Academia de Teologie ortodoxă din Chișinău

IZVOARELE TAMADUITOARE
ALE DOBROGEI

Conducător științific:
Pr. prof. dr. Vasile NECHITA

Candidat: Drd. Teofana CEPELIUC

Chișinău
Izvorul Tamaduirii in traditia crestina

An de an, in vinerea din Saptamana Luminata Biserica Ortodoxa praznuieste

una dintre cele mai stralucitoare si mai iubite sarbatori izvorata din insasi lumina
Invierii lui Hristos, moment in care crestinii isi amintesc de o minune savarsita de
Maica Domnului in secolul al V-lea. Fecioara Maria s-a aratat viitorului imparat
bizantin de origine geto-dacica Leon I Tracul intr-o padure din apropierea
Constantinopolului si ia indicat un izvor cu apa tamaduitoare pentru a vindeca un orb
pe care acesta il intalnise pe cale.

Traditia crestina ne spune ca in timp ce se plimba printr-o padure din

apropierea cetatii Constantinopol, cu sapte ani inainte de a ajunge imparat,intr-o zi de
4 aprilie, Leon intalneste un batran orb care il roaga sa ii aline setea si sa il conduca
spre cetate. Vrand sa il ajute, Leon va căuta în apropiere un izvor, dar cauta in zadar
negasind apa. Deodată, el aude glasul dulce al Maicii Domnului, spunându-I : “Nu
este nevoie să te ostenești, căci apa este aproape! Pătrunde,Leone Imparate, mai
adânc în această pădure caci vei gasi ceea ce cauti și luând cu mâinile apă tulbure
potolește setea orbului și apoi unge cu ea ochii lui cei întunecați ca sa cunosti puterea
lui Dumnezeu”. Cautand izvorul mai in adancul padurii si gasind in adancul fiintei
sale credinta ca insasi Nascatoarea de Dumnezeu il calauzeste, Leon va gasi izvorul și
făcând ascultare de Maica Preacurata, orbul a primit vindecare de neputinta sa.
Coplesit de cele petrecute, Leon a ingenuncheat si a marturisit ca acela este Izvorul
Tamaduirilor si fantana cea datatoare de sanatate. Aceasta intalnire a ostasului Leon
cu Maica Domnului a schimbat nu doar viata orbului care se tamaduieste in chip
minunat ci si a celui prin care se infaptuieste minunea pentru ca, asa cum a prevestit
Nascatoarea de Dumnezeu, ostasul Leon va ajunge Imparat al Imperiului Bizantin.
Indata după ce a fost uns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică mareata
inchinata Maicii Domnului iar multime mare de crestini, robiti de neputinte trupesti si
sufletesti, veneau la aceasta pentru a cauta tamaduire, locul acela devenind dintr-un
loc marginas si lipsit de importanta, un loc binecuvantat, preschimbat fiind prin
puterea Duhului Sfant o data cu aratarea Maicii Domnului.

Mai tarziu, Imparatul Iustinian, care suferea de o boala grea, s-a vindecat
pentru credinta sa dupa ce a baut apa din acest izvor binecuvantat de Dumnezeu prin
mijlocirea Preacuratei Sale Maici . Ca semn de multumire, el a construit o biserica si
mai mare care a fost insa distrusa de turci in anul 1453. De-a lungul timpului, prin
apa acestui izvor multi oameni au primit vindecare de boli si tamaduire de suferintele
trupesti si sufletesti deopotriva.

Izvorul tamaduirii aflat de Imparatul Leon se pastreaza si in zilele noastre.

Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului),
se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii care se gaseste in apropierea porti
Silivri. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar aceasta ascunde cu
smerenie sub pamant un paraclis din secolul al V-lea, unde exista inca izvorul
binecuvantat cu apa tamaduitoare pe care Maica Domnului la descoperit Imparatului
Leon si care tamaduieste si astazi pe cei care se roaga cu credinta si cer ajutorul
Nascatoarei de Dumnezeu cea grabnic ajutatoare.

Maica Domnului, maica noastra a tuturor, a daruit si poporului roman cel robit
de multe neputinte, izvoare tamaduitoare, la care alergand noi cu credinta putem
cunoaste, asemeni Imparatului Leon, puterea lui Dumnezeu si sa aflam, asemeni
batranului orb, vindecare de toate neputintele noastre trupesti si sufletesti. Zona
Dobrogei,locul atator lupte de cucerire nascute din ambitii omenesti, se pare ca a
avut indeosebi nevoie de binecuvantarile Maicii Preacurate intrucat in spatial incarcat
de istorie dintre Dunare si Marea Neagra gasim o salba de izvoare binecuvantate de
Dumnezeu si recunoscute de popor ca fiind tamaduitoare. De buna seama ca acestea
au fost daruite credinciosilor ca o mangaiere in decursul unei istorii de multe ori
tragice.

