Sfântul Apostol Andrei era originar din Betsaida, un orăşel aşezat pe malul lacului

Ghenizaret, în Galileea. El era frate cu Simon, cel ce avea să fie mai apoi marele Apostol Petru,
fiind amândoi fiii pescarului Iona.

Andrei era bărbat evlavios şi râvnitor întru împlinirea voii lui Dumnezeu. Pentru aceea,
când aflase de propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul, cel ce chema pe oameni la pocăinţă,
vestindu-le apropiata venire a Mântuitorului Celui făgăduit de Dumnezeu, Andrei merse la Ioan
şi se făcu ucenic al acestuia.
Începutul misiunii Sfântului Andrei este de o impresionantă frumuseţe: a doua zi după
Botezul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul sta de veghe pe ţărmul Iordanului cu doi ucenici ai
săi, printre care şi Andrei.
Mântuitorul trece pe lângă ei. Ioan Botezătorul îl zăreşte şi îl identifică: „Iată Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29).
Cei doi ucenici, fără să spună vreun cuvânt, au pornit după Iisus. Când a prins de veste
Iisus că ei se ţin după El i-a întrebat: „Ce căutaţi? Ce vreţi?”. Iar ei I-au răspuns printr-o altă
întrebare: „Învăţătorule, unde locuieşti?”. „Veniţi să vedeţi!”, le-a răspuns Hristos. Ei s-au dus şi
au rămas cu Domnul până la al zecelea ceas.
Întâlnindu-se cu fratele său, Simon, Andrei i-a împărtăşit bucuria de a fi văzut pe Mesia
şi l-a dus şi pe el la Iisus. De aceea Biserica îl numeşte pe Sfântul Andrei „cel dintâi chemat” sau
„primul chemat la apostolat”.
După această întâmplare, însă, ei s-au întors la ocupaţiile lor obişnuite de pescari.
Mâinile lor aruncau mrejele în mare pentru a prinde peşte, însă inima lor era statornic la
împărăţia lui Dumnezeu.
Într-una din zile, Mântuitorul se ivi şi pe ţărmul Tiberiadei, cum apăruse mai înainte pe
ţărmul Iordanului. Prima dată, ei doriseră să meargă cu Hristos. Acum Hristos le poruncea să
vină după El: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”.
Auzind această chemare Andrei şi fratele său Simon lasă totul - până „şi pe tatăl lor”,
spre a urma pe Domnul. A te supune, nu înseamnă, oare, a părăsi, a şti ce părăseşti, când şi mai
ales, pentru ce să părăseşti?
Sfântul Andrei ne arată cât de simpă şi în acelaşi timp cât de puternică este chemarea lui
Hristos, dar şi cât de prompt este răspunsul la această chemare sfântă. Sfântul Andrei urmează
pe Hristos fără condiţii şi fără întârziere, fără calcul şi fără dorinţa de câştig, ci doar pentru că a
simţit în chemarea lui Iisus Însuşi cuvântul Vieţii. Din ziua aceea, Andrei - ca şi ceilalţi apostoli - a
urmat pe Mântuitorul, însoţindu-L pe drumurile Iudeii şi adăpându-se din izvorul cel nesecat al
dumnezeieştii învăţături, pe care o răspândea Mântuitorul.
A fost mereu aproape de Mântuitorul Hristos. Sfintele Evanghelii ne mai vorbesc despre
El cu prilejul înmulţirii pâinilor, când el a dat de ştire Mântuitorului că în mulţime este un copil
care are cinci pâini şi doi peşti.
El a însoţit pe Filip la Domnul ca să-i vestească dorinţa grecilor de a-L vedea şi împreună
cu cei trei apostoli, a însoţit pe Domnul pe Muntele Măslinilor, marţi în săptămâna Patimilor. A
fost martor al minunilor săvârşite de Domnul; s-a împărtăşit din cuvântul dumnezeiesc şi
dătător de viaţă al credinţei celei noi, întemeiată de Hristos; a văzut Patimile Domnului, a plâns
moartea Lui pe Cruce şi s-a bucurat în ziua Învierii.
