă. Măreţia minunată infinităţii dumnezeieşti nu are cantitate
nici dimensiuni. Iar ceea ce nu e supus dimensiunilor spaţiale, nu poate fi străbătut
până la capăt. La acestea însă se adaugă raţiunea, care conlucrează cu virtutea. Pe
aceasta având-o la început, raţiunea prin prudentă, în cele din urma se arată izvor de
bunătate prin fapte “Căci credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2,20). În sfârşit, prin
credinţă, raţiunea ajunge la bine, în preajma căruia se află scopul final. Iar credinţa
după Sfântul Maxim, este înrădăcinarea şi statornicirea lăuntrică a virtuţii adică a
puterii şi a lucrării, hotarul ei din urmă fiind binele. În preajma acestui bine se
odihneşte raţiunea “căci binele este Dumnezeu în care se află termenul final al orcărei
raţiuni şi puteri.”
De acum înainte “Mistagogia” arată în ce chip se realizează toate acestea şi ce
se împotriveşte fiecăruia dintre ele. Astfel, trebuie să ştim că orice suflet când va putea
prin harul Duhului Sfânt şi prin osteneala şi strădania proprie să se ţină în comun cu
cele prezentate mai sus, adică raţiunea şi mintea, prudenţa cu înţelepciunea, virtutea cu
cunoştinţa, etc, doar atunci se va uni şi el cu Dumnezeu cel adevărat şi bun. Va deveni
atunci frumos şi magnific asemenea Lui, prin desăvârşirea celor patru virtuţi generale.
Prin acestea, sufletul păstrează cu tărie şi statornicire ceea ce-i propriu al său şi
respinge ceea ce-i străin de el, ca unul ce are înţelepciune. Prin ele se înfăptuieşte
relaţia lăuntrică cu adevărul şi binele, adică cu Dumnezeu, îmbrăţişând virtutea. Astfel,
spune Sfântul Maxim că, un suflet ca acesta, a trecut dincolo şi nu mai are hotarele
răutăţii, neştiinţei, minciunii şi vicleniei, ci se odihneşte în locaşul intim supra adevarat
şi supra bun a lui Dumnezeu:,,O, Hristoase, mă minunez de bunătatea Ta, Hristoase !

32
Nici nu îndrăznesc ca să spun eu care nu am putere destulă, nici măcar ca să mă
minunez de veşnicie”52.
În toate acestea deci, sufletul se aseamănă cu Sfânta Biserică privintă în
înţelesul ei spiritual.Toate ce au fost arătate însă, ţin de minte şi ies progresiv din ea,
aceasta le indică Biserica prin iraţion. Iar cele arătate că ţin de raţiune ies din ea prin
naos. În sfârşit, toate le adună spre taina ce se săvârşeşte pe dumnezeiescul altar, taină
pe care tot cel ce poate să înteleagă, cu întelepciunea, cele ce se săvârşesc în Biserică,
îşi face cu adevărat biserica lui Dumnezeu în sufletul său.
Finalmente, aceasta este doar o prezentare sunccintă a ceea ce Sfântul Maxim
numeşte Mistagogia, cu alte cuvinte liturghia cosmică pe pamânt care înalţă şi coboară
suflete ori cărui creştin care primeşte a se împărtăşi, participând astfel activ la ceea ce
numim noi taină a tainelor. Astfel că ” în acest proces omul – microcosmic – are un
rol cosmic, făcând legatura între elementele creaţiei cu principiul şi sfârşitul sau
scopul lor (telos), Dumnezeu “ 53.

2.3.3. CELELALTE OPERE ALE SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL

1.Alături de Cuvântul Ascetic, Cele 400 capete despre dragoste fac parte dintre
cele mai timpuri opere ale Sfântului Maxim, adresate şi ele aceluiaşi “Cuvios Parinte
Elpidie” 54, pe care îl roagă să le citească cu îngăduinţa şi să scoată numai folosul din
ele şi pe care îl atenţionează că “ nu sunt toate uşor de înţeles de toţi, şi cele mai multe
au lipsă de o împreună cercetare din partea multora, de şi pare că sunt simple după
cuvânt “55 . Cele două lucrări fac parte din operele ascetico-morale 56
şi urmăresc
sporirea duhovnicească a celor care gustă din întelepciunea semanată în rândurile lor.
Cuvântul ascetic este o pledoarie scurtă si simplă pentru nevoinţele ascetice,
adresata celor aflaţi la începuturile urcuşului lor duhovnicesc. Felul simplu în care este
52
Ibidem, p.180
53
Bria, Ioan, Dicţionar de Teologie Ortodoxă (D.T.O.) E.I.B, Bucureşti, 1994,p.298
54
Filocalia, vol 2, ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p.53
55
Ibidem
56
Coman I. G., op. cit, p. 182