DOBROGEA – leagăn al poporului român

Asezata la rascrucea unor drumuri vechi care uneau Marea Nordului cu Marea
Neagra, Dobrogea, străvechi pământ geto-dacic situat între Dunăre şi Mare, este
considerată leagănul poporului român, fiind primul teritoriu al ţării noastre care a
intrat în legătură cu cultura greco-romană. Astfel, încă din secolul al VII-lea î.Hr.,
grecii au fondat pe ţărmurile dobrogene ale Pontului Euxin oraşe prospere precum
Histria, Tomis, Callatis, Bizone, Crunai, Cranea ş .a., iar romanii au inclus pentru
prima dată teritoriul Dobrogei în graniţele imperiului lor în anii 72-71 î.Hr. În anul 61
î.Hr. populaţia autohtonă, sub conducerea regelui Burebista (70-44 î.Hr.), a înfrânt
armata romană într-o bătălie care s-a dat lângă Histria, reuşind astfel să iasă de sub
stăpânirea Imperiului. Libertatea obţinută a fost însă de scurtă durată, căci în anii 29-
28 î.Hr. Licinius Crassus, proconsulul Macedoniei, a instaurat o nouă perioadă de
dominaţie romană, în timpul căreia populaţia băştinaşă a fost treptat romanizată.

Numeroasele vestigii care s-au descoperit pe teritoriul Dobrogei, ţinut care

păstrează ca într-un muzeu în aer liber urmele strămoşilor noştri, ne aduc preţioase
dovezi cu privire la naşterea poporului român pe aceste meleaguri din vechea
populaţie autohtonă daco-romană. Numeroasele descoperiri arheologice
demonstrează totodată faptul că pe teritoriul Dobrogei s-a desfăşurat o intensă viaţă
socială, economică, culturală şi spirituală, în strânsă legătură cu civilizaţia greco-
romană.

Alături de marea însemnătate pe care o are în formarea şi dezvoltarea poporului

nostru, ţinutul Dobrogei şi-a adus o contribuţie covârşitoare şi de netăgăduit şi la
spiritualitatea acestuia, fiind primul pământ românesc care a luat contact cu
Evanghelia lui Hristos. Din acest motiv, teritoriul dintre Dunăre şi Mare este deseori
numit „Bethleemul românesc”, locul nasterii noastre din apa si din Duh. După cum
arată tradiţia, creştinismul a fost propovăduit în Dobrogea în secolul I d.Hr. de către
Sfântul Apostol Andrei şi ucenicii săi, apoi s-a răspândit pe întreg teritoriul ţării
noastre prin urmaşii acestora: episcopi, preoţi, monahi şi mărturisitori creştini.

Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat

 Sfântul, slăvitul şi prealăudatul Apostol Andrei era originar din Betsaida, localitate situată pe
ţărmul Lacului Ghenizaret, în provincia Galileea, fiind fiul unui pescar cu numele Iona şi frate al
Sfântului Apostol Petru, verhovnicul.

Aflându-se printre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, Andrei a auzit mărturisirea acestuia:
„Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 36) şi, recunoscându-L pe Mesia Cel aşteptat, a mers pe urmele
Lui împreună cu un alt ucenic al Înaintemergătorului, despre care unii Sfinţi Părinţi spun că ar fi
fost Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. Această primă întâlnire dintre Sfântul Andrei şi
Mântuitorul este descrisă astfel în Sfânta Evanghelie: Iisus, întorcându-se şi văzându-i că merg
după El le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabbi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El
le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea
(Ioan 1, 37-39). Aflându-l apoi pe fratele său mai mare, Simon Petru, Andrei i-a vestit cu bucurie că
„a găsit pe Mesia” (Ioan 1,41).

După închiderea Sfântului Ioan Botezătorul în temniţă, trecând Iisus pe lângă Lacul
Ghenizaretului, i-a văzut pe cei doi fraţi „aruncând mreaja în mare” şi i-a chemat să-L urmeze,
zicându-le: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”; iar ei îndată lăsând mrejele au
mers după El (Matei 4,18-20). Din acest moment, Sfântul Apostol Andrei a fost martor şi
participant direct la toate evenimentele care au încununat viaţa pământească a lui Hristos, deşi
Sfintele Evanghelii îl mai pomenesc nominal doar de două ori: o dată la minunea înmulţirii pâinilor,
dincolo de Marea Galileii, când el L-a înştiinţat pe Mântuitorul că în mulţime era un băiat care
avea cinci pâini de orz şi doi peşti (Ioan 6,8-9), iar a doua oară după învierea lui Lazăr când,
împreună cu Filip, a spus Domnului că nişte elini veniţi în Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui
vroiau să-L vadă (Ioan 12,20-22).