 A primit plinătatea harului în Duminica Pogorârii Sfântului Duh şi sorţii i-au rânduit
propovăduirea Evangheliei în ţinuturile situate pe coastele Mării Negre, în Bitinia, Tracia şi
Grecia (Macedonia, Tesalonic şi Ahaia).
Potrivit unor vechi mărturii ale tradiţiei istorice, Sfântul Andrei a predicat şi în sud-estul
României de azi, în Dobrogea numită în vechime Sciţia Minor. După ce a predicat în cetăţile din
Sciţia Minor, locuite de greci, romani, geto-daci, s-a îndreptat spre Sud, ajungând în ţinuturile
greceşti, unde pe mulţi păgâni şi închinători la idoli i-a adus la dreapta credinţă şi la cunoaşterea
lui Hristos, Cel răstignit pentru mântuirea noastră; şi ajungând în oraşul Patras, a murit ca
martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X.
Cine dintre noi ar putea uita vreodată mucenicia Sfântului Apostol Andrei? Crucea lui,
care a fost numai a lui? Bucuria lui de a muri răstignit pe ea, ca Domnul, dar pe una pe care
nevrednicia lui o dorea să nu fie la fel cu a Domnului, căci a cerut să fie răstignit pe o cruce în
formă de X.
La vederea ei, o tradiţia ne spune că Sfântul Andrei se adresează cu aceste cuvinte: „Mă închin
înaintea ta, cruce sfântă, care ai fost sfinţită de trupul Domnului şi cu mădularele Lui, ca şi
cum cu nişte pietre de preţ ai fost împodobită. Mai înainte ca Domnul să fi fost atârnat de
lemnul tău, eu mă îngrozeam când te vedeam, dar prin suferinţa Domnului meu, tu ţi-ai
agonisit cereasca şi negrăita dragoste şi tu eşti râvnită azi de inima mea ca o binecuvântare.
Iată, eu mă apropii de tine cu bucurie şi fără nici o sfială! De când te doresc! O, cruce, prea
bună, cea prea înfrumuseţată şi cu vrednicie prea împodobită! Tu, cea pe care te-am dorit, te-
am aşteptat şi te-am căutat atât de mult, smulge-mă din vălmăşagul oamenilor şi du-mă la
Stăpânul meu! El m-a răscumpărat prin tine, din braţele tale să mă primească”.
Sfântul Apostol Andrei, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel a propovăduit „pe Iisus cel
răstignit; viaţa lui începe cu răstignirea Domnului şi se încheie cu propria sa răstignire. Crucea a
fost amvonul lui”.
Prin tot ceea ce a crezut şi prin tot ce a săvârşit Sfântul Apostol Andrei, în trudita sa viaţă
de apostol al Evangheliei, se poate pildui în chip strălucit pentru orice om de bună voinţă, ce
înseamnă a crede într-un adevăr şi ce nu înseamnă a crede într-un adevăr.
Existenţa întregii sale vieţi şi activităţi pare să fi fost: prin cruce la slavă, prin suferinţă la
biruinţă. Pornind din laturile Betsiadei şi Capernaumului, trecând prin Ierusalim, a atins către
miază-noapte hotarele Sciţiei, iar către miază-zi hotarele Ahaiei, dorind să miluiască din
grânarele Pământului ceresc pe toţi săracii cu duhul şi cu trupul.
Dacă Biserica lui Hristos s-a înălţat prin chinuri, iar învăţătura ei a strălucit prin tăgăduiri,
la această înălţare şi strălucire şi-a adus şi Sfântul Apostol Andrei partea lui de luptă şi de
suferinţă.