33
scrisă nici nu ne lasă să banuim măcar pe adâncul gânditor şi sistematizator din
scrierile de mai târziu.
Cele 400 capete despre dragoste sunt extrase din scrierile Părinţilor anteriori,
stilizate şi ordonate personal după cum însuşi mărturiseşte” străbătând scrierile
Sfinţilor Părinţi şi cugetând de acolo cele ce stau în legătură cu tema noastră, am
îndesat lucruri multe în cuvinte puţine, ca să fie uşoară de ţţinut minte” 57 De accea
teologul P.Viller a reuşit când l-a judecat pe Sfântul Maxim numai pe baza unor texte
extrase din aceste capete, declarându-l lipsit de originalitate. Ele trădează de fapt o
inspiraţie din opera Sfântului Evagrie Ponticul, dar nu după el trebuie judecat Sfântul
Maxim58 . De altfel chiar şi în acestea, dincolo de apropierile verbale, se recunoaşte
adeseori şi amprenta personală a Sfântului Maxim. Sfântul Maxim, la fel ca şi Evagrie
şi de altfel ca şi Orige, susţinea că mintea nu trebuie să iasă din sine ca să cunoască pe
Dumnezeu. Dumnezeu e mai presus de minte şi de legile de întelegere, aflându-se în
tenebrele unui extaz supra, mintal, al unei necunoaşteri ce e în afară de orice cugetare .
După teologul J.Hausters la baza scrisului Sfântului Maxim ar sta, pe toata linia,
naturalismul mintal şi raţional al lui Evagrie59. Din Dionisie Areopagitul, Sfântul
Maxim foloseşte unele expresii, neasimilate însă în fondul cugetării lui. Teologul
apusean Hans Hurs Von Balthasar a evidenţiat sinteza originală pe care a făcut-o
Sfântul Maxim între Evagrie şi Dionisie Areopagitul 60.
După opinia teologului Balthasar Cele 100 de capete gnostice, o altă colecţie de
capete ale Sfântului Maxim, este anterioară celor două pomenite mai sus fiind probabil
prima scriere a lui, întrucat nu tradează nici o influenţa a scrierilor areopagite, cea ce
nu mai e cazul cu nici una din celelalte scrieri de mai târziu ale Sfântului Maxim 61.
Cele trei lucrări amintite, Cuvântul Ascetic, Cele 400 capete despre dragoste şi
Cele 100 de capete gnostice par a fi scrise înainte de 626, când fuge din mănăstirea
sa, împreună cu ceilalţi monahi, din faţa năvălirilor perşilor.
Între 626 şi 632, perioadă în care se află în Africa, împreună cu Sofronie,
pare că au fost scrise Cele 4 epistole către Ioan episcop al Cizicului, prin care îl roagă

57
Cele 400 de capete despre dragoste, Filocalia, vol 2, p.53
58
Filocalia, vol 2,p.12
59
Ibidem, p.13
60
Ibidem, p. 13
61
Ibidem, p. 13

34
să adune la sine pe monahii împrăştiaţi din mănăstirea sa şi pe fostul egumen George.
Răspunsurile către Talasie reprezintă o alta mare operă a sa încadrată în cele
ezegetice adresată după cum ni se spune la început “preacuviosului presbiter şi
egumen Talasie62. A fost scrisă în timpul dintre alcătuirea părţi mai vechi şi celei mai
noi din partea a doua din Ambigua :” Dar mai pe larg despre acestea puteţi citi în
scrisoarea despre <Locurile indoielnice>”, deci e scrisă după aceasta. Pe de altă parte
însă nu cuprinde nici o aluzie la disputele monoteliste, cea ce arată că e mai veche
decât partea întai din Ambigua . Opera aceasta, care are acelaşi caracter fundamental
ca şi partea a doua din Ambigua, a fost scrisă deci după 630 şi înainte de 633, probabil
pe la 631- 633 63.
În Răspunsuri către Talasie, Sfântul Maxim lămureşte în sens mistic-ascetic
65 de lucruri grele pe care I le trimite prietenului său egumenul Talasie. Părintele
Dumitru Staniloaie afirma că, în ceea ce priveşte conţinutul acestei opere, el este atât
de bogat încât cu greu poate fii rezumat; “Opera aceasta se cere mai degrabă largită
prin tâlcuiri decât comprimată într-un rezumat. Rezumarea este cu atât mai grea, cu
cât ea nu descfăşoară în forma sistematică conţinutul său de idei, ci îl prezintă
împrăştiat şi cu reveniri, cu prilejul tâlcuirii unor pasaje obscure din Sfânta Scriptură,
în a căror înşirare iarăşi nu se poate constata o ordine oarecare”64.
O altă greutate în calea unei rezumări este caracterul scrisului Sfântului Maxim.
Patriarhul Fotie recunoştea că stilul Sfântului Maxim este încărcat, greoi şi obscur
ocolind exprimarea directă şi iubind metaforele. Dar cercetătorii mai noi au constatat
că dacă scrisul lui prea greoi, acesta se datoreşte nu unei îngrămadiri de cuvinte fără
rost ci tocmai extraordinarei bogăţii de nuanţe a cugetării sale căreia îi corespunde o
tot atât de mare bogăţie de cuvinte. Sfântul Maxim însuşi spunea despre răspunsurile
sale:,,voi da răspuns scurt şi precis pe cât voi fi în stare şi pe cât voi primi de la
Dumnezeu harul şi puterea întelegerii şi grăirii evlavioase. Căci nu vreau să încarc
auzul cititorilor cu mulţime de cuvinte” 65.
Sfântul Maxim încearcă prin rândurile sale să-i apropie pe oameni de
Dumnezeu, să ajute în lupta lor de curăţire de patimi şi de dobândire a virtuţilor pentru
62
Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. 3 p.23
63
Filocalia, vol.2 p.14
64
Filocalia, vol.3, p.11
65
Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol.3, p.25