Ascultând cuvintele Mântuitorului şi văzând minunile săvârşite de El, Sfântul Apostol Andrei a
fost cuprins de dorinţa de a vesti tuturor pe Mesia pe care-L găsise. Puterea pentru această
misiune a primit-o o dată cu ceilalţi apostoli, atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât peste ei în chipul
limbilor de foc. Cel Care a amestecat limbile neamurilor la Turnul Babel ca să nu se mai înţeleagă
între ele, a trimis la Cincizecime pe Duhul Său Cel Sfânt spre a-i lumina pe nişte simpli pescari din
Galileea să grăiască în toate limbile pământului pentru a putea astfel să propovăduiască
Evanghelia lui Hristos la toate popoarele.

Întărit de puterea Duhului Sfânt, Apostolului Andrei, cel întâi chemat, ia căzut la sorti spre
propovăduire şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi Calcedonul, Bizanţul, Tracia,
Macedonia şi părţile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei,
asemenea şi Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. În toate aceste locuri a vestit Cuvântul lui
Dumnezeu şi a întemeiat comunităţi creştine. Însă acestea le-a umblat nu aşa degrabă, cum le
trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit
pe toate cu îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos.

La sfârşitul vieţii a coborât prin Macedonia şi Tesalia până la Patras, cetate din Ahaia (Grecia
de azi), unde a fost prins, acuzat printre altele că este iscoadă dacică şi condamnat la moarte de
închinătorii la idoli. A fost răstignit pe o cruce în formă de „X”, numită până azi „Crucea Sfântului
Andrei”, în timpul domniei lui Domiţian, fiind în vârstă de aproape 90 de ani.

Moaştele Sfântului Apostol Andrei au rămas în Patras până în secolul al IV-lea, când
Constanțiu, fiul lui Constantin cel Mare, le-a mutat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol,
împreună cu cele ale Sfinţilor Apostoli Luca şi Timotei. La începutul secolului al XIII-lea au fost duse
în Italia. O parte din Sfintele Moaște au fost restituite Bisericii Ortodoxe a Greciei şi depuse în
Catedrala Mitropolitană din Patras, capul Sfântului Andrei în anul 1964, iar în 1980 crucea sa.

Biserica primară a stabilit, încă de la sfârşitul secolului al II-lea, ca dată de prăznuire a

Sfântului Apostol Andrei ziua de 30 noiembrie, iar Biserica Ortodoxă Română l-a ales ca ocrotitor
al ei. Pomenirea sa înseamnă în fiecare an încă o lumină în candela de douăzeci de veacuri aprinsă
a neamului nostru şi un îndemn pentru a păstra credinţa creştină la fel de curată şi roditoare ca
sămânţa pe care Apostolul cel întâi chemat a aruncat-o pe pământul dintre Dunăre şi Mare.

Dovezi ale trecerii şi propovăduirii Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul ţării noastre

Aprinşi de dumnezeiască râvnă şi cu încredere desăvârşită în promisiunea lui Hristos: „Iată Eu

sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20), cei doisprezece apostoli au
aruncat mrejele cuvântului pentru a aduce întreaga lume la credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce S-
a întrupat pentru a noastră mântuire, ne-a răscumpărat prin Sfânt Sângele Său şi ne-a dăruit
nădejdea vieţii veşnice prin Preaslăvita Sa Înviere.

Între neamurile care au avut marea binecuvântare de a primi Evanghelia lui Hristos direct prin
predica Sfinţilor Apostoli s-au aflat şi dacii. Despre pătrunderea timpurie a creştinismului pe
teritoriul ţării noastre dă mărturie Sfântul Apostol Pavel care în anul 63 scria în Epistola către
Coloseni: „Nu mai este grec şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob sau liber,
ci toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3,11), precum şi Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful (+165) care, în
lucrarea sa „Dialog cu iudeul Trifon”, scrie: „Nu este nici măcar un neam de oameni – fie barbari,
fie elini, fie în genere cu orice nume ar fi numit, sau din amoxobi (sciţi) sau din cei ce se numesc
nomazi, sau care locuiesc în corturile în care cresc vitele – la care să nu se aducă rugăciuni şi
euharistii în numele lui Iisus Cel răstignit, Părintele şi Creatorul tuturor”.