Pentru el lumea nu exista decât ca s-o umple de lumina lui Hristos şi de triumfătoarele
puteri ale sfinţeniei. Domnul ne este şi nouă călăuzitor azi prin Biserica Sa. Trebuie să ştim să-L
căutăm şi să aducem şi pe ceilalţi fraţi ai noştri. Hristos ne poate face şi pe noi, din „doritori de
interese egoiste şi deşarte”, „pescari de suflete” pentru a ne pune în slujba adevărului şi
dreptăţii lui Dumnezeu.
Păgânismul sciţilor de acum două mii de ani n-a dispărut cu totul. Drumurile Sfântului
Apostol Andrei trebuie bătute din nou azi. Pe martiri nu-i face moartea care li se dă, ci credinţa
pentru care ei mor.
 Grija ce o purtăm pentru sufletul nostru să nu fie numai o clipă şi numai de formă.
Atunci, în zadar vom întreba pe Hristos: unde locuieşte? În zadar El ne va arăta Biserica. În zadar
vom rămâne cu El câteva ceasuri, duminica şi sărbătorile. În zadar vom asculta propovăduirea
cuvântului Său. În zadar vom spune şi altora ceea ce am văzut şi-am auzit aici.
Prin viaţa şi faptele noastre de fiecare zi şi fiecare ceas, să fim la înlăţimea chemării lui
Hristos. Lacrimile noastre de întoarcere şi de căinţă atârnă mai greu în cântarele dreptăţii
dumnezeieşti, decât toate ispitele, indiferent de ce natură ar fi ele.
Numele Sântului Andrei s-a prefăcut în renume pentru că el cu bărbăţie a crezut, a
luptat şi s-a încununat. Bărbăţia pe care trebuie s-o dovedească şi credinţa noastră, azi, are în
viaţa şi jertfa Sfântului Andrei o pildă, un îndemn şi o chemare; în rugăciunile lui mijlocitoare, o
putere de ocrotire iar în apostolatul desfăşurat de el, în ţara noastră, o datorie clară de mari
răspunderi.
Fie ca această zi a întâlnirii noastre cu Hristos aici, în Biserica Sa, pentru rugăciunile
Sfântului Apostol Andrei să ne pregătească calea mântuirii prin credinţă şi prin jertfelnicie, prin
iubire adevărată şi dreptate. Amin.

Pe țărmul apusean al Pontului Euxin se aflau în epoca lor de maximă înflorire cetățile
Tomis, Callatis, Histria și încă multe altele, întemeiate de negustorii eleni, dar în care, cum
spunea celebrul exilat pe aceste îndepărtate meleaguri, Ovidiu, „geții îi copleșeau pe greci”.
Aici, într-o zi de pe la mijlocul secolului I, neobservat în forfota specifică marilor cetăți
portuare, a poposit un iudeu. Era tocmai momentul în care numele Unui anume Iisus din
Nazaret începea să fie tot mai insistent rostit, învă ț ăceii Săi răspândidu-se în toate părțile și
propovăduindu-I învățătura. Iudeul nostru era chiar unul dintre aceștia și se chema Andrei.
Istoricul Eusebiu, citându-l pe Origen, care la rându-i se slujise de izvoare mai vechi,
spune că, atunci când apostolii au pornit, după porunca Mântuitorului, să învețe și să boteze
întru numele Său până la marginile pământului, lui Andrei i-a revenit Sciția, nume sub care era
cunoscută atunci Dobrogea noastră.
Mai înainte de a fi pescar de oameni, Sf. Andrei a fost pescar propriu-zis, aruncând zi și
noapte mrejele în apele Ghenizaretului, împreună cu fratele său Petru și cu ceilalți doi frați
vecini, Iacov și Ioan, cu toții din Betsaida Galileii, așezată chiar pe malul lacului.