35
că,,ignorând pe Dumnezeu am îndumnezeit zidirea pe care am cunoscut-o prin simţire,
gustând din ea pentru faptul că prin ea ni se susţine trupul, aşa, primim cunoştinţa
trăită a lui Dumnezeu, cea accesibilă întelegerii, vom ignora experienţa întregii simţiri,
pentru faptul că El ne susţine sufletul ca să existe şi să fie fericit” 66
Cele 200 capete despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi iconomia întrupării
Fiului lui Dumnezeu” încadrată între operele ascetico-morale, intitulată în unele
manuscrise,,capetele gnostice”, sunt considerate de Balthasar ca alcătuite după
Ambigua şi Răspunsuri către Talasie scrise nu mai târziu de 634. Ele dezvoltă
anumite teme din cele două opere mari ale lui Maxim, dar nu ar trăda şi o influenţă
mai mare a lui Origen, ceea ce ar arăta că au fost scrise în timpul şederi lui Maxim la
Alexandria, când a citit probabil operele aceluia.
Cel ce şi-a luminat mintea cu întelesurile dumnezeieşti şi şi-a obişnuit raţiunea
să-L laude pe Făcătorul neîncetat prin cântări dumnezeieşti, iar simţirea şi-a sfinţit-o
prin imagini curate, acela adaugă la bunătatea naturală a <chipului> bunătatea voită a
<asemănarii> cu Dumnezeu. 67. Acesta, cel curat cu mintea şi cu inima poate să-l vadă
pe “Soarele dreptăţii” (Maleahi 4,2) va cunoaşte pe Dumnezeu aici în ghicitură, iar
dincolo în cealaltă viaţa, faţă către faţă.
În concepţia Sfântului Maxim, Dumnezeu exclude din fiinţa Sa trupul şi orice
modalitate determinantă a existenţei, căci acestea I-ar lua caracterul de absolută
infinitate.
Nimenea nu poate ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu până ce nu s-a ostenit cu
împlinirea poruncilor. Creştinul trebuie să se străduiască aşadar cu fapta morală a
trupului, înainte de a ajunge la trăirea lui Dumnezeu în suflet 68
În cunoaşterea lui Dumnezeu se găsesc trei etape întalnite şi la Origen,
credinciosul simplu, învăţăcelul şi apostolul.,,Apostolul ca şi învăţăcelul este, desigur
şi credincios. Învăţăcelul nu este sigur şi apostol, dar este credincios. Iar cel e numai
credincios nu e nici învăţător nici apostol. Dar prin viaţa şi în contemplaţie, al treilea
poate fii mutat pe treapta şi la vrednicia celui de al doilea, iar al doilea într-a celui
dintâi”69.
66
Ibidem, p.35
67
Cele două sute de capete despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Filocalia, vol2, capul 13,p.131
68
Ibidem, p.133
69
Ibidem, capul 34, p.136

36
 Sfântul Maxim, subliniază rolul întrupării afirmând:,,Dacă pentru ceea ce s-a
făcut, Fiu al Omului şi Om Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl, ca să
facă dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu pe oameni, să credem că vor ajunge acolo
unde este acum Însuşi Hristos, capul întregului trup (Col.1,18) care S-a făcut pentru
noi Înaintemergător la Tatăl (Evr. 6,20) prin ceea ce este ca noi. Căci în adunarea
dumnezeilor, adică a celor ce se mântuiesc va sta Dumnezeu în mijloc (PS. 81.1)
împărţind răsplăţile fericirii de acolo, nemaifiind nici o distanţă între El şi cei
vrednici” 70.
Cât de înălţătoare este chemarea noastre, chemarea asupra căreia ne atrage
atenţia Sfântul Maxim prin aceste rânduri. Pe bună dreptate teologul apusean Balthasar
zice ca e una “din cele mai adânci şi mai importante din câte a produs Teologia
mistică a grecilor peste tot” 71 .
Se pare că tot a Sfântului Maxim este şi scurta scriere Ad Theopemptum
Scholasticum şi aceasta pentru că două din cele trei locuri evangelice explicate în ea
sunt explicate şi în alte scrieri ale sale.
Însă, numeroase alte opere în formă de sentinţe care circulă sub numele
Sfântului Maxim nu sunt ale lui. Astfel nu sunt ale lui Laci Communes, Capita Alia
care-l au drept autor pe Ilie Ecdicul care a trăit în veacul al XI-lea sau al XII-lea. Cele
500 capete referitoare la teologie şi economie, virtute şi păcat sunt în cea mai mare
parte o compilaţie din operele Sfântului Maxim de prin secolul al XI-lea. Nu-i aparţin
Sfântului Maxim Mărturisitorul nici cele cinci cărti : De trinitate, De anima precum o
mare parte din scolile la Dionisie Ariopagitul şi Capita Practica 72
O altă serie importantă de scrieri ale Sfântului Maxim o constituie Tratatele
dogmatic- polemic,.în care apără dreapta credinţă împotriva monofizitismului şi a
monotelismului, împotrivire care-i va cauza nenumărate prigoniri, iar în cele din urmă
moartea . Se pare că tratatele împotriva monotelismului au fost scrise după 640, ele au
fost editate sub titlu Opuscula teologică si polemică . Foarte important în acest sens
sunt Discuţia cu Pyrrhus şi colecţia de scrisori cu conţinutul dogmatic sau ascetic-
mistic, păstrate în număr de 45.