De altfel, ancorarea teritoriului Scythiei Minor în cultura şi formele de viaţă greceşti şi apoi
romane a oferit condiţii prielnice pentru propovăduirea şi primirea creştinismului încă de la
apariţia lui.

După cum mărturiseşte Sfânta Tradiţie, atât cea scrisă, cât şi cea orală, pe teritoriul ţării
noastre Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită de Sfântul Apostol Andrei. Scriitorii bisericeşti
din primele secole care vorbesc despre acest fapt sunt numeroşi. Astfel, Ipolit Romanul, în
lucrarea „Despre Apostoli”, scrisă în prima jumătate a secolului al III-lea, arată că „Andrei a vestit
cuvântul Evangheliei sciţilor şi tracilor”, iar în secolul al IV-lea Eusebiu de Cezareea (+340)
menţionează în „Istoria bisericească” următoarea informaţie, preluată de la Origen (+254): „Sfinţii
Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci.
După tradiţie, lui Andrei i-au căzut sorţii să meargă în Sciţia”. În Doctrina Siriacă a Apostolilor se
arată de asemenea că teritoriile încreştinate de el sunt „Niceea, Nicomidia, Bithynia şi Gothia”, iar
Omilia lui Pseudo Atanasie precizează că „Sfântul Andrei a făcut misiune printre greci şi barbari”.

Tradiţia conform căreia Sfântul Apostol Andrei a predicat sciţilor a fost reluată mai târziu şi de
alţi scriitori bisericeşti. Astfel, în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol se menţionează că acest
apostol „a predicat în Pont, Tracia şi Scythia” şi că a hirotonit Episcop de Odessos pe un ucenic al
său cu numele Amplias, probabil acesta fiind cel amintit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către
Romani. În secolul al XIV-lea, scriitorul bizantin Nichifor Calist precizează că Sfântul Andrei „a
predicat în cetăţile Pontului Stâng, locuit de greci, romani şi geto-daci”, iar în literature teologică
românească această informaţie apare pentru prima dată în secolul al XVII-lea, în „Viaţa şi
petrecerea sfinţilor”, scrisă de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, în care se menţionează
următoarele: „Apostolului Andrei i-au revenit prin sorţi Bitinia şi Marea Neagră şi Porţile
Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia, Tesalia şi sosind
la Dunăre, ce-I zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat”.

Faptul că teritoriile de pe ţărmul apusean al Mării Negre au fost încreştinate de Sfântul

Apostol Andrei este susţinut şi de tradiţia orală, fiind o realitate atât de adânc înrădăcinată în
memoria şi conştiinţa oamenilor încât nu poate fi nicicum pusă la îndoială. Sfântul Andrei a adus
cu el nu numai Evanghelia lui Hristos, ci însăşi puterea Duhului Sfânt cu care a săvârşit nenumărate
minuni. Fiind mult mai măreţ şi mai concret decât amuletele din lut şi decât zeii pe care îi
veneraseră dintotdeauna, a rămas mereu viu în amintirea locuitorilor acestor ţinuturi. Imaginea
Sfântului Apostol, cu bunătatea şi milostivirea sa, cu dragostea şi puterea sa, a devenit subiect de
legende, balade, colinde şi obiceiuri, care s-au transmis din generaţie în generaţie, menţinând
mereu vie în conştiinţa poporului originea apostolică a creştinismului său:

„Ne daţi ori nu ne daţi?

Că mergem la altă casă

Unde Sânt Andrei ne iasă

Şi ne face tolba grasă”.

În tradiţia orală, unul dintre aceste colinde – care poate fi considerat o dovadă a faptului că
poporul român s-a născut creştin – pomeneşte de schitul sau mănăstirea lui Andrei, la care veneau
Decebal şi Traian, marile figure ale începutului de neam:

„Colo pe grindei, Crucea lui Iisus, Crucea lui Andrei Cu papucii lui,

Crâng de alunei, De la Cruce-n tei, Traian că venea, Talpa raiului,

Val de arţărei, Crucea lui Andrei, La slujbă şedea, Şi potcapul lui,

Sfânta mânăstire, Cine că-mi venea Slujba asculta, Arca cerului

Loc de tăinuire, Şi descăleca? Şi îngenunchea, Cu veşminte sfinte,

Se piteşte-n tei, Venea Decebal, Casa lui Andrei, Şi un'se închina…

Casa lui Andrei, Călare pe'un cal, La Schitu din tei Pe murg călărea,

De la Schit la Cruce, Sfinţii că-i găsea, Şi cale-şi lua, Fraţii înainte,

Scară care duce, Cu ei că-mi vorbea, La cetatea lui, Cu toiag şi cruce,

Din cruce la schit, Dar nu se-nchina, A Trofeului... Candele-n răscruce,

Scări de coborât… Nici cruce-şi făcea, Andrei col-la schit, Lumânări aprinse,

De la schit în sus, La Schitu din tei Uite c-o ieşit, Vâlvătăi cuprinse.
Iară Sânt Andrei