Faima noului prooroc ivit în valea Iordanului, Ioan Botezătorul, l-a atras în preajma
acestuia. Când, după Botezul Domnului, Înaintemergătorul L-a vădit pe Iisus drept Mielul lui
Dumnezeu, prin jertfa Căruia lumea va fi salvată, Andrei, fără nicio ezitare, împreună cu Ioan
Evanghelistul, L-a urmat pe Mântuitorul. Mișcat profund, el l-a chemat de îndată pe fratele său
Simon-Petru „și l-a dus la Iisus” (Ioan 1, 35-42).
Ceva mai târziu, când Mântuitorul va începe să-și adune în jurul Său apostolii, primii la
care Se va duce sunt aceste două perechi de frați, care de-acum Îl știau, și-i va chema să-L
urmeze. Cu toții trebuie să fi fost foarte tineri, din moment ce Zevedeu, tatăl lui Iacov și Ioan,
era încă în putere și pescuia împreună cu ei (Marcu 1, 16-20), iar mama lor a făcut parte dintre
femeile ce L-au însoțit și L-au slujit pe Mântuitorul (Matei 20, 20).
Avem toate motivele să presupunem că Sf. Andrei cunoștea limba greacă, lucru deloc
neobișnuit în spațiul elenistic din care Palestina făcea parte, ba credem că stăpânea această
limbă mai bine decât ceilalți apostoli, dintre care unii și-au scris cărțile în grecește. E
semnificativ că dintre toți apostolii, doar Andrei și Filip poartă nume grecești. Faptul ar putea fi
socotit o simplă întâmplare, iată însă că atunci când „niște Elini” voiau să-L vadă pe Iisus, ei i se
adreseză tocmai lui Filip, care l-a căutat pe Andrei, „și Andrei și Filip au venit și I-au spus lui
Iisus” (Ioan 12, 20-22), ei apărându-ne astfel ca având rol de interpreți.
După tradiție, Sf. Apostol Andrei a întemeiat Biserica din Bizanț, astfel că, precum Roma
și-l revendică de patron pe Sf. Petru, Noua Romă, Constantinopolul, s-a așezat sub ocrotirea
fratelui acestuia, Sf. Andrei, simbol cum nu se poate mai elocvent că între cele două aripi ale cre
ș tinătății trebuie să domnească spiritul de frățietate și nu dezbinarea.
Sf. Andrei s-a mutat la Domnul prin martiriu, răstignit pe o cruce în formă de X.
El n’a scris nimic, dar de la el ne-au rămas cinci cuvinte care sintetizează tot sensul
Sfintei Scripturi, așteptarea înfrigurată a norului de generații și bucuria întâlnirii cu Cel așteptat:
„L-am aflat pe Mesia” (In 1, 41); Sfântul Apostol Andrei de fapt sensul fundamental al vieții
noastre, visul și împlinirea noastră.
E o fericire pentru neamul românesc că a primit, încă din ceasul nașterii sale,
creștinismul de la un apostol al Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica noastră fiind astfel una
din puținele cu originea direct apostolică. Drept răspuns unui atât de ales privilegiu, poporul l-a
încorporat pe Sf. Andrei definitiv în memoria sa colectivă, îl pomenește în colinzi și legende,
locuri din Dobrogea, precum Peștera Sfântului Andrei, îi poartă de douăzeci de secole numele,
Noaptea Sfântului Andrei a căpătat în viziunea populară proporții mitice.
Cine s-ar mai îndoi că pe aici a pus piciorul Sfântul Andrei și că trecerea sa pe la noi ne-a
transformat profund, de fapt ne-a format, să țină seama că suntem singurul popor din lume
care avem o lună a anului cu nume de apostol. Îndrea, cea care începe după Noaptea Sfântului
Andrei, nume fixat nu printr-un act oficial, ceea ce n’ar însemna prea mult, ci atribuit de cel mai
înalt for care e poporul însuși. Iar că botezul lunii s-a făcut foarte de timpuriu, încă din zorii
formării poporului și limbii române, o dovedește păstrarea formei străvechi a numelui, de pe
când se spunea Andreas, și nu așa cum timpul l-a modificat pe parcurs.