70
Ibidem, capul 25, p.175
71
Filocalia, vol.2, p.15
72
Ibidem, p.16

37
 Viziunea lumii pe care ne-o prezintă Sfântul Maxim Mărturisitorul în scrierile
sale este culmea şi bilanţul cugetării greceşti, atât a celei teologice şi mistice cât şi a
celei filosofice. Scrisul lui este o impresionantă sinteză personală a marilor curente
filosofice ale antichităţii şi a principalelor idei patristice. Filtraţi prin raţiunea şi trăirea
proprie a Sfântului, Origen şi Evagrie în ceea ce au ireproşabil , se întâlnesc cu
Dionisie Areopagitul, cu Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz, elementele
acceptabile din platonism cu cele din aristotelism toate contopite într-o profundă
teologie Hristologică73.
În faţa operei Sfântului Maxim trăieşti sentimentul pe care îl trezeşte un masiv
alpin la gândul de al îmbrăţişa . Tot ce ai spune despre el ţi se pare mult prea puţin o
prezentare a muntelui din câteva firâmituri de piatră zgâriate din el sau printr-un desen
stângaci care deformează şi coboară majestatea covărşitoare a lui.

73
Filocalia, vol 3, p.13

38
 Capitolul III
Sfântul Maxim şi monotelismul

Este de-a dreptul impresionantă lupta pe care Biserica prin reprezentanţii ei, a
dus-o îndeosebi în primele veacuri creştine pentru păstrarea nealterată a învăţăturii
Mântuitorului Hristos. Răul a încercat, uneori făţiş, alte ori subtil, iar adesea ori chiar
perfid să pătrundă în sânul Bisericii şi să o răpună din interior.
Aşa s-a întâmplat şi în cazul monotelismului. Definiţia dogmatică de la
Calcedon spunea : Urmând dumnezeieştilor Părinţi, am învăţat toţi să mărturisim într-
un glas pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Acelaşi desăvârşit
Dumnezeu şi desăvârşit în omenitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, pe Acelaşi
din suflet raţional şi trup, pe Acelaşi de o fiinţă cu Tatăl, după Dumnezeu şi de o fiinţă
cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă, afară de păcat ; înainte de veci
născut din Tatăl după Dumnezeu, iar în zilele de pe urma, Acelaşi pentru noi şi pentru
a noastră mântuire, din Maria Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate,
pe Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Unul născut, cunoscut în două firi în chip neschimbat,
neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firelor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza
unirii, şi salvându-se mai degrabă, proprietatea fiecărei firi, şi concurgând într-o
persoană,nu împărţit în două persoane, ci pe Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut,
Dumnezeu Cuvântul Domnul nostru Iisus Hristos, precum ne-au învăţat de la început
proorocii despre El şi Însuşi Iisus Hristos şi ne-a predat simbolul părinţilor 74. Ea a
stabilit într-o formă concisă integritatea celor două naturi în Hristos cât şi unirea lor în
ipostasul Cuvântului, într-un mod neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit
contra nestorianismului şi monofizitismului : pronunţându-se numai intr-un mod
general asupra problemelor celor doua naturi, a permis apariţie unor probleme care au
condus la disputele monoteiste si monergiste.

74
Todoran, Isidor si Zăgrean, Ioan, Dogmatica Ortodoxă, ed.Renaştere, Cluj Napoca, 2000, p.214-215

39
 Opera sa, de o vastă întindere,din care doar o parte a fost tradusă şi în limba
română, tratează cu o maturitate spirituală deosebită numeroase probleme dogmatice,
apologetice şi mistice care ocupă un important rol în literatura patristică.
Model vrednic de urmat pentru creştinii epocii, Sfântul Maxim rămâne un
model şi pentru creştinii secolului XXI. Desigur nimeni nu ne mai ameninţă astăzi cu
tortura pentru a ne lepăda de credinţă, nimeni nu ne mai cere să ne vărsăm sângele
pentru Hristos, dar aceeaşi vigilenţă necesară atunci, în vremea Sfântului Maxim
Mărturisitorul este necesară si astăzi. Aceasta deoarece diavolul este acum poate chiar
mai perfid decât atunci, încât de multe ori reuşeşte să-i convingă pe sărmanii creştini
să-şi vândă credinţa pe un blid de linte. Credinţa pentru care Sfântul Maxim alături de
nenumăraţi Sfinţi a suportat chinuri greu de închipuit, a devenit astăzi pentru mulţi un
obiect de comerţ. Nu mai ştim să apreciem valorile pe care Biserica lui Hristos le are şi
cărora ne facem şi noi părtaşi, dacă le cercetăm şi le preţuim cum se cuvine.
Sfântul Maxim ne cheamă astăzi, ca şi pe contemporanii săi să pătrundem
împreună în aspectul mistic al creştinismului pentru a conştientiza mai profund
comoara pe care acesta o posedă, şi nu o ascunde, ci ne-o împărtăşeşte în fiecare
Sfântă Liturghie.
Mi-am aplecat atenţia asupra vieţii şi operei Sfântului Maxim pentru a înţelege
focul dragostei pentru Dumnezeu care-i mistuia inima şi care i-a dat atâta putere în
lupta împotriva uneltirilor vrăşmaşului, căci după cum însuşi spune „fericită este
mintea care a trecut peste toate lucrurile şi se desfătează neîncetat de frumuseţea
dumnezeiască.
Părintele Arsenie Boca ne asigură de un mare adevăr atunci când zice „există o
singură cale senină, trăirea învăţăturii creştine în toată adâncimea ei şi în toată
sinceritatea noastră”. La aceasta ne îndeamnă şi Sfântul Maxim, la trăirea învăţăturii
creştine păstrată nealterată prin jertfa lui şi a altor numeroşi martiri.
Exemplul lui ne dă parcă putere pentru a păstra pe mai departe adevărul
credinţei noastre, iar sfaturile sale ne ajută să trăim acest adevăr şi să ni-l facem izvor
de mântuire nouă şi tuturor din jurul nostru.