Sub crucea din tei,

Schitul din grindei,

Se roagă mereu

La bun Dumnezeu.”
 Există de asemenea în Dobrogea toponime care amintesc de trecerea pe aceste meleaguri
a Sfântului Apostol. Astfel, în apropiere de comuna Ion Corvin, este venerată ca un loc sfânt
până în zilele noastre „Peştera Sfântului Apostol Andrei”, în prezent aici ridicându-se o măreaţă
mănăstire spre slava lui Dumnezeu şi a Apostolului Său. Legenda din popor spune că Sfântul
Andrei şi-a găsit loc de odihnă împreună cu ucenicii săi în această peşteră, unde a săpat în
stâncă şi o bisericuţă. În pădurea din jur se află un pârâiaş cu nouă izvoare, în formă de cruce,
unde, Sfânta Tradiţie spune că au fost botezaţi în numele Sfintei Treimi primii creştini ai acestor
locuri.

Având în vedere caracterul misionar al creştinismului din primele veacuri, se poate afirma
cu certitudine că unii dintre cei încreştinaţi de Sfântul Apostol Andrei în Scythia Minor au dus
„vestea cea bună” despre Hristos Cel înviat şi în nordul Dunării, în Dacia propriu-zisă,
binecunoscute fiind legăturile strânse care existau între locuitorii de pe cele două maluri ale
fluviului, astfel încât sămânţa aruncată de Sfântul Apostol în Dobrogea a rodit pe întreg
teritoriul ţării noastre.

Date noi şi convingătoare atestă faptul că dacilor din Scythia Minor le-a fost predicată
Evanghelia Mântuitorului şi de un al al doilea apostol al Domnului: Sfântul Filip. Lucrarea lui
pseudo-Abdias, „Istoria luptei apostolice”, pomeneşte hirotonirea în Scythia a unui episcop, iar
„Martirologiul” lui Adon aminteşte că: „...Filip, dupa ce a convertit la credinţa în Hristos
aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi, s-a întors în Asia...”.

Alături de aceşti doi Apostoli ai Mântuitorului însă şi-au câştigat dreptul la istorie şi trei
ucenici ai Apostolului Andrei, pe care memoria noastră colectivă a părut la un moment dat că i-
ar fi pierdut din „evidenţe”: Inn, Pinn şi Rimm.

Dintr-un articol editat de domnul Dumitru Manolache, un ilustru ziarist iubitor al istoriei
poporului român, – articol ce este fundamentat pe istoria pătimirii lor din ediţiile mai vechi ale
„Mineiului lunei Ianuarie” şi ale „Vieţilor Sfinţilor” şi pe scrierile şi cercetările doctorilor în
teologie Gheorghe M. Ionescu (1906), avocatul Ion Dinu, o personalitate a vremurilor
interbelice din Adamclisi (1945), precum şi pe cele ale episcopului Porfirie Uspenski, savant
orientalist rus (1804-1885) – aflăm că aceşti întâi creştini şi totodată şi cei întâi martiri cunoscuţi
ai neamului nostru au trăit în timpul regilor daci Cotizon şi Dura. Când măritul Andrei a ajuns în
părţile Dobrogei, mulţime de daci, geţi, alani, greci şi romani de pe tot plaiul au alergat la
Sfântul Apostol, iar acesta îi învăţa şi îi boteza în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi
tămăduitoare, predica apostolului fiind însoţită – ca pretutindeni, de altfel, pe unde a trecut –
de minuni, tămăduiri de boli sufleteşti şi trupeşti.
 Ori de cate ori omul intra cu credinta si cauta vindecarea neputintelor sale
sufletesti si trupesti, el gaseste in fiecare Biserica, in cea mai smerita, dintr-un sat
oarecare, precum si in cea mai inaltatoare catedrala, ce a gasit Imparatul Leon si
batranul orb in padurea de langa zidurile cetatii Constantinopolului si anume
Izvorul de tamaduiri al Maicii Domnului cea grabnic ajutatoare, cea care ne
asteapta pe fiecare dintre noi sa cautam apa cea adevarata pentru a ne face partasi
binecuvantarilor ceresti si ne iese in intampinare precum oarecand ostasului Leon
pentru a ne aduce de la starea de simpli ostasi la cea de mostenitori ai Imparatiei
lui Dumnezeu.