40
 Abătându-ne de la linia trasata de hotărârile părinţilor in Sinodul de la
Calcedon, monotelismul a atins grav integritatea naturii umane tocmai in punctul sau
central : activitatea si voinţa umana a lui Hristos dând naştere la mari tulburări in
Biserica, atrăgând in zbuciumul lui o serie de împăraţi, patriarhi, ierarhi si un Papa 75.
Toţi istoricii sunt de acord că monotelismul ca doctrina recunoscuta a fost iniţial
un fapt politic. Aşadar in prima parte a secolului al VII-lea pe tronul Bizanţului se afla
împăratul Heraclie (610-641) a cărui domnie a fost tulburata pe de o parte de
conflictele cu prusii, iar pe de alta parte, de noua erezie, monotelismul.
In primăvara anului 614 perşii cuceresc Ierusalimul, luând cu ei numeroase
relicve sfinte intre care si lemnul Sfintei Cruci. La rândul lor avarii asediază
Constantinopolul in 617, dar Heraclie încheie cu ei o pace care-i permite sa pornească
o campanie antipersană intre anii 622-628.Bizantinii resping o expediţie avaro-slava
îndreptata împotriva Constantinopolului, iar patriarhul Serghei al capitale bizantine
alcătuieşte acum Imnul acatist (626 dedicat Sfintei Fecioare căreia locuitorii oraşului
ii atribuiau victoria.76
In acest context zbuciumat împăratul avea nevoie de unitate in imperiu pentru a
avea asigurate unităţile militare necesare.
In timpul campaniilor contra perşilor, împăratul este înşelat de Atanasie, aşa-
numitul patriarh al iacobiţilor,” bărbat seducător si foarte priceput intru tot în a
tulbura adevărul”77, care i-a prezentat ca fiind posibila pacea monofiziţilor cu
ortodocşii prin acceptarea concepţiei monoteliste conform căreia în Hristos sunt doua
naturi, dar o singura voinţa si o singura energie. S-au purtat negocieri in aceasta
privinţa încă din 619. Heraclie şi patriarhul Serghie au reuşit in 3 iulie 633 să încheie
un pact de unire prin patriarhul Cyrus din Alexandria, pe baza a noua capitole care
cuprindeau si expresia o lucrare. Tot acum începe şi opoziţia ortodoxă. Călugărul
Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului, care se afla atunci în Alexandria îl roagă în
genunchi pe Cyrus să renunţe la publicarea pactului, dar nu reuşeşte. Va izbuti totuşi
să-l convingă pe patriarhul Serghie să nu mai vorbească nici despre o lucrare, nici de

75
Ică Ioan, Probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim Mărturisitorul Cu Pyrrhus, în O, nr.3/1960,
p.352
76
Drăgoi Eugen, Istoria bisericească universală,”Historica “, Bucuresti 2001, p. 149
77
Ică I.Ioan Jr., Maxim Mărturisitorul, tovarăşii săi întru martiriu, Actele procesului şi documentele
martiriului, Deisis Sibiu 2004, p.66

41
două, patriarhul acceptând pentru a calma spiritele ortodocşilor. În acelaşi an, Sofronie
urca, după cum spuneam, pe tronul patriarhal de la Ierusalim (634 – 638), afirmând cu
tărie învăţătura ortodoxă despre cele două voinţe şi lucrări.
Ca replică a Constantinopolului, a apărut Ekthesis-ul lui Heraclie (638), semnat
si promulgat de împărat, dar alcătuit de Serghie, prin care se poruncea tăcere asupra
problemelor cu referire la lucrarea Mântuitorului. Ekthesis-ul a fost aprobat de doua
sinoade, unul sub Serghie, care moare in decembrie 638 si unul sub Pyrrus (638 – 641)
care acţionează şi pentru răspândirea acestei învăţături, lucru care a scandalizat atât
Răsăritul cât şi Apusul. Se putea vedea aşadar, confuzie si tulburare in Biserica,
fiindcă atât păstorii, cât şi poporul, atât cei ce stăpâneau, cât şi cei stăpâniţi îşi
pierduseră minţile (Ier. 16.12) şi nu mai era cine să înţeleagă şi să caute pe Domnul
(Pr. 13.2).
Dar Mântuitorul Hristos care a promis că Biserica Mea nici porţile iadului nu o
vor birui nu va lăsa nici de aceasta dată ca Adevărul să fie înghiţit de înşelăciune. În
sprijinul lui Sofronie la Alexandria vine Sfântul Maxim. Prestigiul ştiinţei şi sfinţeniei
sale creştea continuu căci nu după mult timp Sfântul Maxim primeşte de la Pyrrus, pe
atunci egumen si patriarh al lui Serghie, o scrisoare voluminoasa prin care căuta să-l
atragă spre erezie. Sfântul Maxim îl lauda pentru lupta de a păstra pacea în Biserica,
dar in ceea ce priveşte termenul de o lucrare e foarte rezervat cerând explicaţii cu
referire la ce înţelege el prin aceasta. Mai târziu, aflând poziţia Constantinopolului,
Sfântul Maxim rupe orice legătură cu Pyrrus si intră in lupta cu toate puterile pentru
apărarea diotelismului. El subliniază Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om numai daca a
luat firea omeneasca cu tot ce tine de ea deci si cu lucrarea ei (afară de păcat care nu
tine de fire).
În 641 Pyrrus este nevoit, probabil, din motive politice sa demisioneze si sa
plece in Africa. Insa, tot in acest timp, Sfântul Maxim se afla in Africa ducând o lupta
apriga contra monofiziţilor de aici. Cei doi se întâlnesc in iulie 645 la Cartagina unde,
in prezenta guvernatorului Grigorie si a mai multor episcopi are loc o discuţie aprinsa
care face parte din documentele cele mai importante din istoria disputelor monoteliste.
Sfântul Maxim susţinea daca Hristos nu este nimic in afara de naturile Sale,
din care si in care subzista, evident ca potrivit naturilor Lui Însuşi, adică cum e

42
inerent fiecăruia, voia si lucra, exista insa doua naturi ale Lui si absolut si doua
voinţe ale Lui si acelaşi număr egal si lucrările fiinţiale 78.Sfântul Maxim
demonstrează pe larg, logic, patristic si biblic, ca Iisus Hristos, având doua naturi, in
mod necesar are si doua voinţe naturale inerente fiecăruia.
Sfântul Maxim argumenta, pornind de la respectul lui Dumnezeu fata de
integritatea creaţiei, că El n-a putut căuta restaurarea ordinii create prin negarea
integrităţii tocmai a acelei naturi umane pe care Şi-a însuşit-o prin Întrupare ; iar
natura umana include o deplina activitate umana si o deplină voinţă umană. Deci,
pentru Maxim, dacă în Hristos există două naturi desăvârşite, evident ca El poseda
două activităţi, una divina si una umana, două voinţe, una divina si cealaltă umană.
Adversarii lui înţelegeau însa ca a poseda doua voinţe ar presupune un fel de
dedublare, un fel de schizofrenie, existând cu siguranţă un conflict intre cele două
voinţe. Sfântul Maxim argumenta însă, că dualitatea naturilor Mântuitorului nu
presupune o dedublare sau schizofrenie, pentru ca in Hristos exista o singur persoana.
Pentru Sfântul Maxim aceasta nu este o afirmaţie, ci chiar fructul elaborării sale
anevoioase, a unei ontologii a persoanei, care completează ontologia sa a naturii79.
Sinteza teologică a lui Maxim se bazează pe diferenţa dintre persoana
(hypostasis) şi natura si pe interpretarea persoanei ca mod de existenţă în contrast cu
natura definită ca principiu de existenţă. Astfel Sfântul Maxim a reuşit sa dezvolte
noţiunea de persoana, ca mod de existenţă, definită de relaţiile ei liber acceptate cu alte
persoane si exprimate in dragoste, in contrast cu natura, care este principiul fix al
existenţei, care defineşte ce fel de fiinţă este cineva. Persoanele exista, naturile sunt.
Ceea ce este sa fie o persoana (sau mai exact cine este sa fie o persoana) nu este
ceva, o anumita calitate, pe care nu o împărtăşim cu alţii ca si cum ar exista ca ceva
ireductibil in fiecare din noi, ceva care ne particularizează, ne face sa fim persoanele
unice care suntem. Ceea ce este unic in fiecare din noi este ce am făcut cu natura pe
care o avem : propriul nostru mod unic de viaţă, care ţine de experienţa noastră din
trecut, de speranţele pentru viitor, de modul in care folosim natura pe care o avem.
Ceea ce Îl face pe Fiul lui Dumnezeu, acea unica Persoană care este veşnic
viaţa de iubire in Treime, in care El împărtăşeşte iubirea in mod filial : şi aceasta
78
Ică Ioan, art. cit., p. 359
79
Andrew, Louth, Sfântul Maxim, Monah si Mărturisitor : Actualitatea lui în R.T., 4/1997, p.137

43
Persoana şi-a asumat o natura umană şi a trăit ceea ce El este veşnic in viata Sfintei
Treimi in condiţiile temporale ale unei vieţi omeneşti 80 .El, Persoana divina, a voit,
intr-un mod cu totul uman si a adus aceasta voinţa in mod liber in armonie cu voinţa
divină ce o împărtăşea cu Tatăl. Aşa explică Sfântul Maxim taina Agoniei din gradina
Ghetsimanii. Rugăciunea Părinte, de ce este cu putinţa, să treacă acest pahar de la
Mine, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă scoate in evidenta realitatea voinţei
umane a Mântuitorului in retragerea ei in spaima ei in fata morţii, dar si de aceasta data
ea este adusa in acord cu voinţa divina a Tatălui. Nu este nici un conflict intre voinţe,
căci atât voinţa umană cât si cea divină sunt într-o armonie totală - in dorinţa mântuirii
omului nu e nici o dedublare, nici măcar ezitare, ci mai degrabă înţelegerea preţului
pentru umanitatea lui Hristos implicată in căutarea împlinirii voinţei Sale de mântuire
a omului in unire cu voinţa divina81.
Mânuind cu o rară măiestrie arta dialectică şi toate argumentele împotriva
monotelismului, îi arată întreaga – blasfemie – şi consecinţele sale absurde, încât
Pyrrhus îşi recunoaşte greşeala sa şi îşi mărturiseşte dorinţa de a pleca la Roma pentru
a corija erorile sale înaintea Papei. Deşi va ajunge înaintea Papei Teodor si va face o
mărturisire de credinţă ortodoxă, Pyrrhus se va întoarce la erorile sale, probabil
influenţat de ecartul imperial de aici şi din dorinţa de a redobândi scaunul patriarhal la
care ajunge in 655, an in care moare. Papa Teodor convoacă un sinod si semnează
condamnarea sa, iar Sfântul Maxim rupe orice legături cu el continuându-şi lupta prin
însufleţire.
Urmaşul lui Heraclis, Constans II (641 – 668) în încercarea de a potoli spiritele,
anulează Ekthessis-ul şi în 648 emite un alt edict teologic numit Typhos ( = norma )
prin care interzicea orice discuţie cu referire la voinţa/voinţele si energia/energiile
existente în Hristos. Sfântul Maxim va reuşi să-l convingă, pe papa Martin (649 – 653)
să ţină un sinod in 649 prin care condamna tiposul si monotelismul. Reacţia
împăratului nu a întârziat. In 653 papa Martin este arestat şi exilat la Chersonez, la fel
Sfântul Maxim si un ucenic al său, Anastasie apocrisarul sunt arestaţi si duşi la
Constantinopol. Sfântul Maxim este acuzat fără sa se poată dovedi a fi trădat interesele
statului si de a se fi opus Typos-ului imperial. E condamnat la exil în Byzia, în Tracia
80
Ibidem, p.138
81
Ibidem

44
iar Anastasie în Perbensis. La Byzia Sfântul Maxim e supus unui nou interogatoriu la
24 august 656 si ca urmare în 14 septembrie 656 este condamnat la exil şi închisoare la
Perbensis. În 662 este adus la Constantinopol împreuna cu cei doi ucenici Anastasie
apocrisarul si Anastasie călugărul unde sunt din nou judecaţi, dar refuzând sa renunţe
la învăţătura lor, prefectul primeşte ordinul de a-i biciui şi de a le tăia din rădăcina
organul dezordinei adică limba blasfemitoare şi mâna dreaptă 82. Sunt purtaţi apoi
astfel schingiuiţi prin oraş, apoi duşi in viaţă în Larika pe ţărmul răsăritean al Marii
Negre , unde Sfântul Maxim moare în suferinţă în 13 august 662, la 82 de ani, ca
simplu călugăr, apărând astfel nu numai cu ştiinţa ci şi cu viaţa sa învăţătura despre
cele două voinţe in Hristos, fapt care a adus si numele de Mărturisitorul.
Peste câţiva ani, la Sinodul al VI lea ecumenic (680 – 681), Sfinţii Părinţi vor
fixa in dogma pentru eternitate învăţătura pentru care Sfântul Maxim s-a luptat
întreaga viaţă, până la moarte. Sinodul a hotărât că în Hristos există aşa cum ne-au
învăţat Sfinţii Părinţi, două voinţe (thelisus) şi două lucrări (energhie) care sunt unite
între ele în chip neamestecat si neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Cele două voinţe
ale sale nu sunt opuse între ele aşa cum pretind ereticii, dar voinţa Sa omeneasca fără
să se opună, se supune voinţei dumnezeieşti atotputernice83.
Bisericile necaledoniene n-au acceptat hotărârile Sinodului al VII lea Ecumenic.
Sfântul Maxim Mărturisitorul este fără îndoiala unul dintre cei mai pătrunzători
dogmatişti pe care i-a produs Biserica greacă, care a abordat şi luminat cu o pătrundere
rară aproape toate problemele teologiei (nu doar cea a monotelismului) încât viziunea
lumii pe care ne-a lăsat-o Sfântul Maxim în scrierile sale este mai mult decât o
privinţa culmea şi încheierea definitivă a cugetării greceşti patristice acelei teologice
mai spirituale cât şi a celei filosofice84.

82
Ibidem, p.355
83
Drăgoi, Eugen, op. cit., p.152
84
Ioan Ică, art. cit., p.355

45
 CONCLUZII

Viata si activitatea Sfântului Maxim Mărturisitorul ocupa o pagina importanta

pe filele Istoriei Biserici creştine . Prin rolul pe care l-a jucat in apărarea dreptei
credinţe, precum si prin nenumăratele opere pe care ni le-a lăsat ca pe o sămânţă care
sa dea rod in inimile noastre.
Încă din tinereţe, el nu şi-a legat inima de efemerul acestei lumi, cu toate că prin
înţelepciunea sa a ajuns la curtea împăratului ci respectând întru totul ierarhia valorilor
a căutat mai întâi pe Dumnezeu şi pacea sufletească. Vrednic atlet a lui Hristos, bun
cunoscător al adevărurilor de credinţă, Sfântul Maxim s-a opus cu înverşunare ereziilor
si ereticilor, indiferent de funcţia lor în dorinţa vie de a păstra neştirbită învăţătura
Revelată în Hristos şi de către El .
Este de a dreptul impresionantă hotărârea fermă pe care şi-a păstrat-o chiar şi
supus unor chinuri greu de imaginat avântul propovăduiri sale nu a putut fi stopat nici
chiar atunci când limba si mâinile au fost tăiate pentru ca toţi cei care l-au cunoscut iar
mai apoi I-au citit operele, sufletul purtător de viata al Sfântului propovăduieşte in
intimitatea lăuntrica a fiecăruia.
Profunzimea scrierilor sale te pune adeseori în situaţia de a recunoaşte înălţimile
trăirilor sale duhovniceşti de care noi cei de astăzi suntem mult prea străini . Citindu-i
grelele rânduri încărcate in mistic ne dam seama de micimea noastră intelectuala, dar
mai ales duhovniceasca si simţim chemarea lăuntrica de a pătrunde si noi, măcar puţin
din tainele Împărăţiei veşnice.
Opera Sfântului are un substrat mai mult sau mai puţin apologetic, tendinţa
dictată de împrejurările istorice şi religioase, ne pune în atenţie valoarea şi
profunzimea inefabilă pe care Biserica o păstrează în vestirile ei larg deschise tuturor
acelora care doresc să se împărtăşească din bogăţia ei, din Hristosul euharistic.
Este bine să-ţi cunoşti credinţa deoarece această cunoaştere te fereşte de rutină
de indiferenţă şi te obliga să-ti recunoşti rolul şi rostul tău in mijlocul celor care

46
împreună cu tine trudesc la făurirea prezentului. Sfântul Maxim, vrednicul Mărturisitor
al lui Hristos si a învăţăturii Sale, ne pune aşadar înainte aspecte ale adevărului pe care
le-a apărat cu ardoare precum şi învăţăminte şi sfaturi culese din înţelepciunea Sfintei
Scripturi toate având rolul de a ne apropia de Dumnezeu de a ne face mai sensibili faţă
de mântuirea personală în Hristos. În Teologia ortodoxă aceşti uriaşi ai cugetării
creştine poate cel mai mare dintre toţi nu şi-a găsit încă o prezentare demna de el.
Trebuie să recunoaştem totodată ca Sfântul Maxim Mărturisitorul este mult prea
puţin cunoscut si cinstit, ţinând cont de importantul rol pe care l-a jucat in Biserica
veacului al VII-lea dar si de mai târziu. Acest lucru putem să-l schimbăm fiecare dintre
noi plecând genunchii şi inima într-o clipă liniştită şi rugându-ne şi noi cu aghiograful:
“Cuvioase părinte, in tot pământul a ieşit vestirea faptelor tale. Pentru aceasta ai aflat
în ceruri plata ostenelilor tale; taberele demonilor ai pierdut, şi la cetele îngereşti ai
ajuns a căror viaţa fără prihana ai urmat. Îndrăznire având către Domnul, cere pace
sufletelor noastre.”

47
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001
2. Alese, Ştefan, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în Ortodoxia, nr.
3/1924
3. Brosse, Jacques, Maeştrii spirituali, trad. L. Repeţeanu, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1992
4. Bodogae, Teodor, Sfântul Maxim Mărturisitorul. Scrieri, partea a doua, în
Revista Teologică, nr. 1/1991
5. Bria, Ioan, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994
6. Coman, G. Ioan, Patrologie, Ed. Mănăstirii Dervent, 1999
7. Clement Alexandrinul, Sfântul, în P.S.B., nr. 5, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997
8. Drăgoi, Eugen, Istoria bisericească universală, Ed. Historica, Bucureşti,
2001
9. Florea, Petru, Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Ed.
Academos, Târgu-Mureş, 1998
10. Ică, I. Ioan, O aniversare patristică, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2/1962
11. Ică, I. Ioan, Viaţa siriacă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, în Revista
Teologică, nr. 1/1993
12. Ică, I. Ioan, Probleme dogmatice, în dialogul Sfântului Maxim
Mărturisitorul cu Pyrrhus, în Ortodoxia, nr. 3/1960
13. Ică, I. Ioan, O nouă introducere în teologia Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în Mitropolia Ardealului, nr. 5/1988
14. Ică, I. Ioan Jr., Actele procesului şi documentele martiriului ale Sfântului
Maxim Mărturisitorul, Ed. Deisis, Sibiu, 2004

48
15. Louth, Andrew, Sfântul Maxim, monah şi mărturisitor, în Revista
Teologică, nr. 4/1997
16. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Filocalia, vol, 2, Ed. Harisma, Bucureşti,
1993
17. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Filocalia, vol. 3, Ed. Humanitas, 2000
18. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Mistagogia, trad. Dumitru Stăniloae, în
Revista Teologică, nr. 4-5/1944
19. Popescu, M. Teodor, Primii dascăli creştini, Ed. Tipografiei Cărţilor
Bisericeşti, Bucureşti, 1932
20. Râza, Ion Emanuel, Rolul minţii în cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul
Maxim Mărturisitorul –Teză de Licenţă, Cluj-Napoca, 1999
21. Todoran, Isidor, Zăgrean, Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2000
22. Voicu, Constantin, Dumitraşcu, Nicu, Patrologia, Ed. Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004

49